Vadim şi Gigi Becali s-au aliat, în sfârşit, în perspectiva alegerilor locale şi parlamentare, şi, cu siguranţă, ca doi buni „creştini şi patrioţi” ce sunt, „vor scăpa ţara de hoţi”! După ce s-au „binecuvântat” reciproc cu epitete gen „nebun” şi „posedat de diavol” (Gigi pe Vadim) şi, respectiv, „handicapat”, drogat, „păduche”, „pigmeu”, „urangutan”, „slugă” şi „bişniţar de mahala” (Vadim pe Gigi), iată că spiritul creştin şi patriotic i-a determinat pe cei doi mari eroi ai poporului să ierte, să uite şi să-şi unească forţele. Bineînţeles, în numele poporului.
Dar Gigi nu se aliase, cel puţin în capitală, cu PDL pentru alegerile locale? Nu-i nimic, prin asocierea cu Vadim, creşte forţa „Mişcării Populare”. Viitoarea coaliţie „PRM + PNG” va avea candidaţi comuni în toată ţara, atât la alegerile locale, cât şi la cele parlamentare. În coaliţie, rolurile vor fi împărţite, Vadim ocupându-se de deciziile electorale, iar Gigi... de finanţare. Listele de candidaţi vor stabilite preferenţial de Vadim, că doar are mai multă experienţă şi viziune politică, iar Gigi a anunţat, smerit creştineşte, că va urma întocmai deciziile lui Vadim: „Eu o să mă supun hotărârii fratelui mai mare Vadim". Atenţie, Gigi, „Big brother Vadim is watching you”.
Am plâns cu lacrimi de crocodil când am citit unul din argumentele pentru care s-a constituit alianţa „PRM + PNG”: "Vadim mi-a întins o mână de ajutor când eram în temniţă", a spus emoţionat Gigi. Cum să nu ajute un biet „handicapat”, drogat, „păduche”, „pigmeu”, „urangutan”?! Se înţelege de la sine că o astfel de creatură dezavantajată nu se poate descurca singură. Ce bine că Vadim i-a fost alături în momentele dureroase care i-au adus lui Gigi o vizibilitate media nemaiîntâlnită şi un locşor călduţ în Parlamentul European!
Vadim şi-a pus deja la lucru măreaţa viziune politică şi, cu aceată ocazie, a realizat că Gigi trebuie să candideze pentru funcţia de primar al capitalei: „În proporţie de 99% eu sunt convins că Gigi Becali va candida pentru această alianţă la funcţia de primar al Capitalei, pentru că altul mai bun nu avem.” Gigi, spirit creştin şi patriotic autentic, a acceptat „sacrificiul”: „L-am sunat pe domnul Vadim şi i-am spus că, pentru ca să aibă această Coaliţie mai mare putere, eu am să mă sacrific, dacă este de acord, să candidez chiar la Primăria Bucureştiului”.
Când vine vorba de campanie şi de şansele de câştig, „smerenia” creştinească lasă loc siguranţei şi încrederii în sine. Gigi şi Vadim se poziţionează amândoi într-o postură de învingător, doar sunt cei mai buni şi merită: „Dacă vreţi o părere subiectivă, eu cred că Gigi Becali ar avea mari şanse să-l surclaseze pe Sorin Oprescu" (Vadim); "Mă consider mult mai puternic şi mai valoros cârmuitor decât toţi acei cârmuitori care au fost până acum la Primăria Capitalei şi cei care vor candida. (...) Eu vreau să am posibilitatea să demonstrez cum trebuie să fie un cârmuitor adevărat şi cum se conduce o Capitală" (Gigi).
Aşa că avem speranţe, în cele din urmă, că „doi creştini şi patrioţi / vor scăpa ţara de hoţi”! Ce bine ar fi dacă aţi începe chiar cu voi înşivă!
duminică, 18 martie 2012
duminică, 11 martie 2012
UNIFORMA ŞCOLARĂ – „ANOTHER BRICK IN THE WALL”
Iata că a venit clipa să renunţ la „insuficient” şi să le dau un „FB” politicienilor din Senat. Asta pentru că au dat raport negativ propunerii legislative privind introducerea uniformei în învăţământul general obligatoriu, liceal şi profesional de stat şi particular.
Detest uniformele încă din vremea comunismului. Vi le mai amintiţi? Eu le-am prins până în clasa a şaptea inclusiv. Şi-mi aduc aminte mereu cu dezgust şi oroare de ele. Uniformele de pionier alea oribile, înzorzonate ca nişte sorcove şi pline de simboluri comuniste: cămaşa albă (de nailon sau de bumbac, apretată), cravata cu tricolor, centura greoaie cu stema României socialiste, tresele, insignele, ecusonul cu numărul matricol, şnurul galben de comandant de detaşament sau cel roşu de grupă... Cămaşa de nailon care te încingea şi te sufoca. La care se adăugau în chip inspirat bentiţele şi pompoanele (că doar şi părul trebuia disciplinat). Băieţii raşi în cap... Eram în primul rând pionieri, nu elevii şcolii „X”, nici măcar copii la modul general. Înregimentaţi. Uniformitate, control excesiv şi lipsă de gust...
Copiii şi adolescenţii se află într-un proces febril şi bulversant de căutare a identităţii. Iar identitatea, la vârsta lor, se exprimă într-o măsură destul de mare prin intermediul vestimentaţiei, look-ului sau al coafurii. De ce să nu încerce să fie ei înşişi, chiar dacă nu prea ştiu exact ce înseamnă asta şi sunt într-o fază de explorare? De ce să nu fie mai originali şi nonconformişti? De ce să le afecteze uniformele personalitatea în formare? De ce să se exercite asupra lor un control depersonalizant? Pentru o iluzorie disciplină şi aşa-zisa egalizare a celor bogaţi cu cei săraci (fie vorba între noi, cu sau fără uniforme, copiii de bani gata vor găsi întotdeauna căi să-şi afişeze opulenţa: pantofi, ceasuri, bijuterii, telefoane mobile şi alte gadget-uri etc.)?
Nu-ţi trebuie resurse extraordinare pentru a pregăti o ţinută de şcoală. În ciuda decalajelor şi a privaţiunilor, chiar cei cu resurse mai mici pot adopta ţinute vestimentare mai confortabile, mai practice şi mai ieftine decât uniformele şcolare. Sunt sigură că un copil/adolescent dintr-o familie defavorizată va prefera şi el nişte blugi şi un tricou (chiar dacă nu de firmă) în locul uniformei.
Iar profii ar trebui să evalueze mai curând cunoştinţele şi nu ţinuta vestimentară a copiilor/adolescenţilor. Sper că şi aşa fac, spre cinstea lor, în marea lor majoritate. Câte ţinute nu am testat la liceu, la orele de curs: de la puloverele tricotate de mama la blugi, pantaloni strech, colanţi, rochiţe decoltate, fuste mini, bluze scurte şi îmbrăcăminte de rocker metalist! Era chiar să pierd examenul de BAC din cauza ţinutei. Din fericire, nu un cadru didactic a fost vinovat, ci... femeia de serviciu. Aceasta m-a oprit pur şi simplu la poartă, s-a postat în faţa uşii ca un Cerber şi a zbierat: „Nu se vine la BAC cu buricu’ gol! Bordelu’ e după colţ!”. Dincolo de ofensă, m-am speriat că pierd examenul: aveam proba orală la română. Am rămas paralizată, fără să spun nimic şi am început să plâng. Purtam, într-adevăr, o bluziţă scurtă, colanţi şi aveam unghiile lungi, vopsite în negru, dar nu mi se părea deloc o ţinută incompatibilă cu cerinţele unui examen de BAC. Nu înţelegeam de ce trebuia să mă îmbrac altfel pentru BAC, nu m-aş mai fi simţit eu însămi, m-aş fi demoralizat şi probabil nu m-aş fi concentrat foarte bine la teste. Se evaluau cunoştinţele sau ţinutele?! Am avut noroc că m-a văzut plângând un profesor (chiar directorul adjunct) care a dat-o pe femeia de serviciu la o parte şi m-a condus înăuntru la examen. Spre marea mea bucurie, profii din comisie nu au fost deloc interesaţi de ţoale, ci de ce ştiam, iar la plecare, în loc să ies pe uşa elevilor, am pornit drept spre uşa din faţă, de la intrarea profilor şi i-am strigat femeii de serviciu: „Am luat 10!”. De atunci, am încercat să mă îmbrac (măcar din când în când) neconvenţional, sfidând practicile/regulile şi contextul (la examene la facultate sau la interviuri: de pildă, la susţinerea lucrării de diplomă, m-am dus în tricou şi trening; din fericire, nimeni nu s-a scandalizat, am luat tot 10).
Băiatul meu e acum în clasa a patra. Poartă deocamdată (până în clasa a cincea) uniforma specifică a şcolii. Mie nu-mi place (ideea de uniformă în sine + aspectul kitsch, culoarea agresivă (un roşu turbat) şi faptul că e incomodă), dar el o poartă din conformism, pentru că aşa spune Doamna. Nu pot să-l condamn. Şi eu, când eram de vârsta lui, ascultam tot ce zicea Tovarăşa. Plus că vrea să fie integrat în grup şi nu „să râdă copiii de el”. Însă nici lui nu-i place uniforma şi abia aşteaptă să scape de ea la anu’. Nu ne permitem haine de firmă (şi chiar dacă ne-am permite, poate nu am cumpăra), dar simplii blugi cu un tricou sunt preferabili oricărei uniforme (fie ea a unei şcoli de elită).
Părinţii vor, de regulă, uniforme: 84% dintre adulţi susţin reintroducerea uniformelor obligatorii conform unui studiu al Ministerului Educaţiei din 2010. Dar i-a întrebat cineva şi pe copii/adolescenţi? Din fericire, da. Un sondaj similar coordonat de Ministerul Educaţiei arată că 68% dintre elevi se pronunţă contra uniformelor. Nu ar trebui să ne intereseze şi percepţia lor? Sau vrem ca ei să ajungă „just another brick in the wall”?
Detest uniformele încă din vremea comunismului. Vi le mai amintiţi? Eu le-am prins până în clasa a şaptea inclusiv. Şi-mi aduc aminte mereu cu dezgust şi oroare de ele. Uniformele de pionier alea oribile, înzorzonate ca nişte sorcove şi pline de simboluri comuniste: cămaşa albă (de nailon sau de bumbac, apretată), cravata cu tricolor, centura greoaie cu stema României socialiste, tresele, insignele, ecusonul cu numărul matricol, şnurul galben de comandant de detaşament sau cel roşu de grupă... Cămaşa de nailon care te încingea şi te sufoca. La care se adăugau în chip inspirat bentiţele şi pompoanele (că doar şi părul trebuia disciplinat). Băieţii raşi în cap... Eram în primul rând pionieri, nu elevii şcolii „X”, nici măcar copii la modul general. Înregimentaţi. Uniformitate, control excesiv şi lipsă de gust...
Copiii şi adolescenţii se află într-un proces febril şi bulversant de căutare a identităţii. Iar identitatea, la vârsta lor, se exprimă într-o măsură destul de mare prin intermediul vestimentaţiei, look-ului sau al coafurii. De ce să nu încerce să fie ei înşişi, chiar dacă nu prea ştiu exact ce înseamnă asta şi sunt într-o fază de explorare? De ce să nu fie mai originali şi nonconformişti? De ce să le afecteze uniformele personalitatea în formare? De ce să se exercite asupra lor un control depersonalizant? Pentru o iluzorie disciplină şi aşa-zisa egalizare a celor bogaţi cu cei săraci (fie vorba între noi, cu sau fără uniforme, copiii de bani gata vor găsi întotdeauna căi să-şi afişeze opulenţa: pantofi, ceasuri, bijuterii, telefoane mobile şi alte gadget-uri etc.)?
Nu-ţi trebuie resurse extraordinare pentru a pregăti o ţinută de şcoală. În ciuda decalajelor şi a privaţiunilor, chiar cei cu resurse mai mici pot adopta ţinute vestimentare mai confortabile, mai practice şi mai ieftine decât uniformele şcolare. Sunt sigură că un copil/adolescent dintr-o familie defavorizată va prefera şi el nişte blugi şi un tricou (chiar dacă nu de firmă) în locul uniformei.
Iar profii ar trebui să evalueze mai curând cunoştinţele şi nu ţinuta vestimentară a copiilor/adolescenţilor. Sper că şi aşa fac, spre cinstea lor, în marea lor majoritate. Câte ţinute nu am testat la liceu, la orele de curs: de la puloverele tricotate de mama la blugi, pantaloni strech, colanţi, rochiţe decoltate, fuste mini, bluze scurte şi îmbrăcăminte de rocker metalist! Era chiar să pierd examenul de BAC din cauza ţinutei. Din fericire, nu un cadru didactic a fost vinovat, ci... femeia de serviciu. Aceasta m-a oprit pur şi simplu la poartă, s-a postat în faţa uşii ca un Cerber şi a zbierat: „Nu se vine la BAC cu buricu’ gol! Bordelu’ e după colţ!”. Dincolo de ofensă, m-am speriat că pierd examenul: aveam proba orală la română. Am rămas paralizată, fără să spun nimic şi am început să plâng. Purtam, într-adevăr, o bluziţă scurtă, colanţi şi aveam unghiile lungi, vopsite în negru, dar nu mi se părea deloc o ţinută incompatibilă cu cerinţele unui examen de BAC. Nu înţelegeam de ce trebuia să mă îmbrac altfel pentru BAC, nu m-aş mai fi simţit eu însămi, m-aş fi demoralizat şi probabil nu m-aş fi concentrat foarte bine la teste. Se evaluau cunoştinţele sau ţinutele?! Am avut noroc că m-a văzut plângând un profesor (chiar directorul adjunct) care a dat-o pe femeia de serviciu la o parte şi m-a condus înăuntru la examen. Spre marea mea bucurie, profii din comisie nu au fost deloc interesaţi de ţoale, ci de ce ştiam, iar la plecare, în loc să ies pe uşa elevilor, am pornit drept spre uşa din faţă, de la intrarea profilor şi i-am strigat femeii de serviciu: „Am luat 10!”. De atunci, am încercat să mă îmbrac (măcar din când în când) neconvenţional, sfidând practicile/regulile şi contextul (la examene la facultate sau la interviuri: de pildă, la susţinerea lucrării de diplomă, m-am dus în tricou şi trening; din fericire, nimeni nu s-a scandalizat, am luat tot 10).
Băiatul meu e acum în clasa a patra. Poartă deocamdată (până în clasa a cincea) uniforma specifică a şcolii. Mie nu-mi place (ideea de uniformă în sine + aspectul kitsch, culoarea agresivă (un roşu turbat) şi faptul că e incomodă), dar el o poartă din conformism, pentru că aşa spune Doamna. Nu pot să-l condamn. Şi eu, când eram de vârsta lui, ascultam tot ce zicea Tovarăşa. Plus că vrea să fie integrat în grup şi nu „să râdă copiii de el”. Însă nici lui nu-i place uniforma şi abia aşteaptă să scape de ea la anu’. Nu ne permitem haine de firmă (şi chiar dacă ne-am permite, poate nu am cumpăra), dar simplii blugi cu un tricou sunt preferabili oricărei uniforme (fie ea a unei şcoli de elită).
Părinţii vor, de regulă, uniforme: 84% dintre adulţi susţin reintroducerea uniformelor obligatorii conform unui studiu al Ministerului Educaţiei din 2010. Dar i-a întrebat cineva şi pe copii/adolescenţi? Din fericire, da. Un sondaj similar coordonat de Ministerul Educaţiei arată că 68% dintre elevi se pronunţă contra uniformelor. Nu ar trebui să ne intereseze şi percepţia lor? Sau vrem ca ei să ajungă „just another brick in the wall”?
duminică, 4 martie 2012
RINOCERII ŞI LEGEA PROSTRAŢIEI
Am aşteptat 22 de ani Legea lustraţiei în speranţa unei purificări a societăţii româneşti (nu luaţi cuvântul în sensul „nazzy”!) şi a revirimentului moral al clasei politice. După Revoluţie, o mulţime de securişti şi foşti activişti de partid au confiscat capitalismul şi politica, profitând din plin şi fără scrupule de noua situaţie. Azi, clasa politică arată precum „portretul lui Dorian Gray”: monstruoasă, coruptă, clientelară, distantă faţă de cetăţeni (ca să nu spun arogantă), lipsită de profesionalism, vulgară, preocupată doar de propriile interese.
Îşi mai aminteşte cineva de punctul 8 din Proclamaţia de la Timişoara, redactată de George Şerban, din martie 1990? Acesta susţinea: "Propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate (...) Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foştilor activişti comunişti candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism". Poate că, dacă s-ar fi aplicat în anii ’90 „punctul 8 de la Timişoara”, imaginea ar fi fost diferită, iar noi, cetăţenii, nu ne-am fi pierdut încrederea în clasa politică şi în perspectivele noastre de viitor.
Aşteptarea e uneori absurdă... Aşteptau acuzaţii din „Procesul” lui Kafka la uşa avocaţilor, mai mult din convenţie sau din inerţie, fără mari speranţe. Alţii îl aşteptau pe Godot. Şi condamnaţii din „infernul lui Ferrante” (în „Insula din ziua de ieri”) aşteptau, sperau orbeşte, contradictoriu, fără ţintă, în absenţa lui Dumnezeu.
Lasciate ogne speranza? Nu e cazul! Iată că Legea lustraţiei a venit! Ce dacă după 22 de ani?! Mai bine mai târziu decât niciodată. A fost un drum lung şi foarte dificil. De pildă, acum doi ani, legea s-a lovit de Curtea Constituţională unde s-a descoperit cu surprindere că nu este constituţional să se limiteze dreptul de a fi ales, deci, potenţialii lustrabili îşi păstrau dreptul de a candida la primărie, Consiliu Judeţean ori în Parlament. În formula de anul acesta, într-adevăr, nu se lustrează candidaturile, ci doar funcţiile. Persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist nu vor putea fi numite în funcţii pentru cinci ani la rând, dar îşi conservă dreptul la candidatură.
PDL a fost la un pas de a-şi lustra proprii oameni: deputaţii din comisia juridică din Senat i-au inclus iniţial pe Ungureanu şi Boc (foşti lideri UTC), pe Meleşcanu (fost şef de misiune diplomatică şi proaspăt numit de Băse şef la SIE) şi chiar pe Monica Macovei (în calitate de fost procuror comunist) pe lista lustrabililor. Intraseră în lanul cu maci ca Dorothy din „Vrăjitorul din Oz” şi ameţiseră? Erau sub incidenţa legii prostraţiei?!
În cele din urmă, în Camera Deputaţilor, pedeliştii s-au trezit şi au adoptat câteva amendamente salvatoare. Pentru a nu perturba activitatea premierului Ungureanu sau a lui Boc, au fost eliminate dispoziţiile referitoare la tinerii şefi de UTC. Doar nu o să lustrăm şi şoimii patriei! De asemenea, foştii şefi ai misiunilor diplomatice par a fi exceptaţi, ca dovadă că Meleşcanu, actualul director SIE, nu este afectat. Au rămas în mod bizar sub ameninţare foştii procurori comunişti ca Monica Macovei, dar şi aici există clauze speciale – doar dacă au făcut poliţie politică. Şi s-o lustrezi tocmai pe Monica Macovei, „Femeia anului” în Europa (în 2008), care a activat pentru drepturile omului la APADOR-CH, şi-a sacrificat imaginea pe plan intern intrând în politică, a luptat împotriva corupţiei şi a început, cu mari eforturi, reforma în justiţie!
Din partea opoziţiei, în special a PSD-ului, reacţiile au fost, bineînţeles, negative, contestând orice aplicabilitate a legii. Ponta a declarat pur şi simplu că legea e o „gogomănie” (care demonstrează că PDL nu are nici specialişti, nici gândire strategică), iar Iliescu a numit-o "discriminatorie, aberantă şi total inutilă", reamintind susţinerea populară imensă de care a beneficiat în anii ’90: “Eu am 82 de ani, mi-am îndeplinit toate misiunile de om ales prin scrutin popular fundamental şi decisiv, cu 85% în 1990, cu 60 şi ceva la sută în anul 2000. Care e chestiunea?". În stilul său caracteristic, Adrian Năstase a tratat subiectul ironic, calificând legea drept "un text bricolat fără nicio aplicaţie" şi punctând: “În felul acesta, vom fi siguri că domnul Ion Iliescu, în următorii cinci ani, nu va fi desemnat secretar de stat".
Atunci, cui prodest? Legea lustraţiei, amputată şi venită mult prea târziu, nu prea mai poate schimba ceva efectiv. Va fi, cel mult, un simbol (palid şi diform) al desprinderii de comunism şi al condamnării sale, măcar de jure, dacă nu de facto.
„Rinocerii” rămân. Şi noi, vorba lui Berenger din piesa lui Eugene Ionesco, nu putem decât să-i invidiem: „Ei sunt frumoşi. M-am înşelat. Oh, cât de mult aş vrea să fiu ca ei. Poftim: eu n-am corn! Ce urâtă e o frunte plată! Mi-ar trebui un corn sau două, ca să-mi mai rafinez chipul şi să-mi dispară ridurile. Dar uite că nu-mi creşte nici unul. Iar mâinile-mi sînt fine. Oare mi se vor face vreodată zgrunţuroase?”.
Îşi mai aminteşte cineva de punctul 8 din Proclamaţia de la Timişoara, redactată de George Şerban, din martie 1990? Acesta susţinea: "Propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate (...) Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foştilor activişti comunişti candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism". Poate că, dacă s-ar fi aplicat în anii ’90 „punctul 8 de la Timişoara”, imaginea ar fi fost diferită, iar noi, cetăţenii, nu ne-am fi pierdut încrederea în clasa politică şi în perspectivele noastre de viitor.
Aşteptarea e uneori absurdă... Aşteptau acuzaţii din „Procesul” lui Kafka la uşa avocaţilor, mai mult din convenţie sau din inerţie, fără mari speranţe. Alţii îl aşteptau pe Godot. Şi condamnaţii din „infernul lui Ferrante” (în „Insula din ziua de ieri”) aşteptau, sperau orbeşte, contradictoriu, fără ţintă, în absenţa lui Dumnezeu.
Lasciate ogne speranza? Nu e cazul! Iată că Legea lustraţiei a venit! Ce dacă după 22 de ani?! Mai bine mai târziu decât niciodată. A fost un drum lung şi foarte dificil. De pildă, acum doi ani, legea s-a lovit de Curtea Constituţională unde s-a descoperit cu surprindere că nu este constituţional să se limiteze dreptul de a fi ales, deci, potenţialii lustrabili îşi păstrau dreptul de a candida la primărie, Consiliu Judeţean ori în Parlament. În formula de anul acesta, într-adevăr, nu se lustrează candidaturile, ci doar funcţiile. Persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist nu vor putea fi numite în funcţii pentru cinci ani la rând, dar îşi conservă dreptul la candidatură.
PDL a fost la un pas de a-şi lustra proprii oameni: deputaţii din comisia juridică din Senat i-au inclus iniţial pe Ungureanu şi Boc (foşti lideri UTC), pe Meleşcanu (fost şef de misiune diplomatică şi proaspăt numit de Băse şef la SIE) şi chiar pe Monica Macovei (în calitate de fost procuror comunist) pe lista lustrabililor. Intraseră în lanul cu maci ca Dorothy din „Vrăjitorul din Oz” şi ameţiseră? Erau sub incidenţa legii prostraţiei?!
În cele din urmă, în Camera Deputaţilor, pedeliştii s-au trezit şi au adoptat câteva amendamente salvatoare. Pentru a nu perturba activitatea premierului Ungureanu sau a lui Boc, au fost eliminate dispoziţiile referitoare la tinerii şefi de UTC. Doar nu o să lustrăm şi şoimii patriei! De asemenea, foştii şefi ai misiunilor diplomatice par a fi exceptaţi, ca dovadă că Meleşcanu, actualul director SIE, nu este afectat. Au rămas în mod bizar sub ameninţare foştii procurori comunişti ca Monica Macovei, dar şi aici există clauze speciale – doar dacă au făcut poliţie politică. Şi s-o lustrezi tocmai pe Monica Macovei, „Femeia anului” în Europa (în 2008), care a activat pentru drepturile omului la APADOR-CH, şi-a sacrificat imaginea pe plan intern intrând în politică, a luptat împotriva corupţiei şi a început, cu mari eforturi, reforma în justiţie!
Din partea opoziţiei, în special a PSD-ului, reacţiile au fost, bineînţeles, negative, contestând orice aplicabilitate a legii. Ponta a declarat pur şi simplu că legea e o „gogomănie” (care demonstrează că PDL nu are nici specialişti, nici gândire strategică), iar Iliescu a numit-o "discriminatorie, aberantă şi total inutilă", reamintind susţinerea populară imensă de care a beneficiat în anii ’90: “Eu am 82 de ani, mi-am îndeplinit toate misiunile de om ales prin scrutin popular fundamental şi decisiv, cu 85% în 1990, cu 60 şi ceva la sută în anul 2000. Care e chestiunea?". În stilul său caracteristic, Adrian Năstase a tratat subiectul ironic, calificând legea drept "un text bricolat fără nicio aplicaţie" şi punctând: “În felul acesta, vom fi siguri că domnul Ion Iliescu, în următorii cinci ani, nu va fi desemnat secretar de stat".
Atunci, cui prodest? Legea lustraţiei, amputată şi venită mult prea târziu, nu prea mai poate schimba ceva efectiv. Va fi, cel mult, un simbol (palid şi diform) al desprinderii de comunism şi al condamnării sale, măcar de jure, dacă nu de facto.
„Rinocerii” rămân. Şi noi, vorba lui Berenger din piesa lui Eugene Ionesco, nu putem decât să-i invidiem: „Ei sunt frumoşi. M-am înşelat. Oh, cât de mult aş vrea să fiu ca ei. Poftim: eu n-am corn! Ce urâtă e o frunte plată! Mi-ar trebui un corn sau două, ca să-mi mai rafinez chipul şi să-mi dispară ridurile. Dar uite că nu-mi creşte nici unul. Iar mâinile-mi sînt fine. Oare mi se vor face vreodată zgrunţuroase?”.
miercuri, 29 februarie 2012
NOUA RRREPUBLICĂ, ALBĂ CA ZĂCORBUL: NEVERMORE!
Sunt suprasaturată de mizeria, corupţia, opacitatea şi iresponsabilitatea actualei clase politice şi îngrijorată că nu o să mai am cu cine vota (sincer, nu aş vrea să lipsesc de la vot, nu am făcut-o niciodată, dar nu mai accept să votez pe principiul răului mai mic). Aştept cu mare emoţie şi nerăbdare să apară pe scena politică un partid curat, format din profesionişti, responsabil, transparent, capabil să comunice cu electorii săi (bineînţeles, proeuropean şi, dacă se poate, de dreapta).
Invitaţia pe care am primit-o de curând a fost de natură să mă entuziasmeze într-o primă etapă: am fost chemată să mă asociez unui partid în curs de constituire, „Noua Republică”. La prima vedere, totul părea perfect: un partid de dreapta (cu platformă liberală, neoconservatoare şi creştin-democrată – un mix ideologic), nou, nepătat, alcătuit din oameni tineri, profesionişti de top în domeniile lor, apărut spontan, în mediul online, dintr-o mişcare „la firul ierbii” şi promotor al ideii de democraţie participativă şi de cetăţenie activă (conform sloganului din Piaţă – „Fiecare cetăţean / Propriul politician”). În plus, invitaţia mi-a parvenit de la o persoană extrem de credibilă: o doamnă foarte distinsă, profesionistă desăvârşită (cu propria firmă de softuri în construcţii), o persoană cu un spirit civic extraordinar (care mai făcuse parte din Alianţa Civică şi contribuise la democratizarea României după Revoluţie), foarte corectă, serioasă, dar, în acelaşi timp, optimistă, entuziastă şi proactivă.
Până aici totul era fantastic! Am început să mă documentez, studiind mai întâi sursele oficiale ale viitorului partid. Am accesat link-urile primite şi am urmărit conferinţele mişcării/partidului, acţiunile sale, inclusiv extrasele din participările liderilor la talk-show-uri (la TVR, TVR Info, B1TV). Prima impresie a fost destul de bună, în ciuda retoricii uneori excesive şi găunoase a liderului Mihail Nemţu (l-am scuzat cât de cât că e tânăr şi neexperimentat). Apoi am intrat pe site-ul „Noua Republică” şi am citit „Manifestul”, „Manualul de luptă” şi „Manualul de identitate”. Dincolo de stilul bombastic, hipergonflat, paşoptist, gen Caţavencu (ex. „Libertatea religioasă, de-a proclama crezul nobil al înaintaşilor”), am perceput „Manifestul”, totuşi, ca un impuls justiţiar anticorupţie şi ca un strigăt de recâştigare a demnităţii naţionale prin forţele proprii („prin noi înşine”, cum spuneau vechii liberali), un document relevant şi reprezentativ pentru societatea românească de acum.
Dacă „Manifestul” mi s-a părut comestibil, lucrurile s-au mai schimbat când am trecut la „Manualul de luptă”. Mai întâi, stânga este demonizată, iar revenirea stângii la putere este privită ca un dezastru echivalent cu falimentul României: „Ascensiunea stângii în 2012 ar putea aduce o lovitură letală reformei Statului şi nevoii de performanţă, excelenţă sau modernizare. Iată de ce vă spunem: implicaţi-vă! Nu staţi pe margine. Reflectaţi preţ de cinci minute la destinul ţării după alegerile din 2012: vom face jocurile celor au sărăcit și au jefuit România?”; „Criza Greciei, unde convulsiile sociale s-au soldat deja cu victime umane, ne arată cât de periculoasă e o revenire a stângii la putere”. Oare chiar va distruge România potenţiala alternanţă la putere? Nu a declarat însuşi Ponta, liderul USL, că va trata responsabil problema datoriilor şi că nu se vor adopta măsuri populiste? Apoi, critica statului asistenţial şi a mentalităţii aferente capătă uneori accente prea dramatice: „Nu putem accepta refugiul în asistenţialism şi resemnare mioritică”, „E bine să descurajezi furtul, evazionismul sau cerșetoria”.
M-am bucurat însă că Noua Republică m-a avertizat asupra pericolului intoxicării mediatice, căci altfel aş fi fost o victimă sigură: „Noua Republică aplică mereu regula discernământului: nu da crezare zvonurilor și informaţiilor neverificate. Într-un noian de minciuni și manipulări mediatice, adevărul abia mai poate fi întrezărit”, „Nu uita niciodată că mass-media controlată oferă informaţii selective, tendenţioase şi false unui electorat confuz.” Am înţeles, din alte surse de pe net (ex. http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/cetateni-de-dreapta-cititi-carticica-pitpalacului-de-cuib-68713.html, http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2011/10/03/noua-republica-noua-diversiune-cu-pretentie-de-alternativa-pusa-in-slujba-regimului-basescu-cia-fmi-despre-manipularea-miscarilor-anti-sistem/ etc.) că, iniţial, în afară de condamnarea vehementă a presei mogulilor, chiar se recomandau susţinătorilor anumite reviste, ziare şi televiziuni credibile: TVR, TVR Info, B1, 10TV, revista 22, România Liberă, Evenimentul Zilei. Eu nu am găsit asemenea recomandări pe site, se pare că materialele au fost updatate între timp.
De asemenea, i-am mulţumit Noii Republici că mi-a deschis mintea şi că m-a scos din scepticismul inhibitiv în care mă complăceam: „În comentariile nesfârșite pe Internet, în locul negativismului excesiv, în locul criticilor autosuficiente, e bine să te întrebi: ce-am făcut astăzi pentru comunitatea în care trăiesc? Numai atitudinea pozitivă inspiră.”, „Cumpără şi răspândeşte materiale publicitare cu valorile Noua Republică”, „Nu te limita la prieteni şi familie. Nu subestima valoarea entuziasmului la vârstele tinere”, „Apără marca Noua Republică (concept, oameni, acţiune). Descoperă noi lideri la nivel local şi fă-i cunoscuţi liderilor de la centru.”, „Întâlnirile la domiciliu trebuie să fie iniţiativa ta. Nu te aştepta niciodată ca alţii să-ţi ceară de la centru ceea ce tu poţi face singur la tine acasă”.
„Manualul de identitate” detaliază viziunea politică, valorile sociale, organizarea internă, politicile publice şi economice, politica externă şi raportarea la românii de pretutindeni, fără a propune însă, în general, măsuri şi soluţii concrete (cu excepţia capitolului referitor la relansarea cercetării ştiinţifice). În acelaşi timp, „Manualul de identitate” clarifică atitudinea Noii Republici faţă de preşedintele Traian Băsescu. Noua Republică nu agreează demisia lui Băse sub presiunea străzii şi declanşarea anticipatelor, ci consideră că preşedintele trebuie să rămână în funcţie până la alegerile prezindenţiale la termen: „Om politic confirmat de numeroase victorii electorale, Traian Băsescu va părăsi poziţia de președinte la capătul a două mandate.”. Faţă de Băse, opinia este mai curând una pozitivă, deşi i se impută unele excese: „Noua Republică recunoaşte pledoariile şi contribuţiile directe ale președintelui Traian Băsescu la reforma Statului: condamnarea oficială a regimului comunist drept „ilegitim şi criminal”, politica externă pro-NATO, atitudinea pozitivă faţă de Republica Moldova, liberalizarea pieţei printr-un nou cod al muncii, deschiderea Consiliului Superior al Magistraturii către societatea civilă, referendumul pentru Parlamentul unicameral, iniţierea demersurilor pentru reforma teritorial-administrativă, etc. Noua Republică a exprimat totodată rezerve critice faţă de anumite poziţionări ale persoanei Traian Băsescu, precum atacul la adresa DNA şi acordarea unor medalii şi titluri onorifice unor persoane cu valoare naţională cel puţin îndoielnică. Tot preşedintelui Traian Băsescu i se poate imputa că dezbaterea publică din România suferă de un exces de personalizare şi psihologizare (cazul Raed Arafat sau controversa privind Regele Mihai I)”. Mai mult, în interviul din „Evenimentul Zilei” din 4 noiembrie 2011, Mihail Neamţu îi vedea pe Băse ca pe „un reformist inteligent şi zgomotos”, în timp ce Ponta era taxat drept „un domnu’ Goe în postura de copilot” şi Crin Antonescu - „premiat” cu titlul de „cel mai locvace repetent din ultimii 150 de ani de liberalism”.
În ce priveşte apariţia mişcării, mulţi adversari şi critici ai Noii Republici percep aici „Albă ca Zăpada” lui Lăzăroiu, un joc politic al lui Băse, un experiment, o variantă de rezervă/alternativă la PDL. Sebastian Lăzăroiu a prevăzut naşterea „Albei ca Zăpada” şi tot el a identificat-o pe „Albă ca Zăpada” în Noua Republică. Nu ştiu cât de departe putem merge cu teoria conspiraţiei. Cert e că Lăzăroiu a confirmat că „Albă ca Zăpada” e Noua Republică (http://www.ziare.com/lazaroiu/stiri-sebastian-lazaroiu/lazaroiu-confirma-alba-ca-zapada-e-noua-republica-1125944), Mihail Neamţu, liderul mişcării, este destul de apropiat şi de favorabil lui Băse, iar printre cofondatorii mişcării se numără Dacian Ţolea, lider PDL. Asta însă nu înseamnă automat că partidul e complet discreditat: e, până la urmă, un partid de dreapta, cu anumite rădăcini (nu numai ideologice) şi poate să-şi aleagă aliaţii pe care-i doreşte. Şi nici nu se poate contesta că majoritatea oamenilor din Noua Republică nu sunt „noi” (adică n-au avut funcţii politice) şi, măcar deocamdată, necorupţi.
Revenind la liderul Mihail Neamţu, voi trece peste adolescenţa neolegionară, căci nu e cazul să condamni pe cineva pentru atitudini din vremea liceului. Liderul Noii Republici a păstrat însă ceva din stilul patetic, naţionalist, uşor naiv, obsedat de luptă şi de indicaţii al legionarului de atunci (mai erau şi pe vremea lui Ceaşcă „indicaţii preţioase”, nu doar la legionari!). Mai problematică mi s-a părut ascensiunea subită în 2010 a lui Mihail Neamţu la funcţia de director ştiinţific la IICCMER (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc), deşi nu avea nicio calificare în acest sens: era doctor în teologie şi absolvent de filosofie, fără nicio specializare în istorie sau vreo lucrare publicată despre comunism. Corifeul anticorupţiei şi al profesionalismului apelează el însuşi la metode neortodoxe în scopul de a accede la funcţii (pentru care nu avea pregătirea necesară)? Foarte bizar...
Acum „Albă ca Zăpada” seamănă mai curând cu „Albă ca Zăcorbul”.
„Corbul” lui Poe. Inserez mai jos un fragment din poezia lui Poe, în traducerea lui Mihu Dragomir (din volumul „Poezii şi poeme”, Ed. Tineretului, Buc., 1963):
(...)
Printre negurile-mi dese, parcă-un zîmbet mi-adusese,
Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător.
Şi-am vorbit: ,,Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală,
Corb bătrîn, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adînc sobor!
Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?''
Spuse Corbul: ,,Nevermore!''
(...)
Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor,
În noroasa mea ruină, lîngă-un ţărm fără lumină,
Unde spaima e regină – spune-mi, spune-mi te implor,
Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?''
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.
(...)
Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă într-una,
Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pînditor,
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează,
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor;
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor.
Niciodată – Nevermore.
P.S. Chiar dacă nu o să mă înscriu acum în Noua Republică, voi strânge câteva semnături pentru noul partid şi vă invit şi pe voi s-o faceţi. Nu strică să apară noi combatanţi pe scena politică, indiferent cum se raportează la Băse sau cât de „albi ca zăpada” sunt.
Invitaţia pe care am primit-o de curând a fost de natură să mă entuziasmeze într-o primă etapă: am fost chemată să mă asociez unui partid în curs de constituire, „Noua Republică”. La prima vedere, totul părea perfect: un partid de dreapta (cu platformă liberală, neoconservatoare şi creştin-democrată – un mix ideologic), nou, nepătat, alcătuit din oameni tineri, profesionişti de top în domeniile lor, apărut spontan, în mediul online, dintr-o mişcare „la firul ierbii” şi promotor al ideii de democraţie participativă şi de cetăţenie activă (conform sloganului din Piaţă – „Fiecare cetăţean / Propriul politician”). În plus, invitaţia mi-a parvenit de la o persoană extrem de credibilă: o doamnă foarte distinsă, profesionistă desăvârşită (cu propria firmă de softuri în construcţii), o persoană cu un spirit civic extraordinar (care mai făcuse parte din Alianţa Civică şi contribuise la democratizarea României după Revoluţie), foarte corectă, serioasă, dar, în acelaşi timp, optimistă, entuziastă şi proactivă.
Până aici totul era fantastic! Am început să mă documentez, studiind mai întâi sursele oficiale ale viitorului partid. Am accesat link-urile primite şi am urmărit conferinţele mişcării/partidului, acţiunile sale, inclusiv extrasele din participările liderilor la talk-show-uri (la TVR, TVR Info, B1TV). Prima impresie a fost destul de bună, în ciuda retoricii uneori excesive şi găunoase a liderului Mihail Nemţu (l-am scuzat cât de cât că e tânăr şi neexperimentat). Apoi am intrat pe site-ul „Noua Republică” şi am citit „Manifestul”, „Manualul de luptă” şi „Manualul de identitate”. Dincolo de stilul bombastic, hipergonflat, paşoptist, gen Caţavencu (ex. „Libertatea religioasă, de-a proclama crezul nobil al înaintaşilor”), am perceput „Manifestul”, totuşi, ca un impuls justiţiar anticorupţie şi ca un strigăt de recâştigare a demnităţii naţionale prin forţele proprii („prin noi înşine”, cum spuneau vechii liberali), un document relevant şi reprezentativ pentru societatea românească de acum.
Dacă „Manifestul” mi s-a părut comestibil, lucrurile s-au mai schimbat când am trecut la „Manualul de luptă”. Mai întâi, stânga este demonizată, iar revenirea stângii la putere este privită ca un dezastru echivalent cu falimentul României: „Ascensiunea stângii în 2012 ar putea aduce o lovitură letală reformei Statului şi nevoii de performanţă, excelenţă sau modernizare. Iată de ce vă spunem: implicaţi-vă! Nu staţi pe margine. Reflectaţi preţ de cinci minute la destinul ţării după alegerile din 2012: vom face jocurile celor au sărăcit și au jefuit România?”; „Criza Greciei, unde convulsiile sociale s-au soldat deja cu victime umane, ne arată cât de periculoasă e o revenire a stângii la putere”. Oare chiar va distruge România potenţiala alternanţă la putere? Nu a declarat însuşi Ponta, liderul USL, că va trata responsabil problema datoriilor şi că nu se vor adopta măsuri populiste? Apoi, critica statului asistenţial şi a mentalităţii aferente capătă uneori accente prea dramatice: „Nu putem accepta refugiul în asistenţialism şi resemnare mioritică”, „E bine să descurajezi furtul, evazionismul sau cerșetoria”.
M-am bucurat însă că Noua Republică m-a avertizat asupra pericolului intoxicării mediatice, căci altfel aş fi fost o victimă sigură: „Noua Republică aplică mereu regula discernământului: nu da crezare zvonurilor și informaţiilor neverificate. Într-un noian de minciuni și manipulări mediatice, adevărul abia mai poate fi întrezărit”, „Nu uita niciodată că mass-media controlată oferă informaţii selective, tendenţioase şi false unui electorat confuz.” Am înţeles, din alte surse de pe net (ex. http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/cetateni-de-dreapta-cititi-carticica-pitpalacului-de-cuib-68713.html, http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2011/10/03/noua-republica-noua-diversiune-cu-pretentie-de-alternativa-pusa-in-slujba-regimului-basescu-cia-fmi-despre-manipularea-miscarilor-anti-sistem/ etc.) că, iniţial, în afară de condamnarea vehementă a presei mogulilor, chiar se recomandau susţinătorilor anumite reviste, ziare şi televiziuni credibile: TVR, TVR Info, B1, 10TV, revista 22, România Liberă, Evenimentul Zilei. Eu nu am găsit asemenea recomandări pe site, se pare că materialele au fost updatate între timp.
De asemenea, i-am mulţumit Noii Republici că mi-a deschis mintea şi că m-a scos din scepticismul inhibitiv în care mă complăceam: „În comentariile nesfârșite pe Internet, în locul negativismului excesiv, în locul criticilor autosuficiente, e bine să te întrebi: ce-am făcut astăzi pentru comunitatea în care trăiesc? Numai atitudinea pozitivă inspiră.”, „Cumpără şi răspândeşte materiale publicitare cu valorile Noua Republică”, „Nu te limita la prieteni şi familie. Nu subestima valoarea entuziasmului la vârstele tinere”, „Apără marca Noua Republică (concept, oameni, acţiune). Descoperă noi lideri la nivel local şi fă-i cunoscuţi liderilor de la centru.”, „Întâlnirile la domiciliu trebuie să fie iniţiativa ta. Nu te aştepta niciodată ca alţii să-ţi ceară de la centru ceea ce tu poţi face singur la tine acasă”.
„Manualul de identitate” detaliază viziunea politică, valorile sociale, organizarea internă, politicile publice şi economice, politica externă şi raportarea la românii de pretutindeni, fără a propune însă, în general, măsuri şi soluţii concrete (cu excepţia capitolului referitor la relansarea cercetării ştiinţifice). În acelaşi timp, „Manualul de identitate” clarifică atitudinea Noii Republici faţă de preşedintele Traian Băsescu. Noua Republică nu agreează demisia lui Băse sub presiunea străzii şi declanşarea anticipatelor, ci consideră că preşedintele trebuie să rămână în funcţie până la alegerile prezindenţiale la termen: „Om politic confirmat de numeroase victorii electorale, Traian Băsescu va părăsi poziţia de președinte la capătul a două mandate.”. Faţă de Băse, opinia este mai curând una pozitivă, deşi i se impută unele excese: „Noua Republică recunoaşte pledoariile şi contribuţiile directe ale președintelui Traian Băsescu la reforma Statului: condamnarea oficială a regimului comunist drept „ilegitim şi criminal”, politica externă pro-NATO, atitudinea pozitivă faţă de Republica Moldova, liberalizarea pieţei printr-un nou cod al muncii, deschiderea Consiliului Superior al Magistraturii către societatea civilă, referendumul pentru Parlamentul unicameral, iniţierea demersurilor pentru reforma teritorial-administrativă, etc. Noua Republică a exprimat totodată rezerve critice faţă de anumite poziţionări ale persoanei Traian Băsescu, precum atacul la adresa DNA şi acordarea unor medalii şi titluri onorifice unor persoane cu valoare naţională cel puţin îndoielnică. Tot preşedintelui Traian Băsescu i se poate imputa că dezbaterea publică din România suferă de un exces de personalizare şi psihologizare (cazul Raed Arafat sau controversa privind Regele Mihai I)”. Mai mult, în interviul din „Evenimentul Zilei” din 4 noiembrie 2011, Mihail Neamţu îi vedea pe Băse ca pe „un reformist inteligent şi zgomotos”, în timp ce Ponta era taxat drept „un domnu’ Goe în postura de copilot” şi Crin Antonescu - „premiat” cu titlul de „cel mai locvace repetent din ultimii 150 de ani de liberalism”.
În ce priveşte apariţia mişcării, mulţi adversari şi critici ai Noii Republici percep aici „Albă ca Zăpada” lui Lăzăroiu, un joc politic al lui Băse, un experiment, o variantă de rezervă/alternativă la PDL. Sebastian Lăzăroiu a prevăzut naşterea „Albei ca Zăpada” şi tot el a identificat-o pe „Albă ca Zăpada” în Noua Republică. Nu ştiu cât de departe putem merge cu teoria conspiraţiei. Cert e că Lăzăroiu a confirmat că „Albă ca Zăpada” e Noua Republică (http://www.ziare.com/lazaroiu/stiri-sebastian-lazaroiu/lazaroiu-confirma-alba-ca-zapada-e-noua-republica-1125944), Mihail Neamţu, liderul mişcării, este destul de apropiat şi de favorabil lui Băse, iar printre cofondatorii mişcării se numără Dacian Ţolea, lider PDL. Asta însă nu înseamnă automat că partidul e complet discreditat: e, până la urmă, un partid de dreapta, cu anumite rădăcini (nu numai ideologice) şi poate să-şi aleagă aliaţii pe care-i doreşte. Şi nici nu se poate contesta că majoritatea oamenilor din Noua Republică nu sunt „noi” (adică n-au avut funcţii politice) şi, măcar deocamdată, necorupţi.
Revenind la liderul Mihail Neamţu, voi trece peste adolescenţa neolegionară, căci nu e cazul să condamni pe cineva pentru atitudini din vremea liceului. Liderul Noii Republici a păstrat însă ceva din stilul patetic, naţionalist, uşor naiv, obsedat de luptă şi de indicaţii al legionarului de atunci (mai erau şi pe vremea lui Ceaşcă „indicaţii preţioase”, nu doar la legionari!). Mai problematică mi s-a părut ascensiunea subită în 2010 a lui Mihail Neamţu la funcţia de director ştiinţific la IICCMER (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc), deşi nu avea nicio calificare în acest sens: era doctor în teologie şi absolvent de filosofie, fără nicio specializare în istorie sau vreo lucrare publicată despre comunism. Corifeul anticorupţiei şi al profesionalismului apelează el însuşi la metode neortodoxe în scopul de a accede la funcţii (pentru care nu avea pregătirea necesară)? Foarte bizar...
Acum „Albă ca Zăpada” seamănă mai curând cu „Albă ca Zăcorbul”.
„Corbul” lui Poe. Inserez mai jos un fragment din poezia lui Poe, în traducerea lui Mihu Dragomir (din volumul „Poezii şi poeme”, Ed. Tineretului, Buc., 1963):
(...)
Printre negurile-mi dese, parcă-un zîmbet mi-adusese,
Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător.
Şi-am vorbit: ,,Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală,
Corb bătrîn, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adînc sobor!
Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?''
Spuse Corbul: ,,Nevermore!''
(...)
Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor,
În noroasa mea ruină, lîngă-un ţărm fără lumină,
Unde spaima e regină – spune-mi, spune-mi te implor,
Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?''
Spuse Corbul: ,,Nevermore''.
(...)
Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă într-una,
Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pînditor,
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează,
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor;
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor.
Niciodată – Nevermore.
P.S. Chiar dacă nu o să mă înscriu acum în Noua Republică, voi strânge câteva semnături pentru noul partid şi vă invit şi pe voi s-o faceţi. Nu strică să apară noi combatanţi pe scena politică, indiferent cum se raportează la Băse sau cât de „albi ca zăpada” sunt.
sâmbătă, 25 februarie 2012
MIŞCAREA POPULARĂ: HANDICAPAŢI, POSEDAŢI DE DIAVOL ŞI SENZAŢIONEŞTI
Se conturează, într-adevăr, o „Mişcare Populară”? Şi, dacă da, sunt forţe politice credibile care o compun? PDL, PNG, PRM sau Partidul Popo(r)ului?
Deja, pentru alegerile locale din Bucureşti, Gigi Becali şi PDL au bătut palma pentru susţinerea candidatului PDL. Dar bulgărele de zăpadă nu se opreşte aici, ci continuă să se rostogolească. Imediat ce Vadim a aflat de negocierile lui Gigi cu PDL, a intervenit în direct la un post de televiziune şi i-a propus lui Gigi o alianţă politică. Uitaseră amândoi complet cum se gratulaseră reciproc cu un timp în urmă: Gigi îl făcuse pe Vadim „nebun” şi „posedat de diavol”, iar Vadim pe Gigi „handicapat”, drogat, „păduche”, „pigmeu”, „urangutan”, „slugă” şi „bişniţar de mahala”. Dar ce nu fac politicienii noştri pentru interesul naţiunii? Urmează la rând în mişcare Partidul Poporului?
Aliindu-se cu partide populiste de acest gen (PP, PRM, PNG), PDL poate contribui la crearea unei impresii de unitate pe partea dreaptă a eşichierului politic, la simplificarea şi polarizarea scenei politice (USL – „sânga”, mişcarea populară – „dreapta”) şi, automat, ar mai putea câştiga câteva voturi în plus. Dar, pe termen mediu şi lung, PDL va pierde la capitolul imagine prin alianţa cu partide populist-extremiste, lipsite de orice credibilitate pe plan intern şi extern. Îşi permite oare?
Deja, pentru alegerile locale din Bucureşti, Gigi Becali şi PDL au bătut palma pentru susţinerea candidatului PDL. Dar bulgărele de zăpadă nu se opreşte aici, ci continuă să se rostogolească. Imediat ce Vadim a aflat de negocierile lui Gigi cu PDL, a intervenit în direct la un post de televiziune şi i-a propus lui Gigi o alianţă politică. Uitaseră amândoi complet cum se gratulaseră reciproc cu un timp în urmă: Gigi îl făcuse pe Vadim „nebun” şi „posedat de diavol”, iar Vadim pe Gigi „handicapat”, drogat, „păduche”, „pigmeu”, „urangutan”, „slugă” şi „bişniţar de mahala”. Dar ce nu fac politicienii noştri pentru interesul naţiunii? Urmează la rând în mişcare Partidul Poporului?
Aliindu-se cu partide populiste de acest gen (PP, PRM, PNG), PDL poate contribui la crearea unei impresii de unitate pe partea dreaptă a eşichierului politic, la simplificarea şi polarizarea scenei politice (USL – „sânga”, mişcarea populară – „dreapta”) şi, automat, ar mai putea câştiga câteva voturi în plus. Dar, pe termen mediu şi lung, PDL va pierde la capitolul imagine prin alianţa cu partide populist-extremiste, lipsite de orice credibilitate pe plan intern şi extern. Îşi permite oare?
marți, 21 februarie 2012
TOP STIRI TRASNITE IARNA 2011 - 2012
1. "Scandalos. Antena 1 a difuzat imagini cu Emil Boc dezbracat intr-o sala de sport. Antonescu a comentat in direct. Rizind."
http://www.revista22.ro/scandalos-antena-1-a-difuzat-imagini-cu-emil-boc-dezbracat-intro-sala-de-sport-antonescu-a-comentat-in-direct-rizind-13380.html
2. "Liderul deputaţilor PDL, despre oamenii morţi din cauza gerului: au băut şi au adormit acolo"
http://www.adevarul.ro/actualitate/politica/Liderul_deputatilor_PDL-despre_oamenii_morti_din_cauza_gerului-_-Au_baut_si_au_adormit_acolo_0_645536083.html
3. "Cât valorează viaţa Mioarei Zăvoranu? Oana a plătit vrăjitoarei Vanessa 450.000 de euro ca s-o vadă moartă pe maică-sa"
http://www.adevarul.ro/locale/bucuresti/bucuresti_vrajitoare_arestate_vanessa_melisa_tribunal_buftea_0_608339713.html
http://www.revista22.ro/scandalos-antena-1-a-difuzat-imagini-cu-emil-boc-dezbracat-intro-sala-de-sport-antonescu-a-comentat-in-direct-rizind-13380.html
2. "Liderul deputaţilor PDL, despre oamenii morţi din cauza gerului: au băut şi au adormit acolo"
http://www.adevarul.ro/actualitate/politica/Liderul_deputatilor_PDL-despre_oamenii_morti_din_cauza_gerului-_-Au_baut_si_au_adormit_acolo_0_645536083.html
3. "Cât valorează viaţa Mioarei Zăvoranu? Oana a plătit vrăjitoarei Vanessa 450.000 de euro ca s-o vadă moartă pe maică-sa"
http://www.adevarul.ro/locale/bucuresti/bucuresti_vrajitoare_arestate_vanessa_melisa_tribunal_buftea_0_608339713.html
We are all Syrians now! End the violence! Sign the petition!
http://www.avaaz.org/en/arab_league_save_syria_3/?vl
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
