O porție de mămăliguță copy-paste pentru tratarea depresiei post-Brexit pentru prietenii vampirilor și noii îngerași păzitori din Palestina

Nimeni nu ar trebui să trăiască în frică. Nici în Siria, nici în România, nici în Marea Britanie după Brexit, nici în altă parte pe pământ. Asta o zic eu care mă confrunt permanent cu nenumărate frici, angoase, anxietate, atacuri de panică și fobii, de le-am pierdut șirul și firul. Siria e și ea o țară în care domină frica, iar evenimentele recente nu au făcut decât să o agraveze: 4.900 uciși numai în luna iunie, dintre care 1.200 civili conform Observatorului Sirian petru Drepturile Omuluii. Clarissa Ward, jurnalist CNN care s-a deplasat de 12 ori în Siria, a (tot) spus, fără a fi auzită încă de autorități, nici de ONU: ”de fiecare dată, am crezut că nu poate fi mai rău. Dar e din ce în ce mai rău.” Pretutindeni s-a dezvoltat o ”cultură a fricii”, oamenii se simt singuri, abandonați și încearcă zadarnic să înțeleagă de ce, consideră că au fost victimele unor atrocități care nu ar fi trebuit să li se întâmple nimănui, se feresc, nu mai au încredere decât în Dumnezeu, însă, în același timp, războiul cumva i-a fortificat, în spirit măcar, și se luptă pentru viață (mă rog, de cele mai multe ori supraviețuire, nu viață), orice ar fi. Conform zicalei, ”tot ce nu te omoară te întărește”. 

Și totuși, frica nu poate fi învinsă atunci când închizi ușa cu cheia de cinșpe mii de ori, verifici că ai încuiat de alte cinșpe mii de ori și îți tragi pătura în cap ca mine ori te furișezi în dulap, în pijamale și chiloți precum Mițu, una din mâțele noastre când auzea Lady Gaga, ”Poker Face” (de care avea fobie, săraca, înțeleg). Dacă procedezi așa mereu, îngheți complet (fizic, psihic și în proiect), paralizezi, nu mai vrei să ai contact cu nimeni, nu mai faci nimic, simți numai frica și neputința și, oricum, te mănâncă și lenjeria intimă a celor dragi în care te ascunzi, fie zguduit de frisoane, fie pietrificat de groază. Toți te invadează și te devorează. Frica nu o poți domina decât atunci când îți asumi vulnerabilitatea și te expui, spargi Zidurile, măștile și carapacele, te abandonezi și dansezi gol în abisuri, în potop, în furtună, în cascada de fulgere ori în ploaia de bombe. Și atunci zeii-talibani și Big Brotherii (inclusiv din tine) nu mai au nicio putere asupra ta. Cristi Puiu e de acord: ”sunt în permanenţă racordat la lume de maniera asta şi orice fel de lucru, oricât de minuscul, îmi face rău. Fiindcă nu pot să intru în contact cu lumea decât aşa cum sunt, iar asta înseamnă să am toţi porii deschişi. Şi când îi am, primesc şi multe toxine. Le spun şi actorilor pe platou: „Băi, mă omorâţi, mă intoxicaţi, terminaţi!“. Cu ce? Cu frica! Oamenii sunt morţi de frică.”

După Brexit, frica se accentuează în Europa (confruntată cu criza economică și financiară, războiul din Ucraina, refugiați, imigranți, terorism ori ascensiunea partidelor extremiste). În Austria și Olanda se aud noi chemări la referendum pentru ieșirea din Uniunea Europeană. Ca răspuns, liderii europeni dau un exemplu de unitate contrazicându-se flagrant în ce privește măsurile pentru a crește credibilitatea UE: dacă președintele Parlamentului european, Martin Schulz propune o reformă structurală (înlocuirea Comisiei europene cu un guvern controlat de un parlament bicameral, format din actualul parlament (o cameră) plus reprezentanți ai guvernelor (altă cameră), ministrul german de Finanțe, Wolfgang Schaeuble, recomandă focusarea pe probleme concrete precum criza refugiaților, șomaj sau politica energetică. Similar, Merkel dorește mai multă cooperare între state, dar fără cedarea de atribuții către Comisia Europeană, spre deosebire de Jean-Claude Junker, președintele Comisiei Europen, care ar vrea să utilizeze oportunitatea plecării Marii Britanii din UE ca o resursă pentru o integrare mai profundă.

Simultan, în Marea Britanie, sondajele efectuate în aceste zile indică următorul fapt: dacă ar avea loc un nou referendum, 45% s-ar pronunța în favoarea rămânerii în UE, 40% pentru ieşire, iar 15% se declară indecişi. 13% dintre respondenţii care au optat pentru Brexit îşi regretă votul, în timp ce 5% opinează că ar alege exact invers. O parte din partizanii desprinderii de UE spun că au fost induşi în eroare de promisiunea redirecţionării, săptămânal, către sistemul public naţional de sănătate a 350 milioane de lire (420 milioane euro), îndată ce vor fi stopate plățile către bugetul UE. Acesta a fost unul dintre argumentele-cheie ale campaniei pro-Brexit. Până și liderul Partidului Independenței (UKIP), Nigel Farage, a recunoscut această greșeală (altminteri profitabilă pentru tabăra pro-Brexit). Dar e puțin probabil să se organizeze alt referendum (a fost unul corect din punct de vedere al procedurii de vot, prezența a fost largă (72%), iar politicienii trebuie să respecte voința poporului, oricare ar fi ea, în Marea Britanie, nu ca în alte părți). E prea târziu pentru alt referendum. Mai târziu e prea târziu. Cui îi pare rău că a votat pro sau vrea altceva și suferă acum (ca mine, de altfel), mai bine să-și trateze depresia, frica și incertitudinea post-Brexit cu vin franțuzesc, tapas spaniol și mămăligă românească cum a recomandat  cotidianul ”Evening Standard”. Bună și mămăliga românească la ceva!

Ce-ar fi s-o testeze și Nigel Farage, prietenul vampirilor, greu încercat în ultima vreme? Doar n-o să rateze o bucățică de mămăligă aburindă, acum are timp, și-a dat demisia din poziția de lider al partidului (nu și din Parlamentul European, culmea ironiei!). A mai intenționat (oficial) să demisioneze din conducerea partidului în 2015, după ce nu a reușit să câștige un loc de parlamentar la alegerile generale din Marea Britanie, dar a revenit asupra deciziei sale. De această dată, contextul a fost unul diferit: ura, ura, ura (chiar ura, că n-o fi iubirea!) a obținut victoria, ”a venit ziua independenței Marii Britanii”, a sosit și pentru el o asemenea zi, va petrece, în sfârșit, mai mult timp cu soția, n-a avut, săracul, viață nici el până în acest moment, deși nu se află în Siria sau în România, ci în Marea Britanie, probabil i-au mâncat-o vampirii. „Nu am fost niciodată şi n-am vrut niciodată să fiu un politician de profesie. Scopul meu în politică a fost să scot Marea Britanie din Uniunea Europeană. Prin urmare, mi se pare corect să renunţ acum să mai fiu liderul UKIP. În timpul campaniei pentru referendum, am spus că «îmi vreau ţara înapoi». Astăzi spun că «îmi vreau viaţa înapoi», care începe chiar acum“, a declarat Nigel Farage. Însă e problematic ce se va întâmpla, având în vedere că soția e nemțoaică, circulă și glume pe net: „Nigel Farage şi-a dat demisia de la conducerea UKIP pentru a petrece mai mult timp cu soţia de origine germană înainte de a fi expulzată din Marea Britanie.”

Dacă Nigel Farage e expulzat (din motive legate de soția nemțoaică), nu e mare pagubă, dar ce se va întâmpla cu românii din Marea Britanie și cu ceilalți imigranți/refugiați? Să sperăm că se vor descurca, în stilul cunoscut al românilor. Londra are chiar un cartier românesc împânzit de restaurante cu manele, covrigării şi magazine „non-stop”, cum le place românilor, la colţul străzii. Acest cartier a fost vizitat recent de jurnalistul Florin Ghioca pentru a realiza un reportaj post-referendum. Pe drum, în metrou se aude românește și apar ”surdomuți” cu pachețele de șervețele și bilețele implorând ajutorul. Alți români se plâng în metrou că e greu să ajungă la muncă la 5 dimineața, în timp ce unii întreabă ce covrigi să cumpere. La stația Burnt Oak Station se remarcă deja o inscripţie în limba română: „Covrigi calzi”, însoțită de imaginea unei ţărăncuţe blonde, cu codițe, apoi magazinul ”Bucovina”, deschis nonstop, în stil românesc (unde asculți muzică populară și găsești până și eugenii, semințe, covrigi, pufuleți, mentosan și carne de mititei).

Urmează restaurantul ”Brasseria timișoreană”. La restaurant sunt și români musculoși cu tatuaje proeminente și lanțuri grele din aur la gât, semn că au valoare. Patronul restaurantului, Călin comentează evenimentele recente: „Brexit-ul a fost o surpriză pentru toată lumea, nu numai pentru mine, dar aşteptăm să vedem ce se va întâmpla. Oamenii sunt puţin speriaţi, dar nu cred că vor pleca, pentru că nu au unde. Afacerea mea momentan nu este afectată în vreun fel”, Aici se mănâncă românește (de exemplu, sarmale), dar și pizza și paste, cum sunt obișnuiți românii. Mulți români lucrează în construcții, alții în domeniul medical. Sunt și români artiști stradali precum Geta-”Fiona” din ”Shrek” care face selfie-uri cu turiștii. Oamenii întâlniți de reporter sunt dispuși să vorbească, însă nu vor să fie filmați. ”Ne place aici, de ce să nu ne placă? Muncim mult, dar se şi câştigă bine. Mai trimitem şi noi un ban acasă, la familie, punem deoparte pentru zile negre”, spune un alt român interpelat. Altul își manifeestă neîncrederea și nemulțumirea față de politicieni, dar și dorința de a rămâne în Marea Britanie: „Nu credem în ce zic politicienii, nici în britanici, nici în români. Nu vedeţi ce dezastru au făcut? Nu am plecat din ţară de bine ce ne era, aşa că nu avem de ce să ne întoarcem. Ce să facem, să câştigăm zece milioane pe lună şi să nu avem cu ce să ne achităm datoriile?” La fel ca sirienii, oricât ar vrea să se întoarcă în țară, pentru românii plecați la lucru afară nu sunt oportunități acasă (și nu vor fi prea curând). E clar, vorba lui Lăpușneanu: ”dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau”.

Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau... vreau în România. Să fie o țară nu ca afară, dar mai normală. În România continuă să se întâmple lucruri bune, chiar dacă par miracole și nu ceva obișnuit, excepții care confirmă regula: astfel, IIICMER a mai demascat doi torționari comuniști de treabă de la Periprava, Marian Petrescu și Gheorghe Boștină. Sper că vor fi deferiți justiției și procesul comunismului va merge mai departe. Vestea bună este în contextul rău, inimaginabil de rău al comunismului, pe mine nu m-ar fi dus imaginația la așa ceva, iar, din păcate, fantoma acestuia continuă să bântuie în România, fără a reuși s-o exorcizăm complet. O carte care redă deopotrivă documentat și răvășitor tragedia comunismului în România este romanul ”Matei Brunul” a lui Lucian Dan Teodorovici (eu am retrăit coșmarul comunist când am citit-o, fac la fel ca atunci când am descoperit crimele acestui sistem la ”Memorialul durerii” sau în cărți de memorii, pe vremea când eram adolescentă: ronțăiam în continuu chipsuri, fără a reuși să mă calmez, închideam televizorul sau aruncam cartea, mă apucau frisoanele, tremuram, apoi înghețam de groază, îmi venea să vomit,  nu mai puteam dormi și, mai mult, eram paralizată de durere și neputință).

În anii ‘50, tânărul păpușar Bruno Matei, până atunci nu tocmai interesat de politică, devine bandit și dușmanul poporului. Otreapă, vierme, jeg, scursură, cârpă, canalie. Dintr-o nefericită conexiune cu Lucrețiu Pătrășcanu: acesta, fost coleg de facultate cu tatăl său, îl ajutase să se angajeze la Teatrul de Păpuși unde lucra și soția lui. Bruno dispare într-o zi, pur și simplu, așa cum se evaporase și soția lui Pătrășcanu de la teatru. Petrece luni la rând (de fapt, mai bine de un an), în anchete, în mizerie, frig, hrănit doar cu puțină zeamă de varză, arpacaș, flegme, lovituri și înjurături, apoi agățat în cui și bătut la tălpi cu ranga și pus să alerge, fără a înțelege exact ce-i cer anchetatorii și ce a greșit. Când simte că-i țâșnesc inima prin fund și coaiele pe gură, oasele zdrobite se încolăcesc bizar, strângându-l ca șerpii, până la sufocare, organele se deintegrează, mâinile și picioarele umflate și diforme atârnă inert și strâmb, iar tot corpul (și sufletul) e o halcă informă de carne (mă rog, mai mult oase, puroi și jeg), agățată într-un cârlig, își pierde inocența, nu mai poate să spere ori să se roage ori să-și imagineze piese de teatru fie pentru a-și reprezenta realitatea curentă dramatic, fie pentru a evada din ea. Nu vrea să furnizeze informații incriminatoare despre Lucrețiu și Elena Pătrășcanu, foștii săi protectori căzuți în dizagrație, dar la un moment dat nu mai contează prea mult.

”Cei care-și mărturisesc păcatele scapă de necaz. Nu scrie în Biblia voastră, futu-vă muma în cur de legionari că adevărul vă face liberi?”, zice unul dintre gardieni. Așa că spune adevărul pentru a se elibera: a organizat comploturi împotriva statului, a violat capre și Leviathani, a distrus România, pământul și planeta Krypton a lui Supermen. Asta nu singur, ci împreună cu alți bandiți și dușmani ai poporului, foștii săi studenți în arta mânuirii păpușilor care ajung și ei să fie condamnați (el la 10 ani de muncă silnică, iar colegii la 8). După ce se termină chinurile anchetei (extinse pe un an și mai bine... unde fiecare secundă durează un milion de ani), este trimis la Canal, la Peninsula. În timp ce ispășește pedeapsa lucrând la Canal, la un moment dat, ascuns într-o adâncitură săpată cu târnăcopul în zidul de pământ negru lucios, în ploaie, Bruno sfidează pentru o clipă legile infernului. Astfel, pune în scenă o mică piesă interpretată de el, în fața prietenului său, deținut politic și el, Porthos, având drept protagoniste două păpuși demonice din mitologia indiană, capabile să-i păcălească pe înțelepți: Vatapi (care, oricât era sfârtecat, reînvia) și Ilvala (care se strecura în corpul oamenilor, sfâșia organele și pielea și ieșea de acolo din nou).

Însă trebuie să plătească pentru asemenea originalități și povești interzise (demonii care-i înșelau pe oameni puteau fi asimilați cu comuniștii): să treacă așadar prin procesul de transformare în oameni noi prin confesiune, autodemascare, demascare a altora și reeducare prin tortură ca la Pitești. Remodelarea ca om nou are loc la brigăzile 13-14, formate din studenți reeducați la Pitești, în sunetele unui acordeon care acoperă urletele (și pe care, tu, redus la durere și urlete, nu-l mai auzi). Nu îți distrug doar corpul, ci și sufletul, făcându-te și pe tine la fel ca ei, gata să torturezi la rândul tău alți deținuți și să crezi că e normal să procedezi astfel. Trebuie să spui tot (mai exact, cât mai multe nume de trădători). Poveștile personale și orice intimitate trebuie să dispară. Dar pământul nu se învârtește fără povești și își pierde axa (axis mundi). Până la urmă, Bruno reușește să reziste reeducării și, după un timp, chiar să se regăsească întrucâtva, să-și recupereze poveștile și lumea păpușilor și uneori să se revolte și să se răzbune prin ele. Numai că o mare poveste oficială, o mare minciună prezentată drept adevăr eliberator, le înghițea atunci pe toate celelalte ca un demon avid, nesățios. 

Pe lângă terapia și revanșa prin povești, există și unele momente eliberatoare: senzația sfâșietoare de libertate când Bruno își înfige mâna în sârma ghimpată de la Canal, la moartea lui Stalin, apoi dansul cathartic al păpușii create de gardianul Zacornea de la Galați, învățăcelul său, după instrucțiunile sale secrete (bătrânul gardian era sculptor amator și iubea păpușile). Apoi, bătrânul  gardian e arestat și el ca trădător și dușmanul poporului pentru că ajuta deținuții cu mâncare și vești din familie. Gardienii prea drăguți sunt și ei niște bandiți, logic, nu? Alt moment frumos (dar și cu efecte copleșitoare asupra lui) se petrece la închisoare la Iași, cînd participă la construcția unui bloc: panorama orașului (văzută de la etajul patru) îl lasă fără suflare. Numai că senzația răscolitoare de libertatate din acea clipă îl conduce la frustrare extremă (deși își interzisese să mai aibă vreo speranță și să mai aștepte ceva), începe să urle și să se zbată, iar când gardienii se reped la el lovindu-l și zbierând, se dezechilibrează și cade de la etajul trei. De fiecare dată când încerca să se revolte, nu putea învinge sistemul, chiar dacă reușea uneori un pic să-l sfideze păstrându-și lumea lui de păpuși, scena și povestea lui mult mai bine jucată și regizată. Istoria mare e o piesă proastă, de bâlci unde marionetiștii nu știu nici măcar să tragă sforile cum trebuie, ți se încurcă pașii și replicile, cazi mereu și ajungi, invariabil, la gunoi. Suntem născuți din spuma balelor, nu a valurilor.

Memoria pierdută ca urmare a accidentului îi e recuperată artificial de partid, printr-un dosar măsluit: i-au murit amândoi părinții (mama trăia, de fapt, în Italia), a făcut pușcărie politică pentru că a vrut să treacă fraudulos granița, nu avusese ocupație înainte de arestare (când el era păpușar). Negând și ascunzând trecutul lui Bruno (ce bine că nu mai era acolo), partidul încearcă să construiască un om nou, pe deplin adaptat și integrat în societatea comunistă, lăsând sarcina remodelării sale Securității, prin noii ”prieteni” apăruți în noua viață a lui Bruno chiar de la ieșirea din închisoare, tovarășul Bojin și Eliza. ”Dacă ne gândim la trecut, ce facem cu viitorul?”, îi spune lui Bruno tovarășul Bojin, devenit un fel de prieten, confruntat el însuși permanent cu două tipuri de adevăr și de memorie (preferându-le pe cele oficiale) și reproșându-și apropierea prea mare, mila și vinovăția față de Bruno, pe care uneori le scapă de sub control, că sunt și securiștii oameni (uneori).

Care viitor? Cel de ”another brick in the Wall”, o cărămidă în Zidul comunist? Și de ce să vrei să-ți amintești doar orori (bine, Bruno nu știa asta, aflase cel mult că mai avusese loc un război, pe lângă primul, apoi că fusese la închisoare)? Da, îți vine să-ți șergi memoria, de ce să-ți aduci aminte numai atrocități? Asta o spun eu care am rămas blocată în tot felul de coșmaruri suprapuse ori întrepătrunse din toate epocile și locurile, care se amestecă în capul meu și din care uneori nu mai înțeleg nimic. Totuși, mai curând aș vrea să-mi amintesc, mi-e mai frică să uit, să-mi uit chiar și coșmarurile. În cazul lui Bruno, abia ieșit din închisoare, singur, traumatizat, fără memorie, acesta are o nevoie disperată de ajutor și acceptă susținerea, venită fie și din partea unor securiști. Din fericire, în ciuda minciunilor, Bruno izbutește să gândească până la urmă cu capul său și să descopere că partidul și Securitatea îi ascunseseră adevărul (și nu-l va mai afla niciodată), apoi o demască pe prietena lui, Eliza, ca securistă și refuză planul ei de a fugi din țară, folosindu-se de rudele lui din străinătate (mama lui din Italia). Se săturase să fugă, nu vroia să fugă, nu mai avea unde să fugă. Și când plecase în Italia, în adolescență, fusese împotriva dorinței lui, târât de mama și de tatăl lui. De data asta, nu mai admite să-i tragă cineva sforile, cu toate că trebuia să se supună ”istoriei mari” care juca atunci o piesă proastă, fără suflet. ”Orice marionetă are suflet, doar că trebuie să știi să îl descoperi”, zicea Brono. Se pare că marionetele au mai mult suflet decât (unii) oameni, iar unele epoci nu au suflet deloc.

Nu știu dacă s-a descoperit încă sufletul marionetei Ponta Copy-Paste, dar, în schimb, s-a identificat altceva important în cazul lui: i-a fost dovedit plagiatul. Stați puțin, nu mai fusese deja demonstrat de mii de ori și până și Țața Floarea din Cucuieții din Deal, cu patru clase, îl putea depista lejer? E doar ”copy-paste” acolo. Scandalul a pornit de la revista Nature care arăta (în 2012) că mai mult de jumătate din teză e plagiat. După ce a eșuat inițial (în 2012) să ateste plagiatul lui Ponta (precum Consiliul Național de Etică, de altfel), de această dată CNATDCU a admis acest lucru și a solicitat Ministerului Educației și Cercetării retragerea titlului de doctor al fostului premier, Mickey-Mouse Copy-Paste, Scrat din ”Ice Age”, campionul dezastrelor neasumate. Însuși Ponta declarase că dorește retragerea titlului după alegerile prezidențiale din 2014 când a pierdut în fața lui Iohannis. În prezent, oricine poate renunța la titlu direct, printr-o cerere la Ministerul Educației.

Cu Consliul Național de Etică am întâmpinat și eu probleme când am depus plângerea referitoare la notele-fantomă pentru studenții-fantomă din facultatea particulară de unde tocmai demisionasem strategic, în ziua dinaintea exemenului de titularizare (în 2013). Am dat telefoane zile la rând: noi nu știm, dar vă facem legătura la, nici noi nu știm, dar vă dăm pe, noi înainte ne ocupam, dar ne-am desființat, dar vorbiți cu, noi, nu, de-abia ne înființăm, nu ne cunoaștem atribuțiile, dar încercați la, noi suntem în proces de restructurare, mai bine nu vă încurcăm, dar putem să luați legătura cu, noi nu știm, dar vă facem legătura la... Apoi am umblat ore în șir ca Asterix și Obelix în filmul ”Cele 12 munci ale lui Asterix” pentru a găsi formularul 838, iar cineva mi-a zis textual:”Dar de ce mai căutați? Mai bine renunțați!” Stimulată de această replică, am continuat și am reușit să identific biroul (fantomă) la care să înregistrez sesizarea. Yeah, yeah, am câștigat! Se cunoaște, din păcate, situația precară a educației din România. Aproape 40% dintre copiii din mediul rural au obținut note sub cinci la Evaluarea Națională. Sunt și excepții precum Cristian Daniel Rus, un puşti de 14 ani din comuna clujeană Ţaga care a luat media 9,90 la Evaluarea Naţională fără meditații, deși era dintr-o clasă de învățământ simultan, cu efectiv redus unde studia româna și matematica separat, iar restul împreună cu ceilalți. Se aștepta la rezultate bune pentru că a participat la olimpiade și a învățat serios. Au mai fost și alți copii olimpici la această școală.

Să revenim la plagiatul lui Ponta, cine e de vină în cazul lui? Băsescu? Cum zicea înainte, de parcă și, dacă se defecta o țeavă ori era război în Palestina, tot diavolul de Băsescu era de vină. Culmea, e și acesta invocat în explicațiile lui ridicole, deși principalul vinovat este, de această dată, guvernul de tehnocrați care îl persecută și încearcă să distragă atenția de la adevăratele probleme: „Ok - tehnocraţii au rezolvat principala problemă a ţării - mi-au luat şi ei doctoratul (ca Băsescu în 2012)! Înţeleg că acum (după această mare victorie) totul va fi bine - de azi încep să crească încasările la buget, să ieşim din deficit. De azi începem să primim banii europeni pe care nu i-am luat până acum. De azi plătim subvenţiile în agricultură, mărim salariile şi pensiile. De azi nu mai mor bebeluşii în spitale şi nici nu se mai dau subiecte grele la examenul de capacitate. Şi de azi nu mai suntem "marfă" pe care o vând tehnocraţii ca să primească o promovare când se întorc la Bruxelles! Sunt onorat de efortul pe care ditamai Guvernul de tehnocraţi l-a făcut doar pentru persoana mea - o ordonanţă de urgenţă doar pentru mine, o Comisie doar pentru mine (când am primit verdictul de neplagiat în 2012 de la acelaşi CNACTDU a mai fost o teză de doctorat examinată în acelaşi timp - fac pariu că nu aveţi "Curaj" să o revedeţi şi pe aceea). O hotărâre definitivă dată în favoarea mea de ICCJ în 2014 ignorată! Vă mulţumesc din inimă dragi politruci! Şi de azi mă ocup să îmi fac o nouă teză de doctorat cu tema "Fabulosa Guvernare Tehnocrată şi măreţele sale realizări pentru poporul român" - that will be fun!” Spor la treabă, așadar! Victor, fă-te că lucrezi!Merge și așa, logic, nu?

Este cineva care nu a acceptat niciodată vorba românească ”merge și așa” și anume Elie Wiesel, evreu originar din România, imigrant în Statele Unite, supraviețuitor al Holocaustului, mare scriitor și activist, laureat al Premiului Nobel pentru Pace și îngeraș păzitor de curând (a fost și înainte un fel de îngeraș al întregului pământ). A fost (și este) un model pentru toți, după cum a spus și Elisha Wiesel, fiul său, la înmormântare: ”Tatăl meu a ridicat vocea către preşedinţi şi premieri atunci când a simţit că problemele de pe scena mondială cer acţiune. Dar cei care l-au cunoscut în viaţa privată au avut plăcerea de a vedea un om blând şi devotat, care era întotdeauna interesat de alţii şi a cărui voce liniştită îi mişca, pentru a-i face să devină mai buni”. Elie Wiesel nu s-a limitat la situația tragică a evreilor – victime ale fascismului ori cei din spatele Cortinei de Fier, din timpul Uniunii Sovietice, ci a dovedit un spirit umanitar global, implicându-se, de pildă, în stoparea genocidului din Iugoslavia, în lupta pentru drepturile victimelor din regiunea sudaneză Darfur ori în oprirea genocidului din Siria (deși nu a criticat și masacrele făcute de Israel în Palestina, să-l iertăm și să-l ierte și Dumnezeu pentru asta, atașamentul față de statul israelian, extrem de dificil de construit și apărat, precum și naționalismul lui Elie Wiesel în acest caz sunt, până la un punct, de înțeles). Însă, în general, a fost o conștiință a lumii întregi.

Câțtigătorul Premiului Nobel pentru Pace a venit pentru ultima dată în România în 2002, într-o vizită în cursul căreia a fost decorat de Iliescu pentru rolul său memorabil în "promovarea păcii". Doi ani mai târziu, Elie Wiesel şi-a expediat medalia înapoi fostului şef de stat, condamnând decizia acestuia de a premia doi "antisemiţi şi negaţionişti cunoscuţi", anume pe poetul şi liderul extremei drepte Corneliu Vadim Tudor şi pe istoricul Gheorghe Buzatu. A demonstrat demnitate și în acel moment, prin acest gest. Totuși, în ultimul său vis, interesant, se plimba prin Sighet, orașul natal, cu familia, înainte de Holocaust (și-a pierdut tatăl, mama și una dintre surori atunci).

Deși îți vine să-ți ștergi memoria când te gândești la atrocitățile de pe pământ din toate epocile (care ți se întâmplă și ție), când îți amintești te doare și ai oroare, iar când scrii suferi mai mult ca în realitate, chiar dacă sunt lucruri pe care tu însuți le-ai trăit (căci e mai ușor să-ți verși sângele decât să scrii cu el), totuși Elie Wiesel și-a împărtășit propriile experiențe privind Holocaustul evreiesc în romanul ”Noaptea”: ”Pentru că îmi amintesc, disper. Pentru că îmi amintesc, am datoria de a respinge disperarea”. Fără memorie, nu există conștiință, nici identitate, nici ispășire, nici purificare a societății, iar istoria se poate repeta. Știm, de fapt, asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești. Moarte intelectualilor și dușmanilor poporului! Dar, dacă unul singur e altfel, deja s-a schimbat ceva, nu mai sunt toate la fel și atunci sfidezi logica sistemului și a Big Brotherilor de pretutindeni.

Uneori trebuie să-ți strici somnul de frumusețe și să accepți coșmarurile apărute când empatizezi cu cei ce suferă (descompunerea, agonia și moartea lor sunt și ale tale, la nesfârșit, iar în momentul în care scrii durerea devine și mai devastatoare): ”Asta trebuie să facem - să nu dormim bine, când există oameni care suferă oriunde în lume”. Dumnezeu să-l odihnească pe Elie Wiesel, are nevoie, apoi poate să-l pună la treabă din nou, ca îngeraș păzitor, inclusiv în Palestina, ca să-i dea o șansă să se revanșeze. O să fie un îngeraș model, cu atât mai mult dacă va fi stimulat cu o bucățică de mămăliguță și el, bun antidepresiv în cazul Brexit. Cred că e valabil și pentru Jo Cox, laburista din Marea Britanie, prietenă a Siriei, a refugiaților și imigranților, a Europei și a întregului pământ, victimă a urii și ea. Are nevoie de odihnă, la rândul ei, nu doar că era permanent ocupată să-și facă griji pentru toți și să-i ajute pe cei din jur, dar avea și copii mici acasă, cu ăștia mici nici atât nu dormi. Da, poate că Elie Wiesel și Jo Cox au fost victime, însă în primul rând au fost eroi, sunt vii și vor fi mereu surse de inspirație pentru noi. Așa cum preciza Elie Wiesel, ”o singură persoană integră poate face diferenţa”.

Corupția ucide! ”Zbor deasupra unui cuib de cuci”... oferiți șpagă împreună cu caltaboși, palincă ori cavouri

”Suntem în ţara din care Caragiale a fugit exasperat, ţara în care Eminescu şi-a pierdut minţile, ţara care a refuzat, iresponsabil, oferta făcută de Brâncuşi, la bătrîneţe: aceea de a-şi lăsa întreaga operă compatrioţilor săi. Ţara care şi-a omorît elitele în puşcărie, ţara în care n-au mai vrut să se întoarcă Mircea Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, George Enescu. Ţara din care pleacă, mereu, tineri excepţionali şi nu doar ca să se căpătuiască, ţara care furnizează Europei milioane de muncitori cu ziua, prost utilizaţi şi prost plătiţi la ei acasă. Nu pot decît să sper că, sub această pojghiţă de mizerie, există şi o altă ţară, ţara unor oameni cuviincioşi şi cinstiţi, ţara celor care ştiu să se respecte între ei şi să nu se lase manipulaţi de cîteva trupe barbare de oameni stricaţi şi stricători de suflete.” (Andrei Pleșu)

În maniera lui unică și inegalabilă, autentică și originală (că doar la asta e, din păcate, original), îndată ce a fost prins cu Ghinda de Aur în sac de DNA, veverița Scrat din Ice Age, campioana dezastrelor neasumate, premierul Ponta Copy-Paste (Copy-paste la doctorate, facturi și rapoarte) s-a încurcat în minciuni ca de obicei. Dacă în decembrie anul trecut, declarase că demisionează (”voi demisiona dacă DNA cere urmărirea mea penală” http://www.gandul.info/politica/ponta-in-decembrie-voi-demisiona-daca-dna-cere-urmarirea-mea-penala-ce-a-spus-premierul-azi-14407120), a revenit ulterior, anunțând că nu demisionează, după ce Parlamentul a făcut scut în jurul lui pentru a evita începerea urmăririi penale (în cazul conflictului de interese, căci pentru dosarul Turceni-Rovinari a fost inițiată deja urmărirea penală).

Incredibil, în stilul lui subtil și bine organizat, Ponta a dat (sistematic) copy-paste și facturilor și rapoartelor de activitate! În plus, a confundat procesele civile de incompatibilitate și acționarea în justiție a ANI declanșată de Iohannis cu urmărirea penală. S-a victimizat că asupra lui s-a comis ”o lovitură de stat” și, captiv în continuare în discursul anti-băsist, a pasat responsabilitatea: numai Băsescu e de vină. Jos Băsescu, jos dictatorul! Și s-a plâns că guvernul ales prin vot e pe punctul să fie spulberat de un procuror: ”Dacă credeţi că este un bun precedent ca un Guvern să se schimbe prin voinţa unui procuror, este foarte grav” http://adevarul.ro/news/politica/gorghiu-domnule-ponta-veti-pierde-puterea-tariceanu-raspunde-cand-vorbiti-legitimitate-uitati-oglinda-1_557aa20ecfbe376e35350f71/index.html?utm_source=newsletter&utm_campaign=Guvernul+Ponta+r%C4%83m%C3%A2ne+%C3%AEn+func%C5%A3ie.+Mo%C5%A3iunea+de+cenzur%C4%83+a+PNL+a+fost+respins%C4%83&utm_content=Newsletter-220106-20150612

Nu ridicarea imunității unui politician reprezintă ”lovitură de stat” în România, ci minciuna, impostura, lipsa de respect față de cetățean, corupția și atacurile la adresa statului de drept.

Scrat Copy-Paste ar fi trebuit să demisioneze pentru atâtea lucruri încât am pierdut șirul: atacurile la adresa statului de drept (Curtea Constituțională, ANI, DNA, Avocatul Poporului), încercările de demitere intempestivă și nejustificată a ”dictatorului” Băsescu în 2012, plagiat, corupție, apărarea penalilor, scandalul votului din diaspora (2014), tragedia de la clubul Colectiv (2015). A trebuit să curgă sânge ca să se dea la o parte, îmi pare rău, e o victorie amară, pe care cu greu o poți sărbători în acest context.

În România, totul pare haotic și impredictibil, cu excepția șpăgilor. Deși, și în cazul șpăgilor, există unele performanțe pe care eu nu mi le-aș fi putut imagina: șpăgi caltaboși și palincă (unicul și inegalabilul, autenticul și originalul, Decebal Traian Remeș), șpagă ceas cu cuc (cred că ceas avea, de fapt, dar cucul îi lipsea), ba chiar cineva a poftit la o șpagă cavou (cred că au încercat mai întâi să se-nțeleagă: Domne, nu vrei și mata niscai caltaboși de-ți lingi degetele, o palincă sau o țuiculiță de la mamaie, de la țară? Nu, domne, am deja. Sau un ceas cu cuc? Nu, am și ceas, și cuc. Sigur? Da. Am nevoie decât de un cavou. Și, culmea, l-a primit!).  Cele mai penibile spagi TOP 10

Deci decât, nici măcar șpăgile nu sunt întotdeauna predictibile. Avem parlament și guvern de penali, se redeschide dosarul Mineriadei, dar se clasează cel al Revoluției, condamnăm comunismul și mineriadele cu Iliescu președinte de onoare la PSD, ”disident” și ”martir” al comunismului, desigur. Internațional, suntem la fel de credibili precum Cafeneaua VIP-urilor din Iași, după incendiul din Colectiv, care se laudă că e cea mai „dotată“ cu stingătoare, deşi a fost amendată pentru risc de incendiu. Peste 90% dintre cluburi nu îndeplinesc standardele minimale de funcționare și prezintă riscuri pentru clienți. Nu pot să cred, în România, nu în Siria, puștii dispar în flăcări pentru că au avut imprudența să... meargă la un club. Aș fi vrut eu să fie focul sacru care iluminează, însă, din păcate, este cel care face scrum.

Și totuși, sunt și altfel de români, să nu-i uităm: în loc să calce bezmetic peste cadavre în flăcări și să se împingă împreună cu ceilalți pentru a ajunge până la unica ușă asediată de tineri disperați, doi titani din România, Adrian Rugină şi Claudiu Petre au intrat înapoi în clubul Colectiv pentru a-i salva pe prietenii lor, sacrificându-se ei înșiși. Preotul ieşean Ioan Florin Florescu evocă emoționant sacrificiul lor: „M-am jucat toată copilăria mea, la ţară, cu bostani scobiţi, cărora le făceam din fasole dinţi de schelet. Fără să am habar că asta se chema „Halloween”. (... ) Nu am ştiut că le atrăgeam moartea, aşa cum, uite, aflu astăzi de la părintele Savatie, care ştie mai bine cum stă treaba cu bostanii şi simbolurile. (...) Am fost şi la concerte de rock când eram tânăr, apoi a trebuit să o las pe fiică-mea să meargă, ba i-am cumpărat chitară electrică şi tobe, până s-a plictisit de rock. (...) Băieţii aceştia (Claudiu și Adrian) nu au ştiut cât de periculoşi sunt bostanii şi muzica rock. Nu ştiau ei nimic despre moarte şi simbolurile ei, dar ne-au învăţat ceva despre viaţă şi dragoste. (...) S-au întors în foc de două ori pentru aproapele lor. Eu nu ştiu dacă m-aş fi întors măcar o singură dată. Ei au împlinit cea mai mare poruncă a lui Iisus: „nu este dragoste mai mare ca atunci când cineva îşi pune sufletul pentru aproapele lui”. Eu nu sunt în stare să o împlinesc nici pe cea mai mică. Nu s-or fi jucat ei de-a lumina, dar sufletele lor curajoase s-au făcut cu totul lumină. Mă plec cu cutremur în faţa jertfei lor, ca şi cum ar fi intrat în foc să-mi salveze copilul. Când m-or urmări să mă arunce în foc demonii bostanilor, aş vrea să am şi eu curajul şi dragostea lui Claudiu şi Adrian.”

La protestele din Piața Universității, apărute din solidaritate cu victimele și eroii de la Colectiv și pentru reforma clasei politice, atmosfera nu e numai civilizată, ci și surprinzător de liniștită, de parcă ar fi un moment de reculegere prelungit la nesfârșit (poate mai potrivit în acest context). Și când au venit pompierii la club și au găsit cadavre fumegânde, era liniște, se auzeau doar telefoanele sunând sau vibrând. Se scandează rar și puțin (comparativ cu celelalte manifestații): ”Colectiv”, ”România”, ”Libertate”. Unde sunt anti-băsiștii furibunzi, cu spume la gură, care urlau ”Jos Băsescu! Jos dictatorul”, indiferent de tema protestului? Din mărturiile participanților, am înțeles că au încercat și acum unii să se infiltreze și să deturneze protestul prin instigarea anti-Iohannis, dar, Slavă Domnului, au fost ignorați.

Mă uit în jur și văd foarte mulți tineri, marea majoritate (eu mă identific cu o babă inutilă, bacterie putrezită, mizerie frustrată și neînțeleasă și Don Quijote-fantomă castrat și fără vise), lume eterogenă, dar unită prin revolta anti-sistem. Nici pancarte nu mai sunt atât de numeroase ca altă dată, mai mulți tineri le-au împrumutat pe ale mele și s-au pozat cu ele: ”Corupția ucide!” – sloganul foarte inspirat și relevant al campaniei actuale, apoi ”Adio, dottore Copy-Paste, MANGa cum laude!”, ”Ponta minte, fură, plagiază, atacă statul de drept. Și numai Băsescu e de vină”, ”România lui Ponta = Ice Age. Ponta = Scrat = Campionul dezastrelor neasumate”, ”Ridicarea imunității = ”lovitură de stat”? Minciuna, impostura și corupția = lovitură de stat”, ”Vă condamn, deci gândesc. Gândesc, deci exist. Exist, chiar dacă nu apar la Antena 3”). Eu, de regulă, nu particip la proteste fără steagul României și pancarte. Astea sunt standardele mele minimale de protest.

Și cine a zis că protestele nu dau rezultate? În România, cel puțin, în 2012-2013 am reușit să demitem guvernul Boc din solidaritate cu Raed Arafat, apoi am stopat ACTA și Roșia Montana (2013), am întors rezultatul favorabil lui Ponta către Iohannis din solidaritate cu românii din diaspora, împiedicați să voteze (2014) și anul acesta am obținut înlăturarea guvernului Ponta, din solidaritate cu tinerii arși de vii la clubul Colectiv. Cele mai bune rezultate le-am realizat din solidaritate, așa că să continuăm, conștienți că persoanele se schimbă mai ușor din funcții decât sistemul. Și aș vrea să vedem și solidaritatea internațională, nu numai locală. De ce? Simplu, ”lumea nu se va sfârși din cauza celor care fac rău, ci din cauza celor care se uită la ei și nu fac nimic” (Einstein)”.

Aruncă pianul în flăcări și stinge-ți focul în valuri!

                  

”Orice împărăție care se dezbină în sine se pustiește, orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui” (Matei, 12:25). O spunea un refugiat, un vierme de ”trădător”, un ”pomanagiu” împuțit, un câine turbat de ”terorist”, un ”infractor” răstignit pe cruce, un ”maimuțoi” bizar și nonconformist și un ”dușman al poporului” dovedit. Iisus. E pe cruce și acum, cu fiecare dintre noi, cu frații și copiii noștri din Siria. Ca să nu ne mai simțim abandonați, lăsați singuri pe cruce. Și cred că era și o chemare la unitate și solidaritate europeană în ce privește criza refugiaților, la eforturi comune pentru rezolvarea ei, pornind de la cauzele acesteia.

Practic, ce s-a (mai) făcut? Prin noul program EUnavfor Med (constituit după ”Mare Nostrum” - italian (de succes) și ”Triton”, derulat de Frontex (de (in)succes... dar bugetul pentru ”Triton” a crescut de 3 ori după incidentele din Mediterana și zona de acoperire/dotările/resursele umane implicate s-au extins), operațiunile pe Mediterana trec de la etapa de supraveghere a reţelelor de traficanţi de imigranţi la cea de capturare a vaselor suspecte care circulă pe mările internaţionale, decizie ce va intra în vigoare în luna octombrie. Echipe de intervenţie rapidă ale Frontex (Agenţia pentru managementul cooperării operaţionale la frontierele externe ale UE) vor opera la graniţele externe „sensibile“.

În același timp, relocarea refugiaților sirieni din taberele din Liban, Turcia și Iordania în țări din afara Europei face progrese în Statele Unite (deși insuficient): acestea vor prelua 85.000 refugiați în 2016, respectiv 100.000 în 2017. În Europa, sirienii reprezintă circa 50% dintre cei aproximativ 380.000 care au ajuns în Europa în acest an. Pentru a gestiona fluxul masiv de refugiați și, simultan, din rațiuni de securitate, Germania reintroduce controlul la graniță, apreciind că prin aceste măsuri ajută autoritățile locale (depășite de situație) să câștige timp, și, totodată, conferă asigurări că situația se menține sub control (verificări chiar ar trebui făcute, însă într-o manieră civilizată, nu știu cum pot să circule unii prin Europa așa de capul lor, de pildă, să fugă niște copii de-acasă (prin Turcia) la Statul Islamic!). Se încearcă impunerea sistemului de cote de refugiați în mod unitar, la nivel european. Țările care se opun cotelor de refugiați ar putea fi sancționate (de exemplu, reducerea Fondurilor Structurale, amendă - 0.0002% PIB, eventual cine nu primește va plăti 6500 EUR, cu 500 EUR mai mult decât suma alocată per refugiat, pentru întreținere). România, prin reprezentanții ei, rămâne fixată în ideea cotelor voluntare, nu obligatorii. Deocamdată, oricum, în ce privește imigrația/refugiații, România are o politică de securitate/control (de pildă, al granițelor, locurilor de muncă), și nu de integrare efectivă. Foarte vocal, Băsescu își continuă discursul populist, xenofob, în linia regretatului Vadim, subliniind incapacitatea europenilor de a integra musulmani și exprimându-și teama de terorism: ”S-ar putea CNCD-ul ăsta să constate că securitatea naţională e xenofobie, dar prefer să fiu acuzat de xenofobie decât de prostie“.

Provincialism, frustrare și bovarism, de parcă am fi rudele sărace ale Europei, mândria că suntem ”născuți europeni” e singura noastră calitate (nedublată de spiritul european), dar turbăm de invidie că pe noi nu ne adoptă Germania, cum spune Andrei Cornea: ”La München, refugiații sirieni sunt primiți cu flori. La noi, refugiați nu sunt, în schimb îi plângem pe nemți. Se poate un mai mare paradox? (...) Tocmai „esticii“, care nu trăiesc zilnic cu „celălalt“, precum „vesticii“, văd în prezența sporită a străinului Apocalipsa, sfârșitul civilizației, al treilea război mondial ori cine știe ce conspirație malefică ducând spre toate aceste dezastre. În loc să caute soluții realiste și pragmatice, se lamentează și, în loc să coopereze în organizarea unui sistem de primire / triere a refugiaților și migranților, se lasă cuprinși de panică.” (...) Oricum, paradoxul acesta subliniază o realitate îngrijorătoare: consider că nu riscul presupusei „islamizări“ a Europei este la ordinea zilei, ci riscul disoluției unității europene, cauzat de neputința statelor membre de a găsi o soluție comună, deopotrivă umană și rezonabilă la criză.” Ciprian Domnișoru susține și el depășirea acestui provicialism estic: ”O poziţie mai generoasă din partea lui Iohannis în privinţa refugiaţilor ar fi în asentimentul populaţiei şi ar fi ocazia pentru Iohannis să îşi depăşească condiţia de primar de oraş mic, speriat de probleme ample.”

Bizar, refugiații din Orientul Mijlociu s-ar integra mai bine în România decât în Vest, potrivit unui studiu de psihologie interculturală, analiză a psihologului Daniel David, pornind de la cercetările unui psiholog olandez (Geert Hofstede) şi ale colaboratorilor acestora, G.J. Minkov şi Evert vand de Vliert: ”Spiritul de turmă, neîncrederea în străini, credinţa că salvarea va veni de la un lider puternic şi dorinţa de a trăi precum europenii din Vest sunt trăsăturile caracteristice ale refugiaţilor din ţările arabe care îi apropie foarte mult de cele ale românilor.” De aceea, refugiații s-ar integra mai bine la noi, în Europa de Est decât în Europa de Vest, dacă depășim neîncrederea față de străini și ne învingem teama. Apropo, liderul providențial, salvator cu a cărui poză umblă refugiații în rucsac e Merkel, ”Maica Teresa” a Europei pentru ”o anumită parte a presei”, respectiv cea mai proastă ”vacă”, ”maimuță” împuțită ori ”spioană”, ”teroristă” și ”trădătoare” pentru cealaltă parte a presei.

După sondajul IRES (favorabil imigranților/refugiaților) urmează sondajul INSCOP – defavorabil. Poate că lucrurile au evoluat, în urma campaniei anti-refugiați și în perspectiva unei ”confruntări” directe cu ”străinul”. Astfel, 42% dintre români apreciază că motivul venirii refugiaților/imigranților este fuga de război, dar sunt și 23% care consideră că sunt grupuri organizate pentru a destabiliza Europa sau sărăcia este cauza (23%). Mai curând nu cred că România va fi o țară importantă de tranzit (37% nu vs. 23% da), nici de destinație (24% da vs. 44% nu). Ceva mai mult de jumătate (56%) declară că România nu ar trebui să primească refugiați, în timp ce 36% sunt de acord. Dintre cei care au oferit un răspuns pozitiv, marea majoritate (circa 80%) susțin că România trebuie să-și stabilească singură cotele. De asemenea, 65% nu sunt de acord ca refugiații să se stabilească (definitiv) în România.

Drumul refugiaților prin Europa a devenit tot mai dificil, marcat de tensiuni și fricțiuni cu autoritățile. Ungaria a scos tunuri cu apă și gaze lacrimogene împotriva refugiaților la Roszke (circa 300 răniți, inclusiv femei și copii – să nu cumva să se dezobișnuiască să fie tratați ca niște gunoaie). În urma investigațiilor, poliția ungară a descoprit și un ”terorist”. Secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, s-a declarat şocat de comportamentul poliţiei ungare, calificându-l drept ”inacceptabil”, deși poliția s-a declarat în legitimă apărare (după ce a fost bombardată cu pietre și sticle, bine că nu erau bombe-butoi!). Jurnaliștii străini au fost și ei victime: televiziunea sârbă de stat RTS a anunţat că trei dintre membrii personalului său au fost bătuţi de poliţia ungară la frontieră, iar echipamentul lor a fost distrus. RTS a precizat că poliţia ungară a împins un cameraman la zid şi l-a bătut pe cap şi pe spate, apoi i-a spart camera, iar un reporter a fost rănit la braţ. Proasta gestiune a situației (atât în Ungaria, cât și în Serbia) și refuzul oricărui dialog al autorităților din Ungaria cu refugiații (timp de 2 zile) a încins spiritele. Ungaria a decretat stare de criză, a închis granița (chipurile pentru că sârbii nu fac controale), a arestat 60 de refugiați care au distrus gardul de sârmă și amenință cu pedepse de 5 ani închisoare pentru imigranții ilegali (poate se termină războiul până atunci, iar în Ungaria la închisoare frații și copiii noștri din Siria au șanse mai mari, dacă nu de viață, măcar de supraviețuire!) Ca idee, alți polițiști din Danemarca sau Serbia găsesc timp și disponibilitate să se joace cu copiii refugiaților.

În urma închiderii graniței, mii de refugiați au rămas blocați în Serbia la granița cu Ungaria. Unii dintre aceștia au început greva foamei în semn de protest față de închiderea graniței. „Romania? Glumeşti, nu?”, răspunde Yasin, un tânăr profesor de engleză din Afganistan, atunci când reporterul Mircea Barbu îl întreabă de ce preferă să stea aici când poate să ceară azil în România, ale cărei graniţe sunt la doar câteva zeci de kilometri distanță. „România nu este o ţară unde afganii vor să se stabilească. Nu este o ţară bogată. (...) Oamenii preferă nordul Europei. Economia e mult mai bună”, explică tânărul nevoit să-şi părăsească ţara din cauza ameninţărilor primite de la talibani care vedeau în abilităţile sale lingvistice un pericol, nu o aptitudine. „Mai bine aştept aici o lună, decât să merg în România.", întărește el. Fie și în tabăra de la Roszke, un fel de Guantanamo ungar, criticată de Agenția pentru refugiați - ONU pentru condițiile sale inumane (refugiații au fost ținuți într-un țarc și hrăniți peste gard, ca animalele). Spre onoarea lor, tineri voluntari din Timișoara, niște ”maimuțoi” și ”teroriști”, bineînțeles, au adus haine și mâncare pentru refugiații de la Roszke.

Din cauza tratării ostile și inumane a refugiaților și a închiderii graniței, mii de refugiați au ales drumul Croației cu ”autobuzele speranței” (chiar dacă multor refugiați nu le mai ajung banii de bilet). Croația, ”invadată” de peste 20.000 de oameni disperați, a început să-i redirecționeze spre Ungaria. Slovenia se confruntă și ea cu valuri de refugiați și a utilizat gaze lacrimogene pentru a dispersa câteva sute de refugiați venind dinspre Croația cu trenul spre Zurich. Totuși, Slovenia e gata să primească 10.000 de refugiați, dacă depun cerere de azil acolo. Ungaria a ridicat un alt Zid și la granița cu Croația, în timp ce refugiați costumați în haine de țigani români, încearcau să se strecoare, cu ajutorul traficanților romi. Construirea unui gard și la granița cu România deranjează autoritățile române care condamnă gestul vehement. Victor Ponta declară că refugiaţii din Ungaria sunt „trataţi cu bâta şi cu înseriatul“ și, legat de declarațiile xenofobe ale lui Băsescu, ”Cred că cea mai bună sancţiune este mobilizarea noastră Băsescu. Băsescu e un fost om politic şi încearcă şi el să aibă o poziţie publică pentru a rămâne în politică.”

Uau, este prima oară când sunt de acord cu Mickey Mouse, veverița Scrat-copy paste, dottore Manga cum laude, că Băse e de vină. Sper să vorbim cât de curând și de el ca de un ”fost” om politic. „Într-o lume a globalizării, a crede că se pot rezolva probleme construind garduri de separare nu mi se pare că este o abordare care este în linie cu realităţile actuale şi viitoare. În istorie s-au mai construit ziduri şi acele ziduri nu au dus la ceea ce credeau cei care au fost autorii lor“, a spus și Comănescu, şeful Departamentului de Politică Externă de la Palatul Cotroceni. De asemenea, Aurescu a cerut rezolvarea problemei de la cauzele ei și a condamnat ridicarea de garduri ca ”un gest mai degrabă autist şi inacceptabil, în afara spiritului european”. Ungaria a răspuns imediat: ”Vrem modestie de la un ministru al cărui premier e judecat” (o, da, avem cu ce să ne lăudăm, premierul respectiv trebuia să demisioneze de mult, măcar pentru atacurile la adresa statului de drept, propriile probleme cu justiția și susținerea penalilor, dacă nu și pentru plagiat și scandalul votului din diaspora).

Dincolo de războiul declarațiilor și acuzațiilor, disperarea și revolta refugiaților se accentuează. Nu spune și Charlie Hebdo, ironizând moartea băiețelului kurd înecat, Aylan (hm, nu știu dacă trebuia să satirizeze și asta, eu am luptat întodeauna pentru libertatea de expresie, dar fiecare trebuie să-și impună propria limită... de bun simț, astfel încât 2+2 să dea 4): ”mai aveam atât de puțin până la un meniu pentru copii de la McDonald’s” și”în Europa creștinii merg pe valuri, musulmanii pe sub valuri.” Un adevăr crud și nedrept. Până și pianistul din Yarmouk (unul din ultimele cercuri ale infernului sirian), simbol al rezistenței prin cultură (artă), Ahmad, care înfrunta de mai bine de 4 ani foamea, mizeria, bombele-butoi și extremismul de orice fel cântând la pian pe stradă, printre dărâmături, consolând și eliberând oamenii prin muzică, a trebuit să se aventureze pe mare spre Europa. Mai întâi, a predat pianul la unul din nenumăratele puncte de control de pe drum jihadiștilor de la Statul Islamic care i-au dat foc imediat. Muzica e haram, logic, nu?  Pianul era ultimul lucru care îi rămăsese lui Ahmad (pe lângă suflet). Ahmad s-a minunat când a văzut apă, mâncare și curent electric în Turcia (uitase ce înseamnă), la Izmir și apoi că barca nu s-a răsturnat cu el, însă cred că o să plângă după pianul său și Yarmouk, rana din suflet va rămâne deschisă, nu se va împăca niciodată cu această pierdere și va arde mereu de dor și durere. Un foc ce nu-l poate stinge toată apa Mediteranei.

 În Turcia, la Edirne, o mie de refugiați au încearcat să plece spre Vest pe o cale terestră (nu maritimă), dar au fost opriți de autorități la granițele bulgare și grecești. În semn de protest, sute de refugiați au intrat în greva foamei. În cele din urmă, la granița cu Bulgaria s-au ridicat barierele și au fost lăsați să treacă. Turcia a primit 2 milioane de refugiați sirieni, furnizează hrană și asistență medicală în taberele de refugiați, dar nu recunoaște statutul de refugiat, nu acordă permisiunea de a lucra legal, iar copiii nu pot fi școlarizați în sistemul educațional turc (se oferă doar unele cursuri). Refugiații sirieni (dominant tineri, bărbați (da, pentru că drumul e lung, dificil și periculos, pleacă bărbații mai întâi, urmând să-și cheme familia ulterior), o treime cu studii superioare) s-au săturat să vegeteze în tabere, fără acces/cu acces limitat la servicii educaționale, medicale și joburi. Una dintre țările europene (dorită de refugiați), Suedia, a primit numeroase cereri de azil, derulează programe de training și învățare a limbii și a reușit să introducă circa 30% dintre refugiați pe piața muncii. Oricum, selecția nu trebuie operată în funcție de vârstă, educație sau calificări, privilegiind unele categorii. Toți au același drept la viață.

Totuși, cel mai important lucru (nu numai pentru refugiați, ci pentru toți sirienii... inclusiv pentru mine) îl reprezintă protecția civililor, pacea în Siria și tranziția spre democrație. În sfârșit, Statele Unite și Rusia discută serios despre Siria, războiul civil și extremism. Suportul intesificat al Rusiei pentru regim, admite John Kerry, nu face decât să stimuleze extremismul și să amâne negocierile de pace. De asemenea, Statele Unite nu-l pot accepta pe tovarășul-zeu, talibanul-șef al regimului în fruntea unui potențial guvern de uniune națională care să realizeze tranziția spre democrație (chiar așa, o fi un simbol al unității naționale, al democrației și al iubirii de popor cineva care regretă doar că a mai rămas vreo bacterie dintr-un medic, intelectual sau copilaș?). ”De un an şi jumătate discutăm că Assad trebuie să plece, dar calendarul şi modalităţile trebuie să fie stabilite în cadrul procesului de la Geneva.”, afirmă Kerry. În acord cu Rusia. Pe de altă parte, căderea talibanului-șef ar putea genera un vid de putere speculat de extremiștii, și, în acest caz, situația ar continua să se degradeze, iar Siria ar putea ajunge un fel de ”Libia” neguvernabilă și necontrolabilă, un ”război al tuturor contra tuturor”. Acest lucru trebuie, într-adevăr, evitat. Deocamdată, trebuie oprite atrocitățile regimului. Până și reprezentantul ONU, Staffan de Mistura recunoaște: ”toate probele demonstrează că marea majoritate a victimelor dintre civili în războiul din Siria au fost cauzate de utilizarea atacurilor aeriene aleatoare” (de bombele-butoi ale regimului).

În acest sens, o zonă de excluziune aeriană înseamnă un pas înainte pentru protecția civililor (eventual, se poate realiza aducerea unora dintre refugiați, bineînțeles, în condițiile unei garanții ferme a securității) și un mod de a slăbi regimul și de a face presiuni pentru negocieri de pace. Talibanul-șef cu regimul său (principalul vinovat pentru dezastru, autorul a peste 85% dintre victimele-civili, cel care face de 7 ori mai multe victine ca Statul Islamic și cel care a produs în bună măsură extremismul jihadist) a mai cedat sub presiune să predea arme chimice, în 2013, când Statele Unite au amenințat cu lovituri aeriene. Bombele-butoi stimulează imigrația (fie și în prima linie de front) și radicalizarea. Din cauza lor, nu se pot construi instituții de guvernare locală și nu poate funcționa societatea civilă. Și nu e prima intervenție militară a Statelor Unite. Aceasta există deja și se derulează în același spațiu aerian cu regimul, împotriva Statului Islamic (nu și a regimului!).   

Cum, lupți cu Statul Islamic, nu și cu regimul, împărțind frățește același spațiu aerian? Dubla măsură nu face decât să sporească extremismul, să aducă noi aderenți la Statul Islamic (care, de regulă, e perceput ca o forță (predominant străină, mult prea strictă pentru stilul de viață secular sirian obișnuit) invadatoare... însă nu atât de distructivă precun regimul). Sirienii detestă intervențiile militare străine (fie și limitate), dar, din păcate, este ultimul lucru la care se poate recurge. Activiștii sirieni își doresc să fie luați și ei în considerare. Majoritatea sirienilor nu vor nici Statul Islamic, nici regimul. Și au dreptate (sper că și drepturi într-o zi): nu trebuie să alegem între talibani (așa cum propune Rusia, preferându-l pe talibanul-șef și autorul principal al dezastrului, în locul califului și declarând doar Statul Islamic un pericol, nu și pe talibanul-șef al Siriei). Oricum, Statul Islamic și regimul s-au menajat reciproc, nu s-au atacat unul pe altul (ci numai pe ceilalți rebeli).

Statele Unite sunt acum ceva mai deschise propunerii Turciei de a iniția o zonă de excluziune aeriană în nord, dar rezultatele depind de mărimea zonei și de resursele alocate. De pildă, pentru un teritoriu de 97X48 km pătrați, trebuie creată o zonă de excluziune aeriană mult mai mare, în care ar intra localitatea Aleppo, însă poate că nu și Idlib (unul dintre cele mai bombardate orașe, confruntat frecvent inclusiv cu atacuri chimice cu clor). Trupele aeriene și terestre care vor coordona zona trebuie să lupte decisiv pentru protecția ei. Iran și Rusia care ar fi putut să-și folosească influența pentru a opri bombele-butoi, a ridica blocadele și a elibera prizonierii politici... înainte să fie prea târziu (și, din păcate, e prea târziu pentru mulți, mai târziu e prea târziu), continuă să susțină politic, economic și militar regimul, tolerând atrocitățile ca pe o parte a strategiei de luptă. Țarul l-a surprins din nou pe Obama (la fel ca la invazia Ucrainei) cu reechiparea armatei regimului și tranzitarea, în acest sens, a spațiului aerian iranian și irakian (oops, ultimul - aliat al Statelor Unite). Nu-i nimic. Să înfruntăm împreună (cu regimul și Țarul) terorismul, nu-i așa, Obama, ești cu noi, logic, nu? Cine nu e cu noi e împotriva noastră. Asculți pe tătuca Țarul care știe mai bine, că tu habar n-ai niciodată și ești un mototol și jumătate? Yes, you can. Te lăsăm și pe tine în echipă, dacă vrei... cu ăia 60 de Supermani trainuiți de voi care distrug Statul Islamic cât ți-ai încheiat cravata.

Oare vor să fugă sirienii din Siria? Iată ce ne spune o tânără activistă și scriitoare, Marcell Shehwaro, plecată de un an din Siria (și care nu a mai scris nimic de atunci, cu excepția propriei mărturisiri trimise întregii planete... Planetei Siria). E bântuită de fantomele descompunerii și morții, vede mereu corpuri zdrobite de copii, pulverizate de bombe, oricât ar încerca să nu se mai gândescă la nimic ori să se relaxeze urmărind emisiuni TV stupide fără număr, fără număr... Nu se poate adapta și nu poate depăși șocul sindromului posttraumatic, dimpotrivă e roasă de durere, îndoieli și capitulări, (auto)negare și neputință, vinovăție și rușine (complexul supraviețuitorului,însă nu se mai simte, de fapt, vie, ci doar o umbră rătăcită de trupul și sufletul ei). În timp ce alții au devenit dependenți de alcool sau droguri, ea se îndoapă cu antidepresive. Vrea să moară, dar parcă a murit deja. Arde în focul Gheenei de vinovăție și, de aceea, se automutilează (și eu procedam astfel, când mă ardeau flăcările culpabilității, îmi stingeam țigara pe mână, mă dădeam cu capul de pereți, îmi zdreleam mâinile de Ziduri sau mă tăiam cu cuțitul nu atât ca să mă pedepsesc, ci ca să convertesc durerea psihică insuportabilă în ceva fizic, să-mi distrag atenția de la ea și să o alin un pic; trebuie să recunosc că nu reușeam mari performanțe... mi-au rămas numai mici cicatrice care sunt mărturie a acelei suferințe).  

Din eroul (care înfrunta bombele-butoi, atacurile chimice, foamea, mizeria și închisorile regimului) a rămas doar victima. Admite că se simțea mai bine în focul luptei decât în focul Gheenei. Nu mai poate să scrie și, totuși, frustrarea a stors din ea o mărturisire (mai cunosc eu pe cineva). Trebuie să spunem adevărul, logic, nu? Chiar dacă, albi ca varul, șiroind de o transpirație rece, ne mușcăm mâinile sălbatic, cu furie, ajungem să ne înfigem singuri pumnul în gură, până la cot și apoi îl vomităm, înecându-ne cu propriul sânge și propria flegmă. ”Calea, adevărul și viața”, cum spunea ”teroristul”, ”trădătorul”, ”maimuțoiul”, ”pomanagiul”, veșnic condamnatul și refugiatul Iisus. O las pe Marcell să vorbească, deși știu cât îi e de greu, iar comunicarea e imposibilă: ”A trecut un an de când am părăsit Siria, poate pentru totdeauna. Un an de negare, vinovăție, durere și capitulare. Nimic din erou n-a mai rămas în mine” (...) ”Nu știu cât de bolnav e spun asta, dar mă simțeam mai bine acolo, aproape de moarte”. (...) ”În ce mă privește am devenit dependentă de un sentiment dureros de vinovăție care s-a translatat în răni pe mâinile mele, pe care cicatricele sunt încă vizibile”. (...) ”Îmbrățișez victima care a rămas din mine. Îi arăt milă, o iubesc, mă rog pentru ea să aibă putere și răbdare și, cel mai important, capacitatea de a ierta”.

Ce facem cu mama și cu Beligan: îi decapităm că l-au ales pe Ponta sau îi trimitem la vot în diaspora?

  

Cum nimeni nu e perfect (ca Aligică), multe personalități l-au susținut pe Victor Ponta la alegerile prezidențiale din 2014, de pildă: Radu Beligan, Tudor Gheorghe, Nicu Alifantis, Gabriela Szabo, Florina Cercel, Alexandru Irimie, Irinel Popescu, Ioan Hollender, Helmuth Duckadam, Iurie Leancă, Sorin Ilfoveanu, Florin Bodochi etc. Primii doi au fost și aspru criticați pentru opțiunea lor, mai exact înfierați cu ”mânie proletară” în diverse media de către jurnaliști sau de alte personalități indignate. Cum? Nu ai dreptul să-l susții și/sau să-l votezi pe Victor Ponta? Într-o țară în care opiniile sunt încă foarte divizate și se manifestă, în continuare, polarizarea societății, 5.264.383 de români l-au ales pe Ponta președinte. Mama mea se numără printre ei.

Ce să facem? Să-i omorâm, să-i decapităm eventual, ca Statul Islamic, că e iar la modă? Să-i linșăm mediatic la B1 TV sau la Nașul, după modelul de succesuri al Antenuțelor? Să le fac reclamție Antenuțelor că mi-au furat mama? (Precizez, între paranteze, că nu, nu e cazul, mama nu e posedată, spălată pe creier ori telecomandată de Antenuțe, e o femeie educată, informată, puternică și independentă, care a mizat la aceste alegeri pe tandemul Tăriceanu-Ponta) Să le interzicem votul celor care au preferat un ”neispravit dezaxat”, în termenii lui Aligică: ”Ce om ești tu ca să accepți de lider pe acest neisprăvit dezaxat?!” Opinie vot Dragos Paul Aligica Sau, mai eficient și mai subtil, să-i trimitem să... voteze în diaspora?  Ce-ar fi să-i expediem să voteze la Londra (unde rudele mele și o parte dintre prieteni n-au reușit acest lucru)? Va fi foarte tare, lui Nigel Farage o să i se facă părul măciucă atunci când va vedea Londra asediată de 5 milioane de vampiri-invadatori. Eu zic să-și rezerve de pe acum loc la coadă și să-și pregătească steagul și periuța de dinți.

Dragoș Paul Aligică, primul și singurul intelectual adevărat, autentic și original, unic și inegalabil, omniscientul, omniprezentul și omnipotentul Aligică, îi condamnă stalinist pe votanții lui Ponta și își adjudecă unilateral victoria României și învingerea sistemului: ”Nu uitați că suntem o minoritate și că am învins un partid-stat și o majoritate populară alcatuită din iresponsabili prezenți sau absenți, în mod egal de periculoși social. Merităm să fim mândri de noi. ȘI am câștigat dreptul să spunem lucrurilor pe nume. Să nu ne mai furăm singuri caciula. NU suntem toți o apă și-un pământ, nu e victoria “poporului”, nu pupăm piața endependenței toți în hora mare a fraternității în care canalia și omul corect, cei care au stat drept și au rezistat și oportuniștii și iresponsabilii fără coloană vertebrală iși dau mâna într-o iertare și uitare generale, revenind cu toții la forma și starea inițială, la cel mai mic numitor. Adică la ei, la standardele lor de pigmei și deformati moral si politic.” Opinie vot Dragos Paul Aligica Se vede că Aligică e născut la PMS (sindrom premenstrual) ca mine. Aștept să intre la menopauză și să aibă o bătrânețe liniștită. Bună și frustrarea la ceva! Dacă mai iese vreodată Aligică din mine sau mă posedă, vă rog să fie cineva drăguț să-mi dea o pungă de gheață în cap. Pentru campania ”Ice Bucket” de strângere de fonduri în domeniul sclerozei, desigur. Fie-vă milă de o biată fată a lui Dracula, născută protestatară și anti-sistem (Natural born, God created anti-establishment protester), ce și-a dat trei demisii în semn de protest! Destul! Nu mai suport să ne confiște cineva revoluția, fie și Aligică.

În ton cu Aligică, Dan Tapalagă recurge și el la un discurs al urii, decelabil chiar din titlul articolului publicat la scurt timp după aflarea rezultatelor: ”Nu vă vom uita!” Acesta condamnă vehement nu numai partidul PSD, televiziunile partizane (RTV, Antena 3) și BOR, ci și pe susținătorii lui Ponta, propunând o listă neagră a colaboraționiștilor, unii dintre ei proveniți din rândul artiștilor: ”Nu vom uita apoi numele propagandiștilor puși în slujba imposturii și minciunii, de la artiști la ziariști. Nu trebuie uitate nume ân general. Numele celor care au abdicat de la apărarea unor principii și valori, dar lista e prea lunga pentru a o deschide aici. Ne va lua ceva timp dar tot îi vom afla pe toți cei din afara țării care l-au ajutat pe Ponta  să pară altfel decât este, fiind gata să lase un popor pe mâna unui iresponsabil.” Nu vă vom uita . Dacă au manipulat, de acord, să fie sancționați jurnaliștii respectivi, dar nu și artiștii care au sprijinit un candidat sau altul în campanie. Știți cum am procedat eu în fața manipulării, imposturii și a vulgarității agresive (a otevizării media din România, în general)? Eu am renunțat, pur și simplu, la televizor atunci când Handicapatos a arătat fundul premierului Boc pe parcursul programului TV ”Un show păcătos”, în vreme ce liderul PNL de atunci, Crin Antonescu, a comentat live, cu aCURatețe și spirit ANALitic, imaginile transmise.

În rest, susțin ce spune Tapalagă în acest articol, trebuie să menținem presiunea (inclusiv prin acțiuni de stradă) asupra clasei politice pentru a avea garanția unei schimbări de sistem, așadar.să fim și mai departe cât mai ”băgăcioși”: ”Le vom aminti mereu celor de la Putere ce așteptări avem de la ei, ce datorii au față de public și dincolo de orice vor trebui să probeze integritate și eficiență. Așteptăm cu toții de la voi, cei aflați trecător la comanda destinelor noastre, să votați la fel de rapid și de acum incolo ridicarea imunității parlamentarilor suspectați de corupție, să nu-i mai aparați de justiție, să adoptați rapid votul prin corespondență, să adoptați legea bugetului și să dați socoteală pentru imparțirea banilor, să contruiți autostrăzi, să faceți servicii publice funcționale, să nu mai vindeți dregătorii, să administrați mai bine statul, să vă pese ceva mai mult de noi, ceilalți, să furați mai puțin și să puneți în general osul la muncă, pentru că de asta v-am trimis acolo și de asta vă plătim. Vă vom aminti asta mereu, deoarece a inceput să ne placă strada, presiunea publicului, ne bucurăm de frica voastră de politicieni în culpă și vom profita din plin de ea, vrem sa ne băgăm tot timpul de acum încolo nasul în afacerile voastre. Nu vom uita nimic din promisiunile noului președinte ales. Noi, cel putin, nu vă vom uita la fel de ușor ca înainte și nu vă vom lăsa în pace.” Nu vă vom uita

Și care este cel mai eficient mijloc democratic de a fi ”băgăcioși”? Simplu, votul. Timp de aproape 20 de ani, deși tot mai dezgustată și mai demotivată, am continuat să votez (uneori cu sacrificii). Trebuie să admit că am votat negativ – anti  FSN, PDSR, PSD, căci eu nu puteam să accept un partid nereformat, colcăind de corupție și de mizerie morală, unde președinte de onoare e încă un personaj cu mâinile mânjite de sânge la revoluție și mineriade, Ion Iliescu. Sper ca, de acum încolo, să-i premiem mai puțin pe cei care ar trebui condamnați și să-i condamnăm mai puțin pe cei care ar trebui premiați. Iar modul în care sancționăm și/sau premiem cel mai bine în democrație este votul. Sincer, mi-ar fi plăcut să voteze toți românii pentru Monica Macovei, candidata mea preferată, care a obținut sub 5% la primul tur. Era primul candidat în care mă regăsisem și pe care l-am votat pozitiv (cu excepția lui Nicușor Dan la locale, în 2012). Dar e dreptul constituțional al românilor să voteze și să susțină pe cine vor, fără să dea vreo explicație (fie și lui Aligică) și nu ar trebui să antagonizăm acum peste 5 milioane de români pe motiv de opțiuni electorale. E momentul să ascultăm efectiv principiile unei altfel de politici și să dăm dovadă de bun simț, respect și toleranță față de cei din jur.

În sfârșit, o primă reacție umană autentică de la Ponta (până acum absolut fals și convențional, năucitor doar prin duplicitatea și impostura lui) – o invitație la reculegere și tăcere, recomandabilă tuturor liderilor PSD înainte de marile reforme din partid (pe care le așteptăm de mai bine de 20 de ani): ”Să avem toţi decenţa şi bunul simţ de a tăcea” Reacție Ponta după alegeri . Așa da atitudine! Vorba internetului ”bagabont”, ”să fie într-un SAS bun!”

Eroi în turul II

Pentru că au luptat eroic cu așa-zisa pasivitate românească și, în același timp, și-au învins sila și oboseala ca să voteze, românii din diaspora au fost premiați de autorități cu cozi, gaze lacrimogene (la Paris, Torino etc.) și indiferență. Acest lucru putea fi evitat (măcar într-o anumită măsură, ca să se convingă toți că autoritățile sunt de bună credință) dacă s-ar fi organizat noi secții de votare pentru românii din străinătate, BEC a lăsat să se înțeleagă că există obligația respectării numărului fix de secții (același din turul I și pentru turul II) doar acolo unde sistemul electoral funcționează pe baza listelor permanente, adică în țară, dar nu și în afara ei, unde se utilizează liste suplimentare. Chiar Comisia de la Veneția admitea derogări de la practica numărului fix de secții în cazuri speciale în care era necesară stimularea și/sau eficientizarea procesului de vot. Sau acum nu era nevoie?

Indiferent de asta, cum sistemul actual de vot prezintă deficiențe insurmontabile și se putea anticipa că cererea va depăși halucinant oferta (inclusiv în urma antecedentelor din 2009, când românii din afara țării s-au confruntat cu dificultăți de vot, chit că atunci era PDL la putere), votul din diaspora trebuia reglementat printr-o nouă lege electorală, mai exact oferindu-se opțiunea votului electronic sau prin corespondență. Faptul că PDL-ul a greșit și el, nu scuză PSD-ul aflat acum la guvernare. Dacă alții au greșit, nu trebuie să perseverăm în greșeală. Cu atât mai mult, ar fi trebuit să învățăm din experiență și să căutăm soluții fezabile. Iar PSD-ul a adoptat aceeași atitudine arogantă față de cetățenii români și în turul II, prin ministrul de externe, Meleșcanu, care, constatând neregulile din turul I, a promis că va rezolva problema votului din diaspora în turul II și nu a făcut-o. A reușit doar performanța unei declarații hilariante și absolut scandaloase: dacă e coadă la Paris, să voteze românii la Nancy... la 385 de kilometri distanță de Paris. ”Cine nu are pâine, să mănânce cozonaci”.

Românii din diaspora au făcut eforturi titanice ca să-și exprime dreptul de vot: au parcurs sute de kilometri și au așteptat ore în șir, la cozi comuniste, în frig și ploaie, cu copii în brațe sau în cărucioare. Doi români din Canada (Alecsandru și Ioan) au mers 127 de kilometri pe jos ca să voteze, alt român din aceeași țară (George Latiș) a străbătut 1000 de kilometri ca să-și exercite dreptul de vot. La München, niște tineri au sosit la secția de votare, cu 12 ore înainte de deschiderea urnelor, înarmați cu steagul României și... periuţe de dinţi. Lucian Brujan din Germania a petrecut și el ore în șir în frig, la ”cozile umilinței” din Berlin, a reușit în cele din urmă să voteze și i-a scris președintelui proaspăt ales: ”Ne-a unit dorinţa de schimbare, pentru că, după 25 de ani de la Revoluţie, suntem sătui de sistemul corupt din ţară, de instituţii care nu funcţionează, de aroganţă şi mârlănie, de furt şi pile, de incorectitudine şi neputinţă”   Ce trebuie să înţelegeţi, domnule preşedinte Iohannis, de la noi, cei care am stat la cozile umilinţei  . O ”cerșetoare... de voturi” de la Paris, Eva Ferriere, a stat 11 ore la coadă pentru a vota și a transmis românilor de acasă "Nu suntem un popor de victime. Suntem un popor de încăpăţânaţi, de oameni care nu abandonează, care au un cromozom în plus, cromozomul frigului şi al foamei prins în lanţul genetic după ani de întuneric. La asta poate nu v-aţi gândit, că nu am uitat şi încă mai ştim să stăm în frig" Noi, CERŞETORII DE VOTURI de la Paris, vă mai spunem un singur lucru  .

Acestea sunt doar câteva exemple. Practic, sute de mii de români din diaspora s-au încăpățânat să voteze, chiar dacă nu au reușit efectiv s-o facă (inclusiv rude și prieteni de-ai mei ori de-ai voștri). Și-au asumat riscul și disconfortul așteptării până la capăt. Nu au renunțat. Ei sunt adevărații supereroi ai votului de duminică, noi, ceilalți din țară, nu am făcut altceva decât să ne învingem dezgustul și să le urmăm exemplul. Cu ajutorul românilor din diaspora, dacă ne simțeam străini la noi în țară, rătăciți în hățișurile tranziției și confruntați cu ”meandrele concretului”, extenuați de frustrare și neputință, am ajuns să fim acasă, în exil. Datorită diasporei, am redescoperit eroii din noi și am redat România românilor.

Și, dacă cei din diaspora nu au putut vota, noi, cei din țară, am făcut-o, în locul lor. Am ales să protestăm în numele dreptului lor la vot și, mai ales, să votăm în număr mare, dincolo de orice previziuni. Astfel, am răsturnat situația – de la Ponta 40% - Iohannis 30% în turul I la Iohannis 55% - Ponta 45% în turul II. ”Spirala tăcerii” a funcționat, majoritatea tăcută și-a făcut auzită vocea. Au fost semne ale trezirii conștiinței civice încă din 2012, la protestele din Piața Universității, dar acum acestea s-au extins la nivelul unui public larg: electoratul s-a maturizat, România a devenit activă și implicată, au votat 62%, cu circa 10% peste estimări, comparativ cu turul I (52%). Eu una recunosc: mă așteptam să câștige Ponta, nu-mi făceam iluzii, m-am obișnuit să nu aștept nimic, să nu sper nimic niciodată.

Românii din țară au înțeles, în mod salutar, că indiferența înseamnă complicitate și s-au solidarizat cu frații lor de afară, evitând să-i considere ”dușmanii poporului”, ”băsiști”, ”trădători”, ”vânzători de țară”. La protestele pro-diaspora și pentru mobilizare la vot (începute pe Facebook, dar, de această dată, continuate și în stradă, și la secția de vot) românii din țară, foarte mulți tineri, au scandat: ”Fiți eroi în turul II”, ”Santa Klaus, Santa Klaus / Scapă-ne de Mickey Mouse”, ”Ghinon, ghinion / țara s-a trezit din somn”. Intrusul de altă etnie, religie, fără copii, un ”lucru”, nu o persoană, străinul rupt de lumea politică și clientela ei, a devenit, brusc, un erou salvator, providențial (”Santa Klaus”), iar românii din diaspora – frați nedreptățiți. Retorica naționalist-comunistă (promovată agresiv de echipa de campanie și canalele media aservite) n-a mai funcționat, ba, dimpotrivă, a produs efectul contrar. Ponta are, într-adevăr, meritul de a-i fi ”unit” pe români. Sper că va mulțumi într-o zi electoratului și DNA-ului că-i curăță PSD-ul de corupți și insolență.

Slavă Domnului, datorită presiunii electoratului și a lui Iohannis, legea amnistiei a picat deja în Parlament. Și nu numai ea. Au mai căzut niște Ziduri în România. Fantoma comunismului care mai bântuia România prin sistem și mentalități a fost, în sfârșit, exorcizată. Alegerile au purificat România. Oglinda spartă în mii de cioburi, de rușine că reflecta monstruosul ”portret al lui Dorian Gray” s-a refăcut și arată acum nu pe ”Albă ca Zăpada” (lui Sebastian Lăzăroiu), nici pe ”Maștera”, ci o Românie mai frumoasă și mai curată. Votul anti-sistem de duminică a adus o gură de aer românilor. El demonstrează că România își dorește și e pregătită pentru o altfel de politică: a responsabilității, transparenței, corectitudinii și a respectului față de cetățean. O Românie civilizată, de bun simț. O Românie unde să te simți acasă. S-a relansat adevărata Revoluție (din minte și suflet), iar aceasta nu va mai putea fi furată.

Sunt mândră de România și de românii de pretutindeni care au participat la vot, indiferent cu cine au votat. Bravo tuturor eroilor din turul II, fie din țară sau din diaspora!