Aruncă pianul în flăcări și stinge-ți focul în valuri!

                  

”Orice împărăție care se dezbină în sine se pustiește, orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui” (Matei, 12:25). O spunea un refugiat, un vierme de ”trădător”, un ”pomanagiu” împuțit, un câine turbat de ”terorist”, un ”infractor” răstignit pe cruce, un ”maimuțoi” bizar și nonconformist și un ”dușman al poporului” dovedit. Iisus. E pe cruce și acum, cu fiecare dintre noi, cu frații și copiii noștri din Siria. Ca să nu ne mai simțim abandonați, lăsați singuri pe cruce. Și cred că era și o chemare la unitate și solidaritate europeană în ce privește criza refugiaților, la eforturi comune pentru rezolvarea ei, pornind de la cauzele acesteia.

Practic, ce s-a (mai) făcut? Prin noul program EUnavfor Med (constituit după ”Mare Nostrum” - italian (de succes) și ”Triton”, derulat de Frontex (de (in)succes... dar bugetul pentru ”Triton” a crescut de 3 ori după incidentele din Mediterana și zona de acoperire/dotările/resursele umane implicate s-au extins), operațiunile pe Mediterana trec de la etapa de supraveghere a reţelelor de traficanţi de imigranţi la cea de capturare a vaselor suspecte care circulă pe mările internaţionale, decizie ce va intra în vigoare în luna octombrie. Echipe de intervenţie rapidă ale Frontex (Agenţia pentru managementul cooperării operaţionale la frontierele externe ale UE) vor opera la graniţele externe „sensibile“.

În același timp, relocarea refugiaților sirieni din taberele din Liban, Turcia și Iordania în țări din afara Europei face progrese în Statele Unite (deși insuficient): acestea vor prelua 85.000 refugiați în 2016, respectiv 100.000 în 2017. În Europa, sirienii reprezintă circa 50% dintre cei aproximativ 380.000 care au ajuns în Europa în acest an. Pentru a gestiona fluxul masiv de refugiați și, simultan, din rațiuni de securitate, Germania reintroduce controlul la graniță, apreciind că prin aceste măsuri ajută autoritățile locale (depășite de situație) să câștige timp, și, totodată, conferă asigurări că situația se menține sub control (verificări chiar ar trebui făcute, însă într-o manieră civilizată, nu știu cum pot să circule unii prin Europa așa de capul lor, de pildă, să fugă niște copii de-acasă (prin Turcia) la Statul Islamic!). Se încearcă impunerea sistemului de cote de refugiați în mod unitar, la nivel european. Țările care se opun cotelor de refugiați ar putea fi sancționate (de exemplu, reducerea Fondurilor Structurale, amendă - 0.0002% PIB, eventual cine nu primește va plăti 6500 EUR, cu 500 EUR mai mult decât suma alocată per refugiat, pentru întreținere). România, prin reprezentanții ei, rămâne fixată în ideea cotelor voluntare, nu obligatorii. Deocamdată, oricum, în ce privește imigrația/refugiații, România are o politică de securitate/control (de pildă, al granițelor, locurilor de muncă), și nu de integrare efectivă. Foarte vocal, Băsescu își continuă discursul populist, xenofob, în linia regretatului Vadim, subliniind incapacitatea europenilor de a integra musulmani și exprimându-și teama de terorism: ”S-ar putea CNCD-ul ăsta să constate că securitatea naţională e xenofobie, dar prefer să fiu acuzat de xenofobie decât de prostie“.

Provincialism, frustrare și bovarism, de parcă am fi rudele sărace ale Europei, mândria că suntem ”născuți europeni” e singura noastră calitate (nedublată de spiritul european), dar turbăm de invidie că pe noi nu ne adoptă Germania, cum spune Andrei Cornea: ”La München, refugiații sirieni sunt primiți cu flori. La noi, refugiați nu sunt, în schimb îi plângem pe nemți. Se poate un mai mare paradox? (...) Tocmai „esticii“, care nu trăiesc zilnic cu „celălalt“, precum „vesticii“, văd în prezența sporită a străinului Apocalipsa, sfârșitul civilizației, al treilea război mondial ori cine știe ce conspirație malefică ducând spre toate aceste dezastre. În loc să caute soluții realiste și pragmatice, se lamentează și, în loc să coopereze în organizarea unui sistem de primire / triere a refugiaților și migranților, se lasă cuprinși de panică.” (...) Oricum, paradoxul acesta subliniază o realitate îngrijorătoare: consider că nu riscul presupusei „islamizări“ a Europei este la ordinea zilei, ci riscul disoluției unității europene, cauzat de neputința statelor membre de a găsi o soluție comună, deopotrivă umană și rezonabilă la criză.” Ciprian Domnișoru susține și el depășirea acestui provicialism estic: ”O poziţie mai generoasă din partea lui Iohannis în privinţa refugiaţilor ar fi în asentimentul populaţiei şi ar fi ocazia pentru Iohannis să îşi depăşească condiţia de primar de oraş mic, speriat de probleme ample.”

Bizar, refugiații din Orientul Mijlociu s-ar integra mai bine în România decât în Vest, potrivit unui studiu de psihologie interculturală, analiză a psihologului Daniel David, pornind de la cercetările unui psiholog olandez (Geert Hofstede) şi ale colaboratorilor acestora, G.J. Minkov şi Evert vand de Vliert: ”Spiritul de turmă, neîncrederea în străini, credinţa că salvarea va veni de la un lider puternic şi dorinţa de a trăi precum europenii din Vest sunt trăsăturile caracteristice ale refugiaţilor din ţările arabe care îi apropie foarte mult de cele ale românilor.” De aceea, refugiații s-ar integra mai bine la noi, în Europa de Est decât în Europa de Vest, dacă depășim neîncrederea față de străini și ne învingem teama. Apropo, liderul providențial, salvator cu a cărui poză umblă refugiații în rucsac e Merkel, ”Maica Teresa” a Europei pentru ”o anumită parte a presei”, respectiv cea mai proastă ”vacă”, ”maimuță” împuțită ori ”spioană”, ”teroristă” și ”trădătoare” pentru cealaltă parte a presei.

După sondajul IRES (favorabil imigranților/refugiaților) urmează sondajul INSCOP – defavorabil. Poate că lucrurile au evoluat, în urma campaniei anti-refugiați și în perspectiva unei ”confruntări” directe cu ”străinul”. Astfel, 42% dintre români apreciază că motivul venirii refugiaților/imigranților este fuga de război, dar sunt și 23% care consideră că sunt grupuri organizate pentru a destabiliza Europa sau sărăcia este cauza (23%). Mai curând nu cred că România va fi o țară importantă de tranzit (37% nu vs. 23% da), nici de destinație (24% da vs. 44% nu). Ceva mai mult de jumătate (56%) declară că România nu ar trebui să primească refugiați, în timp ce 36% sunt de acord. Dintre cei care au oferit un răspuns pozitiv, marea majoritate (circa 80%) susțin că România trebuie să-și stabilească singură cotele. De asemenea, 65% nu sunt de acord ca refugiații să se stabilească (definitiv) în România.

Drumul refugiaților prin Europa a devenit tot mai dificil, marcat de tensiuni și fricțiuni cu autoritățile. Ungaria a scos tunuri cu apă și gaze lacrimogene împotriva refugiaților la Roszke (circa 300 răniți, inclusiv femei și copii – să nu cumva să se dezobișnuiască să fie tratați ca niște gunoaie). În urma investigațiilor, poliția ungară a descoprit și un ”terorist”. Secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, s-a declarat şocat de comportamentul poliţiei ungare, calificându-l drept ”inacceptabil”, deși poliția s-a declarat în legitimă apărare (după ce a fost bombardată cu pietre și sticle, bine că nu erau bombe-butoi!). Jurnaliștii străini au fost și ei victime: televiziunea sârbă de stat RTS a anunţat că trei dintre membrii personalului său au fost bătuţi de poliţia ungară la frontieră, iar echipamentul lor a fost distrus. RTS a precizat că poliţia ungară a împins un cameraman la zid şi l-a bătut pe cap şi pe spate, apoi i-a spart camera, iar un reporter a fost rănit la braţ. Proasta gestiune a situației (atât în Ungaria, cât și în Serbia) și refuzul oricărui dialog al autorităților din Ungaria cu refugiații (timp de 2 zile) a încins spiritele. Ungaria a decretat stare de criză, a închis granița (chipurile pentru că sârbii nu fac controale), a arestat 60 de refugiați care au distrus gardul de sârmă și amenință cu pedepse de 5 ani închisoare pentru imigranții ilegali (poate se termină războiul până atunci, iar în Ungaria la închisoare frații și copiii noștri din Siria au șanse mai mari, dacă nu de viață, măcar de supraviețuire!) Ca idee, alți polițiști din Danemarca sau Serbia găsesc timp și disponibilitate să se joace cu copiii refugiaților.

În urma închiderii graniței, mii de refugiați au rămas blocați în Serbia la granița cu Ungaria. Unii dintre aceștia au început greva foamei în semn de protest față de închiderea graniței. „Romania? Glumeşti, nu?”, răspunde Yasin, un tânăr profesor de engleză din Afganistan, atunci când reporterul Mircea Barbu îl întreabă de ce preferă să stea aici când poate să ceară azil în România, ale cărei graniţe sunt la doar câteva zeci de kilometri distanță. „România nu este o ţară unde afganii vor să se stabilească. Nu este o ţară bogată. (...) Oamenii preferă nordul Europei. Economia e mult mai bună”, explică tânărul nevoit să-şi părăsească ţara din cauza ameninţărilor primite de la talibani care vedeau în abilităţile sale lingvistice un pericol, nu o aptitudine. „Mai bine aştept aici o lună, decât să merg în România.", întărește el. Fie și în tabăra de la Roszke, un fel de Guantanamo ungar, criticată de Agenția pentru refugiați - ONU pentru condițiile sale inumane (refugiații au fost ținuți într-un țarc și hrăniți peste gard, ca animalele). Spre onoarea lor, tineri voluntari din Timișoara, niște ”maimuțoi” și ”teroriști”, bineînțeles, au adus haine și mâncare pentru refugiații de la Roszke.

Din cauza tratării ostile și inumane a refugiaților și a închiderii graniței, mii de refugiați au ales drumul Croației cu ”autobuzele speranței” (chiar dacă multor refugiați nu le mai ajung banii de bilet). Croația, ”invadată” de peste 20.000 de oameni disperați, a început să-i redirecționeze spre Ungaria. Slovenia se confruntă și ea cu valuri de refugiați și a utilizat gaze lacrimogene pentru a dispersa câteva sute de refugiați venind dinspre Croația cu trenul spre Zurich. Totuși, Slovenia e gata să primească 10.000 de refugiați, dacă depun cerere de azil acolo. Ungaria a ridicat un alt Zid și la granița cu Croația, în timp ce refugiați costumați în haine de țigani români, încearcau să se strecoare, cu ajutorul traficanților romi. Construirea unui gard și la granița cu România deranjează autoritățile române care condamnă gestul vehement. Victor Ponta declară că refugiaţii din Ungaria sunt „trataţi cu bâta şi cu înseriatul“ și, legat de declarațiile xenofobe ale lui Băsescu, ”Cred că cea mai bună sancţiune este mobilizarea noastră Băsescu. Băsescu e un fost om politic şi încearcă şi el să aibă o poziţie publică pentru a rămâne în politică.”

Uau, este prima oară când sunt de acord cu Mickey Mouse, veverița Scrat-copy paste, dottore Manga cum laude, că Băse e de vină. Sper să vorbim cât de curând și de el ca de un ”fost” om politic. „Într-o lume a globalizării, a crede că se pot rezolva probleme construind garduri de separare nu mi se pare că este o abordare care este în linie cu realităţile actuale şi viitoare. În istorie s-au mai construit ziduri şi acele ziduri nu au dus la ceea ce credeau cei care au fost autorii lor“, a spus și Comănescu, şeful Departamentului de Politică Externă de la Palatul Cotroceni. De asemenea, Aurescu a cerut rezolvarea problemei de la cauzele ei și a condamnat ridicarea de garduri ca ”un gest mai degrabă autist şi inacceptabil, în afara spiritului european”. Ungaria a răspuns imediat: ”Vrem modestie de la un ministru al cărui premier e judecat” (o, da, avem cu ce să ne lăudăm, premierul respectiv trebuia să demisioneze de mult, măcar pentru atacurile la adresa statului de drept, propriile probleme cu justiția și susținerea penalilor, dacă nu și pentru plagiat și scandalul votului din diaspora).

Dincolo de războiul declarațiilor și acuzațiilor, disperarea și revolta refugiaților se accentuează. Nu spune și Charlie Hebdo, ironizând moartea băiețelului kurd înecat, Aylan (hm, nu știu dacă trebuia să satirizeze și asta, eu am luptat întodeauna pentru libertatea de expresie, dar fiecare trebuie să-și impună propria limită... de bun simț, astfel încât 2+2 să dea 4): ”mai aveam atât de puțin până la un meniu pentru copii de la McDonald’s” și”în Europa creștinii merg pe valuri, musulmanii pe sub valuri.” Un adevăr crud și nedrept. Până și pianistul din Yarmouk (unul din ultimele cercuri ale infernului sirian), simbol al rezistenței prin cultură (artă), Ahmad, care înfrunta de mai bine de 4 ani foamea, mizeria, bombele-butoi și extremismul de orice fel cântând la pian pe stradă, printre dărâmături, consolând și eliberând oamenii prin muzică, a trebuit să se aventureze pe mare spre Europa. Mai întâi, a predat pianul la unul din nenumăratele puncte de control de pe drum jihadiștilor de la Statul Islamic care i-au dat foc imediat. Muzica e haram, logic, nu?  Pianul era ultimul lucru care îi rămăsese lui Ahmad (pe lângă suflet). Ahmad s-a minunat când a văzut apă, mâncare și curent electric în Turcia (uitase ce înseamnă), la Izmir și apoi că barca nu s-a răsturnat cu el, însă cred că o să plângă după pianul său și Yarmouk, rana din suflet va rămâne deschisă, nu se va împăca niciodată cu această pierdere și va arde mereu de dor și durere. Un foc ce nu-l poate stinge toată apa Mediteranei.

 În Turcia, la Edirne, o mie de refugiați au încearcat să plece spre Vest pe o cale terestră (nu maritimă), dar au fost opriți de autorități la granițele bulgare și grecești. În semn de protest, sute de refugiați au intrat în greva foamei. În cele din urmă, la granița cu Bulgaria s-au ridicat barierele și au fost lăsați să treacă. Turcia a primit 2 milioane de refugiați sirieni, furnizează hrană și asistență medicală în taberele de refugiați, dar nu recunoaște statutul de refugiat, nu acordă permisiunea de a lucra legal, iar copiii nu pot fi școlarizați în sistemul educațional turc (se oferă doar unele cursuri). Refugiații sirieni (dominant tineri, bărbați (da, pentru că drumul e lung, dificil și periculos, pleacă bărbații mai întâi, urmând să-și cheme familia ulterior), o treime cu studii superioare) s-au săturat să vegeteze în tabere, fără acces/cu acces limitat la servicii educaționale, medicale și joburi. Una dintre țările europene (dorită de refugiați), Suedia, a primit numeroase cereri de azil, derulează programe de training și învățare a limbii și a reușit să introducă circa 30% dintre refugiați pe piața muncii. Oricum, selecția nu trebuie operată în funcție de vârstă, educație sau calificări, privilegiind unele categorii. Toți au același drept la viață.

Totuși, cel mai important lucru (nu numai pentru refugiați, ci pentru toți sirienii... inclusiv pentru mine) îl reprezintă protecția civililor, pacea în Siria și tranziția spre democrație. În sfârșit, Statele Unite și Rusia discută serios despre Siria, războiul civil și extremism. Suportul intesificat al Rusiei pentru regim, admite John Kerry, nu face decât să stimuleze extremismul și să amâne negocierile de pace. De asemenea, Statele Unite nu-l pot accepta pe tovarășul-zeu, talibanul-șef al regimului în fruntea unui potențial guvern de uniune națională care să realizeze tranziția spre democrație (chiar așa, o fi un simbol al unității naționale, al democrației și al iubirii de popor cineva care regretă doar că a mai rămas vreo bacterie dintr-un medic, intelectual sau copilaș?). ”De un an şi jumătate discutăm că Assad trebuie să plece, dar calendarul şi modalităţile trebuie să fie stabilite în cadrul procesului de la Geneva.”, afirmă Kerry. În acord cu Rusia. Pe de altă parte, căderea talibanului-șef ar putea genera un vid de putere speculat de extremiștii, și, în acest caz, situația ar continua să se degradeze, iar Siria ar putea ajunge un fel de ”Libia” neguvernabilă și necontrolabilă, un ”război al tuturor contra tuturor”. Acest lucru trebuie, într-adevăr, evitat. Deocamdată, trebuie oprite atrocitățile regimului. Până și reprezentantul ONU, Staffan de Mistura recunoaște: ”toate probele demonstrează că marea majoritate a victimelor dintre civili în războiul din Siria au fost cauzate de utilizarea atacurilor aeriene aleatoare” (de bombele-butoi ale regimului).

În acest sens, o zonă de excluziune aeriană înseamnă un pas înainte pentru protecția civililor (eventual, se poate realiza aducerea unora dintre refugiați, bineînțeles, în condițiile unei garanții ferme a securității) și un mod de a slăbi regimul și de a face presiuni pentru negocieri de pace. Talibanul-șef cu regimul său (principalul vinovat pentru dezastru, autorul a peste 85% dintre victimele-civili, cel care face de 7 ori mai multe victine ca Statul Islamic și cel care a produs în bună măsură extremismul jihadist) a mai cedat sub presiune să predea arme chimice, în 2013, când Statele Unite au amenințat cu lovituri aeriene. Bombele-butoi stimulează imigrația (fie și în prima linie de front) și radicalizarea. Din cauza lor, nu se pot construi instituții de guvernare locală și nu poate funcționa societatea civilă. Și nu e prima intervenție militară a Statelor Unite. Aceasta există deja și se derulează în același spațiu aerian cu regimul, împotriva Statului Islamic (nu și a regimului!).   

Cum, lupți cu Statul Islamic, nu și cu regimul, împărțind frățește același spațiu aerian? Dubla măsură nu face decât să sporească extremismul, să aducă noi aderenți la Statul Islamic (care, de regulă, e perceput ca o forță (predominant străină, mult prea strictă pentru stilul de viață secular sirian obișnuit) invadatoare... însă nu atât de distructivă precun regimul). Sirienii detestă intervențiile militare străine (fie și limitate), dar, din păcate, este ultimul lucru la care se poate recurge. Activiștii sirieni își doresc să fie luați și ei în considerare. Majoritatea sirienilor nu vor nici Statul Islamic, nici regimul. Și au dreptate (sper că și drepturi într-o zi): nu trebuie să alegem între talibani (așa cum propune Rusia, preferându-l pe talibanul-șef și autorul principal al dezastrului, în locul califului și declarând doar Statul Islamic un pericol, nu și pe talibanul-șef al Siriei). Oricum, Statul Islamic și regimul s-au menajat reciproc, nu s-au atacat unul pe altul (ci numai pe ceilalți rebeli).

Statele Unite sunt acum ceva mai deschise propunerii Turciei de a iniția o zonă de excluziune aeriană în nord, dar rezultatele depind de mărimea zonei și de resursele alocate. De pildă, pentru un teritoriu de 97X48 km pătrați, trebuie creată o zonă de excluziune aeriană mult mai mare, în care ar intra localitatea Aleppo, însă poate că nu și Idlib (unul dintre cele mai bombardate orașe, confruntat frecvent inclusiv cu atacuri chimice cu clor). Trupele aeriene și terestre care vor coordona zona trebuie să lupte decisiv pentru protecția ei. Iran și Rusia care ar fi putut să-și folosească influența pentru a opri bombele-butoi, a ridica blocadele și a elibera prizonierii politici... înainte să fie prea târziu (și, din păcate, e prea târziu pentru mulți, mai târziu e prea târziu), continuă să susțină politic, economic și militar regimul, tolerând atrocitățile ca pe o parte a strategiei de luptă. Țarul l-a surprins din nou pe Obama (la fel ca la invazia Ucrainei) cu reechiparea armatei regimului și tranzitarea, în acest sens, a spațiului aerian iranian și irakian (oops, ultimul - aliat al Statelor Unite). Nu-i nimic. Să înfruntăm împreună (cu regimul și Țarul) terorismul, nu-i așa, Obama, ești cu noi, logic, nu? Cine nu e cu noi e împotriva noastră. Asculți pe tătuca Țarul care știe mai bine, că tu habar n-ai niciodată și ești un mototol și jumătate? Yes, you can. Te lăsăm și pe tine în echipă, dacă vrei... cu ăia 60 de Supermani trainuiți de voi care distrug Statul Islamic cât ți-ai încheiat cravata.

Oare vor să fugă sirienii din Siria? Iată ce ne spune o tânără activistă și scriitoare, Marcell Shehwaro, plecată de un an din Siria (și care nu a mai scris nimic de atunci, cu excepția propriei mărturisiri trimise întregii planete... Planetei Siria). E bântuită de fantomele descompunerii și morții, vede mereu corpuri zdrobite de copii, pulverizate de bombe, oricât ar încerca să nu se mai gândescă la nimic ori să se relaxeze urmărind emisiuni TV stupide fără număr, fără număr... Nu se poate adapta și nu poate depăși șocul sindromului posttraumatic, dimpotrivă e roasă de durere, îndoieli și capitulări, (auto)negare și neputință, vinovăție și rușine (complexul supraviețuitorului,însă nu se mai simte, de fapt, vie, ci doar o umbră rătăcită de trupul și sufletul ei). În timp ce alții au devenit dependenți de alcool sau droguri, ea se îndoapă cu antidepresive. Vrea să moară, dar parcă a murit deja. Arde în focul Gheenei de vinovăție și, de aceea, se automutilează (și eu procedam astfel, când mă ardeau flăcările culpabilității, îmi stingeam țigara pe mână, mă dădeam cu capul de pereți, îmi zdreleam mâinile de Ziduri sau mă tăiam cu cuțitul nu atât ca să mă pedepsesc, ci ca să convertesc durerea psihică insuportabilă în ceva fizic, să-mi distrag atenția de la ea și să o alin un pic; trebuie să recunosc că nu reușeam mari performanțe... mi-au rămas numai mici cicatrice care sunt mărturie a acelei suferințe).  

Din eroul (care înfrunta bombele-butoi, atacurile chimice, foamea, mizeria și închisorile regimului) a rămas doar victima. Admite că se simțea mai bine în focul luptei decât în focul Gheenei. Nu mai poate să scrie și, totuși, frustrarea a stors din ea o mărturisire (mai cunosc eu pe cineva). Trebuie să spunem adevărul, logic, nu? Chiar dacă, albi ca varul, șiroind de o transpirație rece, ne mușcăm mâinile sălbatic, cu furie, ajungem să ne înfigem singuri pumnul în gură, până la cot și apoi îl vomităm, înecându-ne cu propriul sânge și propria flegmă. ”Calea, adevărul și viața”, cum spunea ”teroristul”, ”trădătorul”, ”maimuțoiul”, ”pomanagiul”, veșnic condamnatul și refugiatul Iisus. O las pe Marcell să vorbească, deși știu cât îi e de greu, iar comunicarea e imposibilă: ”A trecut un an de când am părăsit Siria, poate pentru totdeauna. Un an de negare, vinovăție, durere și capitulare. Nimic din erou n-a mai rămas în mine” (...) ”Nu știu cât de bolnav e spun asta, dar mă simțeam mai bine acolo, aproape de moarte”. (...) ”În ce mă privește am devenit dependentă de un sentiment dureros de vinovăție care s-a translatat în răni pe mâinile mele, pe care cicatricele sunt încă vizibile”. (...) ”Îmbrățișez victima care a rămas din mine. Îi arăt milă, o iubesc, mă rog pentru ea să aibă putere și răbdare și, cel mai important, capacitatea de a ierta”.

Vrea cineva niște ”maimuțoi implementați”, civilizați, la supraofertă ori poate vreți să-l adoptați pe leul Cecil?

Situația în Siria continuă să se agraveze. În ciuda unor declarații anterioare (într-un spirit pacifist și... de disociere relativă de talibanul-șef, al-Assad), implicarea militară pe teren a Rusiei îngrijorează prin creșterea ajutorului militar (reechipearea armatei siriene cu unele vehicule de luptă absolut noi ca tancuri BTR-82A, vapoare, rachete antiaeriene SA-22 etc.), prin construcția suspectă a unor case prefabricate pentru circa 1.000 de ”omuleți verzi”, soldați-fantomă, consultanți militari, instructori, responsabili de operaţiuni logistice şi tehnice, dar şi piloţi (de elicoptere de atac şi de avioane de vânătoare). Al-Nusra (al-Qaida) a intrat în Latakia, zona majoritară și de control a alawitilor șiiți (încă) la putere în Siria (deși sunt minoritari comparativ cu suniții). Rebelii au ocupat și o bază aeriană din Idlib, Abu al-Duhur (și controlează aproape integral Idlibul). Rusia are nevoie de acces la Marea Mediterană (portul Tartus, singurul rămas disponibil pentru Rusia în Orientul Mijlociu), preferă să se confrunte cu Statul Islamic în Siria și nu în Rusia, așa că vrea să se asigure că regimul supraviețuiește (dacă nu neapărat tovarășul-zeu al-Assad, prietenul Țarului). Acesta din urmă ne comunică victorios că nu luptă decât cu Statul Islamic în Siria (nu cu rebelii moderați) și că tovarășul-zeu, torționar de treabă și taliban-șef din Siria e gata să organizeze alegeri parlamentare libere și să împartă puterea cu opoziția moderată, ”sănătoasă”. Însă, practic, Rusia ar putea lansa atacuri și la adresa rebelilor moderați.

În mod justificat, cei mai mulți opozanți ai regimului cer îndepărtarea talibanului-șef de la conducere. Statele Unite declaraseră în 2012, că linia roșie va fi depășită dacă vor avea loc atacuri chimice, ceea ce s-a întâmplat în 2013 (și de atunci continuă, indiferent de rezoluțiile ONU, puține și acelea, în contextul în care Rusia și China își folosesc repetat dreptul de veto în Consiliul de (IN)Securitate, și, din păcate, neaplicate cum ar fi, de pildă, Rezoluția 2139 din 22 februarie 2014 care interzice bombardamentele aleatoare (inclusiv cu bombe-butoi), atacurile chimice, blocadele, arestările/răpirile pe criterii politice). Apoi, Statele Unite au tăcut. O tăcere asurzitoare ca un urlet. Obama se uită și nu vede. Nu știe, nu poate. Yes, I can’t. ”Soft politics”. Mă întreb de ce ne-o mai spiona acest Big Brother-fantomă. Dar noi ceilalți? Trebuie să vedem poze de copii înecați, violați și torturați până la moarte, sfârtecați de bombe-butoi, intoxicați de gaze sarin/arme cu clor, striviți printre dărâmături ori morți de foame și mizerie ca să reacționăm? Trebuie să fim ”invadați” de ”imigranți” sinucigași ca să observăm ce se întâmplă în jurul nostru?

Statele Unite se tem de ”escaladarea” conflictului dacă Rusia se implică mai mult. ”Escaladare”? Cum? Nu e deja un dezastru mai mare ca mine, ca Madame Dezastru, un dezastru ”natural” cum nu a mai văzut de mult planeta?! ONU, prin reprezentanul său Staffan de Mistura, promovează reluarea discuțiilor/negocierilor de pace, ideea unui guvern de uniune națională și a tranziției spre democrație (adoptată prin Geneva Communiqué în 2012) și, totodată, cere implicarea serioasă pe de o parte a americanilor și rușilor, pe de alta a Iranului (aliat al regimului) și Arabiei Saudite (susținător al rebelilor). Iar ministrul de externe britanic, Philip Hammond, a pledat recent pentru un guvern de uniune naţională în Siria pentru a rezolva conflictul (incluzând rămânerea pentru moment în funcţie a preşedintelui al-Assad, care însă ar urma să se retragă după şase luni sau un an) – variantă mai pe placul Rusiei. Ca idee, Cioroianu spunea odată că știe din istorie că regimurile trec, popoarele rămân. În Siria parcă nu se mai aplică: regimul rămâne, poporul dispare. 

Poporul nu ar fi dispărut așa ușor dacă se crea, cu ani în urmă, o zonă de excluziune aeriană. Ar fi fost salvate multe vieți. Ce e pierdut e ireparabil. Aș vrea să pot vărsa o lacrimă de unicorn (ca a lui Bebe inorogul al cărui chip îl port în tatuaj) și să-i aduc pe toți la viață. O astfel de zonă de excluziune aeriană e dificil de pus în practică, presupune implicare militară (trebuie angrenate trupe terestre și aeriene pentru coordonare) și, de fapt, război cu aceia împotriva cărora se face (regim, kurzi, Statul Islamic etc.). Turcia și Iordania au inițiat realizarea unor asemenea zone în nord, respectiv sud și, deși reprezentantul ONU, Staffan de Mistura, afirmă că aceasta e doar o soluție parțială (și are dreptate), în acest context disperat ar trebui aplicată, indiferent de costuri umane și materiale (și chiar dacă nu reprezintă un răspuns pe termen mediu și lung). Avalanșa refugiaților disperați, ideea că guvernul actual (principalul pericol pentru copiii și frații noștri sirieni, pentru mine și pentru întreaga planetă) nu este capabil (nici dornic) să se impună în fața Statului Islamic, acordul nuclear încheiat cu Iranul (care ar putea acum să participe la găsirea unei soluții politice), alienarea celor din taberele de refugiați - o bombă socială (generațiile pierdute, fără perspective își pot exprima furia și frustrarea prin radicalizare), toate acestea stimulează crearea unei zone de excluziune aeriană.

Să aruncăm o privire și asupra mediatizării în presa occidentală a crimelor împotriva umanității din Siria. De când a apărut Statul Islamic, BBC prezintă (pe site) dominant atrocitățile acestuia și poveștile celor care au plecat din Marea Britanie să lupte la Statul Islamic (sau cu Statul Islamic), știri/reportaje despre situația militară din teren și despre ”criza imigranților”. Crimele împotriva umanității comise de regim sunt mai puțin acoperite, cea mai recentă știre a fost în august, anul curent (masacrele de la Douma), iar ultimele reportaje despre cei dispăruți/răpiți (de regulă, morți sau pe moarte) și despre fotografiile lui ”Caesar” (ale zecilor de mii uciși prin tortură în închisori/spitale militare) datează de anul trecut, din 2014. Statul Islamic a eclipsat principalul vinovat, regimul. Mai mult, BBC vorbește despre ”criza imigranților”, nu ”a refugiaților”, face o prezentare destul de alarmistă, și nu empatică a crizei (umanitare), arătând că scopul ”imigranților” e ”o viață mai bună” (când ei nu au parte nici de supraviețuire, darămite de viață) și lăsând impresia unei invazii. În Marea Britanie politicienii, media și (o parte) din populație se simt sub asediul invadatorilor. Să răspundem la acest comportament taliban în stilul gentlemanilor și la isterie prin tradiționalul calm englezesc?  Interesant, până și niște activiști britanici pentru pace în Siria, autori ai campaniei ”Stop the War”, împotriva unor atacuri aeriene anti-Statul Islamic în Siria, organizează un forum în acest sens, dar au omis să invite un reprezentant sirian de la Planet Syria. Intenția pacifistă și interesul pentru situația din Siria sunt lăudabile, însă de ce nu ascultă opinia unui sirian, activist pentru pace și democrație în Siria în condiții e puțin spus extreme, de-a dreptul inimaginabile? Se tem cumva și ei de invazie?

CNN acoperă (pe site) preponderent tot atrocitățile Statului Islamic, mai puțin ale regimului care produce de 7 ori mai multe victime, este la originea a peste 85% din cauzele de deces ale civililor (prin bombe-butoi și atacuri aeriene, fără a mai lua în calcul răpirile/arestările și blocadele cu alte sute de mii de victime) și reprezintă unul din factorii importanți aflați la geneza Statului Islamic, radicalizând populația prin bombe-butoi, atacuri chimce, blocade, răpiri/arestări (urmate de violuri și torturi până la moarte). Pe CNN apar și reportaje/știri despre echipele de salvare White Helmets, medici/profesori din Aleppo, bombe-butoi (ultima din mai, anul acesta – Aleppo), blocade, torturi și execuții ale regimului (în 2014), precum și criza refugiaților tratată într-o manieră mai sensibilă, mai umană (numindu-i pe copiii și frații noștri din Siria ”refugiați”, nu ”imigranți”). Din nefericire, criza siriană a intrat masiv în agenda media, politică și publică abia de câteva luni, deși problema e veche de mai bine de 4 ani și continuă să se agraveze. Și, în cazul fericit în care se acceptă că e vorba de ”refugiați”, nu de ”imigranți”, se comunică adeseori cel mult că aceștia fug de război (fără a se oferi detalii despre acest război și principalul responsabil, regimul sirian).

Situația refugiaților rămâne, într-adevăr, disperată. ONU a primit mai puțin de 50% din suma necesară pentru refugiați în ultimii patru ani, Înaltul Comisariat pentru Refugiați a redus alocațiile de hrană și a închis zeci de spitale (în Irak). După datele ONU, au murit peste 250.000 de sirieni, mai mult de jumătate din populație este refugiată: peste 7 milioane - refugiați intern (dislocați din casele lor și în continuare captivi în infernul de pe teritoriul sirian), iar peste 4 milioane - refugiați extern. În prezent, s-a acoperit circa o treime din apelul ONU pentru refugiați. Țările vecine se prăbușesc și ele sub povara refugiaților. Libanul a acceptat peste un milion, Iordania – la fel, iar Turcia – 2 milioane. Nesusținute, primele două nu mai fac față: două treimi dintre refugiați trăiesc în sărăcie absolută. În Liban (unde unul din cinci e refugiat sirian), guvernul nu a permis construcția unor tabere de refugiați, așa că mulți dintre aceștia trebuie să se descurce pe cont propriu, să închirieze locuințe ieftine sau să locuiască în campusuri unde trebuie să plătească proprietarului 100 dolari pe lună pentru campare.

La Al-Minya (Liban), refugiații stau în adăposturi improvizate (sau fără, prin parcuri, sub poduri etc.), cu mâncare insuficientă, fără acces la servicii medicale sau școală (750.000 copii nu sunt școlarizați, cei care începuseră școala în Siria au uitat deja ce învățaseră, de pildă, să scrie sau să citească, plus că războiul a durat atât că cei mai mici nu mai știu de unde sunt). Generații de sacrificiu (știm și noi în România), generații pierdute, fără condiții minimale de viață și fără perspective, care prezintă riscul radicalizării. Nu au parte nici aici decât cel mult de supraviețuire, nu de viață. O bunicuță, Jalimah Mahmoud, chiar așa spune: ”Asta nu e viață. Suntem vii doar în sensul că nu suntem morți”. Iar Fitnah al-Ali, mamă a șapte fete și un băiat, care lucrează numai ocazional, cu ziua, precizează că și-a pierdut alocația de hrană pentru că a vândut cupoanele primite ca să-i cumpere soțului bolnav medicamente (lăsat orb și cu probleme cu rinichii în urma torturilor și mizeriei din închisoare).

Ca să-și ofere o șansă să se crape cu ei barca pe Mediterana (în loc de 50 de cutremure pe zi), trebuie bani (minim 5-6 mii de dolari de persoană) de care cei mai mulți nu dispun, indiferent dacă își vând toate bunurile, proprietățile (case, terenuri) sau încearcă să se împrumute. Cei care se îndreaptă spre Europa reprezintă doar 5-10% din totalul refugiaților, iar ei au la dispoziție, pe lângă banii de drum, și un smartphone conectat la Facebook/whatsApp (unde găsesc informații despre drum, obiecte necesare și, eventual, telefoane de urgență). Și încă și mai rău (indescriptibil) este pentru refugiații intern, cei peste 7 milioane care și-au pierdut casele, aleargă disperați, bezmetici, dintr-un loc în altul sau se află sub blocade guvernamentale (fără apă, mâncare, curent electric, căldură... cu bombe-butoi, atacuri chimice, foamete, mizerie, răpiri/arestări soldate cu violuri și torturi până la moarte). Uneori ”imigrează” în prima linie de front de teama bombelor-butoi. Familia lui Aylan, băiețelul kurd înecat în Mediterana, pe drum spre Europa (a cărui poză a devenit viral), a migrat de la Damasc la Aleppo, apoi la Kobane și, într-un final, în Turcia. Mulți nu mai au decât cicatricele de pe corp și rănile neînchise din suflet (care continuă să se adâncească, împreună cu ale mele).  

Sirieni la supraofertă! Vrea cineva? Unele țări europene, pe lângă Marea Britanie, au fost de la început ostile primirii refugiaților: Cehia, Slovacia (ia doar creștini!), Ungaria (care s-a înconjurat la propriu de Ziduri... fals insurmontabile și impenetrabile și tratează refugiații ca pe vite... să nu se dezobișnuiască cumva în Europa) și Polonia. Acestea nu manifestă deschidere/compasiune și abordează criza în termeni de imigranți economici, boală, terorism, ghetoizare. Premierul ungur, Orban, se teme de pierderea identității creștine. Vreau să-l întreb: apărăm cumva identitatea creștină construind Ziduri, arestând pe oricine intră ”ilegal” în Ungaria și tratându-i ca pe vite? Se vorbește (unii jurnaliști/politicieni, unii din public, ca să nu generalizez) de ”maimuțe”/”teroriști”/”pomanagii”/”nespălați”/”invadatori”, ba chiar o jurnalistă zeloasă din Ungaria a sărit să bată niște ”invadatori” cu ”mânie proletară”.  

Îmi asum aceste etichete cu mândrie revoluționară (cred că le aveam dinainte), puse de maimuțe civilizate, ascunse în spatele Zidurilor ori, vorba lui Vanghelie, ”maimuțoi implementați”. La un moment dat, cineva (din România) a comentat astfel: ”vezi că ai o eroare de soft care-ți dă numai maimuțe pe pagina de Facebook”. În acest caz, sunt mândră de eroarea de soft. Și cum s-ar putea spăla frații și copiii noștri sirieni care n-au nici apă de băut, fie că se deplasează sute de kilometri pe drumuri periculoase, fie că se află în război, sub blocade sau în închisori unde consumă doar pișatul securiștilor lor sau propria borâtură și propriul sânge? Și poate că pe unii i-au i-au sălbăticit războiul, extremismul și dictatura, împreună cu ura, indiferența și neputința noastră, după mai mult de 4 ani de război civil devastator. Unde să meargă la toaletă și la baie dacă nu au acces la WC-uri publice, iar barurile și restaurantele nu-i primesc? Și eu am avut întotdeauna dureri groaznice, arsuri și blocaje când m-am abținut prin excursii (plus că m-am pricopsit mereu cu infecții urinare). Alminteri, musulmanii sunt cei mai curați de pe planetă: se spală nu numai după ce defechează, dar și după ce urinează și obligatoriu înainte de rugăciune pe mâini, picioare și față, de cinci ori pe zi (suniții) sau minim trei (șiiții).

În România, după ce a porcăit Marea Moscheie, Băsescu reacționează violent anti-refugiați: ”Sunt un om căruia îi dau lacrimile, dar nu trebuie să îi primim (...) Îi văd și eu că sunt chinuiți, dar când ești șef de stat în loc de inimă trebuie să ai o piatră. În condițiile în care avem un acord de la Dublin care spune clar că care sunt regulile UE cu privire la imigrația ilegală.” (...) ”Noi ne mai înjurăm cu ungurii, ăștia își pun bombe unii la alții” etc.). Am impresia că, după ce i-a luat apărarea lui Udrea și a condamnat justiția/DNA (pe care le lăudase anterior), Băsescu se află în cădere liberă... pe toboganul abrupt al naționalismului populist, cu accente extremiste (în locul regretatului Vadim). Iar unii intelectuali s-au molipsit de teoria conspirației, condamnă Rusia și Statul Islamic pentru ”invazie” (Sandra Pralong), consideră cotele de refugiați ”o probă de ipocrizie consolidată”, se isterizează precum Orban de infiltrarea ”teroriștilor” și de pierderea identității creștine (Traian Ungureanu - ”mai multă Europă cu mai puţini europeni”, unde  ” copiii noştri vor purta burcă peste tatuaje”) ori ne ceartă pentru sentimentalism naiv, subsumat spiritului colectivist (de ce ”să se dea”, ”să se facă”?! – ”eternul și fascinantul” Aligică). Dacă se întâmplă să critici capitalismul sau să zici că vrei să ajuți oamenii, ești taxat de ”comunist”. Eu una NU-mi asum și această etichetă cu ”mândrie revoluționară și avânt muncitoresc”: mă lupt cu comunismul (și cu fantomele sale care bântuie prin România și prin lume) de când eram mică (chiar și în prezent) prin tot ce-am scris și am făcut practic. La rândul lui, Țarul dă vina pe Occidentul băgăcios, logic, nu?

Impresionant comentariul Alinei Mungiu, într-un altfel de registru: ”Ţara noastră pierde ocazia de a arăta că poate da înapoi ceva din ce primeşte. Consilieri slabi, lideri de opinie analfabeţi civilizaţional şi conducători politici care nu există decât în şedinţe foto ne fac să arătăm foarte rău zilele astea. Mă consolez cu Angela Merkel: dacă nu mă mutam în Germania, nu ştiu dacă ajungeam să trăiesc sub guvernarea cuiva de care să nu-mi fie ruşine, dimpotrivă. Gândiţi-vă numai la satele saşilor care stau goale şi în paragină în Transilvania şi la marile pârloage care încă mai stau nelucrate în ţara noastră, părăsită de atâţia români, înainte să refuzaţi intrarea unor oameni care îşi riscă viaţa dacă rămân la ei acasă. Că restul l-au pierdut deja, demult.” Și nici nu e atât de mult. Pe ansamblu, după noile distribuiri ale Comisiei Europene, România ar trebui să primească 6.351 refugiați (chiar dacă aceștia preferă alte țări mai prospere ca Germania, Suedia, Danemarca, Olanda etc.). România nu e xenofobă, e solidară cu UE și refugiații, dar nu poate primi mai mult de 1.785, se încăpățânează la unison Ponta și Iohannis. România dorește cote voluntare, nu obligatorii. Ponta ar mai negocia poate acceptarea cotelor, dacă România e primită în Schengen. Viața oamenilor e cumva ceva negociabil? Trebuie să condiționăm? Din fericire, Iohannis nu amestecă dosarul Schengen cu criza refugiaților. Iar Dragnea, după ce și-a făcut un selfie cu refugiații din gară, din Ungaria, a comentat îngrijorat că nu ar dori să-i vadă cu miile pe străzile din București și a fost surprins că unii refugiați purtau ceasuri la mână (semn că au o grămadă de bani).

Interesant, unii din România consideră că nu ai dreptul să-ți exprimi o opinie despre criza refugiaților dacă nu iei unul acasă, la tine în pat. ”Fapte, nu vorbe!” Vorbele sunt și ele fapte, creează și modelează realitatea. Pot să te mângâie sau să răsucească fatal cuțitul în rană. Mai mult, protestele online trec adeseori în stradă, iar un mic gest în mediul online te poate costa viața (supraviețuirea) în Siria (și nu numai): ești arestat/răpit, violat și torturat până la moarte dacă pui o poezie sau o poză pe Facebook... pentru cine are și Facebook, cenzurat sau nu (în Iran, în 2013, când am fost eu, nu era acces la net, iar Facebook era oricum interzis). Cred că te poți implica și fără să-i aduci pe toți în patul tău, sunt diferse moduri de voluntariat. Poate că-ți pasă de refugiați, dar nu ai condiții/spațiu de cazare pentru ei, timp (nu-ți permiți să te ocupi nici de tine, nici de copiii tăi biologici), posibilități materiale sau ai probleme de sănătate. Poate vrei să pleci voluntar în Siria ca mine. OK, dacă trebuie și  e urgent, chiar dacă am la dispoziție 47 mp și trăiesc din cerșit și eu, pot găzdui pentru o perioadă acasă... la mine în casă un refugiat. Și nu trebuie să-i adoptăm pe toți cum am aduna de pe stradă un câine sau o pisică. Ori poate că avem și noi, românii, nevoie să ne adopte Germania. Să ne adopte Germania pe toți! E asta o soluție globală? Eu am coșmaruri siriene zi și noapte din 2011 (de când a început reprimarea crâncenă a protestelor) și particip la campanii de ani de zile, recurgând până și la greva foamei. Problema trebuia (cu ani în urmă) rezolvată de la cauza ei: să se oprească crimele împotriva umanității ale regimului (apoi și ale Statului Islamic care a venit să ”elibereze” poporul sirian), să fie pace și democrație, iar Siria să redevină acasă pentru frații noștri sirieni. Mai întâi, să stopăm bombele-butoi ale regimului sirian, printr-o zonă de excluziune aeriană, dacă nu se poate altfel.     

România a negociat pentru circa 1.500 refugiați, dar între timp situația s-a schimbat în UE. După acceptarea relocării a 40.000 de refugiați (în iunie), se adaugă încă 120.000. Comisia Europeană a invitat, prin Jean-Claude Junker, la compasiune și unitate: ”Starea Uniunii Europene nu este bună. Nu este destulă Europă în această Uniune. Şi, deasemenea, nu este destulă Uniune în această Europă”. Aceasta reîncearcă introducerea unui sistem de cote obligatoriu (în funcție de populaţia ţării, Produsul Intern Brut, numărul de cereri de azil din trecut şi rata şomajului) și, totodată, flexibil, variabil în funcție de context. Cine nu primește ar putea plăti... o contribuţie financiară la bugetul UE în valoare de până la 0,002% din PIB-ul său. Va trebui să funcționeze un mecanism permanent de relocare a refugiaților. Dintre cei intrați pe teritoriul UE, cine nu îndeplinește condițiile de refugiat și nu primește drept de azil trebuie redirecționat către o ”țară sigură” (trebuie stabilită lista acestor țări, precum și proceduri eficiente de întoarcere a cetăținilor din UE în aceste țări/cele proprii). Eforturile comune pentru securizarea frontierelor și operațiunile de salvare în Marea Mediterană trebuie continuate. Comisia solicită statelor membre să asigure satisfacerea rapidă și corespunzătoare a nevoilor refugiaților (acces la locuințe, servicii etc.). Mai mult, Comisia dorește gestionarea cauzelor conflictelor, prin eforturi politice și diplomatice.

Dintre țările europene, Germania a devenit principalul stat ofertant de azil (pentru circa 800.000 de refugiați anul acesta) și motorul reformei sistemului. Planul Germaniei de gestionare a crizei este consonant cu propunerile Comisiei: 

1. Condiții decente de primire (standarde comune europene)

2. Garantarea statutului de azilant pe întreg teritoriul UE

3. Distribuire echitabilă (împărțirea poverii între țările UE)

4. Management comun al frontierelor (în ce privește securizarea frontierelor și asistența pentru refugiați)

5. Sprijin pentru statele foarte solicitate în prezent (ex. Grecia/Italia unde sosesc mulți refugiați, Germania – unde doresc să se stabilească mulți refugiați)

6. Permanentizarea unor operațiuni de salvare eficiente pe Marea Mediterană

7. Readmisia celor care nu au drept de azil în țările de origine (prin colaborare cu statele de unde provin)

8. Stabilirea țărilor ”sigure” în ce privește statele de origine

9. Legea imigrației (o lege nouă în Germania care să permită șederi legale în scopul muncii pe teritoriul Germaniei)

10. Eforturi în Orientul Mijlociu și Africa pentru combaterea cauzelor refugierii pentru stimularea ordinii și restructurarea statelor în disoluție, reducerea violențelor/războaielor civile, în paralel cu dezvoltarea economică și crearea unor perspective reale, în special pentru tineri.

Cred că ultimul punct este și cel mai important (și ce-și doresc și copiii și frații noștri sirieni, cum a precizat recent și premierul francez ”să gestionăm criza refugiaților de la sursa ei”).

Aylan, băiețelul kurd înecat, și-a gsăit casa, liniștea și pacea în fundul Meditaeranei. Poza lui (ajunsă viral) a sensibilizat marele public, dar și (unii) politicieni și jurnaliști europeni. Părea adormit, valurile îi dezmierdau lent și tandru piciorușele, cântându-i un cântec de leagăn. Ori poate intonau partea a IV-a din Simfonia a V-a de Mahler. Marea îl învăluia și-l absorbea încet, cu blândețe. Se întorcea în leagănul vieții și al morții. Marea îl mângâia, oamenii nu. Nici măcar brațele tatălui său care și-a văzut nevasta și cei doi copiii dispărând în valuri. Și Aylan e doar unul din milioane, unul dintre cei mai norocoși, odată pentru că a sfârșit astfel, în valuri (nu la închisoare, sfârtecat de bombe-butoi sau mort de foame) și în al doilea rând pentru că părinții lui și-au permis bani de bilet. Copiii și frații noștri din Siria nu vor târguieli ridicole și degradante ca la târgul de sclavi sexuali de la Statul Islamic (”Hai, ia tu, Românica, 7, tu, Franța 20, tu, Germania 42, dar tu, Marea Britanie, de ce nu adopți un copil orfan, bolnav și traumatizat măcar? Vrei să-ți dăm să adopți un gândac în loc de o maimuță ori poate pe leul Cecil? N-ai cam multe pretenții?”). Ei vor ca Siria să redevină din ”casă de copii” acasă.

Să-l rugăm pe leul Cecil (care are milioane de fani, în memoria căruia s-au strâns milioane de semnături în petiții și se pot aduna milioane de dolari) să doneze un procent din atenția, vizibilitatea, dragostea oamenilor și... banii lui sirienilor? Aceștia din urmă nu vor, de fapt, să plece din Siria, nici să vegeteze în tabere obscure și mizere de refugiați. Ei vor pace, libertate și democrație în țara lor. Așa spune și Muznah care lucrează la un centru pentru femei din Idlib, deși e țintă permanentă a bombelor-butoi, atacurilor chimice (cu clor), răpirilor/arestărilor, a foametei și a mizeriei. Când se apropie elicopterele care aruncă bombele-butoi, unii paralizează de groază, alții fug năuci și disperați, alții deja s-au obișnuit. Nu mai tresar când descoperă copii dezmembrați și sufocați sub dărâmături, nici când e vorba de frații lor. Cresc doar atacurile de panică, tensiunea, migrenele și coșmarurile (și la mine!). S-au obișnuit cu moartea, nu și cu răul. Sau poate că cele 50 de cutremure pe zi produse de bombele-butoi, atacurile chimice, răpirile/arestările, foametea și mizeria sunt un dezastru natural?

Apropo, nu știu cum pot unii să facă asemenea poze ale unor copii înecați, prinși în dărâmături, rupți în bucăți de bombe, morți de foame, sclavi sexuali sau violați și torturați până la moarte? Cum o fi reușit fotograful militar, ”Caesar”, să realizeze 55.000 de fotografii ale celor uciși prin tortură în închisori/spitale militare (mulți dintre ei, copii, deși nu se mai putea recunoaște care e bătrân, care copil, care e fată sau băiat). Eu nu aș putea să fac niciuna. Și nici să mă uit la ele. Cu toate că, recunosc, încă și mai mult mă șochează și mă scot din minți poze, tablouri și statui ale unor tovarăși-zei, talibani-șefi ca al-Assad, califul Ibrahim al Statului Islamic, Țarul Putin ori Kim Jong-un din Coreea de Nord. Ei, stați, am făcut și eu odată niște poze horror: la o nuntă în familie (unde eu eram singura persoană care s-a distrat). Mireasa avea un zâmbet natural, despicat cu pironul/cuțitul și cusut apoi cu sula de cizmărie de trupele Berkut din Ucraina. Ole, ole, ole, ole / Trupele Berkut nu mai e! De ce mai lăsăm alte trupe Berkut pe pământ și, eventual, le dăm medalii și le avansăm în grad?

Până la urmă, sub presiunea UE și sub impactul emoțional al fotografiei băiatului înecat, Cameron (fire miloasă și un autentic spirit creștin) își toarnă cenușă în cap și promite că Marea Britanie va prelua 20.000 refugiați direct din taberele de refugiați și va demara acțiuni militare împotriva traficanților. Recent, s-a desfășurat și un sondaj la nivel european cu privire la atitudinea față de ”imigranți”, numiți astfel, nu ”refugiați”: Suedia, România, Irlanda și Spania se arată mai curând favorabile, restul - mai curând nefavorabile. Într-un studiu local realizat de IRES, aproape 60% dintre romani consideră mic și foarte mic riscul ca țara noastră să fie expusă unei ”invazii” a imigranților din Orientul Mijlociu și Africa. Peste 70% dintre români au încredere că România "ar putea să gestioneze o criză a imigranţilor" (armata, jandarmeria, nu și Guvernul). Și răspunsuri de bun simț (românesc): principali responsabili pentru criza existentă sunt, în opinia respondenţilor, guvernele din ţările de origine (67%), gruparea teroristă Statul Islamic (ISIS) (54%), SUA (36%), Uniunea Europeană (29%), Rusia (28%). Per total, 65% dintre respodenții din România sunt de acord ca refugiații să vină în România, dar, când vorbim despre coabitare (sosirea în localitate), procentul se reduce la 46% pro (vs. 42% contra).

Oricum, numeroși europeni au dărâmat Zidurile indiferenței/urii, așteptându-i pe frații/copiii noștri din Siria sau alte părți pe traseu cu mâncare/apă/un cuvânt de bun venit (în Italia, Grecia, Macedonia, Serbia sau Ungaria... să-i facă măcar hobitti, boxtrolli sau dragoni, cum vreau și eu, și nu ”maimuțe”/”teroriști”/”pomanagii”/”nespălați”). Revoltați de indiferența guvernului și dimensiunea crizei, 11.000 islandezi s-au oferit să ”adopte” familii de sirieni. La fel, peste 4000 de britanici printre care și arhiepiscopul de Canterbury. Echipa de fotbal Borusia Dortmund susține primirea refugiaților, Bayer Munchen donează un milion de euro, Real Madrid (împreună cu Cristiano Ronaldo) a oferit o casă și bilete la meci antrenorului sirian refugiat, Osama Alabed Al-Mohsen și fiului său Zied, agresat de un jurnalist din Ungaria, iar Bono a cântat despre băiețelul înecat, Aylan. Ministrul de externe suedez, Margot Wallstrom, a fost surprinsă ștergându-și lacrimile în cursul unei dezbateri la televiziune la vederea fotografiei cu băiețelul sirian Aylan Kurdi, găsit înecat pe o plajă din Turcia. La Viena, Copenhaga, Lisabona, Madrid, Londra au avut loc proteste pro-refugiați. În același spirit autentic european, doi turci au invitat 4.000 refugiați sirieni la nunta lor. BOR s-a implicat și la noi în strângere de fonduri pentru refugiați, iar papa Francisc a cerut fiecărei parohii să adopte o familie de refugiați, începând cu Vaticanul.  

Să nu uităm de beneficiile refugiaților: spor demografic, munci mai puțin dorite de localnici sau de care e nevoie (de exemplu, în România, în urma migrației la muncă în străinătate: medici, asistente, constructori, instalatori, fermieri etc.), aport intelectual (Steve Jobs a fost băiatul unui refugiat sirian). Germania a avut abilitatea să își mărească forța de muncă și să reducă declinul demografic, erijându-se totodată în promotorul spiritului umanitar european. Bravo! Oricum, mai important decât un ajutor de urgență/oferirea azilului, este eliminarea cauzelor principale (în primul rând regimul sirian, în al doilea rând Statul Islamic) și efortul politico-economico-cultural de a aduce pace, democrație, drepturi și condiții minimale de viață (nu supraviețuire) în Siria și în tot Orientul Mijlociu și Nordul Africii (efort slab și necoordonat până acum). Ce se întâmplă bine/rău în altă parte, afectează și Europa într-un circuit global, din care nu ne putem sustrage. Iar Orientul Mijlociu și Nordul Africii sunt parte a istoriei civilizației europene (de la imperiul roman la coloniști). Fără respectarea propriilor principii și valori, Europa se neagă pe ea însăși, își pierde identitatea și se autodistruge (spre marea satisfacție a Țarului, susținător și sponsor al naționalismului, populismului și partidelor extremiste). Și nici nu cred că ar suporta să-și vadă în oglindă monstruosul ”portret al lui Dorian Gray”.  

Închei cu comentariul și îndemnul lui Andrei Pleșu: ”Problemele lumii se rezolvă prin luciditate. Restul sunt fiţe politice, discursuri electorale, temerităţi riscante. Cînd un prieten îţi cere ajutorul, soluţia nu este, cred, să-l adopţi. Soluţia este să-l ajuţi să-şi regăsească locul propriu, rostul propriu, destinul. Iar pînă reuşeşte, să-l găzduieşti, să-l hrăneşti şi să-l mîngîi, fără spectacol mediatic şi fără poză demiurgică…”

Cine nu e cu noi e cu Băsescu, Ștefane!

Cum unii (hipsteri sau nu, cu tricouri și accesorii inscripționate ”mă piș pe el de vot”) refuză să voteze că așa e cool sau au oboshit să o facă la vârsta de 18 ani, după atâtea experiențe traumatizante, au apărut spoturi de motivare civică pentru a stimula partciparea la alegerile prezidențiale din 2014 (  Vino la vot!  ). Ștefan cel Mare, Mihai Viteazu sau Dracula, rămași singuri, fără armată, ne cheamă să nu ne pișăm pe el de vot și să mergem să alegem președintele țării. Eu nu mă piș pe el de vot: indiferent cât sunt de dezamăgită, când mă gândesc câți mor pentru dreptul la vot în alte părți și că, practic, democrația nu poate funcționa fără voturile noastre, mi se face rușine, mă târăsc până la cabina de vot și trântesc o ștampiluță pe partidul/personajul cel mai puțin toxic pentru Românica (în concepția mea). Și mi-e teamă că, dacă nu mă duc, vine muma lui Ștefan cel Mare cu furcoiul după mine!

Hm, nu știu dacă apelul lui Ștefan cel Mare a funcționat, dar mulți din diaspora au vrut să voteze, însă n-au mai apucat, după ce guvernul a modificat numărul și amplasarea secțiilor de votare. Au fost cozi ca-n vremea comunismului. Și numai Băsescu e de vină. În țara mea, Stracciatella (pe care mi-am instalat-o în cadă, umplând-o cu iaurt cu straciatella, pentru ca să fiu și eu la modă, căci în ziua de azi fiecare își face țară, pretutindeni pe glob) nu se întâmplă așa ceva, e totul impecabil organizat, observatorii OSCE pot confirma. Și să vedem dacă muma lui Ștefan cel Mare ar fi stat ore în șir pe drumuri și la coadă, în frig și zloată, ca să pună o șampilă. I-ar fi înțepat frumușel cu furcoiul pe toți. Ce să mai vorbim de tatăl nostru, Dracula! Cred că el i-a inspirat pe cei din echipa de campanie a lui Ponta să arunce cu 58 de găini moarte în curtea lui Iohannis, la sediul ACL. Doar nu o fi fost părintele Arsenie Boca, guru lui Ponta (cu care acesta se identifică potrivit ”icoanelor” electorale), la originea acestui gest creștinesc.

Din păcate, nu au lipsit atacurile la persoană, mizeriile de campanie negativă (ex. Iohannis nu e bun de președinte pentru că nu-i ”om complet” (n-are copii), e ”lucru”, neamț sau protestant). Dacă temele votului din diaspora (de mare actualitate), corupției, independenței justiției, plus unele aspecte economice (ținând mai curând de guvernare decât de președinție) au fost amplu discutate în dezbaterile TV dintre Ponta și Iohannis, tocmai subiectele legate de politica externă și afacerile europene (principala ocupație a președintelui), foarte fierbinți în contextul ascensiunii partidelor extremiste și tendințelor secesioniste în UE și al crizelor din Ucraina și din Orientul Mijlociu, nu au fost abordate corespunzător (la B1 TV – absență completă, iar la Realitatea TV (aproape la fel de amețită ca pe vremea când ”omora” protestatarii) – o singură întrebare referitoare la politica externă).

În schimb, băsismul a rămas o temă de campanie. Cine nu e cu noi e cu Băsescu. Puțin surprinzător și contradictoriu pentru un președinte care ”unește” România ca Ponta. Sau România nu e pentru băsiști? Ponta nu vrea să fie și președintele lui Băsescu? Ori al băsiștilor? Iohannis, la rândul lui, și-a subminat imaginea de neamț ”serios”, omul ”lucrului bine făcut” și exponentul unei Românii ”normale”: a venit cu răspunsuri improvizate, a părut nepregătit, paralel cu subiectele (mai ales la Realitatea TV, dezbaterea de la B1 TV fiind mai echilibrată, iar Iohannis ceva mai ofensiv). Nu că ”veverița Scrat”-Ponta-”Copy Paste” ar fi capabilă să producă altceva serios în afară de atacuri grave la adresa democrației și statului de drept din România, cum au fost cele din 2012. Pentru mine una, Iohannis a devenit uman și și-a recâștigat demnitatea când a cântat prima strofă din imnul României, la provocarea jurnaliștilor (  Klaus Iohannis a cantat imnul national intr-o conferinta de presa  ) și când a apărat discursul civilizat, în spiritul respectului față de adversar, cu orice riscuri: ”Decât să fiu mârlan, mai bine pierd”.

Indiferent de prestație, cei doi candidați s-au acuzat reciproc de băsism: Ponta pe Iohannis fiindcă e aliat cu oamenii lui Băsescu (ex. Blaga, Videanu, MRU) și are stilul lui Băsescu, Iohannis pe Ponta pentru că a semnat pactul de coabitare cu Băsescu în calitate de premier, iar Băsescu l-a acceptat pe Ponta ca prim-ministru, nu pe Iohannis. Băsismul e încă de actualitate și naște reacții virulente la televizor. Pământul arde și băsiștii se piaptănă în direct. Și numai Băsescu e de vină. Băsiștilor, treziți-vă!

P.S. Știe cineva, domnitorii din spotul de mobilizare la vot sunt și ei băsiști?

UNIȚI, SALVĂM ROȘIA MONTANA!

Povestea cu Roșia Montana e veche din anii ’90, dar destul de controversată. Eu una citisem de-a lungul timpului articole mai curând favorabile proiectului inițiat de RMCG în ”Capital” (ex. Tot ce trebuie să ştii despre proiectul minier de la Roşia Montană ) și chiar ascultasem acum câțiva ani opinia de expert a unei cunoștințe de la Ministerul Mediului, persoană serioasă, competentă și incoruptibilă care fusese la început contra exploatării miniere de la Roșia Montana, iar ulterior pro, după o vizită pe teren (care-i dezvăluise mizeria șocantă a oamenilor de acolo, lipsa lor de perspective în afara locurilor de muncă oferite de RMCG, precum și tehnologiile performante de neutralizare a cianurii, văzute direct, la fața locului).

M-am decis, totuși, să particip la protestele de stopare a proiectului ”Roșia Montana” după ce am citit (relativ recent) raportul Academiei Române, defavorabil inițierii exploatării miniere din motive de afectare a patrimoniului cultural-istoric (ex. zona arheologică Alburnus Maior, comunitatea Roșia Montana veche de 2000 de ani) și a dezvoltării durabile (problemele (reale!) ale populației locale care se zbate în sărăcie, fără perspective de viitor, pe termen mediu și lung, în loc să se rezolve, se vor agrava). Roșia Montana se va confrunta cu probleme de mediu, și ele la fel de reale ca cele curente ale populației din zonă: poluarea (pătrunderea cianurii în pânza freatică, indiferent de neutralizarea cianurilor, potențialul poluant al apei reziduale separate în iazul de decantare), riscuri de microseisme care sunt nocive pentru structura clădirilor din vecinătatea carierei etc. Mai mult, se constată și alte aspecte negative: lipsa de garanții pentru barajul construit din rocă sterilă din apropierea orașului Abrud (care, în cele mai pesimiste scenarii, ar putea ceda, în urma volumelor mari de steril acumulate în spatele său, iar orașe mari ca Alba Iulia, Deva, Arad ar putea fi în pericol), organizare/planificare defectuoasă a extracției și procesării, chiar în ce privește gestionarea deșeurilor (care ar putea contribui la o poluare suplimentară), încălcarea convențiilor europene de mediu și absența unei evaluări comparative efectuate de institutele de specialitate (ex. Institutul Geologic al României) etc. Raportul Academiei Române este elocvent, bine structurat și apreciază că pe ansamblu: ”Beneficiile economice directe ale Statului Român, rezultate din redevenţele de 4 % asupra exploatării şi diverse impozite, sunt nesemnificative în raport cu consecinţele negative ale proiectului.” (pct. 15) Analiza Academiei Romane - riscuri privind mediul si dezvoltarea durabila a zonei Rosia Montana .

Atitudinea politicienilor a fost și ea una oscilantă, iresponsabiă. De pildă, premierul Ponta, dottore Copy-Paste a trecut de la contra la pro, apoi iar la contra, uneori chiar pro-contra (nu sunt de acord cu proiectul, dar va fi un dezastru dacă nu se va face) și tot așa, însă nu mă mai miră nimic la veverița Scrat din ”Ice Age” care face totul praf cu zâmbetul pe buze și o privire inocentă de cățeluș, numai să prindă ghinda... osul, diploma sau șpăguța. Sigur, contează locurile de muncă, populația din zonă este realmente într-o situație disperată, fără perspective, aurul se exploatează numai cu cianuri (nu există alte metode de extracție), tehnologiile de neutralizare a cianurii sunt performante. Dar la noi, se știe, tehnologiilor de calitate le corespunde munca de calitate, sunt mulți profesioniști gen Dorel, cum a spus și Sorin Ioniță la un talk-show despre Roșia Montana Făcut de Dorel. Despre nepăsarea la români . Iar economia României nu stă în locurile de muncă oferite de RMCG (care se vor diminua în timp), a recunoscut-o și Băsescu ( Băsescu: Soros a renunţat la Roşia Montană. Nu este adevărat că el e în spatele ONG-urilor ). Indiferent de avantajele mai mult sau mai puțin aparente, trebuie să gândim pe termen mediu și lung, să dezbatem, să analizăm și să ne implicăm pentru a mai exista un viitor (inclusiv al celor din Roșia Montana). Tăcerea poate fi cumpărată cu aur, dar viitorul nu poate fi câștigat decât prin proteste. De aceea, mi-am și scris pe pancarte, la manifestație:

”TĂCEREA E DE AUR. PROTESTUL E DE VIITOR”.

La protestele din Piața Universitățiii, eu am participat cu pancarte și sloganuri inspirate din proverbele românești: ”Tăcerea e de aur. Protestul e de viitor”, ”Nu da Roșia Montană din mână / Pe cianura de pe gard”, ”Când guvernu’ nu-i acasă, / joacă RMCG pe masă” și ”MineRÂTul e brățară de aur” (cu o poză cu cătușe... din aur, normal). Lumea din Piață era pestriță (asta și datorită umbrelelor colorate ca steagul național). Unii fluturau steagul României ca și mine. Predominau tinerii, atmosfera era încinsă (deși ploua), iar Piața Universității vuia nu prin sloganurile scandate, ci datorită fluierelor și peturilor lovite ritmic, sistematic. Se scanda puțin, doar sloganul emblematic al protestelor de până acum: ”Uniți, salvăm Roșia Montana!”, un îndemn, din nou, la solidaritate și implicare. Mă uitam în jur ca să mă feresc de eventualele persoane care împart pizza și/sau ceai protestatarilor ca la manifestațiile din Piață din 2012, nu cumva să aflu ulterior că sunt plătită cu o felie de pizza, cel puțin dintr-o ”anumită parte a presei”, căci mediatizarea e la noi întotdeauna corectă și echilibrată. Din fericire, n-a fost cazul. Apropo de mediatizare, pentru o informare cât mai puțin distorsionată, consultați surse alternative. De exemplu, imagini de la proteste, pancarte haioase, originale, cu poveștile lor puteți găsi și la ”Povestea pancartei”, realizată de Petru Leonte Povestea pancartei, episodul 1, Povestea pancartei, episodul 7 . Am inserat doar primul și ultimul episod. Telenovela continuă. Următorii intervievați, vedetele episodului, puteți fi voi.



Așa că, vorba Pieței Universității, ”Ieșiți din casă / Dacă vă pasă!” Cred că, oricum, până se va drumul la căldură, în casă e acum mai frig ca afară, așa că nu e mare diferență. Dacă nu vreți să muriți (altminteri glorios) de hipotermie acasă, ieșiți să vă încălzească atmosfera din Piața Universității! Iar până atunci semnați petiția adresată parlamentarilor români pentru a vota împotriva proiectului de lege, dacă nu ați făcut-o deja: Uniți, salvăm Roșia Montana! .

NU VOTĂM! „WE’RE NOT GONNA TAKE IT ANYMORE!”

NU VOTĂM duminică! De ce? Foarte simplu: pentru că nu vrem să legitimăm o mascaradă şi pentru că nu vrem să contribuim prin votul nostru la atingerea cvorumului necesar pentru validarea referendumului. Având în vedere că majoritatea tinde să opteze pentru demiterea preşedintelui, chiar dacă noi ne-am pronunţa anti-demitere, votul nostru ar putea ajuta la întrunirea cvorumului şi la victoria USL, indiferent de alegerea noastră. O strategie mai prgamatică, mai sigură (chiar dacă nu tocmai elegantă) este boicotul. Şi, luând în considerare procedurile anti-democratice şi destabilizatoare la adresa statului de drept ale guvernării actuale (din păcate, apropiate de loviturile de stat), nu putem fi alături de USL în demersul său de demitere a preşedintelui. La urma urmei, preşedintele a făcut greşeli (declaraţii belicoase, discriminatorii, autosuficiente, arogante la adresa diverselor categorii sociale şi profesionale, reacţii deplasate, jenante în raport cu regele Mihai sau cu Arafat, comunicare defectuoasă a măsurilor de austeritate, imixtiuni mai mult sau mai puţin discutabile în programul de guvernare, eşecuri în exercitarea rolului de mediator între instituţii şi între stat şi societate, susţinerea unor baroni corupţi şi neperformanţi din PDL etc.), dar nu a încălcat grav constituţia, singurul motiv real de demitere: Decizia CCR cu privire la suspendarea Preşedintelui ; Semnificaţia constituţională a referendumului ; Pentru ce a fost suspendat Traian Băsescu . Eu nu am lipsit niciodată de la vot în ultimii 16 ani: am făcut chiar sacrificii, m-am învoit de la serviciu, mi-am întrerupt vacanţe doar ca să-mi exprim opţiunea pentru... un rău mai mic sau mai mare. Am fost şi implicată activ în politică: membră a PNL în studenţie. Vroiam să contribui la consolidarea democraţiei în România. Acum sunt îngrozită şi dezgustată de modul în care a evoluat PNL, marele partid istoric, constructor al României moderne şi democratice: o cârpă murdară a PSD-ului, manipulată de un personaj cu reacţii de babă isterică, posedată care se sinucide în direct la OTV (din cauza lui Băse, normal!), ANAListul CURios care a comentat cu CURaj şi aCURateţe, live, la HandiCapatos în emisiune, iarna aceasta, imaginile despre fundul lui Boc (cu un limbaj sărac şi vulgar ca-n „Idiocracy”, mai nociv şi mai limitat ca „nouvorba” („Newspeek”) din „1984”). Acesta e preşedintele interimar al României. Îl merităm, nu? Reînviind discursul găunos naţionalist, populist, ne promite o Românie izolată de Europa, după exemplul Ungariei, că doar nu vrem să fim „colonie”, nici (prin vocea lui Tudor Chiuariu) să avem de-a face cu „politruci” ca Barosso ori cu alţi politicieni europeni incompetenţi care nu corespund nici pe departe modelului lui Putin, cum a zis Marga (mă uimeşte constant comportamentul lui Marga, s-a antenizat şi el?!) Declaraţiile care au speriat Vestul ; Barroso politruc . Cred că bieţii Brătieni se zvârcolesc în mormânt. Iar fanteziile demolatoare ale „maimuţicii” plagiatoare, ale premierului „Copy-Paste”, ale veveriţei „Scrat” din Ice Age, campionul dezastrelor neasumate, au depăşit orice limită: începând cu scandalurile de la formarea guvernului Ponta (doi miniştri plagiatori la Educaţie (!), câţiva incompatibili), continuând cu scandalul ICR, scandalul „Grăjdan” de muşamalizare a dosarului „Trofeul Calităţii” pentru a evita condamnarea lui Adrian Năstase, susţinerea suspectă a „sinucigaşului” Năstase, scandalul de plagiat, scandalul Monitorului Oficial, scandalul reducerii atribuţiilor CCR, scandalul de reprezentare la Bruxelles (unde Ponta a mers încălcând decizia CCR), presiunile asupra CCR şi DNA (inclusiv ameninţări la adresa judecătorilor), schimbarea Preşedintelui Avocatului Poporului, uselizarea televiziunii publice (până la absenţa oricărui reprezentant PDL în Consiliul de Administraţie), adoptarea votului uninominal pur pentru alegerile locale şi proiectul de lege electorală pentru alegerile parlamentare care avantajează USL (ultimul declarat deja neconstituţional de CCR), garantarea demiterii Preşedintelui prin OUG 41 (inclusiv renunţarea la criterul cvorumului la care s-a revenit sub presiunea UE), revocarea intempestivă a Preşedinţilor Camerei şi Senatului, suspendarea fără respectarea procedurilor a Preşedintelui etc. Sunt atât de multe că nici nu mai încap pe listă, aproape că ne le mai putem ţine evidenţa. Făcusem şi o listă de a rezultatelor spectaculoase ale guvernului Ponta (eficienţa constructivă de tip „blitzkrieg copy-paste”!), desigur incompletă, într-un articol anterior de pe blog: Mineriada Copy-Paste prin ochii unui Dr. Ciumpalac . Iar plagiatul l-a „rezolvat” nu cerându-şi scuze cu lacrimi în ochii şi cu obrajii arzând de ruşine, demisionând şi apucându-se să-şi refacă teza, ci restructurând în interesul său CNATDCU şi Consiliul Naţional de Etică, acceptând doar decizia Consiliul Naţional de Etică (favorabilă lui) şi sfidând hotărârea Comisiei de Etică a Universităţii Bucureşti şi a CNATDCU sub pretextul că au fost politice (că doar Băse e eternul vinovat pentru tot şi toate!). Pentru mine, în acest conext, diploma de doctor (obţinută prin muncă de cinci ani – master + doctorat cu frecvenţă) nu mai are nicio valoare. Mă gândesc să o returnez sau, pur si simplu, să o ard. Nu mă mai onorează, mă face să intru în pământ de ruşine. Eu nu sunt pro-Băse, sunt doar anti-Ponta şi anti-Antonescu. Mai bine zis, că să nu rămân în registrul ăsta fatalist, mioritic al negaţiilor, sunt pro-democraţie şi stat de drept. Am fost şi în Piaţa Universităţii în iarnă, timp de 11 zile (pe viscol şi pe ger siberian, la minus 18 grade, chiar când aveam febră), cu mesaje de reformă a întregii clase politice şi anti-ACTA. Dacă asta e „reforma”, nu vreau să mai ştiu nimic de ea! Haideţi să o boicotăm împreună şi să apărăm România europeană! Hostis Băse, amicus USL, sed magis amica România. Et Europa. „WE’RE NOT GONNA TAKE IT ANYMORE!” We’re not gonna take it

“FLACĂRA DEMOCRAŢIEI” PÂRJOLEŞTE ŢOALELE SEXY, DE FIRMĂ ALE ELENEI UDREA

Aflat în plină campanie, Băse a reînceput să pupe copilaşi şi să poarte „flacăra democraţiei” peste tot în ţară. Singurul apărător al „ţărişoarei noastre” europene în faţa „loviturilor de stat”! Singur împotriva tuturor, ca întotdeauna! Oricum, iar a făcut o gafă, în „dulcele stil clasic”. Nu avea permisiunea să folosească flacăra olimpică drept simbol în campania electorală, a încălcat, astfel, prevederile Cartei Olimpice: Băse şi flacăra olimpică . Iar adversarii democraţiei au început, la rândul lor, să atace cu toate forţele flacăra aprinsă de Băse. De pildă, primarul PNL al Orşovei, Ion Manea, fost ospătar şi turnător la Securitate, a aruncat, pur şi simplu, “flacăra democraţiei” în Dunăre, fără să clipească: Cum a ajuns “flacăra democraţiei” într-un canal . Încă o dovadă că democraţia (românească) e fragilă. Din păcate, “flacăra democraţiei” nu este un pericol doar pentru USL, ci a început să pârjolească şi fustele scurte, pantofii cu toc cui şi genţile de firmă ale unor persoane apropiate lui Băse de care acesta vrea să se disocieze cu orice preţ în ultima vreme, din motive de imagine negativă. Băse a negat deja, ferm, orice responsabilitate a sa în raport cu toaletele femeilor din PDL: "Nu sunt responsabil de toaletele femeilor din PDL. Niciodată nu o să îi spun unei femei, cum nu-i spun nici soţiei mele: dă-ţi jos pantofii aştia că au tocul prea înalt, dă-ţi jos rochia asta că e prea strâmtă. Asta e o chestiune care ţine de fiecare" Reacţia lui Băse la toaletele doamnelor din PDL . Principala persoană vizată e, normal, Elena Udrea, chiar dacă nu a fost nominalizată direct. Pe Antena 3, de pildă, se arătau şi se arată obsesiv, în plan-detaliu, rochiile mulate, pantofii cu toc şi genţile de firmă plus decolteurile Elena Udrea. Băse = Udrea, Videanu, Anastase. În special, Udrea. Personal, mă enervează mediatizarea exagerată, ruptă de context a toaletelor sexy şi de fiţe ale doamnei Udrea şi, totodată, atitudinea acuzatoare, indignat-proletară a jurnaliştilor de pe Antena 3 faţă de aceste ţinute. Nici nu suport să mă uit mai mult de câteva minute. La urma urmei, ce contează pantofii, fusta, geanta sau decolteul unei doamne membre într-un partid, indiferent care? Atitudinea de monitorizare permanentă şi de condamnare furibundă a hainelor sexy şi/sau de firmă are în ea ceva discriminatoriu la adresa femeilor. De ce să cădem în capcana unui efect de halou? Nu ar trebui să fie evaluat mai curând ce fac decât cum se îmbracă? De ce nu o criticaţi, fraţilor, pe Udrea exclusiv pentru actele de corupţie sau pentru greşelile ei din perioada în care era ministru? Parafrazând, NU CONTEAZĂ CÂT DE SCURTĂ-I FUSTA, IMPORTANT E CÂT ŞI CUM GÂNDESC!

BĂSE, RĂULE, TIRANULE, DICTATORULE, DE CE AI COPIAT ÎN TEZA LUI DOTTORE PONTA?

Comisia de Etică a Universităţii din Bucureşti a stabilit că Ponta a plagiat 115 din cele 297 pagini ale tezei de doctorat (masiv şi grosolan, preferenţial prin metoda „copy-paste”). În perioada în care a avut loc susţinerea tezei, se cunoşteau şi erau aplicabile, fără umbră de îndoială, standardele academice de realizare a unei lucrări de doctorat, aşa că plagiatul nu putea fi involuntar. Mă bucur că, în sfârşit, după ce-i acordase lui Ponta titlul de doctor în mod fraudulos, acum, Universitatea şi-a redobândit demnitatea şi a reacţionat independent, profesionist şi responsabil. În schimb, Consiliul Naţional de Etică din cadrul ANCS, restructurat, adică USL-izat de Ponta şi de Liviu Pop, a decis că „Dottore Copy-Paste” NU a copiat. Chiar şi un semianalfabet ar fi putut descoperi plagiatul. Oare ce credibilitate mai au aceşti profesori după ce au semnat o astfel de decizie? Ponta, evident, nu recunoaşte decât decizia Consiliului Naţional de Etică (care îi este favorabilă) şi-l acuză, din nou, pe Băse pentru decizia „politică” a Comisiei de Etică din cadrul Universităţii din Bucureşti: "Potrivit Legii educaţiei fãcută de domnul Funeriu, singura decizie recunoscută este cea a Autorităţii Naţionale de Cercetare Ştiinţifică, ANCS. Acea comisie s-a pronunţat definitiv, ieri, şi decizia ei arată că nu există plagiat. Facultatea de Drept a refuzat să încalce legea, iar ce se decide azi este o decizie politică, dovadă că nu am fost chemat niciodată să-mi exprim un punct de vedere. Atenţie! Este singura dată când nu am fost chemat, iar această comisie nu a funcţionat până acum niciodată. Este o comisie ad-hoc făcută special pentru mine” Declaratie Ponta în legatură cu decizia de plagiat a Comisiei de Etică – Univ. Bucureşti. Zâmbind candid, “Dottore Copy-Paste” continuă seria dezastrelor, fără să clipească. În acest conext, ce relevanţă mai au diplomele de doctor eliberate în România? Eu una sunt dispusă să renunţ la titlul de doctor şi la diplomă, dacă Ponta nu-şi recunoaşte plagiatul şi nu-şi dă demisia. Refuz să fiu colegă la şcoala doctorală cu „Dottore Ponta” ori în branşa academică împreună cu „Copy-Paste”. Diploma mea de doctor nu mă mai onorează, ci mă face de ruşine. Mă gândesc să mă duc să-i dau foc în Piaţa Victoriei. Şi ştiţi cine e de vină pentru diploma şi visele mele făcute scrum? Cine?! Băse!