Examen cu Big Brother (XXI): ”Mi-e chador și doare”, dar ”sfârșitul nu-i aici”

În timp ce mâncăm plăcinta cu vișine de la mama cu Mene și Mi Ko, vorbim de copii, de educație și de viitor. Școală, copii, viitor... Parcă trebuia să încep și eu școala acum în octombrie, să pregătesc cursurile și seminariile, să mă întâlnesc cu copiii, iar ei să se foiască în bănci și să mă privească cu ochii lor mari și nevinovați de cățeluș. Care viitor? Totul s-a terminat. Dar nu plecasem pe drum spre Mecca? Asta e calea, prin deșert, prin arșiță și praf, prin nisipuri mișcătoare. N-am avansat așa mult. Unde mă aflu acum? Nici nu am primit numărul de dosar de la Parchet, după mai bine de jumătate de an. Mai bine îl iau pe Promy și mergem în Exopotamia, deșertul ăla care înghite totul: viața, visele și proiectele din ”Toamnă la Pekin” a lui Boris Vian, unde șinele de cale ferată trec prin hoteluri dărâmate, se opresc undeva în pustiu și ruginesc. Poate vom găsi Mecca aici. De fapt, trăim deja în Exopotamia (cam peste tot, pe pământ sau în Olimp), nu prea avem de ce să să ne ducem acolo, îmi spune Promy. El nici nu mi-a zis vreodată că există Mecca, dar eu insist. În Exopotamia originală sunt mai multe șanse să ajungem la Mecca. Iar eu m-am săturat de Exopotamia asta înghețată din Tartar sau de pe Elbrus, cel puțin în aia originală e cald. Să mergem așadar! Promy bombăne, dar pregătește în același timp bagajele (pe care le va căra tot el): o sticlă de apă plată la cinci litri, câteva sandvișuri, plăcintă cu vișine de la mama pentru mine și o Cola, o caserolă cu ambrozie, o sticlă cu nectar și 25 de pungi de Maretti cu pizza pentru el. Doar cu două tablete, fără dispozitiv de teleportare la nevoie, fără iPhone 7, pe jos, fără jeep, fără un dromader măcar.

După câteva ore, am consumat deja proviziile și murim de foame și de sete. Buzele ni s-au crăpat, gura ne-a luat foc, arșița ne izbește ca fulgerașele lui Zeus, praful ne întunecă și ne înroșește ochii, iar pământul ne fuge de sub picioare. Focul trebuie să ne ilumineze, nu să ne facă scrum, nu zicea așa Promy? Mai am un pic și mă prăbușesc. Promy mă asigură: ”Nu-i nimic. Dacă o să cazi, o să te duc în brațe. Până mă prăbușesc și eu”. Nu putem găsi o oază măcar în care să ne răcorim și să ne odihnim pentru câteva clipe? ”De-aș avea patru dromadere / Mi-aș cumpăra un palmier / Și stând sub el într-un hamac / L-aș tot citi pe Apollinaire / Si j’avais quatre dromadaires”… Ceva scânteiază în depărtare. Mecca? Fata Morgana? Poate e totuși o oază. Întind brațele spre ea și simt ca prin vis cum mă înghit nisipurile mișcătoare.

Când ne trezim, observăm că ne aflăm, într-adevăr, într-o oază răcoroasă, plină de palmieri. Din când în când, câte un dromader trece agale printre palmieri. În depărtare strălucește o apă maroniu-roșcată, clocotită, deasupra căreia plutesc aburi cu forme bizare, ca duhul din lampa lui Alladin. Încerc să mă duc către ea s-o văd mai bine, dar descopăr că nu mă pot mișca. Parcă am prins rădăcini. Am înțepenit de tot. Să mai încerc. Nimic. M-am înnămolit. Și ce caraghios, Promy nu doar că și-a stricat freza, dar din creștet îi cresc frunze de palmier! Mă bufnește râsul. Tocmai atunci, un bătrânel gârbovit, îmbrăcat în straie simple, lungi, cenușii, cu un turban pe cap, cu o figură înțeleaptă și zâmbitoare apare în fața noastră. Își plimbă îndelung asupra noastră privirea curioasă, ușor condescendentă, dar surâzătoare, dă din cap și spune cu o voce caldă:
– Bine ați venit în țara Al-Cola, Al Gore... mai exact El-Gol și Vampiruța lui Dracula sau, mai simplu, Vampi... să nu credeți că nu vă recunosc! Nu știu sigur dacă Obama doar latră și nu mușcă, dar, din înțelepciunea mea adunată cu atâta trudă, pot să bag mâna-n foc că Al Gore e rău. Al Gore... El-Gol, ești un câine rău și ticălos, ai mușcat mâna stăpânului care te-a hrănit, dar, uite, nouă ne-a fost milă de tine și te-am salvat, slăvit fie Al-Lac, trăiască Al-Lacul de Al-Cola! Tu le-ai otrăvit mințile copiilor noștri, i-ai făcut să-și smulgă rădăcinile, să fugă în deșert și să piară căutând Mecca! Numai tu ești de vină! De ce le-ai spus de Mecca? Mecca nu există!
Promy se uită la el buimac și-și scutură frunzele:
– Îmi pare rău de copiii voștri, dar nu am spus nimănui niciodată că Mecca există și nu am trimis pe nimeni acolo, vorbește el cu glas scăzut, dar ferm.
– Eu am spus că există Mecca. Și eu l-am târât pe Prometeu prin deșertul Exopotamiei, pe drum spre Mecca. Nu m-a obligat cu nimic, dimpotrivă, eu l-am bătut la cap să vină cu mine, adaug eu.
– Taci, Vampi! La noi femelele nu vorbesc neîntrebate. Ne-a înghițit copilașii deșertul și numai tu ești de vină, El-Gol! Dar noi iertăm totul și vă primim cu bucurie printre noi. De azi înainte, vei fi și tu... împreună cu Vampi un palmier la fel ca și ceilalți. Vei avea 827 rădăcini trainice, crede-mă, ai nevoie. Aici alcoolul e haram, dar te vom primi la pieptul nostru și te vom hrăni cu Al-Cola de cea mai bună calitate din lacul nostru. Un pic cam caldă. Hot Cola, dar așa e vremea în deșert. Toți palmierii cresc și se mențin cu Al-Cola. Apollinaire, la fel ca și netul, e interzis aici, dar poți avea propriul dromader ca și ceilalți palmieri. Nu facem discriminare. Sper că nu-ți displace să fii palmier.
– E obligatoriu? Aș fi preferat să fiu dromader. Cred că și... Vampi.
– Da, toată lumea e aici palmier, cu excepția mea și a dromaderilor. O să fii foarte bine integrat. Cred că și decorativ. Tu arăți destul de bine. Vampi e cam palidă și cam uscată, dar, cu ceva mai multă Al-Cola, dacă se va hidrata corespunzător, cred că va arăta și ea acceptabil. O să vă dau chiar acum o Al-Cola, să vedeți cum vă pune pe picioare... adică vă întărește rădăcinile.

Bătrânelul îi înfige lui Promy în față o sticlă de Cola clocotită, din care ies aburi și i-o duce la gură. Promy bea repede, înecându-se. Apoi e rândul meu: eu trebuie să beau două sticle de Cola fierbinte la jumătate de litru, am nevoie de supra-hidratare. Bătrânelul ne prezintă și dromaderii noștri care ne vor aduce Al-Cola din Al-Lac, hrana noastră zilnică. Dromaderii sunt prietenoși, știu de Dracula și sunt fani Inna. Cum? Inna nu e haram? Ba da, dar e cumva tolerată, ei ascultă Inna pe ascuns.

Se lasă noaptea și nu putem închide un ochi. Ne dor picioarele... rădăcinile, mai ales pe mine care nu sunt obișnuită să stau așa. Niște rădăcini de nota 10, cu sau fără examen. Ăsta-i sistemul, asta-i politica, o să te obișnuiești... Ce ne învață sociologia? Să ne adaptăm. Altfel ne înghite Exopotamia. Tot n-ai învățat nimic din sociologie, Madame Dezastru? În plus, sunt 50 de grade afară noaptea, la fel ca și ziua. Ce deșert e ăsta? Nu ar fi trebuit să fie o diferență mare de temperatură între zi și noapte?
– Ba da, ne explică bătrânelul, dar s-a schimbat clima și numai El-Gol e de vină! De-aia bem mereu Hot Al-Cola.

Cum ne săturăm repede de rădăcini și, oricât ne-am zbate, nu putem să le smulgem (nici măcar Promy), ne gândim la alte potențiale soluții. Poate chiar Al-Cola ne va ajuta. Eu mi-am adus aminte că fi-miu și colegii lui făceau experimente să vadă cât de corozivă e Cola: topeau pixuri și brelocuri în ea. Dacă are și un efect dizolvant asupra rădăcinilor? Să testăm! Promy se oferă: toarnă o sticlă de jumătate de litru peste câteva rădăcini și așteaptă. Ura! Are efect. După doar câteva minute, rădăcinile au dispărut în Al-Cola. Merge, dar ne trebuie multă Al-Cola. Și doare! Normal, e foarte dureros să-ți pierzi rădăcinile. E ca și cum ți-ai tăia propriile picioare, le-ai arde cu fulgerașele lui Zeus sau, mai exact, le-ai dizolva în acid sulfuric. Să-ți dizolvi în acid sulfuric 827 de rădăcini trainice? Sau să rămâi palmier hrănit cu Al-Cola care îi mulțumește lui Al-Lac pentru asta? De ce trebuie să facem asta permanent? În acest caz, din fericire, nu trebuie să deliberăm prea mult sau să negociem: și eu, și Promy suntem de acord că trebuie să scăpăm de rădăcini cu orice preț.

Decizia e clară, urmează să vedem cine ne va aduce Cola discret și în cantități suficiente. Bătrânelul nu trebuie să știe nimic. Palmierii nu ne pot ajuta, sunt și ei captivi. Poate dromaderii: sunt singurii care se pot deplasa și pot transporta cantități mari. Dacă le-am da șpagă... Sau gadgeturi irezistibile. De exemplu, tabletele noastre solare performante, decorate cu cristale Swarovski, cu jocul ”Plante vs. Zombie” preinstalat. Dromaderii sunt fascinați de propunere, dar se plâng că e prea riscant și continuă să negocieze pentru a nu părea fraieri și a mai obține ceva: câte un bilet la un concert Inna la care vor fi teleportați de Promy, iar în locul lor vor fi lăsați dromaderi-androizi. El-Gol nu minte? Bătrânelul i-a avertizat să nu aibă niciodată încredere în El-Gol. Promy se ia cu mâinile de cap... de frunzele de palmier. Să jure pe Mecca? Nu, Mecca nu există. Atunci pe ce? Cu mâna pe inimă, Promy se jură pe Al-Cola și Al-Lac. În sfârșit, dromaderii sunt mulțumiți și încep să ne aducă Al-Cola.

Când avem suficientă Al-Cola, Promy o aruncă peste propriile rădăcini imediat și le dizolvă pe toate, fără să scoată măcar un geamăt. Eu nu mă descurc la fel de bine. Cu chiu cu vai, reușesc să dizolv 3-4 rădăcini. Durerea e intensă și răscolitoare. Mai torn puțină Al-Cola peste rădăcini, strâng din dinți și închid ochii. Trebuie să mă gândesc la altceva. De exemplu, la oceanul Ataraxia de pe Gliese, să-l ascult pentru câteva clipe. Valurile blânde și mângâietoare, nisipul fin, argintiu, părul blond și mătăsos al fetițelor de pe Gliese în vânt, lanurile galbene fosforescente de rapiță de la noi din Bărăgan legănându-se ușor, puful păpădiilor...

După circa trei ore, nu am dizolvat decât maximum o treime din rădăcini. Și sunt epuizată de efort și de arșiță. Timpul trece, iar va începe Promy să numere minutele și secundele și ne va mânca nenea Cronos... cu sau fără turban! Promy nu mai vrea să așteptăm. Cu acordul meu, va încerca să smulgă restul de rădăcini și să mă tragă afară. O durere ascuțită, dar scurtă. Gata. Nu prea mai pot să merg, dar mă ia Promy în brațe și înaintează, clătinându-se ușor, prin nisipurile mișcătoare.

Cel puțin, am aflat ceva: Al-Cola distruge rădăcinile.

***

S-a lăsat noaptea, se simte, în sfârșit, puțină răcoare. Cerul plin de stele strălucește ca o broșă cu marcasite. Poposim la marginea unei dune înalte care seamănă cu cocoașa unui dromader. M-am săturat de dromaderi și de palmieri. Vreau să plecăm odată din Exopotamia. A mai rămas doar o sticlă de Hot Cola la litru pe care Promy mi-o lasă mie, să nu mă usuc ca măslinul calculat și fără credință care nu a vrut să rodească nici pentru Iisus în extra-sezon. Promy poate rezista fără lichide mii de ani. După ce-mi dă mie să beau restul de Al-Cola, Promy se așează în poziția lotus, privește o vreme spre stele, apoi începe să-mi vorbească încet, aproape șoptit:
– Să-ți povestesc ceva, Ile, despre ”Nunta mea mută” cu absurdul. Telenovela asta... Parcă nu se mai termină. Petrecerea continuă. Când eram pe Elbrus, ”comfortably numb” și eu, am simțit deodată o zdruncinătură tare care m-a trezit. Am deschis ochii roșii și încețoșați, am clipit de câteva ori și m-am uitat năucit în jur. Era o vacă nebună, cu ochi mari și rătăciți, murdară, înfometată și foarte jigărită, care alerga disperată în jurul meu de parcă era bolnavă de streche. Copita ei mă trezise? Dar poate că aveam halucinații, cel mai probabil așa era, orice medic ar fi mizat pe varianta asta de răspuns.
– Ce faci, măi, Prometeu? m-a întrebat. – Păi, ce fac? m-am întrebat și eu, atât de surprins când am văzut lanțurile, pironul și rănile de pe corpul meu și când am observat că abia puteam să vorbesc, încât nu m-a mai mirat deloc că vorbesc cu vacile. Aoleu, ce fac? Ce-i asta?
– Păi nu știi pentru ce ai fost pedepsit?
– Nu. Nu știu nimic. Nu înțeleg nimic. Dar tu cine ești?
– Io! Am o problemă cu... Zeus. M-a violat și m-a transformat într-o văcuță ca să mă ascundă de nevastă-sa, Hera. Iar Hera s-a răzbunat tot pe mine: mi-a băgat o streche în ureche. Am fugit, înțepată de streche, până aici. Hera mă urmărește peste tot. Nu știu cum să scap de ea și de Zeus.
– Mai spune-mi o dată! Mi-e rău. Nu înțeleg.

Vaca a reluat povestea, iar eu am făcut eforturi super-titanice să o ascult și să procesez. Am înțeles doar că vaca aia nebună avea o problemă cu Știi tu cine. La sfârșit, m-am străduit să vorbesc, deși aveam fălcile înțepenite și crăpate de ger, iar fiecare cuvânt îmi provoca arsuri mai puternice decât fulgerașele lui Știi tu cine și dureri mai mari ca mușcăturile bestiei:
– Știi tu cine... Zeus? Cine e Știi tu cine? Și zici că ai o problemă cu Știi tu cine?

Mă chinuiam să înțeleg. Vaca asta vorbește? Vaca asta e om?! E o fată? Vaca asta... fata asta are o problemă cu Știi tu cine? Cine e Știi tu cine? Dar eu ce caut aici? Nu înțeleg nimic. Vaca asta... fata asta a fost violată? Eu am violat-o oare? Nu sunt eu un mare violator? Stai, cine a zis asta? Știi tu cine. Eu sau el? Dar ce am, am ajuns să vorbesc cu vacile?! Dacă văd vaci vorbitoare, sigur am halucinații. Logic. Totuși, numele lui Știi tu cine îmi da fiori. Parcă și eu aveam o problemă cu Știi tu cine, dar nu era deloc clar. Cu toate astea, am revenit:
– Ai o problemă cu Știi tu cine? Cred că și eu am o problemă cu Știi tu cine. Cel puțin una. Dar cine nu are?
– Da, Prometeu. Fug de el și de Hera disperată. Tu iubești așa de mult oamenii ca mine! Te rog să mă ajuți!
– Cee?!
– Te rog, Prometeu, ajută-mă! Ai făcut atâtea pentru oamenii ca mine. Chiar dacă eu nu prea mai semăn a om, îți jur că sunt. Ajută-mă, te rog!
– Eu??!! Să te ajut pe tine?

Hei, vaco... fătucă, uită-te la mine în ce hal sunt! Ce, crezi că eu mai am aspect umanoid? Ce să fac eu pentru tine?! Sunt primul care are nevoie de ajutor. Totuși, m-am zbătut din nou să-i spun ceva... o vorbă bună, de genul: ”Futu-l în gură pe Știi tu cine!”. Atunci, din păcate, nu exista SPP1001, nici dispozitiv de teleportare.

Au trecut mii de ani de atunci. În continuare, suntem captivi în telenovela asta fără sfârșit, în care n-o găsim niciodată pe Elodia. Căutăm Mecca în Exopotamia și ajungem doar în Al-Cola. Ne izbim de Zid la nesfârșit. Știi, Ile, mă simt de parcă Zidul s-a prăbușit peste mine și m-a strivit. Nu există justiție, balanța lui mami n-o să fie niciodată în echilibru. Fac mereu o ”nuntă mută” cu absurdul și nu mai suport, îmi vine să sparg tăcerea Zidului, să urlu. În pustiu. În Exopotamia. Dar, dacă aș urla, la cât am ținut eu în mine, întreg universul ar exploda. Ei, și acum un palmier cu 827 de rădăcini trainice, stropit cu Al-Cola, mulțumindu-i lui Al-Lac pentru grija lui pentru mine?! Mereu în lanțuri, rădăcinile mă țin legat, iar eu vreau să zbor. M-am săturat. Nu există nicio speranță.
– Ba da, Promy, există. Și nu e Zâna Speranță Made in China de la McDonlad’s de la Happy Meal. Nu, chiar tu ești Speranța. Eu cred în tine.
– O Zână Speranță care nu mai poate să zboare, cu aripile frânte... pârjolite de foc... de focul sacru și de arșița Exopotamiei.
– Nu-i nimic, dacă nu poți să zbori, te teleportezi.
– O Zână Speranță făcută praf...
– Nu cred asta, dar, presupunând prin absurd că ar fi așa, e praf de stele. Dacă tu nu mai poți zbura, cel puțin ne dai nouă aripi. Ți-am furat și eu viața, recunosc, nu numai Big Brother-ii. Dar când am furat viața ta, Promy, parcă am furat focul sacru ca tine. Sau o flacără din el măcar. Ca s-o dăruiesc altora, cum am văzut că ai făcut tu. Sunt atât de fericită că exiști! ”Ce bine că ești, ce mirare că sunt!”
– Nu, cred că mai bine aș spune eu asta: ”Ce bine că ești, ce mirare că sunt!” Nu-mi vine să cred că mai exist. Mereu mă surprinde asta. Ciudat, de fiecare dată când tu mi-ai ”furat” viața, nu m-am simțit stors ca atunci când mi-au supt-o Big Brother-ii. Dimpotrivă, parcă am înviat. Așa că te rog să continui. ”Un minut, o secundă, un anotimp, un an, un timp”... Și strânge-mă acum în brațe. Să ne topim împreună în arșița Exopotamiei, fără regrete, fără speranță.

***

Când ne întoarcem obosiți în Olimp, nicio șansă să ne odihnim. Situația e, ca de obicei, tensionată. Continuă lupta pentru reformă, deși părerile sunt împărțite. Unii (precum Her) ar vrea să fie consolidat ce avem (dar ce avem mai exact?), să întărim nucleul dur al simpatizanților lui Chiron (care nu prea există, e sub 1%, ar trebui să fie măcar de 10-15%), să ne ocupăm preferențial de politicile în sfera sănătății și alimentației publice, sport și turism și să-i pedepsim dur pe cei din Tartar. Alții (precum Promy și mama lui, zeița justiției, Temis) doresc ca partea juridică să fie prioritară (Constituția, coduri de legi moderne, bine documentate și foarte specifice), să se dea pedepse corespunzătoare vinei, să fie descoperite și dezvoltate rețele cât mai largi de susținători ai lui Chiron (contactarea și atragerea altor simpatizanți: de exemplu, în mediul acvatic – Amfitrita, soția lui Poseidon (o persoană mai deschisă, cu inițiativă și influență), în lumea artiștilor – fauni, nimfe, muze, poate chiar Dionysos și Apollo).

La urma urmei, am putea să privim și mai departe, chiar și locuitorii de pe Gliese ar putea fi solidari cu Pământul și Olimpul: de ce nu le-ar păsa de ce se întâmplă aici, la noi? Așa ar ști să aprecieze mai bine și să-și apere ce au. Plus că lucrurile nu sunt atât de roz nici pentru Gliese (în perspectivă cel puțin) și locuitorii trebuie să fie pregătiți pentru orice. Ei au calități extrem de importante care i-ar putea ajuta să lupte și să supraviețuiască: inocența și responsabilitatea. Promy, ”Gandalf” al Olimpului, ar putea selecta și trainui câțiva ”hobbiti” – gliesieni. Cine vor fi Frodo, Sam și prietenii lor, fericiții câștigători? Her, numai dacă aude de gliesieni, explodează: n-au pus niciodată mâna pe o armă, n-au avut niciodată program și antrenamente spartane, n-au mâncat niciodată bio și nici nu știu măcar ce înseamnă cuvântul ”discriminare”.

Contactarea artiștilor poate fi o chestiune delicată: la urma urmei, asta s-ar putea rezolva, dacă recurgem la abordările potrivite, bine targetate. Her spune clar, din start, că nu are încredere în artiști, iar mulți sunt de acord cu el: artiștii sunt ca trestiile în vânt, oscilează după cum bate vântul... puterii. Eu una cred că exagerează, nu sunt toți cu ode și osanale, artiștii pot fi și destul de critici, rebeli și, totodată, capabili să inspire lumea... Promy se abține să comenteze: nu demult, l-a trădat un prieten artist la nunta căruia a jucat: Pan, zeul-țap, cântărețul din nai și proaspătul soț al Antenuței. Azi te îmbrățișează (mai ales dacă le dai un iPhone 7), mâine te scuipă. Lui Promy i s-a întâmplat personal.
– Promy, crezi că sunt și eu o trestie care se îndoaie după cum bate vântul? îl întreb îngrijorată, lăsând ochii în jos.
– Eu vreau să cred că tu ești o trestie care preferă să se rupă decât să se îndoaie. Am încredere în tine, Ile.
– Apropo, unde mi-e iPhone-ul? De când îl aștept!

Baza de susținători ai lui Chiron, pe lângă faptul că e extrem de greu de realizat în contextul unei atitudini ostile la nivelul olimpienilor, pune de la început problema numerelor și a procentelor: cât înseamnă 10-15%? La ce ne raportăm (toți olimpienii de afară și din Tartar, doar cei de afară, cei de afară și cei care vor ieși curând din Tartar)? Și câți vor ieși oare – toți, eliberați din lipsă de probe din nou, o parte și, dacă da, care anume? Și când? Legat de Startar, nimic mai simplu: Pandora, o femeie energică cu inițiativă și viziune, se angajează ca ”manager privat la companie de stat” – îl va transforma într-o atracție turistică și îl va aduce pe profit. Acum, mama lui Promy (care se ocupă de Constituție) și Pandora (cu Startarul) sunt mereu pe drumuri, până noaptea târziu, iar Promy și Mene își fac griji și le așteaptă cu sufletul la gură. S-au inversat rolurile. Mama lui Promy, zeița Temis aproape că s-a mutat la palat. So, ”Bring the girls back home!”

Promy îmi dă și mie un iPhone 7 în sfârșit, într-o noapte, la bucătărie, într-un context neprotocolar, ca să țin legătura cu cei din Olimp și mai ales să nu cumva să rămân în urma nimfelor, centaurilor, faunilor și muzelor invitate în sala tronului. Discuțiile de la palat sunt foarte aprinse, mai ales între Her și Promy. În timpul dezbaterilor de la palat (care sunt programate la ore mai puțin accesibile și durează mai mult decât ședințele mele obișnuite de vineri, de la două noaptea, astfel încât să strice somnul de frumusețe al lui Her), sărmanul Her se mai ascunde la budă, mă sună pe mine sau pe alții (pe iPhone 7!) și-l bârfește pe Promy. Într-o seară, Her reușește chiar perfomanța de a sta la budă trei ore. Când se întoarce, Promy îl ia iar la rost:
– Ce-ai pățit, frate, să-ți dau un laxativ?
– Frate, mai am un pic și chiar că-mi aplic legea interzicerii circulației, fac parkour. Sar direct de pe Olimp, pe bune, nu mai suport!
– Her, dacă o să faci așa ceva, cu puțin noroc, n-o să crăpi, dar o să ajungi șchiop ca Hefaistos, după ce l-au aruncat tăticuțu’ (al lui și-al tău), Știi tu cine și mămicuța, Madame Hera în prăpastie, când era doar un bebeluș! Asta pentru că era prea urât ca să-l mănânce....
– Păi tocmai asta e! Tu nu vrei să înțelegi cu cine avem de-a face! Cu d-ăștia care-și aruncă bebelușii în prăpastie (de mai multe ori, dacă e nevoie), în cazul în care sunt prea urâți ca să-i înghită personal!
– Frățioare, indiferent ce spui, eu știu că faci așa pentru că, de fapt, îți pasă de mine. Mai știi ce-i zicea Zorba lui Basil, șefului lui? Tu ești bărbatul pe care l-am iubit cel mai mult. Frumos ești, deștept ești, puternic ești, bun ești, reciclezi, faci mișcare, ba mănânci și bio. Ești aproape perfect. O scânteie de nebunie, atât mai trebuie... Și știu c-o ai, altfel n-ai fi ”prietena” mea.
– Da, sigur. Dar vezi că o simplă scânteie poate produce un incendiu.
Într-o zi, Promy e atât de obosit și de tensionat încât se dezbracă, se ascunde sub chadorul meu și intră în grevă. Promy gol? Asta nu-i mare lucru. Mai toată lumea l-a văzut. A stat mai mult dezbrăcat decât îmbrăcat. Dar Promy gol, sub chador, în grevă e ceva nou pentru Olimp. Cu siguranță, o să se bârfească.
– Lăsați-mă-n pace! Nu vă apropiați! Nu mă atingeți! Păstrați distanța igienică de 100.000 de ani lumină! Sunt în grevă! Vă rog să-mi respectați dreptul la grevă, dreptul la întuneric și la liniște! strigă Promy, ghemuit ca un fetus în placentă sub chador.
– Promy, ieși de-acolo! Ia uite, băi nene, drept la grevă! Acum ți-a intrat în cap că ai și drepturi! Ce tupeu! sare Jill.
– Taci, Jill! Lasă-mă-n pace! răspunde Promy printre dinți.
– Sparge placenta asta și ieși la lumină! îl provoacă Don Quijote.
– Taci, Don Quijote! M-am săturat să învii.
– Nu mai vrei să învii? continuă Don Quijote.
– Taci, Don Quijote! NU! M-am săturat să învii și să duc mereu cu mine povara asta nenorocită, mai grea ca bolovanul lui Sisif sau ca bolta lui Atlas! Nu mai vreau să învii, doar să renasc.
– S-o iei de la capăt, Promy? De la zero? întreabă Don Quijote.
– Da, să uit totul, să nu mai știu nimic.
– Dacă ar fi așa, n-ai mai fi tu însuți, zice Don Quijote.
– Taci, Don Quijote! Oricum nu se poate. Dar poate vrei să fii tu în locul meu. Eu m-am săturat.
– Vrei să vină și ”prietena” ta cu tine sub chador? Să nu te simți singurel! râde Her.
– Taci, Her!
– Ce ai, dottore El-Gol? Nu vrei nici terapia ”Bill și Monica”? Nici Maretti?
– Taci, Ile! Nuuu! Nu vreau nimic! Lăsați-mă-n pace! ”Mi-e... chador și doare!” Mi-e dor și doare – Taxi
– Păi, dacă ești în grevă, ce revendicări ai? intervine Mene.
– Să taci! Să tăceți toți! Și să vă cărați de-aici! se răstește Promy.
– Promy, nu te mai joci de-a Promy? mă lamentez eu.

Acum, Promy nu doarme nopți la rând de grija lui Mene, a lui Mi Ko și a lui Bebe junior. Mene abia a început o nouă viață, e încă în faza de entuziasm, nu e foarte conștient de context și de riscuri și ține să se implice cu orice preț în acțiunile din Olimp și în monitorizările de pe Pământ. Promy vrea să-l știe acasă, aproape. Poate e un pic egoist. Nu vrea să-l piardă. Dar mai mult ca orice, vrea ca Mene să trăiască:
– Mene, vreau să stai deoparte câteva luni. Te rog. Uite, sunt în stare să mă târăsc în genunchi în fața ta pentru asta. Nu am făcut-o în fața lor niciodată, dar în fața ta nu mi-e rușine să-mi îndoi genunchii...
– Nu te umili, frățioare și nici nu mai insista. Decizia mea e fermă. Vreau să-ți fiu alături. Să mă joc de-a Promy, cum spune Ile.
– Dar, dacă îmi ești așa alături, probabil te voi pierde. Nu știu dacă înțelegi cât de instabilă e situația, cum e politica, cum e sistemul. Obama nu doar latră, ci și mușcă. Și Al Gore e de vină. Tot mai vrei să te joci de-a Promy? Nu ți-a ajuns? Ai nevastă însărcinată. Vrei ca Bebe junior să-și înceapă ”viața” în Tartar? Să-și petreacă acolo copilăria? Ca... tine? Asta în cazul în care nu-i despică nimeni burta lui Mi Ko sau n-o jupoaie de vie până atunci. Un copil singur, în Tartar. Uitat acolo, în infern. O lună, un an, o sută de ani, o mie, un milion, numără tu, poate ai învățat să cuantifici mai bine ca mine...
– Taci, Promy! Nu eu îl arunc în Tartar. Nici tu. Știi bine cine. Iar tu de ce-mi vorbești așa? Și tu aveai copil și te-ai implicat.
– Deucalion era mare atunci. Și, crede-mă, a fost un coșmar pentru mine care mă bântuie mereu. Nu doar pedeapsa mea. Pe ea singură o mai puteam suporta, așa cum ai făcut și tu în Tartar. Dar Cutia Pandorei și potopul! Deucalion – gata să fie înghițit de ape sub ochii mei. Știi cum e să vezi oamenii pe care ai vrut să-i salvezi dispărând sub ape?! Pe copilul tău ucis în fața ta?! Degeaba mă zbăteam în lanțuri pe Elbrus. Focul meu nu mai avea nicio putere în fața puhoaielor.
– Ba da, Promy. Iar Deucalion a supraviețuit. La fel ca și tine. Și ca mine. Iar dintr-un om s-au făcut 7 miliarde.
– De a căror existență tu nici nu știai, iartă-mă, Mene.
– Nu contează, am aflat în cele din urmă și am început să explorez lumea. Atâta timp cât se poate. Îi mulțumesc cerului și... vouă pentru fiecare clipă de fericire. Indiferent dacă sunt doar 5 secunde. Crede-mă, știu să apreciez. Și, dacă mi se întâmplă ceva mie, lui Mi Ko sau lui Bebe junior, nu eu sunt de vină, nici tu. Știi foarte bine cine e de vină. Sistemul, la rândul lui, reprezentat prin... ființe raționale, posedate de telecomenzi, sceptre cu fulgerașe sau ”inelul puterii”. Mai exact, ăia care sunt recompensați cu Startarul pentru genocid. Poate te duci chiar tu să-i iei lui Știi tu cine un costum Armani, iar lui Madame Hera măcar o poșetă Vuitton de la magazinele din Startar, că nu au, săracii, mall în exil pe SPP1001! Și să le dai personal cadourile! Nu te mai culpabiliza inutil. Și nici pe mine să nu mă acuzi. Exact asta vrea Big Brother, na, acum am învățat și eu. Tu mai știi cât fac 2+2, Promy? Uite, eu vreau să duc mai departe flacăra din focul tău sacru. Flacăra olimpică, flacăra campionilor.

Mene îl îmbrățișează pe Promy. Îl strânge cu o forță extraordinară... obișnuită însă în familia lor. S-a întremat complet. Cu tenul bronzat, cu părul șaten-roșcat, ușor ondulat și cu o bărbuță scurtă și țepoasă, înalt și solid, într-o formă fizică mai bună ca Promy (căci face mișcare și mănâncă precum oamenii) și cu o ținută perfect dreaptă, Mene pare foarte puternic. Îl domină acum pe fratele mai mic care e tras la față și obosit, tremură, scapă totul din mână și pare gata să se prăbușească. Promy tace, închide ochii și savurează îmbrățișarea lui Mene care îl strivește, îi frânge oasele și le transformă în praf de stele.

Bebe unicornul parcă nu mai vrea să plece din Olimp, a prins rădăcini.... să sperăm că nu 827, din alea care trebuie hrănite cu Al-Cola. Nu comentează nimic, face numai monitorizare. Într-o seară, văzându-i pe titani și pe Her cum se contrează între ei și se plâng (uneori ajungând iar la numărarea minutelor și secundelor până la prăbușirea în Tartar sau înlănțuirea pe Elbrus sau la greva sub chador), Bebe intervine în discuție, privindu-i pe toți ironic, cu aerul lui superior:
– 1. Puterea e în mâinile voastre. Sunteți la putere, ce pula mea! 2. Mie nu mi-a fost jenă să-l înghit pe nenea Cronos, la nevoie. În cazuri extreme, nu hăpăi doar broaște râioase, ci și porcu’. Apropo, nu aruncați mărgăriSTARTARe porcilor. ”Margaritas ante porcas”. 3. Formularul (în baza căruia l-am păpat pe nenea) l-am așteptat pentru că mi-a fost solicitat. Promy, m-am uitat la tine cum agonizai și nu am intervenit imediat, pentru că tu mi-ai cerut să nu fac nimic fără formular. Prima ta reacție a fost una de furie și respingere la adresa acestei atitudini: cum, m-ai lăsat să mă chinui și să mor pentru că-ți lipsea o hârțoagă? Apoi, după ceva timp, ai raționalizat, ai reconstruit evenimentul și interpretarea a devenit: da, Bebe, ai făcut bine că ai așteptat, trebuia să acționezi într-un cadru legal. Sigur, legea e foarte importantă, dar trebuie să fie întotdeauna înaintea persoanelor? Iar legea poate fi și ea foarte aberantă. Chiar tu ai furat focul, Promy, când ți-ai dat seama că toate celelalte mijloace fuseseră epuizate și nu-l puteai obține altfel. Tu ai fost primul care l-a contrazis pe Big Brother și a calculat corect ”2+2=4”, nu degeaba ești și inventatorul matematicii. În concluzie, întotdeauna, trebuie să aplicăm lucrurile simple, de bun simț, de tip ”2+2=4”.

Într-o seară, în timp ce beau un pahar de vin de la Chiron cu Mene în cinstea lui Bebe senior și a lui Bebe junior, așteptându-l pe Promy să vină acasă, acesta apare într-un târziu, agitat și entuziasmat. În sfârșit, îl văd iar vesel, chit că tot neliniștit. Are o propunere de a lărgi echipa:
– O vom lua cu noi pe bomba-sexy, blonda irezistibilă, asta...
– Udrea? mă interesez eu uimită.
– Nu, mă, blonda sexy, amanta lui Collin Powell și presupusa agentă KGB... Corina Crețu.
– Doamne ferește! sar eu.
– De ce nu? Are experiență. E buuună. E clar că o excită și pe ea politica. ”Are temperatură mare între picioare”. Și n-ai zis tu să promovăm muritorii, în special femeile, că au fost defavorizate?
– Păi, Corina nu a fost deloc dezavantajată, e dintr-o familie de politruci, ta-su a studiat la Moscova, iar ea a fost în gașca lui Iliescu. Nu, în niciun caz! Îmi voi folosi dreptul de veto!
– Dar tu nu ai drept de veto! Eu sunt șeful. Numai eu am.
– Nu, TU n-ai niciun drept.
– Hai, mă, Ile, mai ești și la mine acasă...
– La maică-ta-n casă, nu acasă. Tu n-ai nicio casă. Eu mă simt mai acasă decât tine aici.
– Sigur că da... Uite, am ales-o pe Corina. E pefectă... mai mult ca perfectă. Corina, chiar acum ai o revelație! Fii atentă, revelațiile nu pot greși. Ascultă-mă! E sigur, ești aleasă! Tu ești aceea. ”You’re chosen. You’re the one!”
– Nu-l crede, Corina! Revelațiile astea sunt niște prostii. Să nu crezi nimic. E un trădător, mincinos, porc și ticălos. Îl urăsc, îl urăsc, îl urăsc!
– Ile, lasă odele! Nu e voie să urăști la noi în echipă! Doar să iubești!
– Bine, Promy, dar vreau să te întreb ceva. Pot să rămân la voi acasă... la maică-ta în casă, în Olimp?
– Da, Ile, ești binevenită. Nu de alta, dar ne e frică de vampiri. Dacă ne sugi tot sângele? Și mai ești și cea care l-a adus pe Bebe inorogul în echipă, deși nu știm mai nimic despre el nici măcar acum, în ceasul al doișpelea. Apropo, ai idee dacă Bebe poate trage bășini... cu arome de bășini? Am impresia că face numai de-alea cu iz de parfumuri scumpe, plus unele nu tocmai legale.
– Vai, Promy, sunt atât de fericită... Aș da orice să rămân la voi. Chiar și un iPhone 7. Vai, Promy, mă temeam că o să spui ca Alex cândva: ”Ile, ai resuscitat niște morți neîngropați, pe jumătate putreziți: pe mine, pe Mene (din adâncurile abisurilor), chiar și pe Alex (bolnav de cancer), pe Jill (victima regimului din Brazil) sau pe tine. Ne-ai făcut respirație gură la gură cu suflarea ta muribundă, parfumată, dar otrăvită, de fata doctorului Rapaccini. Ca să te uiți cum agonizăm, în continuare, în parametri mai mult sau mai puțin optimi. Fascinant, nu? De ce ne-ai înviat? De ce nu ne lași în pace? De ce nu vrei să ne respecți dreptul la întuneric și la liniște? Ca-n poezia lui Sorescu: ”Învierea lui Lazăr”: ”Ce mi-ai făcut, Doamne / Tocmai când mă deconectasem! / Parcă mi se luase o ceață de pe ochi / Și începusem să văd întunericul / (...) Acum parcă mi-a dat cineva cu un par în cap / Și revin la vechea năuceală”. De ce nu vrei să accepți sfârșitul?”
– Pentru că ”Sfârșitul nu-i aici” Sfârșitul nu-i aici – Florian Pittiș și Pasărea Colibri . Așa cânta Pittiș la festival, la Folk You, la mare. Dar ce crezi: Bebe poate trage bășini normale?
– Promy, nu mai schimba vorba! Habar n-am dacă Bebe poate trage bășini normale. Mai bine nu-l întrebăm. N-o să ne spună nimic. Mă frământă însă și pe mine ceva. Eu sunt Pygmalion, sculptorul îndrăgostit de creația lui și tu Galateea, statuia?
– Nu, mai curând invers: eu – Pygmalion și tu – Galateea. Mai curând tu ești creația mea. Nu ești perfectă, ești strănepoata lui Dracula, faci multe prostii, dar mi-ești dragă. Ești o statuie vie. Când Zidul se prăbușise peste tine și erai acoperită de o grămadă de moloz, am suflat... și praful s-a risipit. Ei bine, mi-am suflat șuvița. Am spus și cuvântul magic: ”Pneumonoultramicroscopicsilicovulcaniconioză”. Respiră, Galateea! Inspiră, expiră! Inspiră, expiră! Deși mă cam sufocam de emoție...
– Mi-ai dat o gură de aer, Pygmalion! Pregătit să-mi faci respirație gură la gură, dacă e nevoie?
– O, da, am supt o bomboană Tic Tac... cu aromă dementă, ăăă, de mentă. Respirație rece ca gheața. Numai două calorii. Dar mi-e un pic teamă să suflu, să nu te criogenez.
– Hai încearcă! Să știi că mi-am dat seama că tu ești singurul ”Big Brother” pe care-l iubesc... după Iisus și Mene, bineînțeles. Tu ești presse-papier-ul cu coral indestructibil care-mi protejează și îmi întărește sufletul mai mult ca Al-Cola și cele 827 de rădăcini! Dar nu sunt cam bătrână pentru tine, dottore El-Gol? Am cam pierdut șirul anilor.
– Mie îmi spui?!
– ”You’re so fucking special”, metrosexualule, chiar dacă stai toată ziua la oglindă sau la shopping.
– Uau, asta-i nouă! ”Toate-s vechi și nouă toate!”. Ce tare! În sfârșit, ceva care mi se potrivește. Nu mai sunt un geniu neînțeles. Nu-mi vine să cred. În cele din urmă, sunt înțeles. Nici nu știți cât apreciez asta, muritorilor!
– Nu, acum pe bune, ”you’re so fucking special”. Ce naiba ai găsit tu la mine?
– Vorba lui Bebe...”Nu comentez nimic. Nu mă cobor la nivelul ăsta”.
– Vezi? Iar eu nu o să mă ridic niciodată la nivelul tău.
– Nu, Ile, am glumit. Nu-i nimic dacă nu poți să te ridici la nivelul meu. O să cobor eu la tine. Sunt obișnuit să mă cufund în mlaștina cu broaște râioase și să mă amestec cu masele. O să cobor eu și o să te ridic și pe tine. Adică o să te iau în brațe!
– Nu o să mă domesticești niciodată.
– Nu-i nimic, m-am învățat cu femeile sălbatice, geme Olimpul de ele, începând cu Antenuța.
– Nu crezi că am mers prea departe?
– Prea departe nu există pentru mine. Niciodată nu e prea departe. N-am limite. În afară de cea a bunului simț, a lui ”2+2=4”. Asta nu trebuie să uităm.
– Hm, mă întreb dacă tu ești pregătită, Ile... intervine Mene.
– Pregătită pentru ce?
– Să ne ajuți mai departe, continuă Mene.
– În ce sens?
– Păi, uite, de pildă să-i schimbăm scutecele lui Bebe junior, râde Mene. O să fie o întreagă aventură. Și cred că o să aibă o guriță cel puțin la fel de mare ca a lui Promy... nenea Promy.
– Sper că da. Ăsta să fie cel mai mare căcat din viața mea și voi fi fericită.
– Perfect! Ă... mai mult ca perfect! ”Gaudeamus igitur / Iuvenes dum sumus”. ”Sunt tânăr, Doamnă, tânăr!”, cum zicea Florian Pittiș? ”Sunt tânăr, Doamnă, tânăr cu spatele frumos / şi vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă, / să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os / şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă.” Sunt tânăr, Doamnă! – Mircea Dinescu, în interpretarea lui Florian Pittiș , ”Tânăr și neliniștit”... râde Promy.
– Bunică-mea a trăit până la 87 de ani urmărind zi de zi serialul pe PRO TV. Asta o ținea în viață.
– Nu te speria, Ile, telenovela continuă, ce, crezi că am găsit Mecca sau măcar pe Elodia? S-a terminat ancheta? Apropo, te mai excită politica, te mai joci de-a Promy?
– Tu ce zici? Ia verifică-mi temperatura. Cred că o să ți se strice termometrul.
– Aoleu, ”are, are... temperatură mare între picioare”! Știi ce, Mene merită o statuie la Luvru. Trebuie să-i facem una. Și, pe lângă astea, poate câștigă și una de aur... un Oscar la Hollywood. O să meargă pe covorul roșu să-și ridice premiul. Poate producem un film. Mă apuc de scenariu și regie. Uau, parcă văd: lansare ”Titan Pictures”, cel mai tare film din istoria Hollywoodului în care jucăm noi...
– Super, frățioare, dar cred că ai început din nou să ai idei trăsnite gen Startar! Ce-ai băut? sare Mene.
– Numai Al-Cola, frățioare!
– Oscar sau nu, ce contează? spun eu. Continuăm împreună. Uite, mi-am dat seama chiar acum că această poveste... ”Examen cu Big Brother” (volumul I!), toată nebunia asta cu gust de bere Tutti Frutti, fără alcool, dar cu Al-Cola, zăpăceala asta de frutti-fresh-uri... frutti-flash-uri, este, de fapt, un roman de dragoste!

Examen cu BIG BROTHER (XIX): Execuția... legală a timpului

Alegerile sunt, în sfârșit, validate, voturile noastre au fost recunoscute, așadar putem să sărbătorim! Bebe ne invită la o plimbare deasupra Olimpului, incredibil, se oferă să transporte chiar el câțiva yahoo-i... pardon, umanoizi. Îl ajută Pegas și Rocinante, prietena lui Pegas, proaspăt dotată cu aripi și cea care a încălcat flagrant legea circulației a lui Her și a stabilit un nou record de viteză în zbor (întrecându-l, astfel, pe Pegas). Mai întâi, ne urcăm eu și Promy pe Rocinante, Alex și Jill pe Bebe, iar Her și Don Quijote pe Pegas. Ne înălțăm deasupra Olimpului, până aproape de nori. E frig și bate vântul, dar e un aer așa de curat! Inspirăm adânc. Să avem rezerve pentru mai târziu. Dedesubt, se zărește marea de un albastru intens, uniform, atât de ispititor că, la un moment dat, Her sare de pe Pegas și plonjează în valuri. Noi restul (mai ales eu) abia ne ținem pe caii zburători, nu mai încercăm alte experimente.

După un zbor destul de solicitant, facem un scurt popas pe insula Skiathos, lângă pădurile de pini, pe plaja cu nisip fin, argintiu, într-un golf în care apa e de un albastru-turcoaz, orbitor și... foarte curată cel puțin la mal, mai încolo nu se mai aplică, e Poseidon, frățiorul lui Știi tu cine, contracandidatul lui Chiron și stăpânul apelor. Alex și Don Quijote rămân la mal (Alex nu se simte prea bine, iar Don Quijote, mai de modă veche, se jenează să se dezbrace), dar eu și Jill înotăm cât putem (undeva puțin mai departe de geamandură), iar Promy face scufundări. Ne întoarcem fericiți, râzând, stropindu-ne și scuturându-ne părul ud. Promy iar și-a stricat coafura, dar de data asta nu regretă. Urmează seria a doua: Epimeteu și Pandora pe Bebe, Deucalion și Pira pe Pegas, iar Meneceu și Mi Ko pe Rocinante. Atlas rămâne jos: pe el nu-l poate transporta nimeni. Oricum, nu-și ridică ochii de pe consola de jocuri video.

Scuturându-și stropii de apă din păr, Promy se așează lângă mine, mă ia de mână și mă privește zâmbind, cu ochi mari și strălucitori, albaștri fosforescenți ca ai extratereștrilor rebeli de pe Dune sau precum coralul din presse-papierul de pe Gliese:
– Ile, ce zici, te mai excită politica, te mai joci de-a Promy?
– O, da, e un joc periculos, dar îmi place. Nu regret nimic. ”Je ne regrette rien”. Cred însă că Her nu o să se mai joace, cel puțin pentru o vreme, de-a ”Bahmu și Prigo” cu puterea.
– Ai grijă totuși la temperatură... măcar la ”aia dintre picioare”, să n-o depășești pe Antenuța.
– O las pe ea să bată toate recordurile, știu că are alergie la orice competiție. Ai grijă însă să nu te vadă cu trei muritoare odată, o blondă, o brună și o roșcată, parc-am fi armata ”amazoanelor” lui Gaddafi, știi că el avea gardă personală de femei. Turbează Antenuța, o să spună că ești un porc mai mare decât credea ea și, eventual, c-ai lăsat-o însărcinată pe Mi Ko. Și mai bine nu te apuci să-mi testezi temperatura, s-ar putea să ți se strice termometrul.
– Termometrele sunt protejate prin lege, așa a zis Her. Nu știai de legea termometrelor?
– Dacă s-o aplica la fel de mult ca și celelalte ale lui Her!... Oricum, să știi că te iubesc din ce în ce mai mult. Nu până la Lună, la Soare, la Gliese, la VJ45 sau până la SPP1001, ci infinit de mult și la un nivel de intensitate insuportabil nu doar pentru tine, ci și pentru Malraux... ăla care zice că singurul lucru insuportabil e că nimic nu e insuportabil.
– Ba nu, știi care e singurul lucru insuportabil?
– Să-ți lipsească Maretti și iPhone 7?
– Nu, Ile, indiferența. Asta chiar e insuportabilă. Indiferența e insuportabilă, crede-mă, Malraux!
– Cred că ai dreptate. Sunt pe punctul de a consuma ambrozie și nectar, ca sî fiu și eu nemuritoare și să rămân cu tine, deși îmi vine să vomit numai când mă gândesc la ele ca Meneceu.
– Să-ți dau puțină ambrozie și nectar? O să fac pe mine de râs când o să le iei.
– Cred că mai aștept un pic. Oricum, te iubesc prea mult și mi-e teamă. Mai mult poate fi prea mult, nu ziceai chiar tu? Parcă ai fi numai tu peste tot.
– Lasă, Ile, asta nu-i rău. Și nu trebuie să analizăm tot în detaliu. Unele lucruri mai bine le lăsăm așa cum sunt, să nu le stricăm. Să nu se piardă magia....
– Păi, ce-ai pățit? Tu crezi în magie? Parcă erai cu tehnologia!...
– Nu mă refer la magia aia gen ”vrăjitoarele Melissa și Vanessa” care papă milioane de parai de la vedete și fotbaliști! Dar, Ile, ”a kind of magic” trebuie să existe.
– OK, voi încerca să prezerv această magie, orice-ar fi. Știi ce, mi se pare că, în ultima vreme, cu toate evenimentele astea tensionate, arăți mai fericit.
– Nu doar arăt, ci sunt. Dar și tu pari. Cred că te simți mai bine printre titani... măcar printre unii dintre ei.
– Probabil că de-aia am ales să locuiesc în Titan la București.
– Vezi? Nu e predestinare, ci o alegere liberă. Rămâi atunci în Titan, ești binevenită. Îți priește. Nu m-am referit la nenea Cronos!
– Îmi explici și mie, te rog, dacă nu cumva se strică misterul, de ce îmi acorzi atenție tu mie, o biată muritoare? Tu ești perfect.
– Mai mult ca perfect! Aș vrea eu. O dovadă că nu e așa sunt chiar oamenii pe care i-am creat și i-am înzestrat fizic, psihic și intelectual. Ți se pare că sunt perfecți? râde Promy.
¬– Indiferent de asta, tu ești un super-erou, un VIP, nici nu ar trebui să mă bagi în seamă.
– Aș fi preferat să vorbesc cu Bebe. Dar, dacă Bebe mă consideră un yahoo și nu vrea ”să vorbesc cu mine” cum zice EBA, ce să fac? Și ce super-erou și VIP sunt eu? Un VIP fără drept de vot. Natural born chained.
– Lasă vrăjeala, Promy! Ai grijă că eu nu te aștept mai mult de o sută de mii de ani.
– Cuuum?! Așa puțin?
– Asta e, sunt o biată muritoare, mai mult nu-mi permit. Până și Penelopa voastră l-a așteptat pe Ulise numai douăzeci de ani.
– OK, fac tot posibilul să mă încadrez. ”I’m doing my best”.
Când se întoarce ”seria a doua” de la plimbare, Deucalion propune să mergem cu toții pe planeta VJ45 unde locuiește el în prezent împreună cu soția, Pira. Acceptăm toți cu entuziasm. Chiar de la intrarea pe VJ45 ne întâmpină o lumină proaspătă și vie ca după o ploaie ușoară de aprilie. Stația orbitală, foarte modernă și elegantă, din sticlă, cu o arhitectură futuristă, dinamică, e amplasată lângă ocean. Deucalion ne arată biroul său, tot din sticlă, spațios și stilat, cu vedere la ocean. Dacă tot suntem la malul ocanului, de ce să nu facem și o baie, măcar ca să ne udăm la loc? Toată lumea aruncă toate hainele (mai puțin Alex și Don Quijote) și plonjează în valuri. Înotăm destul de departe, pentru că apa are o salinitate ridicată și ne ține la suprafață. Unde e Her? L-am pierdut pe drum? A, a ajuns undeva, departe, în larg, mai are un pic și traversează oceanul, era cât pe-aci să nu-l vedem. Caii sunt pe mal, tropăie prin valuri și se stropesc fericiți. La un moment dat, apele se dau în lături și se deschide o punte până departe, în zona lui Her. Bebe a făcut asta? Nu, Bebe nu. Nici Promy. Caii pășesc pe punte și se îndreaptă spre Her. La mal apare o barcă cu motor care parcă îi așteaptă pe Alex și pe Don Quijote să se urce. Bebe? Promy? Nu, niciunul nu are nimic de-a face cu asta. Alex și Don Quijote se urcă în barcă și avansează și ei în viteză spre Her. Promy se bălăcește un pic, mă stropește, apoi, surprinzător pentru cineva care se teleportează și la toaletă, iar în apă se rezumă de obicei la sărituri și scufundări, începe să înoate în viteză spre Her și-l depășește.

În larg, Promy se oprește să-și tragă sufletul. Se întâmplă ceva, cerul și oceanul încep să-și schimbe culoarea. Simt o presiune în aer și un miros ciudat... de sânge. Cerul se înroșește, apele clocotesc, vânturi fierbinți mă izbesc cu putere în față. Apoi, brusc, totul îngheață și încremenește. Încerc să avansez cu orice preț, dar mă simt blocat, nu mai pot face nicio mișcare. Mă zbat, dar nu reușesc să mă eliberez, iar zvârcolirile sunt din ce în ce mai slabe. Îmi pierd puterile, respirația mi se stinge încet-încet. Captiv într-un sicriu de gheață purpuriu. Nu pot face nimic. Aud uvertura la ”Tristan și Isolda” – Wagner . Poate că e sfârșitul. Mai bine. Deodată, simt un parfum de trandafiri în aer. Gheața începe să se crape și se transformă în petale de trandafiri roșii care curg în valuri peste mine și mă acoperă. Acum pot să înaintez, aș putea traversa tot oceanul de trandafiri roșii. Dar nu vreau. O să mă las în plută. Să alunec în voia valurilor. Nu mai fac niciun efort. Fie ce-o fi. Plutesc, nu-mi pasă unde voi ajunge... Deodată, aud un fâlfâit de aripi și văd pescăruși apropiindu-se de mine tot mai mult... Nu suport păsările. Cărați-vă, lăsați-mă în pace! Se așează pe mine, unul pe piept, altul pe mâna dreaptă, altul pe piciorul stâng. Altul îmi vâră ciocul în ficat. Dispăreți, lăsați-mă în pace! Tresar puternic și înghit apă cu gust de sânge. Întreg corpul mi se contorsionează sălbatic în încercarea disperată de a scăpa de ele. Dar nu reușesc, parcă ar fi niște excrescențe naturale ale corpului meu. Mă vor sfâșia. Mă vor devora. Nu va mai rămâne nimic din mine. Dar, bizar, ghearele lor sunt moi și pufoase ca de catifea și se preschimbă în petale de trandafiri. Parfumul de trandafiri mă învăluie, petalele curg în cascade. Apa are gust de dulceață de trandafiri. Liniște, ca atunci când îi privesc noaptea pe cei dragi dormind... Aud Studiul op. 10, nr. 3 în mi bemol major - Chopin și mă las să plutesc în voia valurilor. Nu mai mi-e frică.

***

Ca de obicei, fericirea e de scurtă durată. Promy a apucat totuși să ”asculte” liniștea două nopți la rând și să-i privească vrăjit pe cei dragi dormind. Asta e acum plăcerea lui cea mai mare, de când i s-a reunit familia. Se bucură de fiecare secundă petrecută cu frații și cu fiul lui, chiar și când ei dorm (mai puțin Mi Ko, secretara din China a lui Meneceu și Atlas care nu se poate opri din jocul ”Plante vs. Zombie”, mai avem un pic și-l hrănim forțat ca la Guantanamo). La următoarea ședință cred că o să propun o normă minimală de liniște și fericire: minim 5 minute pe săptămână pentru Promy.

Deși alegerile în Olimp sunt oficial validate (cu toate că, practic, numai noi le recunoaștem), soarta Startarului continuă să ne facă nopți albe... mai exact negre ca Bebe inorogul. Nu mai sunt bani de la buget pentru finanțarea proiectului, am putea spune că ”nu tot ce zboară se mănâncă” sau ”nu tot ce zboară te mănâncă”, în termenii lui Promy: chiar așa și e, nu tot ce zboară e horror, ce, Bebe și Pegas, mai nou și Rocinante, caii zburători, sunt horror? Din ce în ce mai mulți (începând cu Her, inclusiv Deucalion care e pe punctul de a-l repudia pe ta-su, Promy) sunt absolut revoltați de Startar pentru modul în care sunt ”recompensați” ticăloșii cu genocide la activ, puterea lui Bebe scade tot mai mult, și-a consumat aproape toată energia, e aproape străveziu, mai are puțin și se va volatiliza, în timp ce forța lui nenea Cronos crește neîncetat (în închisoarea de lux din Startar), iar acesta amenință să spargă scuturile lui Bebe și ale lui Promy. Scuturile din Olimp și de la casa lui Promy au fost deja dezactivate, dar a rămas cel mare din ”Startar” al lui Bebe. Trebuie să-l oprim și pe ăsta cât de curând ca Bebe să se poată reface.

Promy se frământă cumplit (iar cade din pat și de pe scaune, dărâmă tot în cale și sfărâmă orice obiect atinge): știe că ”Startarul” trebuie închis (era, oricum, o strategie de a-i ține acolo pe olimpieni până la alegeri), dar se teme de potențialele complicații rezultate din eliberarea zeilor. Oricând situația se poate răsturna: azi pe tron, pe Mytikas, stăpân al Olimpului, mâine în Tartar. Bahmu și Prigo. Telenovela continuă și nu știm dacă am găsit-o pe Elodia. Mai mult, nenea Cronos e din ce în ce mai periculos și amenință întreg universul: ar putea oricând sparge scutul și hăpăi tot ce-i iese în cale. N-a avut milă nici de proprii copilași. Va înghiți tot: Olimpul, Pământul, Gliese, VJ45, poate ajunge și pe SPP1001 să-și revadă fiul pe care era gata să-l mânânce când era doar un bebeluș (Știi tu cine... Zeus a fost singurul care i-a scăpat). Acum, Zeus a ajuns, într-adevăr, cam mare și scârbos: s-ar putea să-l vomite. În Olimpul ăsta toți îți produc silă. Dar, să nu uităm, chiar și Știi tu cine... Zeus a fost un copil traumatizat. Ce să ne mai mirăm de cum se poartă apoi! O țară de traumatizați. Unul mai traumatizat ca altul. Cu Promy în frunte.

Să ne facem talibani ca să salvăm lumea? Să salvăm copilașii din Siria, electrocutați de al-Assad și cu unghiile smulse, intoxicați cu gaze sarin prin intermediul rachetelor și... eventual cu bomba atomică? Să salvăm lumea de dictatori prin războaie... cu mici ”pagube colaterale” cum se zice la NATO (asta se traduce prin ”copilași, femei, bătrâni etc.”)? Salvăm copilașii ucigându-i prin alte metode? Poate că ale noastre sunt mai prietenoase, oricum, n-aveau nicio șansă, de ce să se mai chinuie? Pentru salvarea mea, eu nu am vrut ca Promy să se transforme în taliban. La fel și Meneceu.

Chiar dacă vrea și el să trăiască, Promy nici nu clipește când vine vorba de propriul sacrificiu, deși i-e greu să le accepte pe ale familiei și ale prietenilor. Dar poate expune întregul univers? Bine, nu face el direct răul, dar își va reproșa, îl va chinui conștiința mai mult decât torturile de pe Elbrus și din Tartar. Și cum să procedeze? Să-l pună în lanțuri pe nenea Cronos și să-l tortureze până când va ajunge și el ca o bacterie probiotică – cum era când noi l-am eliberat din Tartar – și n-o să-i mai ardă de conspirații? Cum era... Mene? Cum era chiar el, Promy? Eventual și pe Antenuța, prietena din copilărie, fata căreia i-a pus mâna pe țâțe prima oară? Sau pe Hermes?

Binele e surprinzător, imprevizibil (gestul lui Promy de a dărui civilizația oamenilor pentru a-i ajuta nu doar să supraviețuiască, ci să și evolueze, salvarea lui Promy de către Her etc.), dar răul poate fi prevăzut, e anticipabil însă, din păcate, nu în toată amploarea sa (Cutia Pandorei, pedeapsa lui Promy, potopul etc.). Răul este în mod (mai mult sau mai puțin) evident identificabil ca rău și trebuie nu doar respins, ci și condamnat public, sub aspect juridic, ca balanța lui Temis, mama lui Promy, să-și găsească echilibrul măcar pentru o secundă.

Nu trebuie să folosim orice metode, dar nici să ne fie prea milă de ticăloși: l-am eliberat pe nenea Cronos, iar el s-a întors împotriva noastră așa cum Ștefan Cantacuzino l-a vândut pe Brâncoveanu turcilor, după ce acesta din urmă l-a iertat pentru trădare. Ticăloșii trebuie să fie pedepsiți, nu să primească ”pensii nesimțite” de milioane ca Vișinescu, securistul torționar de la închisoarea Râmnicu-Sărat din timpul comunismului ori ca Marin Pârvulescu, unul dintre cei care l-au ucis pe disidentul Gheorghe Ursu. Nici să-i punem pe dictatori pe prima pagină în revista Vogue, așa cum a apărut doamna al-Assad, prima doamnă a Siriei, englezoaică la origine: cea mai frumoasă, cea mai șic (doar se îmbracă la Channel), cea mai modernă, mai deschisă, mai bună, mai caritabilă (implicată în educația copiilor și schimbarea mentalităților), gata să spargă Zidul împreună cu Roger Waters la nevoie, că ține la PR. Trebuie să pară caritabilă dacă așa e trendul. Fac pariu că are și cauze pe Facebook și-și colorează pagina de Facebook (la care numai ea are acces) în roz, în ziua luptei anti cancer la sân. Păi de-aia a și ordonat masacrarea copiilor din Siria, îi era milă de ei, când i-a văzut așa neajutorați: singuri, fără părinți, fără o mângâiere, morți de foame și fără adăpost.

Nu trebuie să-i încurajăm să tortureze și să ucidă. Pentru că ei nu se pot opri singuri. Vișinescu la 88 de ani a bruscat un reporter, Știi tu cine... Zeus ar da orice să-l vadă iar în lanțuri, cu pironul în piept și sfâșiat de vultur pe Promy, să mai azvârle o Cutie a Pandorei în lume sau să mai trimită un potop. Mulți nu au nicio conștiință. Nu sunt nici măcar Dorian Gray-s. Ăla era măcar hăituit de Portretul său. Nu le pare rău, dimpotrivă. Se bucură de ce au făcut. Cel mult, singurul lor regret e că le-au rămas supraviețuitori. Cum a fost Deucalion – singurul supraviețuitor al potopului lui Știi tu cine.

Din ce în ce mai revoltat de Startar, Her îi face mereu scene lui Promy:
– Promy, îmi vine să te omor! Cum? Îți pasă mai mult de nenorociții ăștia decât de frații tăi și de ”prietena” ta care te-a salvat de jde mii de ori, am pierdut șirul deja?... Din două în două minute, ”Help, Her, help!”. Dar acum, gata: eu o să fiu primul azvârlit în Tartar... Tartarul real pentru Startarul tău fantasmatic pe care îl urăsc!
– Omoară-mă, dacă poți! Ce bine ar fi! Nici nu știi cât invidiez muritorii! Ce n-aș da să mor de cancer de la sex oral, cum zicea Michael Douglas! Cum să nu-mi pese, Her?! Mi se rupe inima. Tu nu doar că ți-ai asumat sacrificiul puterii, dar ai fost mereu lângă mine, la orice oră din zi și din noapte. Ai ucis monștri pentru mine. M-ai vegheat, m-ai încurajat, m-ai făcut să râd, mi-ai spus o vorbă bună când toți mă scuipau și mă împroșcau... cu epitete și etichete stupefiante și absurde. M-ai îngrijit... m-ai uns și cu cremă cu nectar și ambrozie la fund... Mi-ai dat un sărut gay salvator când abia ieșisem din portal și eram în comă. Ai făcut mult pentru mine. Prea mult... necuantificabil. Dar nu știu dacă ne putem salva pe noi sau universul cu orice mijloace. Iartă-mă, te rog! Știu că ți se pare revoltător și injust.
– Și tu îi tratezi pe ticăloșii care merită fiecare pedepse eterne mai mari ca a ta... în special pe nenea Cronos, apoi pe Hermes și pe Antenuța, ca să nu zici că generalizez, ca și cum ar fi niște ființe obișnuite. Nu, Promy, nu sunt așa! Sunt niște monștri pe care tu îi lași să distrugă totul, inclusiv pe noi. Îmi vine să te scuip, să te fac bucăți și apoi să-ți teleportez resturile pe SPP1001 ca să se ocupe tăticuțu’ de ele... cred că abia așteaptă.
– Scuipă-mă, tu ești la rând. Exilează-mă pe SPP1001. Fă-mi ce vrei, Her. Te înțeleg. Iartă-mă!
Promy se zbuciumă în continuare... Și-a pierdut dintr-o dată tot cheful de viață. Nu mai vrea să facă baie în Mediterana sau în Ataraxia de pe Gliese, nu mai vrea să mănânce nici măcar Maretti, nici să se joace ”de-a Bill și Monica”. Corpul încordat, îmbrobonit de o sudoare rece, are din când în când tresăriri bruște, foarte puternice. Buzele îi tremură și are iar privirea rătăcită. Stă mai mult pe jos, ghemuit, ca să nu mai cadă din pat și de pe scaune.

Unghii murdare și însângerate, înfipte în Zid, râcâindu-l cu disperare, la nesfârșit. E zgrunțuros, masiv și rece. Vreau să-l sfâșii. Vreau să se facă lumină. Dar unghiile mi se rup, degetele mi se frâng, oasele îmi sunt strivite. Mai toate imaginile mele (fie în literatură ori în arte plastice) sunt așa: eu pe Elbrus, în lanțuri, cu pironul în piept, cu ficatul sfâșiat de bestie. Mă uit la ele mereu, năucit și înspăimântat. Nu pot să mă obișnuiesc. Iisus e și el reprezententat mai tot timpul pe cruce. Iar Mene săracu’ nu are nici măcar o statuie la Luvru. Poate ar trebui să i-o facem. Nu e nimic eroic, înălțător, nimic solemn, nimic tragic ca-n muzica lui Wagner. E doar o glumă proastă. Nu sunt Tristan, nu sunt Siegfried. Nu sunt un luptător german care râvnește la o moarte eroică și așteaptă să se deschidă porțile Walhallei. Nu am cultul morții, ci pe al vieții. Nu cred în ideologiile care glorifică moartea, de multe ori sunt doar stimuli și justificări ale violenței (inclusiv de stat). Nu vreau războaie. Nu sunt un supraom, un Zarathustra străin și distant, un deus otiosus superior, retras în sferele lui inaccesibile muritorilor de rând. Am coborât alături de oameni și am trăit la fel ca și ei. Aș vrea să-mi semene mai mult mie decât lui Știi tu cine. Aș vrea să nu fie bestii și ei. Nu am căutat cu orice preț sacrificiul. Nu e un scop în sine, ci doar un mijloc. L-am acceptat ca atare. Dar lanțurile sunt mult prea grele. Mă strâng prea tare. Zidul rămâne inalterabil și surd. Cu un ciot de mână, continui să râcâi, ritmic, din inerție.

***

Simțind tensiunea și pericolele, înțeleptul Chiron centaurul, noul stăpân al Olimpului, liber ales, vine împreună cu Bebe ca să discute cu Promy. Bebe are ochii stinși și aproape că se poate vedea prin el. Tace. Chiron izbucnește în schimb:
– Băi, Promy, să știi că nu te las așa nici pe tine, nici Olimpul, nici universul. Tu ar trebui să mă asculți pentru că eu sunt pe de o parte ”stăpânul” tău, liber ales (chiar cu votul tău), iar pe de alta pentru că sunt pe jumătate cal, adică semi-houyhnhnm. Te rog, ascultă-mă! Tu ții mai mult la principii decât la soarta ta, OK asta se poate accepta. Ții la principii mai mult decât la soarta mea, a lui Her, a părinților, fraților și prietenilor tăi. Asta se poate înțelege, de asemenea. Dar să ții la principiile astea mai mult ca la soarta universului! ”Intelectualii doar scuipă, nu mănâncă coaie”, ziceați voi. Bine, nu te fă taliban. Lasă-i să-ți mănânce ție coaiele. Sau mie sau lui Her sau lui Meneceu. Ori poate lui Deucalion. Nu contează. Dar nu o să se oprească la coaiele tale... sau ale noastre, o să mănânce și copilașii de pe Gliese cu tot cu florile lor albastre de cactus. O să devoreze inimioare de copilași de pe VJ45, la un grătărel pe malul oceanului. Iar tu o să fii fericit că ți-ai respectat principiile.
Promy sparge paharul de votcă între degete. Sângele i se scurge încet pe mână. Se uită pierdut la cioburi și la sânge, dar lasă totul așa și nu zice nimic.
– Ascultă-mă, Promy! Trebuie să terminăm odată cu Startarul: o să facem o închisoare mai simplă, fără fițe, mai mică, fără atâtea facilități, cu un simplu scut energetic (pe ale lui Bebe le eliminăm chiar azi), să ne încadrăm în buget. O să-i ținem acolo, fără privilegii. Ancheta va continua. Eu am anunțat evident că sunt liberi... să aleagă între privilegiile închisorii și eliberare. Ai văzut pentru ce au optat majoritatea. Sunt încă acolo. Mingea e în terenul nostru. Încă. Tu mi-ai făcut scandal public și în particular că am desfășurat o anchetă rapidă și superficială. Așa e, ne grăbeam că erau alegerile, iar puterea lui Cronos creștea. Minunat. Este un lucru minunat că ne-am certat și toată lumea știe. Acum vei face scandal oficial încă o dată, chiar când voi spune că închid Startarul din lipsă de fonduri și că-i voi elibera: vei contesta rezultatele anchetei și vei solicita reluarea ei. Nimeni nu va fi surprins de o astfel de atitudine din partea ta. Eu, deși nu sunt de acord cu tine, în mod democratic, pentru a risipi orice suspiciuni, voi aproba redeschiderea anchetei, făcută de altcineva, nu de mine (pot fi și Minos și Ninos ca să fim credibili). Iar ancheta poate să dureze... și mai mult ca la București, și mii de ani, cât vrem noi. Măcar să mai câștigăm timp. Iar pe Cronos, dacă-l mai tratezi cu menajamente, să știi că te teleportez chiar eu pe SPP1001. Cronos trebuie anihilat, puterea lui e prea mare. Sau vrei să-ți numeri la nesfârșit minutele și secundele... ție și alor tăi? Trebuie să învingem timpul, să-l oprim. Sine die. Dacă nu vrei să recurgem la mijloace prea neelegante, am putea să-l criogenăm. Știi cum e cu Duhul din lampa lui Alladin... trebuie să rămână în lampă. Dacă te prind c-o freci...
– Promy, ascultă-l pe Chiron, că altfel îți beau tot sângele cu riscul de a intra în comă alcoolică sau de a face diabet! sar și eu.

***

O nouă șansă de a face o ”plimbare” în Tartar, doar n-o s-o ratez! Promy și Deucalion trebuie să coboare în Tartar pentru a face planurile noii închisori ”după buget” și pentru a pregăti transferul olimpienilor în aceasta. Poate că nenea Cronos rămâne acolo, e mai sigur să fie criogenat la fața locului. Închisoarea va fi una foarte dură: cu bibliotecă și sală de sport, cu mâncare bio, fără pizza și ketchup, fără ambrozie și nectar și fără mall. Așa da pedeapsă! Promy e foarte agitat ca întotdeauna când trebuie să viziteze Tartarul, dar acum se străduiește să pară cât mai calm și încrezător în fața fiului său. De Bebe nu mai știm nimic, s-a retras de câteva zile să se odihnească și e necontactabil.

După câțiva pași în Startar, Promy tresare și se oprește brusc. A observat niște fluctuații ale scutului (bio)energetic care-l ține blocat pe nenea Cronos. Chiar și scutul cel mare din jurul Startarului are niște vibrații suspecte. Dacă e așa, nenea Cronos poate oricând să treacă de scuturi și să iasă. Mai mult, înseamnă că a depășit deja mental scuturile Startarului și știe tot ce gândim noi, mai ales eu și Deucalion care nu am pus niciun fel de bariere în calea lui. Promy trebuie să ne evacueze imediat din Startar. Apasă dispozitivul de teleportare. Ne trezim undeva, afară din Startar, pe drum spre casă. De ce nu direct acasă? Era Promy prea stresat și a calculat greșit? Ne-a deviat cineva traiectoria? Promy face o eroare o dată la o mie de ani și asta doar în situații limită.

Acasă, ne trezim cât de cât din șoc și ne întrebăm ce s-a întâmplat. Mai mult ca sigur, nenea Cronos ne-a citit gândurile, a înțeles ce planuri avem pentru el și e, astfel, și mai motivat să evadeze și să preia controlul. Promy nu ne-a teleportat pentru că am fi putut divulga informații lui Cronos (le știe deja și poate sparge singur scuturile (bio)energetice de la închisoare), ci pentru că s-a temut pentru noi. A vrut să ne știe cel puțin pe noi în siguranță. Pentru următoarele cinci minute măcar. În plus, l-am fi încurcat dacă stăteam acolo, nu se putea concentra în confruntarea cu nenea Cronos, mai avea și grija noastră. Și totuși, eu nu vreau să-l lăsăm singur acolo, în Startar, cu Cronos.

Îi chemăm pe Her, Don Quijote, Jill, Alex, Rocinante și Pegas. Deocamdată păstrăm discreție față de frați (Meneceu, Atlas și Epimeteu) și față de părinți, ca să nu-i speriem. Her știe foarte clar că nu o luptă fizică se impune în acest caz, așa că el și Atlas nu prea au ce să facă. Cu siguranță, Bebe ar fi mai potrivit. Încercăm să-l contactăm pe Bebe, dar nu răspunde. Nici măcar lui Don Quijote (parțial ”domesticit” de el) sau lui Pegas, singurul lui prieten. Continuăm procedurile de contactare. Nimic, niciun semn de la Bebe.

Eu sunt atât de obosită că nu mai simt nimic, nu mai sunt capabilă să-mi fac griji, dar anunț că voi pleca în Startar singură, dacă ei nu se hotărăsc odată. Her izbucnește în râs: cum să mă duc singură? Nu voi găsi nici măcar drumul spre Startar, darămite să trec de Cerber. Ba da, îl voi găsi și-i voi da Cerberului prăjituri cu caise de la mama (trei – câte una pentru fiecare cap) ca să mă lase să trec. A mai fost ispitit și în trecut cu asemenea dulciuri. Cerberul e înnebunit după dulciuri, așa sunt toți în Olimp. Her se prăpădește de râs: e convins că vine sfârșitul lumii până voi identifica eu drumul spre Startar. Iar Cerberul nu merită să primească prăjituri cu caise de la mama, mâine-poimâine o să împart cu el și Maretti din proviziile secrete ale lui Promy.

Există totuși cineva care ne-ar putea teleporta acolo, în Startar și care ar putea instala și scuturi energetice (acasă la Promy, la palat la Chiron și la Her), chiar dacă nu are experiență: Deucalion – a văzut la tati cum procedează, e posibil să se descurce. Deucalion acceptă să instaleze scuturi. Mai întâi însă va merge la Chiron la palat pentru a cere aprobarea scrisă (cu ștampilă și semnătură) pentru o acțiune în forță și ”execuția” lui nenea Cronos. Deși se pare că o să fie exact invers. Deucalion obține foarte repede aprobarea stăpânului liber ales cu voturile noastre mai mult sau mai puțin recunoscute, Chiron centaurul. Incredibil, dacă era la București, demersurile birocratice ar fi durat zeci de ani. Deucalion se întoarce cu formularul semnat și ștampilat într-o jumătate de oră, îl predă lui Her și apoi se apucă de instalat scuturile energetice.

În timp ce Deucalion instalează ultimul scut acasă la Promy, iar eu am pierdut deja șirul minutelor și secundelor, auzim un tropăit ușor. Bebe! Singur? Nu. Cu Promy. Răsuflăm cu toții ușurați. Promy ne îmbrățișează pe toți, dar Bebe păstrează o distanță ”igienică” față de yahoo-i ca noi (cu excepția lui Pegas). Promy e alb ca varul la față și din când în când tresare ca electrocutat. Cu vocea întretăiată, începe să ne povestească:
– Eram față în față cu el. M-a scanat dintr-o privire. M-am simțit iar singur, gol și neajutorat ca pe Elbrus. Știa tot. Nu avea nevoie de nicio informație. Nu își dorea decât controlul. Totul a început să se schimbe foarte rapid. M-am trezit iar în lanțuri, îmi intrau în carne, mă sfâșiau, oricât mă zbăteam. Hermes mi-a înfipt pironul în piept în râsetele sarcastice ale lui Știi tu cine. Am simțit scuipatul Antenuței, apoi al lui Hermes și al lui Știi tu cine care m-au ars și mi-au găurit fața, au generat cratere mai mari decât în locul unde era pironul. Apoi a venit bestia de vultur și mi-a sfârtecat iar ficatul. M-am străduit să nu scot niciun sunet, să nu le dau satisfacție. Am simțit apoi mâinile mari și păroase, mâinile calde și puternice ale lui Her, smulgându-mi lanțurile. Deucalion a apăsat dispozitivul de teleportare și ne-a propulsat pe Gliese, în apele oceanului Ataraxia. M-am cufundat în Ataraxia, vroiam să rămân acolo, să mă mângâie valurile, să-mi aline rănile. Am văzut recifurile de corali albaștri fosforescenți, pe Her și Deucalion înotând departe, în larg, pe Alex cu sirenele. M-am trezit apoi pe Olimp, pe Mytikas, jucându-mă ”de-a Bill și Monica” și ronțăind Maretti cu pizza. Apoi acasă. Vroiam să ajung acasă cu orice preț. La masă. Am simțit atingerea mătăsoasă a feței de masă, mângâierea lui mami pe obraz (nu pe frunte, ca să nu-mi strice coafura), mâinile prietenoase ale lui Her bătându-mă ușor pe spate, îmbrățișarea lui Deucalion, sărutul lui Ile și buzele ei ștergându-mi sângele... Atingeri ușoare, de catifea, pe care nu le-aș refuza niciodată. I-am zărit apoi pe toți cei dragi acasă, dormind liniștiți. Dar, deodată, Cronos m-a apucat de păr și m-a tras de el cu sălbăticie. Smocuri, smocuri au început să cadă. Am observat cu stupoare că era alb deja. Cu firul despicat și ars. Mâinile mi s-au pigmentat, pielea mi s-a uscat, corpul s-a zbârcit tot și s-a atrofiat, s-a strâns ca o smochină uscată. Cronos m-a aruncat în scutul energetic, izbindu-mă puternic de el de câteva ori, dar eram atât de bătrân și obosit că n-am mai simțit nimic. Toată puterea mea se risipise, înghițită de Cronos. Am zăcut o vreme lipit de scut, fără să simt electricitatea, oarecum resemnat. Am văzut apoi viermi ieșindu-mi din corp și m-am gândit că gata, ăsta chiar e sfârșitul. Deodată, am simțit ceva fierbinte alunecând asupra mea. Un nou scuipat? Nu, nu era un scuipat. Era o lacrimă. O lacrimă a lui Bebe care m-a trezit la viață.
– Totul a fost în imaginiația ta. Eu nu vărs lacrimi pentru tine, Promy, intervine Bebe.
– Indiferent dacă a fost sau nu în imaginația mea, lacrima asta a ta a avut puterea învierii.
– Crezi ce vrei, Promy. Nu e treaba mea. Eu n-o să-ți dau nicio explicație. Nu mă cobor la nivelul ăsta, spune Bebe cu aerul lui îndepărtat și ironic.
– Vai, Bebe, eu unul sunt atât de impresionat de ce ai făcut încât nu doar că-ți mulțumesc (ceea ce știi că se întmplă o dată la o mie de ani), dar cred că te voi servi cu Maretti.
– Taci, Promy. Nu comentez. Să continuăm povestea, atât cât vă interesează pe voi, că Promy, nici tu nu știi finalul, erai iar incapabil să procesezi. Ei bine, l-am transformat pe nenea într-un snop de trifoi cu patru foi și l-am înfulecat pur și simplu. Norocul lui. Așa-i trebuie dacă vrea să ne pape pe toți. Și-a găsit nașul. Nu mă întrebați ce gust avea nenea Cronos. De trifoi cu patru foi, evident. Cred că Rocinante e un pic invidioasă că nu l-a mâncat ea, e înnebunită după trifoi cu patru foi. Promy, tu nu l-ai fi hăpăit nici dacă ți-l serveam sub formă de Maretti. Și, apropo, să știi că am fost acolo de la început, chiar dacă tu și nenea n-ați observat.
– Cum?! Ai fost acolo și nu ai intervenit imediat?! sare Promy.
– Așteptam formularul de aprobare a ”execuției” de la Chiron, cu ștampilă și semnătură. Imediat cum i-a parvenit lui Her, l-am teleportat din mâinile lui și am intrat în posesia lui. Verifică, Her, te rog, să vezi dacă-l mai ai.
– Aoleu, nu e! Mi-ai furat formularul, Bebe! Ești mai rău ca Promy! se vaită Her.
– Cum, Bebe!? Ai stat și te-ai uitat până ți-a parvenit formularul? Pentru o hârțoagă?! Eu am crezut că mor.
– Nu ai zis chiar tu că trebuie să fie tot legal și să respectăm procedurile, Promy?
Mai e puțin și răsare soarele. Altă noapte albă... neagră pentru Olimp. Alba-neagra cu puterea. Telenovelă. ”Bahmu & Prigo”. Promy are nevoie urgent de o vacanță. Nu doar de zece minute pe Gliese ori pe VJ45, poate mergem câteva zile la mare, în Vamă. Promy nu e foarte încântat de viața la cort, dar o să vină să facă o baie măcar. La lumina lunii.
– O să traversez Marea Neagră, să nu mai zici că nu fac mișcare și doar mă teleportez peste tot. O să vezi, Ile, șoptește Promy.
– Promy, tu o să traversezi Marea Neagră într-adevăr, dar numai pe Google Maps.

Examen cu BIG BROTHER (XVIII). Primele alegeri libere din Olimp, cu participarea trădătorilor, muritorilor și vampirilor fără domiciliu stabil în Olimp

Totul decurge conform planului ”malefic” al lui Bebe și al lui Promy, iar nenea Cronos e arestat. Între timp, ancheta avansează, dăm și noi declarații, iar Chiron centaurul ne anunță că mai e puțin și va finaliza (într-o zi-două): bineînțeles, marea majoritate vor fi eliberați din lipsă de probe și își vor păstra privilegiile, gadgeturile și țoalele de fițe numai dacă rămân în închisoare... în Startar. O anchetă gata în 4 săptămâni? Nu-mi vine să cred. Eu n-am primit la București nici numărul de dosar după mai bine de 5 luni! Promy își face griji că vom cădea de pe vârful Mytikas direct în Tartar și ar fi dat orice ca ancheta să dureze ca în România, să mai câștige ceva timp, dar asta contravine chiar principiilor lui și ale maică-sii, Temis, zeița justiției. După anunțarea rezultatelor anchetei, se vor organiza alegeri în câteva zile. Chiron va candida. Probabil și Her, măcar ca să lase impresia de consecvență și, totodată, pentru a exista un contracandidat al lui Chiron. Noi (muritorii și Promy cu familia lui) aparent îl susținem pe Her (chiar dacă și noi vom vota tot cu Chiron).

Inspirat poate de ideile cu secretara asiatică ale lui Promy, după ce a învățat chineza într-o dimineață, în numai două ore, Meneceu dă anunț pentru a-și angaja o secretară din China. Din milioanele de aplicații o selectează pe Mi Ko, întâmplător sau nu, roșcată, exact ce ne lipsea. E foarte drăguță și politicoasă, dar Meneceu nu o poate opri din lucru înainte de încheierea unui interval de 16 ore în fiecare zi, oricât s-ar strădui și, deocamdată, îl strigă ”Stăpâne”. Iar el abia a ieșit din Tartar, trebuie să fie foarte bulversat. Săracu’ Meneceu, la fel ca și Promy, nu prea știe nici el cum să ia o pauză, darămite o zi liberă sau o vacanță, să sperăm că o să aibă timp să învețe. E posibil ca Mi Ko să fie și ea nemuritoare, Promy și Meneceu au dificultăți în a o clasifica, pentru că seamănă mai curând cu titanii decât cu muritorii obișnuiți: muncește aproape non-stop, nu comentează nimic (aici nu corespunde totuși: titanii, mai exact Promy, au inventat reclamațiile), nu mănâncă și nu doarme mai mult de o oră pe noapte. Acest ultim lucru o aduce aproape de pragul sinuciderii, căci ea se străduiește de multă vreme să-și reducă rația de somn la 10 minute, așa cum fac sute de milioane de alți chinezi în prezent. Se simte inferioară, cu toate că Meneceu și Promy o privesc admirativ, dar și ușor îngrijorați. Și Bebe are nevoie de o pauză: ochii sunt ușor injectați, pielea și coama lui și-au pierdut din strălucirea de dinainte, scuturile îi consumă foarte multă energie, așa că Promy dezactivează unul din scuturile lui Bebe de pe muntele Olimp (fără acordul unicornului), dar îl păstrează pe cel care înconjură Startarul.

În ziua finalizării anchetei, Promy e incredibil de agitat: patrulează înainte și înapoi, își suflă nu șuvița, ci tot bretonul cu furie, scapă orice obiect care îi cade în mână, îmi strânge degetele gata să mi le frângă, își înfige adânc unghiile în carne, făcând să țâșnească stropi de sânge în aer, tremură și izbucnește în crize de râs isteric. Este atât de neliniștit că e gata să aplice legea interzicerii circulației a lui Her și să facă parkour: adică să sară de pe munte, de pe Olimp. Primul și singurul care aplică legea! A luat-o complet razna? Mai bine ar face o terapie de tip ”Bill și Monica” pe Mytikas, tot vom preda tronul în curând, cu sau fără secretară asiatică...

Rezultatele anchetei sunt cele anticipate: rămân în Tartar doar Cronos, Atena, Hermes și Pan, iar restul vor fi eliberați din lipsă de probe. Așa cum aranjaseră în prealabil (ca să lase impresia unei opoziții autentice), Promy îl critică pe Chiron de față cu toți olimpienii pentru grabă, superficialitate și, totodată, pentru că îi subminează autoritatea lui Her, încercând să-și asigure suportul alegătorilor prin mijloace netransparente, destul de suspecte. Chiron își joacă rolul cu calm și detașare: nu se pune el la mintea lui Promy, alegerile vor fi peste două zile, organizate impecabil, iar orice cetățean al Olimpului poate participa. Tuturor olimpienilor li se va prezenta super-oferta ”Startar 2013”: doar dacă rămân la închisoare își vor păstra privilegiile și vor avea primii (înaintea muritorilor) cele mai tari gadgeturi și țoale. Într-o oră trebuie să se decidă. Ora asta trece incredibil de greu pentru Promy, aproape că intră în convulsii și-i vine să se tăvălească pe jos de emoție. Totul se va sfârși curând. Nu trebuie să fiu Casandra ca să prevăd sfârșitul Troiei. Sau vrăjitoarele Melissa și Vanessa sau Mama Omida. Apropo, ce vezi tu, Baba Promida? Anticipez... ca de obicei. Nu am nevoie să mă uit la ”Știrile de la ora 5” ca să prevăd dezastre. Ca să spun că totul va fi rău. Mult mai rău decât îmi pot eu imagina. Vinovat, câine rău, trădător, porc, ticălos. Târăște-te în genunchi, Promy și cerșește îndurare! Târăște-te în genunchi! Acum!

Din fericire, olimpienii preferă în majoritate super-oferta și rămân în Startar, dar zece optează totuși pentru eliberare: Apollo, Artemis, Poseidon, Hefaistos, Orfeu, doi fauni și trei muze. Apollo și în special Poseidon ne îngrijorează, au ceva susținere, poate că o să și candideze acum la alegerile ”prezidențiale” din Olimp. În două zile, într-adevăr, se confirmă candidaturile lui Apollo și Poseidon, pe lângă Chiron, Her și Thalia, muza comediei. Promy trebuie să amenajeze sala de votare sus, în Olimp: cabine de vot, urne (aurite, decorate cu cristale Swarovski), ștampiluțe, buletine de vot, mese și scaune împodobite ca la nuntă, liste electorale (aici e o problemă delicată, pentru că informațiile ori lipsesc, ori sunt eronate și se poate specula foarte mult ca la noi la referendumul pentru demiterea președintelui din 2012). Din comisia de votare vor face parte câte doi reprezentanți ai fiecărui candidat, iar președinte va fi Bebe unicornul. Eu și Promy vom fi reprezentanții lui Her. Dacă Apollo și Poseidon sunt periculoși și capabili să fraudeze rezultatele, ce să mai spunem de nenea Cronos! El nici măcar nu se va gândi la alegeri, pur și simplu va sparge la un moment dat scutul și ne va hăpăi pe toți.

Sus pe Olimp, în ultima seară înainte de vot, Promy se uită pierdut, în zare, la fâșiile de lumină roșiatică ale apusului. Fâșii fierbinți, uscate de lumină putredă, fluturând fantasmatic, brațe de foc, contorsionate sălbatic, care mă strâng până la sufocare, liniile încinse ale transpirației mele scurgându-se pe față, la început paralele, într-o simetrie perfectă, apoi curbându-se, apropiindu-se bizar și topindu-se împreună într-un șuvoi de lavă, lanțuri incandescente care mușcă din corpul meu, cascadă de fulgere orbitoare, dansând dezlănțuit un ultim tango. Dansez pentru tine, Olimp! Pentru ultima oară. Cu tălpile sfârâind în flăcări.. Focul care te pârjolește și te face scrum, în loc să te ilumineze. Pelicula unui film arzând, fără speranță. Nu există nicio Speranță în Cutia Pandorei. Trebuia, oricum, să o arunc în Styx. Pelicula se descompune lent. Un film prost... o telenovelă fără sfârșit. Mă sufoc. Pironul îmi intră adânc în piept: Știi tu cine îl verifică, împreună cu Hermes, Hefaistos și Antenuța. ”Bestia” e cu ciocul înfipt în ficat, degeaba încerc să-l smulg de-acolo, acum îmi înghite și mâna. Din nou gol, în lanțuri, sfâșiat și devorat. Natural born chained. Pe punctul de a mă prăbuși în abisurile leșinului, dar scuipatul lui Hermes și al lui Știi tu cine mă arde mai rău ca acidul sulfuric și mă trezește. Târăște-te în genunchi, porcule și cerșește îndurare! Târăște-te și cere-ți iertare!

În curând va fi întuneric. Nu voi mai asculta cântecul valurilor, nu voi mai face scufundări în Ataraxia, la recifurile de corali albaștri (că de înotat, asta-i treaba lui Her, eu pot să mă teleportez), nu voi mai proiecta iPhone 8 (în cazul în care nu l-a lansat deja nenea Cronos), nu voi mai avea orgasme cu Maretti, nu voi mai pune mâinile pe țâțele niciunei femei, nimeni nu mă va aștepta acasă, la masă... S-a stricat chiar și ambrozia. E  târziu. Prea târziu. Va fi întuneric. Și liniște. Ca-n filmul ”Nunta mută” atunci când nunta din sat a fost oprită și dizolvată în tăcere la moartea lui Stalin. Împușcături și arestări. Apoi, liniște. Adusă de tancuri. Încă mai dansez, disperat, cu o furie sălbatică, dar tancurile sunt aproape. Să le dau un iPhone 7 sau poate Maretti? Simt răsuflarea lor înghețată. Sunt tot mai mari, mai amenințătoare, în curând mă vor zdrobi. Nu va mai rămâne din mine decât o pungă ferfenițită de Maretti, dansând bezmetic în vânt, fără să știe unde se duce. ”The rest is silance”. E prea multă liniște, îmi vine să urlu. Asta nu e liniștea pe care mi-am dorit-o eu: liniștea nopților în care să mă uit la cei dragi cum dorm (chiar dacă joacă jocuri video sau lucrează până dimineață), liniștea mirosului de souvlaki, a clinchetului de pahare umplute cu vin de la Chiron și a feței de masă de satin foșnind, liniștea jocurilor de-a ”Bill și Monica” pe Mytikas, în Olimp când sperma mea avea gust de Cappuccino, de whiskey sau de Irish Coffee, liniștea ședințelor la care Bebe nu a venit niciodată și în care ironizam legile lui Her, iar el se pișa pe el de râs auzind ideile mele ”originale”... Liniștea voastră e diferită. E una a pumnului în gură. Mă simt iar în lanțuri, sufocat, înnăbușit. Cu pumnul în gură. Ascultați-mă! Am ceva de spus. Vreau să vorbesc, dar pumnul îmi strivește buzele.

Noaptea mă va înghiți. În câteva luni nu voi mai ști care e stânga și care e dreapta, nici cu ceasul sau brățara. Nu voi mai ști cine sunt. Nu voi mai recunoaște pe nimeni, nici pe mami, pe Her sau pe Ile. De fapt, nu va mai exista nimeni pe care să-l pot recunoaște. Îi voi trage și pe cei dragi, rude sau prieteni cu mine, în întuneric. Mene săracu’ abia începuse să trăiască, a stat mii de ani la închisoare, mi-aș da nu numai ficatul, ci toate organele ca el să rămână acasă. La fel și Atlas, și Epi. Și Her. Și toți muritorii. Nu vreau să împărtășească soarta mea. Vreau să-i duc pe toți pe Gliese, cel puțin pentru o vreme, să fie în siguranță. Iar eu mă voi întoarce.

– Știi cum zic eu, mai mult poate fi prea mult, rostește Promy cu glas înnăbușit. Mai târziu poate fi prea târziu. Ile, aș vrea să vă trimit pe toți pe Gliese. Acum. N-aș suporta să vi se întâmple ceva.

– Și tu?

– Eu mă întorc aici, în Olimp.

– Păi cum? TU hotărăști pentru noi? Faci atâta caz de liberul arbitru și tocmai tu dai un exemplu prost? Uite, eu vreau să rămân aici, cu tine, indiferent ce s-ar întâmpla. Îmi vei ignora decizia?

– Aș ignora-o, dar te iubesc atât de mult încât îți respect voința și te las să mori pentru mine, dacă așa vrei. Sunt destule oportunități, dacă ești hotărâtă să mori pentru mine.

– Sper să meriți, tâmpitule, nebunule, ticălosule, hoțule, mincinosule, trădătorule, porcule, câine rău și turbat, bulangiule și perversule, obsedat de muritori ce ești! Te urăsc, te urăsc, te urăsc!

Scurta ”Odă pentru Kim Jong Promy” nu reușește să aducă decât un zâmbet fugar și trist pe figura lui Promy. Poate, dacă i-aș cumpăra noul smartphone nord-coreean Arirang, aș reuși să-l distrez. Să vadă și el ce produce competiția! Dar nu se prea găsește. Her îl zărește și el pe Promy cu fața lungă și descompusă (nu aia încrâncenată de Harry Potter, ci moaca de ”zacuscă mucegăită”, de ”moluscă” sau de... ”bacterie probiotică”, că tot a încercat recent) și încearcă să-l mobilizeze, cu atât mai mult cu cât ”prietena” lui insistă să-l teleporteze pe Gliese ca să fie în siguranță. Ca stăpân interimar al Olimpului (încă), în preziua alegerilor, Her îi dă lui Promy sarcina de a actualiza listele electorale, dar nu reușește să-l entuziasmeze sau măcar să-i distragă atenția, indiferent cât de multe erori are de corectat Promy. Apoi încearcă să-l binedispună cu lista legilor lui ”tâmpite”:

– Au fost foarte tari legile mele, păcat că am fost singurul care le-a aplicat, se pare că sunt prea avansat pentru Olimp. La fel ca și tine. Nu poți face reformă și democrație cu niște bestii needucabile. Comunică tu cu ele și învață-le, dacă poți. I-ai văzut ce fac în Startar? Crezi că merg la conferințe, la teatru ori la bibliotecă? Sau măcar la sala de fitness ca mine? Nu vin la teatru nici dacă le dai un iPhone 7. Poate o să meargă în schimb la o conferință... de-a lui Cronos... nenea Cronos, dacă îi ispitește cu un iPhone 8, că al tău s-a perimat. Păcat, erau niște legi bune. A, stai puțin, Promy, o să mai dau acum o lege ca să fiu sigur că nu mă mai zăpăcești cu Gliese-ul: ”Interzisă teleportarea pe Gliese!” Aha! Cine va încălca legea, va fi exilat pe SPP1001 să-și petreacă următoarele milenii împreună cu Tăticuțu’, hohotește Her.

În sfârșit, Promy râde.

– Promy, mă bucur că te-ai înveselit, pentru că în curând o să ne înghețe râsul, continuă Her. Tuturor. Fără a coborî în Tartar. Uite, de pildă, dacă ne uităm un pic la investițiile pentru proiectul ”Startar” cu care n-am fost niciodată de acord. Ține minte, n-am semnat nimic, n-am ștampilat nimic. Și acum l-aș închide. De fapt, poate voi lichida Startarul azi, la final de mandat. O extravaganță de-a ta care ne-a lăsat cu o super-gaură în buget!

– Da, Her, dar cei care vor să rămână acolo își plătesc cazarea, masa, produsele, serviciile, așa că investiția se amortizează treptat. Am insistat să păstrăm deocamdată Startarul nu doar ca să oferim o alternativă, să arătăm că există și alte moduri de abordare, dar și din motive practice, ca să-i ținem acolo măcar până la alegeri. Dacă nu mai ai clienți, poți să-l privatizezi, nu știu, să-l faci atracție turistică. Și îmi asum eu tot, nu e răspunderea ta, nu sunt eu condamnat mereu pentru orice?

– Cum să-ți asumi tu singur răspunderea când eu sunt ”stăpânul” Olimpului? Toate se sparg în capul meu, dacă am așa o ”prietenă” extravagantă și cheltuitoare, ha-ha-ha... De ce nu ați investit voi din banii voștri, tu și Bebe?! Nu din bani de la buget. Iar ticăloșii ăia trebuia lăsați exact cum erau, în lanțuri, în fundul Tartarului, pentru totdeauna. Meritau o pedeapsă eternă mai mare decât a fost a ta. Turbez de furie din cauza asta, sunt pe punctul a-mi aplica propria lege a circulației, adică să mă apuc de parkour: îmi vine să sar din palat peste prăpastie. Și nu e doar părerea mea, Promy! Cred că asta a fost percepția tuturor... fraților și prietenilor tăi. Așteptam de la tine mai multă solidaritate cu comunitatea ta, am sperat orbește că ai învățat și tu ceva. Nu faci modernizare și democratizare cu forța. Știi bine că nu merge.

– Da, frate, așa e, îmi pare foarte rău, toate proiectele de schimbare socială eșuează fără un suport minimal din partea comunității și fără implicarea acesteia. Eu am sperat, la rândul meu, să găsesc această primă susținere... la voi, la cei de-acasă... la tine. Și eu am nevoie de înțelegere și de susținere de la voi, de la cei dragi, și eu sufăr când mă simt respins chiar de ai mei. Să nu avem o abordare îngustă și ultraselectivă, să evităm ”viziunea de tunel”... Să încercăm să devenim mai deschiși. Acum, ca să fim fair play, cine ne-a scos pe noi din Tartar și cine i-a pus în lanțuri la început pe... ticăloșii ăia?

– Cine? Bebe!

– Atunci și Bebe avea un cuvânt de spus în problemele Olimpului.

– Nu numai că avea, dar încă mai are, intervine Bebe. Gata, terminați cu Startarul, să ne focusăm pe pregătirea alegerilor.

În sfârșit, buletinele de vot, ștampiluțele, listele electorale, masa comisiei de votare și urnele sunt gata. Fiecare candidat are câte doi reprezentanți în comisie: eu și Promy din partea lui Her, doi centauri (Minos și Ninos) din partea lui Chiron, o sirenă (Melys) și o nereidă (Sophia) din partea lui Poseidon, două muze din partea Thaliei, un faun și o nimfă din partea lui Apollo. Materialele de campanie sunt interzise în secție și la o distanță mai mică de 300 de metri de aceasta. O comisie poate funcționa cu minim 5 membri: președintele și patru reprezentanți ai candidaților. Îi așteptăm cu sufletul la gură să se strângă, astfel încât votul să fie validat: eu și Promy am venit primii (de fapt tot stăm de pază pe muntele Olimp de mai bine de două săptămâni). Cu 10 minute înainte de vot, își fac apariția și centaurii lui Chiron, așa că putem răsufla ușurați: suntem minim 5. Pe ultima sută de metri, cu 9 minute înainte de vot, Thalia renunță la candidatură și-și anunță susținerea pentru Apollo. Cu 5 minute înainte de începerea alegerilor, Apollo ne comunică și el că nu mai candidează și că recomandă electorilor săi să-l voteze pe Poseidon. Așadar, urmează o luptă strânsă între Chiron și Poseidon. Her nu are nicio șansă, nici măcar noi, reprezentanții lui, nu-l vom vota, ca să nu risipim voturile.

 

Prezența la vot e destul de redusă, estimăm că o să voteze 15-20% din circa 2000 (pentru că o bună parte dintre olimpieni au rămas în Startar). Totuși, trebuie să supraveghem totul cu cea mai mare atenție. Timpul trece greu. Fiecare secundă pare un mileniu. Îndată ce intră frații lui Promy în sala de votare, sirena Melys, reprezentanta lui Poseidon, sare ca arsă:

– Bă, voi ăștia, titanii, Meneceu, Atlas și Prometeu, ce tupeu aveți! Nu puteți vota! Sunteți niște trădători vânduți... muritorilor și ați suferit condamnări. Oricum, locul vostru e la închisoare, nu înțeleg ce căutați aici. Ați reușit să vă inflitrați până și în comisie, jigodiilor. Dar ce mă mai miră la curva de Prometeu!

Promy se înroșește și începe să tremure, dar rămâne ferm pe poziție:

– Cetățenii din Olimp, eliberați de la închisoare au drept de vot, condamnările erau, oricum, politice și nu penale. Eu și frații mei suntem mândri de ele, onorați să fi fost deținuți politici. Iar noi figurăm și pe listele permanente, asta se poate verifica. Și te rog să vorbești frumos, Melys.

Bebe, președintele comisiei și Her (sunat de urgență la palat) confirmă: Promy, Meneceu și Atlas sunt pe liste și pot vota.

Când apare Deucalion, fiul lui Promy care lucrează pe o stație orbitală pe altă planetă (VJ45), într-o altă dimensiune, într-un univers paralel, împreună cu soția, Pira, Promy tresare de emoție și ochii i se umezesc. Nu știa că vine, i-a făcut o surpriză. Uite că există și surprize plăcute! Deucalion și-a întrerupt proiectele special ca să voteze. Primul vot din Olimp, primele alegeri libere! E foarte entuziast. Așa e la început: și eu fugeam de la job sau îmi întrerupeam vacanțe ca să votez. După aproape 20 de ani de vot (de la care n-am lipsit niciodată), acum sunt din ce în ce mai scârbită și, chiar dacă încă mă mai prezint, nu mai știu ce să aleg dintre variantele mai mult sau mai puțin rele. Deucalion și-a păstrat cetățenia din Olimp și vrea să voteze cu orice preț. Melys izbucnește iar: Deucalion și Pira nu pot vota nici ei pentru că nu au domiciliu stabil în Olimp. Promy tremură ușor, tâmplele îi pulsează, dar își păstrează zâmbetul, cu atât mai mult că e fi-su de față. Pașapoartele sunt în regulă, Deucalion și Pira au cetățenie olimpiană, figurează și pe listele permanente, care e problema? Bebe și Her își exprimă și ei acordul: Deucalion și Pira pot vota.

Ultima persoană care întâmpină probleme la exercitarea votului sunt chiar eu. Melys se opune cât poate de tare ca eu să votez:

– Nici nu se pune problema să votezi! Nu pune mâna pe buletine și pe ștampiluță! În primul rând, ești muritoare, n-ai ce căuta aici, printre noi. Apoi, nu ai nici domiciliul stabil în Olimp și, dacă stau să verific, ăsta se află undeva departe, într-o țară foarte suspectă, mai exact a lui Dracula, iar tu ești urmașa lui. Chiar acum poți să sari la mine, să mă muști de gât și să-mi bei sângele. Mai mult, toată lumea știe, ești olteancă, ceea ce agravează lucrurile. Ai ciocu’ mare ca Prometeu. Și oare de ce mă mai mir eu de ceva când tu, oricum, ești prietena curvei de Prometeu, a ticălosului ăstuia de trădător care, în stilul lui obișnuit, ne-a sfidat iar pe toți și și-a permis să voteze, cu tot neamul său de pușcăriași!

Parcă îmi vine să o las să experimenteze un pic ”ciocu’ mare de olteancă, prietenă a trădătorului” (deși până acum am auzit doar ciocu’ ei), dar mă abțin, nu vreau să pun paie peste foc. Sunt singura muritoare care încearcă să voteze (Alex e la o conferință în Tokio și a luat-o și pe Jill cu el, să viziteze Japonia, iar Mi Ko are pașaportul expirat) și nu vreau să pierd ocazia, cu atât mai mult că m-au preocupat întotdeauna problemele Olimpului. Bebe și Her intervin din nou și îmi certifică dreptul de vot pe listele suplimentare (nu permanente), fie și în calitate de reprezentantă al lui Her.

La numărarea voturilor, Promy e în pragul unui accident vascular... asta poate și din cauza colesterolului foarte mare, chiar necuantificabil, căci el continuă să sfideze legea lui Her (a alimentației bio) și să consume ambrozie și nectar. Numărăm voturile cu bruma de atenție care ne-a mai rămas cu o asemenea oboseală și consum nervos, iar Bebe supervizează procesul cu aerul lui distant și solemn. Aproape fără să respirăm (o dată fiindcă aerul din Olimp e foarte poluat, iar a doua oară din cauza emoțiilor) numărăm: 336 de buletine de vot în urnă – 11 anulate pentru că erau dublu ștampilate sau blank, 4 voturi pentru Her, 160 de voturi pentru Poseidon și 161 pentru Chiron. Ne ia cu leșin. Sigur?! Să mai numărăm o dată, poate reușim să ne mai calmăm un pic între timp. Dacă e adevărat, eu și Promy ar trebui să ne bucurăm discret, suntem, oficial, susținătorii lui Her. Da, 160 pentru Poseidon și 161 pentru Chiron.

”Ura, am câștigat!” sar în același timp Minos și Ninos, reprezentanții lui Chiron și Melys și Sophia, reprezentantele lui Poseidon. Melys și Sophia sunt absolut convinse de rezultatul favorabil, pentru că au calculat excluzând voturile lui Promy, Meneceu, Atlas (trădătorii evadați din închisoare), Deucalion și Pira (cu domiciliul stabil pe o altă planetă) și al meu (muritoare, din țara lui Dracula, olteancă și... prietena trădătorilor): deci, lor le ies 155 voturi pentru Chiron și 160 pentru Poseidon. Ca președinte al comisiei, Bebe intervine și tranșează problema: voturile noastre sunt valide, numărătoarea – corectă, rezultatul e de 161 la 160 în favoarea lui Chiron; dacă nu le convine, să se ducă să conteste alegerile la Her (încă stăpânul Olimpului până la depunerea jurământului de către cel ales astăzi). Melys și Sophia anunță oficial că au câștigat alegerile și că își mențin opinia că voturile noastre (cele 6) sunt frauduloase și trebuie invalidate. Spumegând de furie, Melys declară că noi am fraudat alegerile și că va face contestație. Promy e pe punctul de a izbucni în râs, dar se abține: era sigur că așa vor proceda, în caz de victorie. Acum am furat și alegerile!

Acasă, Promy ne cheamă să bem un pahar de vin (de la Chiron) cu Deucalion. Promy nu-și poate desprinde privirea de la el. Deucalion e înalt, bine făcut, solid, dar cu trăsături fine ca Promy, cu părul șaten deschis, ușor ondulat, cu reflexii aurii și cu ochi căprui-verzui strălucitori. Ne strânge mâinile și ne îmbrățișează la fel de tare ca Promy. Cu disperare. De parcă i-ar fi frică să nu ne volatilizăm și să-i scăpăm din brațe. Să rămână cu brațele goale.

Încântat că am făcut cunoștință, Deucalion îmi spune că a auzit de la unchiul său, Meneceu, de delicioasa plăcintă cu vișine a maică-mii și că i-ar plăcea să guste. El mănâncă de toate (mâncăruri ca noi oamenii, ambrozie, nectar, chiar și mâncare astrală foarte concentrată, sub formă de capsule de care noi, probabil, nu am fi foarte interesați), nu e mofturos ca tati (care consumă doar ambrozie, nectar și... Maretti). Din păcate, nu avem acum plăcintă cu vișine, dar poate cu altă ocazie... Promy abia așteaptă să-l mai vadă o dată, o să-l anunțăm când e gata plăcinta. Poate facem chiar noi. Deucalion promite să vină imediat: va simți, cu siguranță, mirosul de plăcintă proaspăt coaptă. Îi mărturisesc că-l iubesc așa mult pe tăticul lui (din copilărie) că sunt în stare și să mă apuc de gătit pentru el, frații sau copiii lui, să deschid chiar cuptorul meu de acasă, de la București, care se încinge mai rău ca Gheena și emite un abur fierbinte-înțepător mai asfixiant decât aerul din Olimp. Deucalion zâmbește înțelegător, știe, i-a povestit și tati, a citit și pe blog. Nu are prea mult timp (așa sunt titanii, viața lor personală le cam scapă printre degete), dar vrea să fie informat și să nu piardă legătura cu Pământul.

Deucalion conduce o stație orbitală pe planeta VJ45. Tot un fel de proiecte civilizatorii ca și tăticu’... poate cu mai mult succes. E destul de mulțumit, îi place ce face. VJ45 seamănă cumva cu Solaris: e o planetă vie, inteligentă și sensibilă, care încearcă să comunice cu locuitorii săi. La fel de expusă ca și Solaris, oricine ar putea s-o distrugă. Deucalion se teme pentru ea, ar vrea să o protejeze, dar știe că nu are totul sub control. Planeta e specială: se exprimă artistic. Fiecărei acțiuni a unei ființe de acolo planeta îi răspunde muzical (prin simfonii, concerte, opere sau simple melodii). Mai mult, planeta rezonează cu stările psihice ale celor de pe stația orbitală. Atmosfera și oceanul își schimbă culoarea (toate nuanțele curcubelui) corespunzător stărilor psihice ale locuitorilor, precum ”inelele sentimentelor” a căror piatră își modifică gradat culorile, în funcție de trăirile noastre (mai exact de temperatura corpului). Planeta trimite mesaje individualizate, particularizate pe care ceilalți nu le pot percepe. Când lui Deucalion i-a fost dor de Olimp și de familie (spre rușinea lui i se mai întâmplă, deși sentimentele sunt amestecate... ”Casa de copii Olimp nu e acasă”), cu toate că era ora prânzului, atomosfera și oceanul și-au schimbat aspectul și culoarea, de parcă ar fi fost apus de soare. Oceanul s-a făcut argintiu-metalizat, cerul – roz-violaceu, nisipul a căpătat irizări de curcubeu și Deucalion a auzit deodată Beatles – While My Guitar Gently Weeps .

Promy îl ascultă vrăjit, sorbindu-l din priviri. Și el are sufletul rănit... Oare de câte simfonii ar fi nevoie pentru a-i alina lui sufletul!? Poate că planeta s-ar dezintegra instantaneu, dacă ar percepe durerea lui. Promy nu vrea să-i facă rău. Și Deucalion a trecut prin multe. Prea multe... Începând cu înlănțuirea lui ta-su, apoi potopul lui Știi tu cine... El a fost singurul supraviețuitor, împreună cu Pira, cu ajutorul lui Promy care le-a spus cum să-și facă o barcă zdravănă și să se refugieze pe muntele Parnas. Nimeni dintre olimpieni nu a protestat împotriva deciziei stăpânului, toți au ascultat ordinul ăsta absurd al lui Zeus (cu excepția zeiței Temis, bunica lui Deucalion): să vină potopul! Asta pentru că Zeus îl ura pe Promy. Vroia să dispară oamenii lui. O singură zeiță din anturajul stăpânului și-a făcut griji. Antenuța! Pentru Promy? Pentru alți titani? Pentru oameni? Nici vorbă. Se temea că nu va putea trăi fără să fie venerată de muritori, se obișnuise cu sacrificiile rituale și cu odele.

Deucalion avea toate motivele să stea departe de Olimp și, totuși, a făcut tot drumul până aici ca să voteze. Pentru prima oară! Pentru toate există un început. Cam târziu, dar mai bine mai târziu decât niciodată.

– Am venit special să votez tocmai de pe VJ45. Am așteptat atâta!... Am toate actele în regulă, am și cetățenie, n-aș suporta să-mi anuleze votul, zice Deucalion, plecându-și genele negre, lungi și arcuite, moștenite de le Promy.

– Și eu am așteptat mii de ani să fie alegeri în Olimp și să votez, Deu. Dacă-mi invalidează votul, mă sinucid. Glumesc, o să-i omor pe ei și o să arunc Olimpul în aer. Nu, nici așa, dar o să-mi apăr votul meu de trădător mizerabil, condamnat a priori pentru tot răul din lume cu toate forțele mele!

– Eu am fost preocupată de problemele Olimpului de când mă știu! izbucnesc și eu. Înainte de cele ale României sau ale pământului. Cum?! Să-mi anuleze mie votul de muritoare, olteancă din țara lui Dracula, teroristă, golancă și ciumpalacă și, totodată, prietena trădătorilor? Nu le e teamă că o să le beau tot sângele?!