Bună și lămuia la ceva! Greva foamei: zilele 1-3

Încă nu au scăpat de mine tovarășii zei de pe pământ, talibanii și Big Brotherii. Madame Dezastru, sclava obraznică și băgăcioasă, catastrofa, femeia născută la sindrom premenstrual, cavalerul castrat și fără vise, bulangiul degenerat, cea mai proastă vacă, maimuța posedată, Vampi, fata lui Dracula, golanca, ciumpalaca, terorista (cu reclamații!), trădătoarea și băsista împuțită vă mulțumește, mult iubiți și stimați tovarăși zei de pretutindeni, pentru răul pe care (i) l-ați făcut (pentru că, astfel, ați stimulat-o să facă bine) și promite că o să vă mai enerveze un pic.

Da, chiar așa. I'm doing my best. Duminca trecută, de ziua mea, am început greva foamei pentru a primi cadou oprirea crimelor împotriva umanității în Siria și pretuntindeni în lume. Într-o primă fază, am crezut că nu mai fac față maratonului filmărilor, pozelor și mesajelor trimise către prieteni, autorități, media și ONG-uri. Și trebuia să încep să mă obișnuiesc cu ”meniul”, limonade cu miere/sirop de arțar, ceaiuri și electroliți (ah, urăsc expresia asta ”o să te obișnuiești”, m-a marcat cel mai mult în viață și încă refuz să mă obișnuiesc). Dacă inițial consumam 2-3 limonade odată cu câte 2-3 linguri miere/sirop de arțar per limonadă, cu ochii sticlind de poftă și salivând ca un câine pavlovian, la a 11-a limonadă deja eram full, simțeam că explodez, nu mai puteam nici să respir. M-am străduit să hăpăi 10-12 asemenea  limonade pe zi, plus ceaiuri de urzică (bogate în minerale) și electroliți (cu clorură de potasiu, bicarbonat de sodiu și sare) pentru acoperirea funcțiilor vitale ale organismului.

Dacă în prima zi am fost furată de iureșul activităților, a doua zi, luni, mă simțeam de parcă mă călcase Țarul cu tancul sau rămăsesem paralizată printre dărâmături în Aleppo, Douma sau Yarmouk, pălită de o bombă-butoi. Dormisem doar 3-4 ore (cu somniferul!). Da, pot să mă laud, am reușit performanța să dorm foarte puțin și prost în ultima vreme (adică în ultimii ani... multe nopți albe și zile negre în care fiecare secundă a durat un milion de ani). Prietenul meu, Promy (titanul Prometeu) îmi tot zice: ”Pământule, trezește-te, Ile, culcă-te!”, dar, deocamdată, nu am recuperat prea mult. Așadar, luni, epuizată de pregătiri, emoții și insomnie, aveam o stare de leșin și de-abia puteam să mă țin pe picioare, astfel că drumul până la budă mi se părea o odisee. M-am băgat în pat, mi-am luat poezii de Eminescu să mă relaxez, însă n-am izbutit să procesez nici ”Somnoroase păsărele”. Am fost binecuvântată și cu grețuri ca în timpul sarcinii (din fericire, numai pentru o zi, cele din perioada sarcinii au durat circa 9 luni, fiind și mai accentuate în primele 3-4). Când eram însărcinată, nu puteam să consum decât ouă (eventual cu puțină pâine prăjită) și... filme horror. Mă uitam la filme horror și, fiind anemică, mestecam în gol. A fost unica perioadă când am degustat filme comerciale hollywoodiene. Acum nu mai devorez filme horror, e suficient să mă uit la știri. Am renunțat la televizor din 2012, de când Handicapatos a expus fundul premierului în emisiunea sa, dar continui să accesez știrile online (uneori și reportaje) și, de fiecare dată, îmi jur că nu supraviețuiesc. Ah, am tot spus, aș fi dat orice să fie un exercițiu de imaginație sau o forțare a limitelor, însă, din păcate, întotdeauna realitatea depășește orice ficțiune. În ridicol și atrocitate.

Luni spre marți am reușit în sfârșit să dorm (chit că nici somnul de veci nu mi-ar ajunge) și acum mă simt de parcă am renăscut. Și sunt capabilă să mă felicit singură că m-am informat bine înainte de a începe greva foamei, printre altele și că am citit interviuri cu vedete precum Naomi Campbell sau Beyonce care au recurs la astfel de ”cure”  cu Master Cleanse Lemonade - limonade cu sirop de arțar și ardei de Cayenne (diete pentru slăbire, nu de purificare/detoxifiere sau în semn de protest). Sărmana Beyonce a slăbit într-un ritm năucitor: 1-2 kile pe zi. Cum nu intenționam să-i fac competiție și să-i bat recordul, eu am scos ardeiul de Cayenne din limonadă (că are efect laxativ și ajută la slăbit), am înlocuit (la majoritatea limonadelor) siropul de arțar cu miere de salcâm (are mai multe calorii) și am consumat 10-12 limonade cu câte 2-3 linguri de miere, uneori și cu sirop de arțar. Pentru variație. ”Sarmale, sarmale”, meniul lui Bulă de luni până duminică. ”Cartofi, cartofi” - meniul meu săptămâna trecută. ”Limonade, limonade”, meniul meu în aceste săptămâni. Vorba lui Hagi, bună și lămuia la ceva E marți, sunt încă entuziastă, abia duminica blestemi sarmalele/cartofii/limonadele!

Procedând astfel, am reușit să slăbesc numai 1 kil în două zile. De la 10% pierdere din masa corporală (5 kile la mine că am plecat de la 45) trebuie monitorizare medicală, iar de la 18-20% (8 kile la mine) pot surveni riscuri pentru sănătate. De regulă, slăbești 10% în două săptămâni, respectiv 20% într-o lună (în varianta totală de greva foamei, doar cu apă). Nu știu exact cum e pentru celelalte versiuni (cu limonade), cu excepția mărturiilor vedetelor. Depinde și de fiecare organism în parte. Să vedem. Eu nu vreau să bat niciun record, cu atât mai mult pe-al lui Beyonce, sunt o lady, o las să dețină supremația. În același timp, ca să nu mă anchilozez complet (la competiție nu cu Promy, ci cu Alex, fii-miu, cu jocurile lui video), mi-am programat plimbări după masă (adică după limonade), înainte și înapoi, prin cei câțiva metri din holocătăfrageria mea din Titan. Mie îmi place în Titan (într-unul anume, Promy).

În ce privește petiția, feedback-ul obținut pentru ea ”e admirabil, e sublim, dar lipsește cu desăvârșire”. Deocamdată... Mă rog, UE mi-a trimis după 3 zile un mesaj prin reprezentanții de la call center: au forwardat petiția către forurile competente cum ar fi European External Action Service. Sper să primesc un răspuns înainte de numărul de dosar de la Parchet. Mă refeream la dosarul meu de corupție de la fackultate, privind acordarea notelor-fantomă studenților-fantomă: e la Parchet de 2 ani și, în dulcele stil clasic românesc ”merge și așa”, continuă să se înregistreze. Aștept numărul de dosar ca pe Godot. Poate voi primi mai repede un feedback pentru oprirea crimelor împotriva umanității în Siria și peste tot în lume. Asta e o problemă mult mai gravă. ”Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Sfânta Evanghelie după Marcu, 9, 24).

Je suis syrienne. Sper că și voi.

Când aveți câteva secunde libere, vă rog să-mi SEMNAȚI PETIȚIA pentru stoparea crimelor împotriva umanității în Siria la acest link (durează doar câteva secunde):

https://secure.avaaz.org/en/petition/Syria_UN_EU_United_States_of_America_Romania_Russia_Iran_Stop_the_crimes_against_humanity/?oXkwsib

Mulțumesc pentru susținere!

Stay human... and alive!

JE SUIS SYRIENNE. PETIȚIE GREVA FOAMEI

Către Siria (regimul al-Assad), ONU, UE, Statele Unite ale Americii, România, Rusia, Iran:

 “Hey you! Don’t help them to bury the live.

Don’t give in without a fight.”

                              (Pink Floyd, “The Wall”, “Hey you”)

După 4 ani de război civil, statisticile sunt șocante în Siria: peste 200.000 de morți, circa 4 milioane de refugiați extern, peste 10 milioane refugiați intern, după ce au fost alungați de la casele lor (aproximativ jumătate din actuala populație), peste 600.000 aflați încă sub blocadă guvernamentală (fără acces la apă, mâncare, energie electrică, încălzire, articole de igienă sau medicamente, „ajutați” de regim doar prin atacuri cu bombe-butoi (uneori cu arme chimice), dispariții forțate și arestări), sute de mii arestați, zeci de mii uciși în închisori/centre de detenție. Mulți copii au fost arestați/forțați să dispară, violați și torturați (uneori până la moarte) de forțele de securitate sau de milițiile proguvernamentale Shabiha.

Din păcate, nu e vorba de numere/statistici, nu sunt ”pagube colaterale”, ”deșeuri biologice”, ”dușmanii poporului”, ”spioni (americani)”, ”teroriști”, ”trădători” sau poate însuși ”diavolul”. Sunt oameni. Paralizați și sufocați de ”Zidul” ignoranței, indiferenței și al urii (ca în Pink Floyd, ”The Wall”). Coșmarul sirienilor a devenit și al meu, de mai bine de 4 ani (nu mă lasă nici pe mine să trăiesc și nici să dorm). La fel ca alți sirieni, am supraviețuit până acum. Oricum, simpla supraviețuire nu e viață. Viața nu poate exista fără pace, libertate, democrație, respectarea drepturilor omului, un minim nivel de trai. Viața înseamnă normalitate. 2+2 să facă 4, nu 5 sau minus 23 de milioane (populația siriană înainte de război în 2011) ori cât vrea Big Brother. ”Hunger Games” și lecția de supraviețuire? Nu, din nefericire, e mai mult lecția de abandon și disperare, agonia celor crucificați și lăsați singuri pe cruce. Ce facem? Așteptăm ca toți să ne stingem în tăcere... într-o tăcere cutremurătoare ca un urlet? „Istoria e un coșmar din care tot încerc să mă trezesc”, spunea Stephen Dedalus in romanul „Ulise” al lui James Joyce. Tot încercăm să ne trezim din coșmarul sirian, dar parcă suntem încă prizonieri în el. ”Is there anybody out there?”

CE ÎȘI DOREȘTE UN COPIL OBIȘNUIT: jucării, un iPad, un iPhone, un joc video, haine noi, rechizite de școală și poate… încă o pizza.

CE ÎȘI DOREȘTE UN COPIL SIRIAN (în special în zonele aflate sub blocadă guvernamentală): să topească zăpada ca să aibă apă de băut, să găsească ceva comestibil (fie și un șarpe, un șobolan sau un păianjen), să descopere o nouă mobilă de ars ca să se încălzească și să supraviețuiască următorului atac cu bombe-butoi.

Un om obișnuit își face PLANURI DE VIAȚĂ (unde să meargă în vacanță, cum să-și decoreze casa, unde să-și trimită copiii la școală etc.).

Un sirian își face PLANURI DE MOARTE: ar prefera să fie ucis de bombe butoi decât de atacuri cu arme chimice, răpiri, arestări sau foame.

Totuși, chiar în acest context, mulți oameni încearcă să rămână umani, chiar dacă nu neapărat în viață (“stay human, not alive”, în termenii lui Orwell). De aceea, în memoria copiilor mei sirieni (îngeri acum) și în semn de solidaritate cu cei care continuă să sufere, străduindu-se, în același timp, să rămână umani, încep greva foamei de ziua mea (17 mai 2015), în speranța că voi primi cadou pace, libertate și democrație în Siria, precum și garanții solide pentru prevenirea pe viitor a oricărei crime politice, cu atât mai mult a crimelor împotriva umanității. Greva foamei e un disconfort fizic minor, nu înseamnă prea mult comparativ cu suferința sirienilor (și a mea din suflet – insuportabile). “Nimic nu e insuportabil în afară de faptul că nimic nu e insuportabil” spunea cândva Malraux. Îl asigur pe Malraux că durerea mea și a sirienilor este insuportabilă.

În acest sens, solicit:

•     Încetarea bombardamentelor aleatoare, inclusiv a atacurilor cu bombe-butoi, utilzând o zonă de excluziune aeriană dacă este necesar

•     Începerea imediată a unor negocieri de pace serioase între toate părțile implicate (inclusiv activiștii democratici nonviolenți) și susținătorii lor internaționali

•     Încheierea tuturor atacurilor cu arme chimice (gaz sarin, arme cu clor etc.)

•     Ridicarea tuturor blocadelor guvernamentale

•     Facilitarea distribuirii rapide și fără obstrucțiuni a ajutorului umanitar către cei în nevoie (în special în zonele aflate sub blocadă guvernamentală)

•     Stoparea detențiilor arbitrare și a disparițiilor forțate

•     Oprirea răpirilor, violurilor, torturilor și execuțiilor civililor, aplicate inclusiv copiilor; încetarea abuzurilor și crimelor comise fie de milițiile proguvernamentale Shabiha, fie de forțele de securitate ori de Statul Islamic

•     Eliberarea deținuților politici

•     Judecarea și condamnarea vinovaților pentru crime împotriva umanității (prin intermediul Curții Penale Internaționale, al unui tribunal internațional ad-hoc etc.)

•     Demararea reformei ONU asftel încât să fie stopate acum și pentru totdeauna crimele împotriva umanității (discutarea propunerii Franței în acest sens, lansarea unei dezbateri internaționale și adoptarea celei mai bune variante); Consiliul de Securitate ONU nu mai trebuie să fie blocat de vetourile Rusiei și Chinei în cazul crimelor împotriva umanității.

•     Iran, Rusia: încheierea susținerii politice și militare pentru regimul al-Assad, principalul responsabil pentru dezastrul curent din Siria.

     

În acest moment, mă simt crucificată pentru fiecare persoană care suferă în Siria și tânjesc să mă pot elibera (împreună cu toți ceilalți sirieni). Nu vreau să las oamenii singuri pe cruce. Refuz să fiu o altă ”cărămidă din Zid” (“another brick in the Wall”) și să asist pasiv la acest coșmar, amorțită confortabil (“comfortably numb”) la televizor sau pe internet. Sper că ne vom trezi din acest coșmar, vom dărâma împreună ”Zidul” ignoranței, indiferenței și al urii și vom face ”casa de copii”, Planeta Siria cea străină, să devină acasă pentru toți sirienii. Casa de copii nu e acasă. Copiii mei sirieni nu ar trebui să se predea când văd o cameră foto (crezând că e o armă), ci ar trebui să zâmbească. Planeta Siria, trezește-te! Pământule, trezește-te!

                             

Je suis syrienne.

      “Hey you! Don’t tell me there’s no hope at all

      Together we stand, divided we fall.”

                              (Pink Floyd, “The Wall”, “Hey you”)

Stay human... and alive!

VA ROG SEMNATI PETITIA AICI:

https://secure.avaaz.org/en/petition/Syria_UN_EU_United_States_of_America_Romania_Russia_Iran_Stop_the_crimes_against_humanity/?oXkwsib

Vă mulțumesc pentru susținere!

Nu mă mai cac pe mine, că nu mai am ce! Pregătire pentru greva foamei

Nu mă mai cac pe mine, că nu mai am ce!

Pentru prima oară în viață sunt nevoită să recurg la o formă de protest în care mă regăsesc mai puțin și pe care l-aș fi clasificat altădată ca extrem: greva foamei. Acum nu mi se mai pare nimic extrem comparativ cu se întâmplă în Siria, de 4 ani și mai bine, de când a început războiul civil: peste 200.000 de morți, circa 4 milioane de refugiați extern, peste 10 milioane refugiați intern, după ce au fost alungați de la casele lor (aproximativ jumătate din actuala populație), peste 600.000 aflați încă sub blocadă guvernamentală (fără acces la apă, mâncare, energie electrică, încălzire, articole de igienă sau medicamente, „ajutați” de regim doar prin atacuri cu bombe-butoi (uneori cu arme chimice), dispariții forțate și arestări), sute de mii arestați, zeci de mii uciși în închisori/centre de detenție. În Siria nu se poate vorbi de viață și, din păcate, nici măcar de supraviețuire (oricum, supraviețuirea nu e viață). Dacă un copil obișnuit își dorește jucării, un iPad, un iPhone, un joc video, haine noi, rechizite de școală și poate… încă o pizza, un copil sirian (în special din zonele sub blocadă guvernamentală) vrea să topească zăpada ca să aibă apă de băut, să găsească ceva comestibil (fie și un șarpe, un șobolan sau un păianjen), să descopere o nouă mobilă de ars ca să se încălzească și să supraviețuiască următorului atac cu bombe-butoi (cu sau fără arme chimice). În timp ce un om obișnuit își face planuri de viață (unde să meargă în vacanță, cum să-și decoreze casa, unde să-și trimită copiii la școală etc.), un sirian își face planuri de moarte: ar prefera să fie ucis de bombe-butoi decât de atacuri cu arme chimice, răpiri, arestări sau foame.

De 4 ani și ami bine, coșmarul Siriei a devenit și al meu personal (un coșmar din care nu mai pot să mă trezesc). După nenumărate petiții și proteste rămase fără răspuns, în timp ce situația din Siria continuă să se degradeze inimaginabil, m-am hotărât să fac greva foamei. În memoria copiilor mei sirieni (îngeri) și din solidaritate cu cei ce continuă să sufere și să moară. Nu sunt ”pagube colaterale”, ”deșeuri biologice”, ”teroriști” sau ”trădători”. Nu sunt ”dușmanii poporului”. Nu sunt cifre/statistici. Nu sunt extratereștri. Sunt oameni. Sunt copiii mei. Je suis syrienne. Greva foamei reprezintă doar un mic sacrificiu, incomparabil cu agonia continuă a sirienilor (și a mea din suflet). Voi începe greva foamei strategic, de ziua mea, poate voi primi cadou pace, libertate și democrație în Siria, fie și de la moșu’ Santa Klaus. Și altă dată, mi-am mai dat demisia de la fuckultate cu o zi înainte de examenul de titularizare când a trebuit să trec note-fantomă unor studenți-fantomă. Ăsta e stilul unic și inegalabil, autentic și original, ”Madame Dezastru”. Mi s-a spus și atunci: ”Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești.” Încă refuz să mă obișnuiesc. Și... ”je ne regrette rien”.

Bine, dar cum procedez mai departe? De data asta, nu mă mai rușinez și mă grăbesc să închid netul, gândindu-mă la toți cei care nu au acces (nici măcar într-o versiune cenzurată), ci îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru net, fie și monitorizat de Big Brotheri mai mult sau mai puțin fantomă (ca Obama). Oops, l-a deschis deja mâța noastră, spirit înalt și mare intelectuală, Guru, pe Ejobs și Bestjobs: probabil că e îngrijorată că mai șomez (deși scrisul și politica asta nenorocită mă consumă 25 de ore din 24), așa că îmi caută ea job. Să-i comunic să verifice și ofertele de voluntariat în Siria. Hm, ce să fac? Păi, deocamdată să-i dau brânci lui Guru de pe laptop și apoi să consult Goagălul. Până și un ”maimuțoi implementat” ca Vanghelie, ”ejaculat” din PSD, altminteri om ”complicat”, chiar dacă nu a citit atâtea ”almanahe” precum ”Căldărescu” (ăsta e, de fapt, Cărtărescu), știe să caute o păpădie sau un viezure pe ”Goagăl”. ”Barzăcopilviezure” (astea sunt ultimele cuvinte din limba dacă pe care să le rostești când nu mai ai nimic altceva de spus). Mai e și ”pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză” (din ”Robotzi”). Așadar, mă uit pe Goagăl și, surprinzător, găsesc instrucțiuni specifice pentru greva foamei. Ți se precizează exact ce trebuie să mănânci în luna dinainte (mai exact, să treci gradat de la mâncare procesată, junk-food și dulciuri la legume și fructe fresh bio), apoi ce vitamine și minerale, electroliți, ceaiuri și limonade să consumi când faci greva foamei și cum să revii la regimul alimentar obișnuit, după ce închei greva foamei. Cred că astea sunt pentru protestatarii americani răsfățați care au acces la mâncare bio înainte și după greva foamei, vitamine și minerale scumpe... precum și care au de unde să slăbească. OK, o să mă străduiesc să urmez instrucțiunile (cel puțin în ultima zi de pregătire, fără partea bio), dar ce fac cu spitalul, cine îmi sponsorizează mie o lună de spitalizare, că doar n-o să apelez la ”motanul Felix” de la Antenuțe? Te costă ceva să fii (un pic) martir.

Să mă interesez mai întâi la spital, la N. Paulescu (unde a mai fost internată altă grevistă a foamei, învățătoarea Cristiana Anghel), sunt specializați pe nutriție și au ceva experiență cu astfel de cazuri. Sun și mi se comunică din start că îmi trebuie trimitere de la medicul de familie pentru orice spital de stat, iar în asemenea situații vă imaginați ce trimiteri se dau... fără număr, fără număr (și eu nu am, oricum, asigurare și medic de familie). Pe Cristiana Anghel au acceptat-o pur și simplu pentru că suferea de diabet și se afla în evidența spitalului. Bun, atunci o să stau acasă, o săptămână-două măcar (cât nu sunt riscuri majore pentru sănătate, chiar și pentru cei care au unele afecțiuni). Comod, în pat, chit că o să mă anchilozez nu ca prietenul și eroul meu, Promy (titanul Prometeu) în lanțuri pe Elbrus mii și mii de ani, dar măcar ca fii-miu (care e capabil să stea nemișcat pe scaun la un joc video și trei săptămâni). O să le fac cinste tuturor de ziua mea cu un electrolit delicios (noua formulă energizantă complexă cu apă, sare, bicarbonat de sodiu, clorură de potasiu și o lingură de zahăr/miere ori poate, în varianta de fițe, sirop de arțar bio). Ăsta va fi meniul meu. Gandhi însuși a optat pentru asemenea formule de greva foamei pe perioade scurte, incluzând în ”meniu” electroliți și limonade. Buni și electroliții la ceva!

Mă gândeam să adaug în ”meniu” limonada Master Cleanse Lemonade (cu lămâie, sirop de arțar și ardei de Cayenne), cu efect detoxifiant, la sugestia unui site. Noroc că am dat peste un interviu cu Beyonce, una din ultimele supraviețuitoare ale acestei cure, și mi-a pierit cheful. Da' ce m-a apucat? Am luat-o razna de tot, citesc interviuri cu Beyonce? Ce treabă are ea cu protestele și greva foamei? Păi, uite, are: ea a apelat cu succesuri la cura de slăbire bazată pe limonade Master Cleanse Lemonade și a pierdut 1-2 kile pe zi. Eu, la circa 45 de kile ale mele, dacă aș slăbi în ritmul lui Beyonce sau ca sirienii din zonele aflate sub blocadă guvernamentală, aș ajunge la minus în câteva săptămâni. Master Cleanse Lemonade te curăță ”binidităt”. ”Dităt”. ”Stay human, not alive”, vorba lui Orwell. Și, dacă mor ”dităt”, o să impresioneze pe cineva, vreun zeu taliban de pe pământ precum al-Assad sau Țarul, prietenul lui? Nu, o să jubileze că scapă de încă un ”dușman al poporului”. Când mă gândesc că trebuie să contactez asemenea zei talibani de pe pământ (pe lângă ONU, UE, Obama sau Santa Klaus), Santa Klaus mi se pare... Santa Claus. Până și Mikey Mouse mi s-ar fi părut Santa Claus. Întâmplător, am accesat și niște site-uri vedge care promovează cura cu Master Cleanse Lemonade. După ce ești felicitat pentru decizia înțeleaptă și ți fac recomandări referitoare la dietă, la sfârșit ți se comunică ceva de genul: hei, acum, dacă te-ai purificat, să nu mai păcătuiești, să nu te mai atingi de carne, lapte, pește și ouă, rămâi vedge! Asta-i ca-n filmul ăla hollywoodian recent cu ”Noe” fundamentalistul care era convins că oamenii merită să fie luați de potop pentru că sunt păcătoși: au mâncat carne.

Conform instrucțiunilor pentru greva foamei de pe net, trebuie să consumi doar fructe și legume fresh bio în ultimele trei săptămâni de pregătire (se acceptă și lapte în antepenultima săptămână). Oricum, toți insistă că măcar în ultima săptămână să mănânci exclusiv fructe și legume, de preferință proaspete. Păi, pentru mine asta înseamnă să încep greva foamei cu trei săptămâni înainte și să slăbesc amețitor (parcă nu sunt deja amețită!): eu nu mă satur cu o frunză de salată, ci cu minim o pâine integrală pe zi și, în plus, n-am ținut niciodată cură de slăbire. Dintre ceaiuri îl aleg pe cel de urzici (cu multe minerale), iar într-o zi testez și electrolitul și mi se pare foarte scârbos (mai ales în versiunea apă cu săruri și miere/zahăr/sirop de arțar, cu un gust la fel de grețos ca berea tutti-frutti din Iran). Mai scârbos decât politica asta nenorocită?! În ultima săpămână, încep drumurile zilnice pentru a mă aproviziona cu circa 20-30 litri apă plată (torn din sticle de 5 în cele de 2 litri, nici acum n-am putere și-mi tremură mâinile, darămite mai târziu). Mai trebuie și 10 borcane de miere și circa 75 de lămâi, dar le voi lua pe parcurs (rămân la limonade cu miere, nu cu sirop de arțar și ardei de Cayenne ca în cura Master Cleanse). În cele din urmă, mă hotărăsc să ascult sfaturile inițiaților și să trec la fructe și legume (mai mult fierte, nu fresh, că nu-mi ajung cele proaspete nici pe-o măsea) în ultima săptămână. Într-un final, optez pentru leguma preferată a lui fii-miu, cartoful (el, vegetarian convins, cred că o să intre în Guiness Book pentru performanțele sale la chipsuri și cartofi prăjiți) și încep să-i fac competiție (câte 15-20 de cartofi pe zi). În două zile, uit gustul pâinii și al berii (așa mi s-a întâmplat și în Iran, dar pofesc mai mult la pace, democrație și oprirea crimelor împotriva umanității decât la bere, pizza și crenvurști în covrig). ”Cartofi, cartofi!” ”Cartofi, cartofi!” ”Cartofi, cartofi” În loc de ”sarmale-sarmale”, meniul lui Bulă de luni până duminică. Acum e miercuri, sunt încă entuziastă (duminica e cel mai rău, ajungi pe ”culmile disperării” și blestemi sarmalele).

Dar ce mă mai plâng eu? Unii au reușit performanța (năucitoare și înspăimântătoare) de a face greva foamei pentru 7 luni (cubanezul Guillermo Fariñas - împotriva cenzurii pe internet, americanul Robert Cohen - împotriva producției/comercializării produselor lactate periculoase pentru sănătate). Pe mine chiar mă sperie recordurile astea macabre. Nu mă interesează niciun record, nu e o competiție (decât cu tine însuți), nu caut o nouă ocazie să-mi depășesc limitele, nu vreau senzații tari, nici experimente extreme, nici să apar la Antena 3 (acolo ești băgat în seamă numai dacă-l înjuri pe Băsescu și, oricum, eu nu mă cobor la nivelul ăsta, să dau interviu la Antena 3). Eu o să mă limitez la câteva săptămâni de greva foamei, e numai un gest de solidaritate și împărtășire a suferinței, din dragoste și disperare. Mi-e teamă că n-o să am fața gravă și concentrată de Harry Potter, ci pe cea de bacterie probiotică din iaurtul cu Bifidus Essensis. De fapt, nu vreau nicio față de Harry Potter, îmi vreau numai fața umană. Însă, în fine, n-o să-mi dau seama prea bine ce moacă am căci o să fiu mai mult leșinată. Și, dacă leșin, ce dacă? O să-mi aduc aminte ce-mi spunea prietenul meu vechi, titanul Prometeu (Promy): ”Cea mai fericită parte din viața mea au fost leșinurile”.

Și eu, și Promy preferăm agoniei, descompunerii și paraliziei o moarte rapidă și o înmormântare frumoasă. Asta reflectă și fanteziile noastre tanatice: eu am visat dintotdeauna să mor împușcată la o revoluție, mai nou și să mă decapiteze jihadiștii la o fabrică de brânzici (strângând tandru o brânzică moale și pufoasă în brațe) ori să sfârșesc precum un cartof prăjit (ce moarte delicioasă!). Până acum, Promy, săracul, nu a reușit nici să trăiască, nici să moară: eram confuză când trebuia să-i aprind o lumânare la biserică, nu se încadra nici la vii, nici la morți (poate voi propune eu categorii intermediare, inclusiv pentru legume, zombie și fantome de care e plin pământul). Promy ar fi încântat să moară de cancer de la sex oral (cum zicea Michael Douglas), iar la înmormânatarea sa (cu flori, lumânări, manele cathartice și alaiuri fastuoase) să-i plângă nevestele și amantele (deși nu a avut atâtea ca Suleyman Magnificul în zeci de mii de ani). Dar, în ultima vreme, eu una am refuzat și fanteziile tanatice și plimbările la cimitir: mă simțeam vinovată și mi-era rușine de copiii mei din Siria dispăruți printre dărâmături, asfixiați cu clor/gaze sarin, violați și torturați până la moarte în închisori ori morți de foame. De fapt, și eu, și Promy, am vrea să trăim (și să nu mai moară nimeni, nicio muscă Drosophila Melanogaster de-a lui Promy pentru experimente, cu atât mai mult milioane de copii), însă nu mai putem evada din coșmarul istoriei.

Promy îmi tot spunea că ar vrea să se trezească odată din coșmarul istoriei și să fie renăscut, nu resuscitat, cum i s-a întâmplat de milioane de ori până acum. Îl înțeleg, și eu am simțit ce înseamnă asta. Epuizată, la rândul meu, de atâtea agonii, morți și resuscitări (accentuate de chinul scrisului) și de tentative eșuate de a evada din coșmar, l-am rugat pe Promy să-mi dea și mie un pic din puterea lui titanică. Săracu’, după mii și mii de ani de agonie, zice că nu mai are, dar nu-i nimic, el dă și din ce nu are. ”Dăruind vei dobândi”. Ai, dă! N-ai, dă! Și atunci vei avea. În cantități zguduitoare, abisale, titanice! Pentru început, Promy îmi va oferi terapia pariziană cu Chanel no. 5, și, dacă mai e nevoie, voi apela la zăpadă roz de căpșuni și iaurt cu Stracciatella de la mine din țara mea, recent instalată în cadă, Stracciatella (ca să fiu și eu la modă, toată lumea își face țară!), pe care Promy nu vrea deocamdată să mi-o recunoască și mi-o lasă fantomă, deși știe că detest fantomele, de la șefi și instituții-fantomă la președinți-fantomă, țări-fantomă și războaie-fantomă... cu victime reale. Un minut de liniște și de fericire, poate și un somn de frumusețe (mie mi-a pierit somnul ”dităt” în ultima vreme)! Ce-i asta? Cum îți permiți, sclavă obraznică, Madame Dezastru, catastrofă, vacă proastă, cățea turbată, femeie născută la sindrom premenstrual, bulangiu degenerat, Don Quijote castrat și fără vise, Vampi, fata lui Dracula, maimuță posedată, golancă, ciumpalacă, teroristă, trădătoare și băsistă împuțită ce ești?! Nu, renunț la somnul de frumusețe că mă simt prost față de cei care au parte de peste 50 de cutremure pe zi (din cauze naturale, desigur). ”No fucking way!”, vorba lui Roger Waters sau... în traducerea de la concertul ”The Wall” (a la Irina Margareta Nistor), ”la dracu', nu!” Lăsăm somnul de frumusețe și recurgem exclusiv la terapii, apoi Promy se va abține câteva săptămâni de la ele, că doar n-o să profaneze un cadavru. Sper că nu s-a molipsit de la zei și păsărele antropofage (care-l consumau și în ipostaza de legumă putrezită și storcită) și a devenit necrofil.

Chiar dacă nu ăsta e scopul principal și nici nu vreau să mă focusez, în mod egoist, pe mine (dimpotrivă, vreau să evadez un pic din mine), o să iau greva foamei și ca pe un ritual de purificare (fizică și spirituală). Și, dacă simt că nu mai pot de foame, o să pun mâna pe o carte, că și-așa n-am citit nimic de multă vreme, în afară de Biblie și rapoarte ONU sau ale ONG-urilor despre atrocitățile din Siria (și asta nu tocmai frecvent căci sunt insuportabile!), iar la știri mă uit doar o dată pe săptămână (sau mai rar) și îmi spun de fiecare dată că nu o să supraviețuiesc. Apoi mai înfulec o carte. Și tot așa. Chiar dacă nu mai sunt în stare să procesez nici titlul. Așa proceda un amic din liceu. Să încerc să aplic metoda lui. Eu una trebuie să recunosc că-n liceu mă săturam numai cu pizza.

Exisă, totuși, și o consolare. Am ajuns la o concluzie, punându-mi la lucru înțelepciunea mea de Madame Dezastru (aflată la venerabila vârstă mentală și afectivă de 2 ani și 10 luni, hm, prea matură, cred, pentru lumea asta!): 1. mai bine citat decât resuscitat și 2. tot timpul, de când mă știu, orice am făcut, m-am căcat pe mine și la propriu și la figurat. De data asta, gata, că nu mai am ce!

Stay human... and alive!

P.S. Puteți intra și voi în legatură cu activiștii democratici nonviolenți de la "Planet Syria" cu care colaborez în prezent: www.planetsyria.org. Se simt săracii singuri pe cruce acum, savurează orice mesaj de susținere și, clar, preferă să fie bombardați de mesaje decât de bombe-butoi.

Testamentul unui cap decapitat

Dragi talibani,

Știu că pentru ”o anumită parte a presei” sunt erou-martir, iar pentru celaltă parte a presei – spion american, vierme de trădător și dușmanul poporului.

Indiferent de asta, vă mulțumesc că m-ați decapitat.

Eram, oricum, o sclavă obraznică și enervantă care vă cerea insistent baie de Cleopatra cu lapte și miere, crenvurști în covrig și bere (cu alcool, nu din aia dulceagă, scârboasă, tutti-frutti ca-n Iran) și nu eram capabilă nici să spăl geamurile ca lumea, că n-am talent la asta ca Vaclav Havel.

Ei, puteați să-mi dați înainte un sedativ PC sau o folie întreagă, chit că n-avea niciun efect (nici măcar placebo). Eram, oricum, pietrificată de groază și nu vroiam decât să se termine odată.

Puteați să mă lăsați să fac și eu o scenă de adio de tip ”moare regina Cleopatra” sau ”moare Kim Jong Ile: moare Kim Jong Ile, cerul se despică, stelele cad, luna și soarele se sting, totul se cufundă în întuneric, marea clocotește și se face roșie ca focul, cocorii în derivă se prăbușesc, pământul se cutremură, pe toate Zidurile apar mesaje scrise cu litere de aur despre moartea lui Kim Jong Ile, iar oamenii plâng cu lacrimi de sânge moartea lui Kim Jong Ile etc.

Puteați să-mi aprindeți o lumânare, să-mi aduceți o floare (o ramură de liliac, ăsta e preferatul meu) și să-mi cântați o manea cathartică pentru sufletul meu zbuciumat și chinuit.

Acum, faptul e consumat. Nu e mare pagubă.

De altfel, nu știam ce să fac cu capul meu. Yahoo-ii n-au nevoie de cap. Nu capul e cea mai importantă parte a corpului yahoo-ilor, cum a descoperit și marea inovatoare și revoluționară, profeta și vizionara, guru Kim Kardashian (altminteri un hobbit photoshopat) care a trecut de la selfie (de regulă, imaginea feței) la telfie (imaginea corpului de la buric în jos) și a lansat un nou trend global. Uitați-vă pe pagina ei de Facebook, chiar dacă e haram. Dacă aveți cap.

Acest testament este adresat... oamenilor. Foarte ciudat, acum am descoperit. Deși sunt perfect conștientă că peste tot sunt Ziduri și comunicarea e imposibilă și mai curând mă ascultă un ficus, o moluscă sau un aspirator USB... ori USL.

Nu o să vă țin o ”predică de Nana” cum îmi făcea mie mătușă-mea când eram mică, ore în șir căci, în acest caz, v-ați dori, desigur, să ajungeți la Guantanamo decât să mă ascultați. Vă rog numai câteva lucruri. Deci decât, vorba lui Vanghelie ori a lui Gigi, să ejaculez acum un discurs de maimuțoi implementat, pentru oamenii umani, oamenii de bine din lumea interlopă, jihadiști sau nu.

Mai întâi, să nu umblați cu capul meu peste tot, ca Perseu cu capul Meduzei, să sperii lumea cu privirea mea și să-i paralizez pe toți de groază.

Așezați-mi mai bine capul în dulapul cu bibelouri sau îl puteți monta pe o pânză, lipit de codițe (cum credeam eu când aveam trei ani că se face portretul), asta dacă nu e haram și tabloul nu o să fie la fel de frumos ca ”portretul lui Dorian Gray”.

Vă rog să nu uitați să mă spălați pe dinți în fiecare zi cu Colgate Total Whitening.

Să mă spălați pe cap în fiecare săptămână cu Head & Shoulders Ocean Energy și atunci să-mi ungeți părul cu balsamul Garnier Ultra Doux.

Să mă pieptănați în fiecare zi și să-mi împletiți părul în două cozi.

Să-mi ștegeți fața o dată pe săpătămână cu crema abrazivă Nivea All-In-One Extra Deep Cleansing și să mă dați în fiecare zi cu crema Nivea Visage Q10 Plus Light.

Să-mi rujați buzele în fiecare zi cu rujul Revlon 535 Rum Raisin.

Și, la sfârșit, să mă parfumați cu Chanel no. 5.

Nu mă supăr dacă jucați fotbal cu capul meu, cu condiția să creați echipamente albastre ca ale Squadrei Azzurra, majoretă să fie Kim Kardashian, iar cupa să fie înmânată de unul dintre viitorii laureați ai Premiului Nobel pentru Pace precum Țarul Putin, Big Brother-ul-fantomă Obama, mărețul conducător al-Assad sau gloriosul calif Ibrahim al Statului Islamic.

Vă mai rog să nu spuneți celor de la asigurări că moartea mea e sinucidere, accident ori că am comis vreo infracțiune, ca să nu încadreze ”incidentul” la excluderi, iar soțul și copilul să piardă banii de asigurare.

Să mai zic la final, precum concurentele la Miss Univers, ceva sublim și nobil, că-mi doresc pace și democrație în lume? Și ”fac totul” pentru asta? Asap. I’m doing my best. Mai bine nu mai spun nimic.

În rest, e bine. Sunt bine. Trăiesc bine și vă doresc și vouă tuturor ”să trăiți bine”!