Vrea cineva niște ”maimuțoi implementați”, civilizați, la supraofertă ori poate vreți să-l adoptați pe leul Cecil?

Situația în Siria continuă să se agraveze. În ciuda unor declarații anterioare (într-un spirit pacifist și... de disociere relativă de talibanul-șef, al-Assad), implicarea militară pe teren a Rusiei îngrijorează prin creșterea ajutorului militar (reechipearea armatei siriene cu unele vehicule de luptă absolut noi ca tancuri BTR-82A, vapoare, rachete antiaeriene SA-22 etc.), prin construcția suspectă a unor case prefabricate pentru circa 1.000 de ”omuleți verzi”, soldați-fantomă, consultanți militari, instructori, responsabili de operaţiuni logistice şi tehnice, dar şi piloţi (de elicoptere de atac şi de avioane de vânătoare). Al-Nusra (al-Qaida) a intrat în Latakia, zona majoritară și de control a alawitilor șiiți (încă) la putere în Siria (deși sunt minoritari comparativ cu suniții). Rebelii au ocupat și o bază aeriană din Idlib, Abu al-Duhur (și controlează aproape integral Idlibul). Rusia are nevoie de acces la Marea Mediterană (portul Tartus, singurul rămas disponibil pentru Rusia în Orientul Mijlociu), preferă să se confrunte cu Statul Islamic în Siria și nu în Rusia, așa că vrea să se asigure că regimul supraviețuiește (dacă nu neapărat tovarășul-zeu al-Assad, prietenul Țarului). Acesta din urmă ne comunică victorios că nu luptă decât cu Statul Islamic în Siria (nu cu rebelii moderați) și că tovarășul-zeu, torționar de treabă și taliban-șef din Siria e gata să organizeze alegeri parlamentare libere și să împartă puterea cu opoziția moderată, ”sănătoasă”. Însă, practic, Rusia ar putea lansa atacuri și la adresa rebelilor moderați.

În mod justificat, cei mai mulți opozanți ai regimului cer îndepărtarea talibanului-șef de la conducere. Statele Unite declaraseră în 2012, că linia roșie va fi depășită dacă vor avea loc atacuri chimice, ceea ce s-a întâmplat în 2013 (și de atunci continuă, indiferent de rezoluțiile ONU, puține și acelea, în contextul în care Rusia și China își folosesc repetat dreptul de veto în Consiliul de (IN)Securitate, și, din păcate, neaplicate cum ar fi, de pildă, Rezoluția 2139 din 22 februarie 2014 care interzice bombardamentele aleatoare (inclusiv cu bombe-butoi), atacurile chimice, blocadele, arestările/răpirile pe criterii politice). Apoi, Statele Unite au tăcut. O tăcere asurzitoare ca un urlet. Obama se uită și nu vede. Nu știe, nu poate. Yes, I can’t. ”Soft politics”. Mă întreb de ce ne-o mai spiona acest Big Brother-fantomă. Dar noi ceilalți? Trebuie să vedem poze de copii înecați, violați și torturați până la moarte, sfârtecați de bombe-butoi, intoxicați de gaze sarin/arme cu clor, striviți printre dărâmături ori morți de foame și mizerie ca să reacționăm? Trebuie să fim ”invadați” de ”imigranți” sinucigași ca să observăm ce se întâmplă în jurul nostru?

Statele Unite se tem de ”escaladarea” conflictului dacă Rusia se implică mai mult. ”Escaladare”? Cum? Nu e deja un dezastru mai mare ca mine, ca Madame Dezastru, un dezastru ”natural” cum nu a mai văzut de mult planeta?! ONU, prin reprezentanul său Staffan de Mistura, promovează reluarea discuțiilor/negocierilor de pace, ideea unui guvern de uniune națională și a tranziției spre democrație (adoptată prin Geneva Communiqué în 2012) și, totodată, cere implicarea serioasă pe de o parte a americanilor și rușilor, pe de alta a Iranului (aliat al regimului) și Arabiei Saudite (susținător al rebelilor). Iar ministrul de externe britanic, Philip Hammond, a pledat recent pentru un guvern de uniune naţională în Siria pentru a rezolva conflictul (incluzând rămânerea pentru moment în funcţie a preşedintelui al-Assad, care însă ar urma să se retragă după şase luni sau un an) – variantă mai pe placul Rusiei. Ca idee, Cioroianu spunea odată că știe din istorie că regimurile trec, popoarele rămân. În Siria parcă nu se mai aplică: regimul rămâne, poporul dispare. 

Poporul nu ar fi dispărut așa ușor dacă se crea, cu ani în urmă, o zonă de excluziune aeriană. Ar fi fost salvate multe vieți. Ce e pierdut e ireparabil. Aș vrea să pot vărsa o lacrimă de unicorn (ca a lui Bebe inorogul al cărui chip îl port în tatuaj) și să-i aduc pe toți la viață. O astfel de zonă de excluziune aeriană e dificil de pus în practică, presupune implicare militară (trebuie angrenate trupe terestre și aeriene pentru coordonare) și, de fapt, război cu aceia împotriva cărora se face (regim, kurzi, Statul Islamic etc.). Turcia și Iordania au inițiat realizarea unor asemenea zone în nord, respectiv sud și, deși reprezentantul ONU, Staffan de Mistura, afirmă că aceasta e doar o soluție parțială (și are dreptate), în acest context disperat ar trebui aplicată, indiferent de costuri umane și materiale (și chiar dacă nu reprezintă un răspuns pe termen mediu și lung). Avalanșa refugiaților disperați, ideea că guvernul actual (principalul pericol pentru copiii și frații noștri sirieni, pentru mine și pentru întreaga planetă) nu este capabil (nici dornic) să se impună în fața Statului Islamic, acordul nuclear încheiat cu Iranul (care ar putea acum să participe la găsirea unei soluții politice), alienarea celor din taberele de refugiați - o bombă socială (generațiile pierdute, fără perspective își pot exprima furia și frustrarea prin radicalizare), toate acestea stimulează crearea unei zone de excluziune aeriană.

Să aruncăm o privire și asupra mediatizării în presa occidentală a crimelor împotriva umanității din Siria. De când a apărut Statul Islamic, BBC prezintă (pe site) dominant atrocitățile acestuia și poveștile celor care au plecat din Marea Britanie să lupte la Statul Islamic (sau cu Statul Islamic), știri/reportaje despre situația militară din teren și despre ”criza imigranților”. Crimele împotriva umanității comise de regim sunt mai puțin acoperite, cea mai recentă știre a fost în august, anul curent (masacrele de la Douma), iar ultimele reportaje despre cei dispăruți/răpiți (de regulă, morți sau pe moarte) și despre fotografiile lui ”Caesar” (ale zecilor de mii uciși prin tortură în închisori/spitale militare) datează de anul trecut, din 2014. Statul Islamic a eclipsat principalul vinovat, regimul. Mai mult, BBC vorbește despre ”criza imigranților”, nu ”a refugiaților”, face o prezentare destul de alarmistă, și nu empatică a crizei (umanitare), arătând că scopul ”imigranților” e ”o viață mai bună” (când ei nu au parte nici de supraviețuire, darămite de viață) și lăsând impresia unei invazii. În Marea Britanie politicienii, media și (o parte) din populație se simt sub asediul invadatorilor. Să răspundem la acest comportament taliban în stilul gentlemanilor și la isterie prin tradiționalul calm englezesc?  Interesant, până și niște activiști britanici pentru pace în Siria, autori ai campaniei ”Stop the War”, împotriva unor atacuri aeriene anti-Statul Islamic în Siria, organizează un forum în acest sens, dar au omis să invite un reprezentant sirian de la Planet Syria. Intenția pacifistă și interesul pentru situația din Siria sunt lăudabile, însă de ce nu ascultă opinia unui sirian, activist pentru pace și democrație în Siria în condiții e puțin spus extreme, de-a dreptul inimaginabile? Se tem cumva și ei de invazie?

CNN acoperă (pe site) preponderent tot atrocitățile Statului Islamic, mai puțin ale regimului care produce de 7 ori mai multe victime, este la originea a peste 85% din cauzele de deces ale civililor (prin bombe-butoi și atacuri aeriene, fără a mai lua în calcul răpirile/arestările și blocadele cu alte sute de mii de victime) și reprezintă unul din factorii importanți aflați la geneza Statului Islamic, radicalizând populația prin bombe-butoi, atacuri chimce, blocade, răpiri/arestări (urmate de violuri și torturi până la moarte). Pe CNN apar și reportaje/știri despre echipele de salvare White Helmets, medici/profesori din Aleppo, bombe-butoi (ultima din mai, anul acesta – Aleppo), blocade, torturi și execuții ale regimului (în 2014), precum și criza refugiaților tratată într-o manieră mai sensibilă, mai umană (numindu-i pe copiii și frații noștri din Siria ”refugiați”, nu ”imigranți”). Din nefericire, criza siriană a intrat masiv în agenda media, politică și publică abia de câteva luni, deși problema e veche de mai bine de 4 ani și continuă să se agraveze. Și, în cazul fericit în care se acceptă că e vorba de ”refugiați”, nu de ”imigranți”, se comunică adeseori cel mult că aceștia fug de război (fără a se oferi detalii despre acest război și principalul responsabil, regimul sirian).

Situația refugiaților rămâne, într-adevăr, disperată. ONU a primit mai puțin de 50% din suma necesară pentru refugiați în ultimii patru ani, Înaltul Comisariat pentru Refugiați a redus alocațiile de hrană și a închis zeci de spitale (în Irak). După datele ONU, au murit peste 250.000 de sirieni, mai mult de jumătate din populație este refugiată: peste 7 milioane - refugiați intern (dislocați din casele lor și în continuare captivi în infernul de pe teritoriul sirian), iar peste 4 milioane - refugiați extern. În prezent, s-a acoperit circa o treime din apelul ONU pentru refugiați. Țările vecine se prăbușesc și ele sub povara refugiaților. Libanul a acceptat peste un milion, Iordania – la fel, iar Turcia – 2 milioane. Nesusținute, primele două nu mai fac față: două treimi dintre refugiați trăiesc în sărăcie absolută. În Liban (unde unul din cinci e refugiat sirian), guvernul nu a permis construcția unor tabere de refugiați, așa că mulți dintre aceștia trebuie să se descurce pe cont propriu, să închirieze locuințe ieftine sau să locuiască în campusuri unde trebuie să plătească proprietarului 100 dolari pe lună pentru campare.

La Al-Minya (Liban), refugiații stau în adăposturi improvizate (sau fără, prin parcuri, sub poduri etc.), cu mâncare insuficientă, fără acces la servicii medicale sau școală (750.000 copii nu sunt școlarizați, cei care începuseră școala în Siria au uitat deja ce învățaseră, de pildă, să scrie sau să citească, plus că războiul a durat atât că cei mai mici nu mai știu de unde sunt). Generații de sacrificiu (știm și noi în România), generații pierdute, fără condiții minimale de viață și fără perspective, care prezintă riscul radicalizării. Nu au parte nici aici decât cel mult de supraviețuire, nu de viață. O bunicuță, Jalimah Mahmoud, chiar așa spune: ”Asta nu e viață. Suntem vii doar în sensul că nu suntem morți”. Iar Fitnah al-Ali, mamă a șapte fete și un băiat, care lucrează numai ocazional, cu ziua, precizează că și-a pierdut alocația de hrană pentru că a vândut cupoanele primite ca să-i cumpere soțului bolnav medicamente (lăsat orb și cu probleme cu rinichii în urma torturilor și mizeriei din închisoare).

Ca să-și ofere o șansă să se crape cu ei barca pe Mediterana (în loc de 50 de cutremure pe zi), trebuie bani (minim 5-6 mii de dolari de persoană) de care cei mai mulți nu dispun, indiferent dacă își vând toate bunurile, proprietățile (case, terenuri) sau încearcă să se împrumute. Cei care se îndreaptă spre Europa reprezintă doar 5-10% din totalul refugiaților, iar ei au la dispoziție, pe lângă banii de drum, și un smartphone conectat la Facebook/whatsApp (unde găsesc informații despre drum, obiecte necesare și, eventual, telefoane de urgență). Și încă și mai rău (indescriptibil) este pentru refugiații intern, cei peste 7 milioane care și-au pierdut casele, aleargă disperați, bezmetici, dintr-un loc în altul sau se află sub blocade guvernamentale (fără apă, mâncare, curent electric, căldură... cu bombe-butoi, atacuri chimice, foamete, mizerie, răpiri/arestări soldate cu violuri și torturi până la moarte). Uneori ”imigrează” în prima linie de front de teama bombelor-butoi. Familia lui Aylan, băiețelul kurd înecat în Mediterana, pe drum spre Europa (a cărui poză a devenit viral), a migrat de la Damasc la Aleppo, apoi la Kobane și, într-un final, în Turcia. Mulți nu mai au decât cicatricele de pe corp și rănile neînchise din suflet (care continuă să se adâncească, împreună cu ale mele).  

Sirieni la supraofertă! Vrea cineva? Unele țări europene, pe lângă Marea Britanie, au fost de la început ostile primirii refugiaților: Cehia, Slovacia (ia doar creștini!), Ungaria (care s-a înconjurat la propriu de Ziduri... fals insurmontabile și impenetrabile și tratează refugiații ca pe vite... să nu se dezobișnuiască cumva în Europa) și Polonia. Acestea nu manifestă deschidere/compasiune și abordează criza în termeni de imigranți economici, boală, terorism, ghetoizare. Premierul ungur, Orban, se teme de pierderea identității creștine. Vreau să-l întreb: apărăm cumva identitatea creștină construind Ziduri, arestând pe oricine intră ”ilegal” în Ungaria și tratându-i ca pe vite? Se vorbește (unii jurnaliști/politicieni, unii din public, ca să nu generalizez) de ”maimuțe”/”teroriști”/”pomanagii”/”nespălați”/”invadatori”, ba chiar o jurnalistă zeloasă din Ungaria a sărit să bată niște ”invadatori” cu ”mânie proletară”.  

Îmi asum aceste etichete cu mândrie revoluționară (cred că le aveam dinainte), puse de maimuțe civilizate, ascunse în spatele Zidurilor ori, vorba lui Vanghelie, ”maimuțoi implementați”. La un moment dat, cineva (din România) a comentat astfel: ”vezi că ai o eroare de soft care-ți dă numai maimuțe pe pagina de Facebook”. În acest caz, sunt mândră de eroarea de soft. Și cum s-ar putea spăla frații și copiii noștri sirieni care n-au nici apă de băut, fie că se deplasează sute de kilometri pe drumuri periculoase, fie că se află în război, sub blocade sau în închisori unde consumă doar pișatul securiștilor lor sau propria borâtură și propriul sânge? Și poate că pe unii i-au i-au sălbăticit războiul, extremismul și dictatura, împreună cu ura, indiferența și neputința noastră, după mai mult de 4 ani de război civil devastator. Unde să meargă la toaletă și la baie dacă nu au acces la WC-uri publice, iar barurile și restaurantele nu-i primesc? Și eu am avut întotdeauna dureri groaznice, arsuri și blocaje când m-am abținut prin excursii (plus că m-am pricopsit mereu cu infecții urinare). Alminteri, musulmanii sunt cei mai curați de pe planetă: se spală nu numai după ce defechează, dar și după ce urinează și obligatoriu înainte de rugăciune pe mâini, picioare și față, de cinci ori pe zi (suniții) sau minim trei (șiiții).

În România, după ce a porcăit Marea Moscheie, Băsescu reacționează violent anti-refugiați: ”Sunt un om căruia îi dau lacrimile, dar nu trebuie să îi primim (...) Îi văd și eu că sunt chinuiți, dar când ești șef de stat în loc de inimă trebuie să ai o piatră. În condițiile în care avem un acord de la Dublin care spune clar că care sunt regulile UE cu privire la imigrația ilegală.” (...) ”Noi ne mai înjurăm cu ungurii, ăștia își pun bombe unii la alții” etc.). Am impresia că, după ce i-a luat apărarea lui Udrea și a condamnat justiția/DNA (pe care le lăudase anterior), Băsescu se află în cădere liberă... pe toboganul abrupt al naționalismului populist, cu accente extremiste (în locul regretatului Vadim). Iar unii intelectuali s-au molipsit de teoria conspirației, condamnă Rusia și Statul Islamic pentru ”invazie” (Sandra Pralong), consideră cotele de refugiați ”o probă de ipocrizie consolidată”, se isterizează precum Orban de infiltrarea ”teroriștilor” și de pierderea identității creștine (Traian Ungureanu - ”mai multă Europă cu mai puţini europeni”, unde  ” copiii noştri vor purta burcă peste tatuaje”) ori ne ceartă pentru sentimentalism naiv, subsumat spiritului colectivist (de ce ”să se dea”, ”să se facă”?! – ”eternul și fascinantul” Aligică). Dacă se întâmplă să critici capitalismul sau să zici că vrei să ajuți oamenii, ești taxat de ”comunist”. Eu una NU-mi asum și această etichetă cu ”mândrie revoluționară și avânt muncitoresc”: mă lupt cu comunismul (și cu fantomele sale care bântuie prin România și prin lume) de când eram mică (chiar și în prezent) prin tot ce-am scris și am făcut practic. La rândul lui, Țarul dă vina pe Occidentul băgăcios, logic, nu?

Impresionant comentariul Alinei Mungiu, într-un altfel de registru: ”Ţara noastră pierde ocazia de a arăta că poate da înapoi ceva din ce primeşte. Consilieri slabi, lideri de opinie analfabeţi civilizaţional şi conducători politici care nu există decât în şedinţe foto ne fac să arătăm foarte rău zilele astea. Mă consolez cu Angela Merkel: dacă nu mă mutam în Germania, nu ştiu dacă ajungeam să trăiesc sub guvernarea cuiva de care să nu-mi fie ruşine, dimpotrivă. Gândiţi-vă numai la satele saşilor care stau goale şi în paragină în Transilvania şi la marile pârloage care încă mai stau nelucrate în ţara noastră, părăsită de atâţia români, înainte să refuzaţi intrarea unor oameni care îşi riscă viaţa dacă rămân la ei acasă. Că restul l-au pierdut deja, demult.” Și nici nu e atât de mult. Pe ansamblu, după noile distribuiri ale Comisiei Europene, România ar trebui să primească 6.351 refugiați (chiar dacă aceștia preferă alte țări mai prospere ca Germania, Suedia, Danemarca, Olanda etc.). România nu e xenofobă, e solidară cu UE și refugiații, dar nu poate primi mai mult de 1.785, se încăpățânează la unison Ponta și Iohannis. România dorește cote voluntare, nu obligatorii. Ponta ar mai negocia poate acceptarea cotelor, dacă România e primită în Schengen. Viața oamenilor e cumva ceva negociabil? Trebuie să condiționăm? Din fericire, Iohannis nu amestecă dosarul Schengen cu criza refugiaților. Iar Dragnea, după ce și-a făcut un selfie cu refugiații din gară, din Ungaria, a comentat îngrijorat că nu ar dori să-i vadă cu miile pe străzile din București și a fost surprins că unii refugiați purtau ceasuri la mână (semn că au o grămadă de bani).

Interesant, unii din România consideră că nu ai dreptul să-ți exprimi o opinie despre criza refugiaților dacă nu iei unul acasă, la tine în pat. ”Fapte, nu vorbe!” Vorbele sunt și ele fapte, creează și modelează realitatea. Pot să te mângâie sau să răsucească fatal cuțitul în rană. Mai mult, protestele online trec adeseori în stradă, iar un mic gest în mediul online te poate costa viața (supraviețuirea) în Siria (și nu numai): ești arestat/răpit, violat și torturat până la moarte dacă pui o poezie sau o poză pe Facebook... pentru cine are și Facebook, cenzurat sau nu (în Iran, în 2013, când am fost eu, nu era acces la net, iar Facebook era oricum interzis). Cred că te poți implica și fără să-i aduci pe toți în patul tău, sunt diferse moduri de voluntariat. Poate că-ți pasă de refugiați, dar nu ai condiții/spațiu de cazare pentru ei, timp (nu-ți permiți să te ocupi nici de tine, nici de copiii tăi biologici), posibilități materiale sau ai probleme de sănătate. Poate vrei să pleci voluntar în Siria ca mine. OK, dacă trebuie și  e urgent, chiar dacă am la dispoziție 47 mp și trăiesc din cerșit și eu, pot găzdui pentru o perioadă acasă... la mine în casă un refugiat. Și nu trebuie să-i adoptăm pe toți cum am aduna de pe stradă un câine sau o pisică. Ori poate că avem și noi, românii, nevoie să ne adopte Germania. Să ne adopte Germania pe toți! E asta o soluție globală? Eu am coșmaruri siriene zi și noapte din 2011 (de când a început reprimarea crâncenă a protestelor) și particip la campanii de ani de zile, recurgând până și la greva foamei. Problema trebuia (cu ani în urmă) rezolvată de la cauza ei: să se oprească crimele împotriva umanității ale regimului (apoi și ale Statului Islamic care a venit să ”elibereze” poporul sirian), să fie pace și democrație, iar Siria să redevină acasă pentru frații noștri sirieni. Mai întâi, să stopăm bombele-butoi ale regimului sirian, printr-o zonă de excluziune aeriană, dacă nu se poate altfel.     

România a negociat pentru circa 1.500 refugiați, dar între timp situația s-a schimbat în UE. După acceptarea relocării a 40.000 de refugiați (în iunie), se adaugă încă 120.000. Comisia Europeană a invitat, prin Jean-Claude Junker, la compasiune și unitate: ”Starea Uniunii Europene nu este bună. Nu este destulă Europă în această Uniune. Şi, deasemenea, nu este destulă Uniune în această Europă”. Aceasta reîncearcă introducerea unui sistem de cote obligatoriu (în funcție de populaţia ţării, Produsul Intern Brut, numărul de cereri de azil din trecut şi rata şomajului) și, totodată, flexibil, variabil în funcție de context. Cine nu primește ar putea plăti... o contribuţie financiară la bugetul UE în valoare de până la 0,002% din PIB-ul său. Va trebui să funcționeze un mecanism permanent de relocare a refugiaților. Dintre cei intrați pe teritoriul UE, cine nu îndeplinește condițiile de refugiat și nu primește drept de azil trebuie redirecționat către o ”țară sigură” (trebuie stabilită lista acestor țări, precum și proceduri eficiente de întoarcere a cetăținilor din UE în aceste țări/cele proprii). Eforturile comune pentru securizarea frontierelor și operațiunile de salvare în Marea Mediterană trebuie continuate. Comisia solicită statelor membre să asigure satisfacerea rapidă și corespunzătoare a nevoilor refugiaților (acces la locuințe, servicii etc.). Mai mult, Comisia dorește gestionarea cauzelor conflictelor, prin eforturi politice și diplomatice.

Dintre țările europene, Germania a devenit principalul stat ofertant de azil (pentru circa 800.000 de refugiați anul acesta) și motorul reformei sistemului. Planul Germaniei de gestionare a crizei este consonant cu propunerile Comisiei: 

1. Condiții decente de primire (standarde comune europene)

2. Garantarea statutului de azilant pe întreg teritoriul UE

3. Distribuire echitabilă (împărțirea poverii între țările UE)

4. Management comun al frontierelor (în ce privește securizarea frontierelor și asistența pentru refugiați)

5. Sprijin pentru statele foarte solicitate în prezent (ex. Grecia/Italia unde sosesc mulți refugiați, Germania – unde doresc să se stabilească mulți refugiați)

6. Permanentizarea unor operațiuni de salvare eficiente pe Marea Mediterană

7. Readmisia celor care nu au drept de azil în țările de origine (prin colaborare cu statele de unde provin)

8. Stabilirea țărilor ”sigure” în ce privește statele de origine

9. Legea imigrației (o lege nouă în Germania care să permită șederi legale în scopul muncii pe teritoriul Germaniei)

10. Eforturi în Orientul Mijlociu și Africa pentru combaterea cauzelor refugierii pentru stimularea ordinii și restructurarea statelor în disoluție, reducerea violențelor/războaielor civile, în paralel cu dezvoltarea economică și crearea unor perspective reale, în special pentru tineri.

Cred că ultimul punct este și cel mai important (și ce-și doresc și copiii și frații noștri sirieni, cum a precizat recent și premierul francez ”să gestionăm criza refugiaților de la sursa ei”).

Aylan, băiețelul kurd înecat, și-a gsăit casa, liniștea și pacea în fundul Meditaeranei. Poza lui (ajunsă viral) a sensibilizat marele public, dar și (unii) politicieni și jurnaliști europeni. Părea adormit, valurile îi dezmierdau lent și tandru piciorușele, cântându-i un cântec de leagăn. Ori poate intonau partea a IV-a din Simfonia a V-a de Mahler. Marea îl învăluia și-l absorbea încet, cu blândețe. Se întorcea în leagănul vieții și al morții. Marea îl mângâia, oamenii nu. Nici măcar brațele tatălui său care și-a văzut nevasta și cei doi copiii dispărând în valuri. Și Aylan e doar unul din milioane, unul dintre cei mai norocoși, odată pentru că a sfârșit astfel, în valuri (nu la închisoare, sfârtecat de bombe-butoi sau mort de foame) și în al doilea rând pentru că părinții lui și-au permis bani de bilet. Copiii și frații noștri din Siria nu vor târguieli ridicole și degradante ca la târgul de sclavi sexuali de la Statul Islamic (”Hai, ia tu, Românica, 7, tu, Franța 20, tu, Germania 42, dar tu, Marea Britanie, de ce nu adopți un copil orfan, bolnav și traumatizat măcar? Vrei să-ți dăm să adopți un gândac în loc de o maimuță ori poate pe leul Cecil? N-ai cam multe pretenții?”). Ei vor ca Siria să redevină din ”casă de copii” acasă.

Să-l rugăm pe leul Cecil (care are milioane de fani, în memoria căruia s-au strâns milioane de semnături în petiții și se pot aduna milioane de dolari) să doneze un procent din atenția, vizibilitatea, dragostea oamenilor și... banii lui sirienilor? Aceștia din urmă nu vor, de fapt, să plece din Siria, nici să vegeteze în tabere obscure și mizere de refugiați. Ei vor pace, libertate și democrație în țara lor. Așa spune și Muznah care lucrează la un centru pentru femei din Idlib, deși e țintă permanentă a bombelor-butoi, atacurilor chimice (cu clor), răpirilor/arestărilor, a foametei și a mizeriei. Când se apropie elicopterele care aruncă bombele-butoi, unii paralizează de groază, alții fug năuci și disperați, alții deja s-au obișnuit. Nu mai tresar când descoperă copii dezmembrați și sufocați sub dărâmături, nici când e vorba de frații lor. Cresc doar atacurile de panică, tensiunea, migrenele și coșmarurile (și la mine!). S-au obișnuit cu moartea, nu și cu răul. Sau poate că cele 50 de cutremure pe zi produse de bombele-butoi, atacurile chimice, răpirile/arestările, foametea și mizeria sunt un dezastru natural?

Apropo, nu știu cum pot unii să facă asemenea poze ale unor copii înecați, prinși în dărâmături, rupți în bucăți de bombe, morți de foame, sclavi sexuali sau violați și torturați până la moarte? Cum o fi reușit fotograful militar, ”Caesar”, să realizeze 55.000 de fotografii ale celor uciși prin tortură în închisori/spitale militare (mulți dintre ei, copii, deși nu se mai putea recunoaște care e bătrân, care copil, care e fată sau băiat). Eu nu aș putea să fac niciuna. Și nici să mă uit la ele. Cu toate că, recunosc, încă și mai mult mă șochează și mă scot din minți poze, tablouri și statui ale unor tovarăși-zei, talibani-șefi ca al-Assad, califul Ibrahim al Statului Islamic, Țarul Putin ori Kim Jong-un din Coreea de Nord. Ei, stați, am făcut și eu odată niște poze horror: la o nuntă în familie (unde eu eram singura persoană care s-a distrat). Mireasa avea un zâmbet natural, despicat cu pironul/cuțitul și cusut apoi cu sula de cizmărie de trupele Berkut din Ucraina. Ole, ole, ole, ole / Trupele Berkut nu mai e! De ce mai lăsăm alte trupe Berkut pe pământ și, eventual, le dăm medalii și le avansăm în grad?

Până la urmă, sub presiunea UE și sub impactul emoțional al fotografiei băiatului înecat, Cameron (fire miloasă și un autentic spirit creștin) își toarnă cenușă în cap și promite că Marea Britanie va prelua 20.000 refugiați direct din taberele de refugiați și va demara acțiuni militare împotriva traficanților. Recent, s-a desfășurat și un sondaj la nivel european cu privire la atitudinea față de ”imigranți”, numiți astfel, nu ”refugiați”: Suedia, România, Irlanda și Spania se arată mai curând favorabile, restul - mai curând nefavorabile. Într-un studiu local realizat de IRES, aproape 60% dintre romani consideră mic și foarte mic riscul ca țara noastră să fie expusă unei ”invazii” a imigranților din Orientul Mijlociu și Africa. Peste 70% dintre români au încredere că România "ar putea să gestioneze o criză a imigranţilor" (armata, jandarmeria, nu și Guvernul). Și răspunsuri de bun simț (românesc): principali responsabili pentru criza existentă sunt, în opinia respondenţilor, guvernele din ţările de origine (67%), gruparea teroristă Statul Islamic (ISIS) (54%), SUA (36%), Uniunea Europeană (29%), Rusia (28%). Per total, 65% dintre respodenții din România sunt de acord ca refugiații să vină în România, dar, când vorbim despre coabitare (sosirea în localitate), procentul se reduce la 46% pro (vs. 42% contra).

Oricum, numeroși europeni au dărâmat Zidurile indiferenței/urii, așteptându-i pe frații/copiii noștri din Siria sau alte părți pe traseu cu mâncare/apă/un cuvânt de bun venit (în Italia, Grecia, Macedonia, Serbia sau Ungaria... să-i facă măcar hobitti, boxtrolli sau dragoni, cum vreau și eu, și nu ”maimuțe”/”teroriști”/”pomanagii”/”nespălați”). Revoltați de indiferența guvernului și dimensiunea crizei, 11.000 islandezi s-au oferit să ”adopte” familii de sirieni. La fel, peste 4000 de britanici printre care și arhiepiscopul de Canterbury. Echipa de fotbal Borusia Dortmund susține primirea refugiaților, Bayer Munchen donează un milion de euro, Real Madrid (împreună cu Cristiano Ronaldo) a oferit o casă și bilete la meci antrenorului sirian refugiat, Osama Alabed Al-Mohsen și fiului său Zied, agresat de un jurnalist din Ungaria, iar Bono a cântat despre băiețelul înecat, Aylan. Ministrul de externe suedez, Margot Wallstrom, a fost surprinsă ștergându-și lacrimile în cursul unei dezbateri la televiziune la vederea fotografiei cu băiețelul sirian Aylan Kurdi, găsit înecat pe o plajă din Turcia. La Viena, Copenhaga, Lisabona, Madrid, Londra au avut loc proteste pro-refugiați. În același spirit autentic european, doi turci au invitat 4.000 refugiați sirieni la nunta lor. BOR s-a implicat și la noi în strângere de fonduri pentru refugiați, iar papa Francisc a cerut fiecărei parohii să adopte o familie de refugiați, începând cu Vaticanul.  

Să nu uităm de beneficiile refugiaților: spor demografic, munci mai puțin dorite de localnici sau de care e nevoie (de exemplu, în România, în urma migrației la muncă în străinătate: medici, asistente, constructori, instalatori, fermieri etc.), aport intelectual (Steve Jobs a fost băiatul unui refugiat sirian). Germania a avut abilitatea să își mărească forța de muncă și să reducă declinul demografic, erijându-se totodată în promotorul spiritului umanitar european. Bravo! Oricum, mai important decât un ajutor de urgență/oferirea azilului, este eliminarea cauzelor principale (în primul rând regimul sirian, în al doilea rând Statul Islamic) și efortul politico-economico-cultural de a aduce pace, democrație, drepturi și condiții minimale de viață (nu supraviețuire) în Siria și în tot Orientul Mijlociu și Nordul Africii (efort slab și necoordonat până acum). Ce se întâmplă bine/rău în altă parte, afectează și Europa într-un circuit global, din care nu ne putem sustrage. Iar Orientul Mijlociu și Nordul Africii sunt parte a istoriei civilizației europene (de la imperiul roman la coloniști). Fără respectarea propriilor principii și valori, Europa se neagă pe ea însăși, își pierde identitatea și se autodistruge (spre marea satisfacție a Țarului, susținător și sponsor al naționalismului, populismului și partidelor extremiste). Și nici nu cred că ar suporta să-și vadă în oglindă monstruosul ”portret al lui Dorian Gray”.  

Închei cu comentariul și îndemnul lui Andrei Pleșu: ”Problemele lumii se rezolvă prin luciditate. Restul sunt fiţe politice, discursuri electorale, temerităţi riscante. Cînd un prieten îţi cere ajutorul, soluţia nu este, cred, să-l adopţi. Soluţia este să-l ajuţi să-şi regăsească locul propriu, rostul propriu, destinul. Iar pînă reuşeşte, să-l găzduieşti, să-l hrăneşti şi să-l mîngîi, fără spectacol mediatic şi fără poză demiurgică…”

Iov, care-i buba? Nu mai știi cum miroase o pizdă sau cine a inventat instrumentul de tortură numit ”soacră”? (3)

Miercuri dimineața, Promy vrea să contemple răsăritul de soare, apoi ne teleportăm pe Gliese împreună cu Bebe pentru intervenția chirurgicală. Promy schimbă repede câteva cuvinte cu doctorii și intră imediat în sala de operație, odată cu Bebe. Eu nu pot discuta cu gliesienii în atarsi pentru simplul motiv că Promy, exasperat de comoditatea noastră, a yahoo-ilor din ziua de astăzi, nu m-a dotat cu un microcip cu limba atarsi preinstalată. Nu mi-a oferit nici microcip cu limba arabă sau kurdă preinstalate, solicitate pentru voluntariat în Siria. Și la el ”nu” e ”nu”, ce trebuie să fie torturat jde mii de ani ca să spună de milioane de ori același lucru, până chiar nu mai știe nimic, nu mai înțelege nimic din tot ce se întâmplă, cine ce are cu el, nu mai recunoaște păsărica antropofagă și pe Știi Tu Cine-Zeus (și nimeni pe el)? ”Nu” e ”nu”, ”da” e ”da” și ”nu știu” e ”nu știu”. Așa că îmi pot utiliza exclusiv comportamentul nonverbal pentru a comunica la spital cu atarsienii. Oricum, aici nu merge cu șpăgi (în afară de cadoul iPhone 11, oferit chirurgilor... nimeni nu refuză un asemenea gadget), curățenia e exemplară, dotările – la zi, iar profesionalismul – ceva de la sine înțeles. La 11:10 se încheie operația lui Bebe și ceva mai târziu cea a lui Promy, în jurul orei 18:00. La final, echipa medicilor îmi face semn că operațiile au decurs fără probleme. Să vedem cum evoluează pacienții ulterior. După aceea, Promy și Bebe, cu perfuzii, aparate de respirație, sonde pentru urinat și dispozitive pentru defecat cu saci colectori pentru materiile fecale/urină, sunt mutați la Terapie Intensivă, în rezerve individuale.

Seara, pe la unșpe, sosește la spital și Deu, băiatul lui Promy, alb ca varul, gata să leșine de emoție și epuizare. Îl îmbrățișez pe Deu (slab, cu ultimele puteri) și-ncerc să-i șoptesc câteva cuvinte încurajatoare, deși mă înec și mă scurg din picioare. A venit încărcat de sacoșe. Mâncare (eventual Maretti cu pizza) și băutură pentru Promy? Nu, creme reparatoare anti-leziuni pe bază de ambrozie și nectar și siropuri speciale regeneratoare create chiar de Promy și de Bebe. Îl ungem pe Bebe (care încă doarme), apoi pe Promy, insistând în zona abdominală și a pieptului unde are acum un nou semn de bună purtare, pe lângă cicatricele de la piept (urma pironului) și de la ficat, (urma ciocului vulturului hulpav care i-a sfârtecat ficatul), cicatricele milenare, binecuvântate pe care le-am primit și eu, căci am împărtășit durerea lui. Mai sunt și semnele (mai puțin vizibile) de la mâini și de la picioare (de la lanțuri). În acest moment, a fost recompensat și cu un dreptunghi mare, de la piept la burtă, trasat cu precizie, de o simetrie frapantă, în contrast cu restul cicatricelor. Foarte sexy și la modă, desigur, adică probabil.

Nu, și eu, și Deu considerăm că-i ajung semnele de bună purtare existente, așa că-l dăm abundent cu cremă reparatoare (pentru tratarea rapidă a rănilor și eliminarea urmelor de la operație). Când simte mâinile noastre masându-i ușor corpul gol, martirizat, Promy deschide ochii și se luminează la față. Ne recunoaște pe amândoi și e fericit că suntem cu el. Bucuria crește când, la unșpe jumate, își face apariția restul echipei, în frunte cu liderul neoficial, Mene. Her (vechi prieten și salvator al său), Pegas (vechi prieten și revoluționar), Atena (prima lui prietenă și colaboratoare (inclusiv la crearea și înzestrarea oamenilor cu rațiune și liber arbitru) cu care, după o relație tensionată, marcată de multe crize și oscilații (cărora era să nu le supraviețuiesc chiar eu, bine că acum sunt fantomă, n-am de ce să-mi mai fie frică), a reușit să se împace și să lucreze împreună din nou), Io (o altă ”vacă” revenită în Olimp după revoluție, victima lui Știi Tu Cine-Zeus și a lui Madame Hera, pe care Promy a crezut, la un moment dat, pe Elbrus, smintit de chinuri și sleit de puteri, că a violat-o el, nu viola el și Leviathani?), Thalia (singura muză aliată, cu multe talent...e, organizatoarea festivalului A.E.R (”Aceasta E Revoluția”), dedicat martirilor holocausturilor și în mod special intelectualilor), Alex (intelectualul rafinat și sceptic din ”Cutia Neagră” a lui Oz, singurul care l-a scuipat pe Știi Tu Cine-Zeus (înainte de revoluție!), un erou pentru ”o anumită parte a presei”, respectiv un vierme de trădător pentru cealaltă), Don Quijote (în sfârșit, fără spadă și armură, căci avea interdicție pe Gliese din cauza lor și a accidentelor provocate), Jill din filmul ”Brazil” al lui Terry Gilliam (”conștiința” mea blondă care mă calcă imediat cu tirul dacă am greșit ceva și fata care a îndrăznit să facă o reclamație, în apărarea unui vecin arestat pe nedrept, într-un regim totalitar, deși știa că va fi executată ca teroristă). Toți îl salută pe Promy și-i spun ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”.   

La douășpe fără un sfert, lumea pleacă ca să lase bolnavii să se odihnească. Mă așez și eu lent, cu mișcări nesigure, destul de imprecise, pe un alt pat, adus special pentru mine și lipit de al lui Promy. Trebuie să am grijă, căci și eu sunt foarte obosită, stoarsă de atâtea emoții, se învârtește totul cu mine și mi-e și teamă să nu dau din picioare în stilul unic și inegalabil, autentic și original ”Madame Dezastru” și să-l lovesc tocmai acum pe Promy, după operație. Dar sper că nu mai am suficientă energie. Joi, a doua zi, dimineața Promy și Bebe sunt mutați în saloane obișnuite, fiecare într-unul separat, și li se scot aparatele de respirație. Mă uit în jur încântată. Camerele sunt spațioase, luminoase, primitoare, cu pereții vopsiți într-o nuanță relaxantă de crem și decorați cu scene marine și scoici. Pe masă și la fereastră ne întâmpină multe flori, mai exact ghivece de cactuși de un albastru neverosimil.

Mă duc să verific bolnavii și să mă asigur că s-au hidratat corespunzător... pentru început, cu siropuri regeneratoare și limonadă cu sirop de arțar (meniul meu din greva foamei, dietetic și relativ consistent). Amândoi bolnavii, Promy și Bebe beau încet, înecându-se și tușind, dar fără să renunțe, înțelegând că trebuie să facă (și) acest efort. Cum are ceva dureri de la operație care nu-i permit să doarmă cum trebuie, chiar dacă Promy suportă orice (mai puțin abandonul și indiferența), asistenta îi injectează un calmant și un sedativ. Bine că nu era somniferul meu, Stilnox (cu care eu uneori reușesc performanța de a dormi 1-2 ore), nici Sedatif PC (vechi personaj, recunoscut și foarte recomandat în România). I-am zis, de altfel, și lui Promy că, atunci când o să mă răpească iar tovarășii-zei de pe pământ și din Olimp și oi agoniza în parametri optimi, să-mi aducă un Sedatif PC. Să nu uite să ia și pentru el. La prânz, controlez sacul colector pentru urină și descopăr ceva lichid în el. Semn bun că organele au început să funcționeze. Ochii mi se umplu de lacrimi de fericire. Îl sun și pe Deu, băiatul lui Promy:

– Deu, știi ce-a făcut tati? O, Doamne, știi ce a făcut?

–  Aoleu, ce-a mai făcut tati? Nu că-l reneg și fac grevă nud sub chador o mie de ani, dar îmi dau acum demisia de la tot și toate.

– Nu, Deu, e o veste bună. Tati a făcut pișu.

– Ura!  

După-amiaza, în timp ce Promy doarme, mă masturbez lângă el, în patul de alături. Când termin, aude gâfâiala și gemetele și se trezește. Îmi face semn să apropii mâna cu care m-am masturbat de nasul lui, inspiră adânc, ochii îi strălucesc, apoi rostește primele cuvinte de după operație: ”Am vrut să simt mirosul de pizdă”. Și îi revine debitul verbal de nu mai poate fi oprit. Mă duc și la Bebe și-i povestesc. Acesta chicotește și comentează: ”Ile, te-ai spălat cumva pe mâini?”. Din păcate, da, dar povestea în sine a avut efect terapeutic și l-a resuscitat. Apoi, continui terapia lângă patul lui Promy cu jocul ”Vrei să-ți arăt păsărica mea? La o altfel de politică, o altfel de păsărică”. Promy e din ce în ce mai entuziast și plin de viață, chiar dacă păsărica antropofagă încă îi dă fiori și-l bântuie în coșmaruri (cu ochii deschiși și închiși, la fel ca în cazul meu).

Imediat după jocul ăsta, îmi continui terapia: ca să-l încurajez pe Promy, îi comunic veștile bune de pe Gliese, ă, ba nu, chiar de pe Pământ, legate de campania Planet Syria. După multe presiuni și proteste, UE a acceptat expunerea fotografiilor lui Caesar (ale celor uciși prin tortură în spitalele militare din Siria), relocarea a 40.000 de refugiați din Italia și Grecia (și a altor 20.000 din afara UE), precum și creșterea bugetului/zonei de acoperire pentru operațiunile de salvare din Mediterana (programul ”Triton”), la un nivel apropiat de ”Mare Nostrum” care salvase 166.000 de vieți anul trecut. Bugetul alocat a fost mărit de trei ori, s-a extins zona de supraveghere, s-au intensificat operațiunile de căutare (mai multe vapoare, elicoptere, avioane pentru patrule), ca urmare rata de deces în Mediterana s-a redus de la 1/16 la 1/427, așa că între 27 aprilie și 29 iunie s-au înecat numai 99 persoane.

Ah, nu ar trebui să existe un singur caz, dar, din păcate, traficul și afluxul refugiaților nu poate și nici nu trebuie să fie oprit, căci nu e vorba de ”teroriști”, ”dușmanii poporului”, ”extratereștri”, ”pomanagii”, ci de frații și copiii noștri disperați care preferă să-și bea propria urină (decât pe a securiștilor regimului) sau să inhaleze praf și miros de transpirație (decât gaze sarin sau clor din bombele-butoi), să se crape puntea sub ei și să se răstoarne cu barca (decât 50 de cutremure pe zi) și să se scufunde pe drum spre Europa, către un ”acasă” idealizat, intangibil (decât să mai rămână la ”casa de copii”). Cărând cu ei doar cicatricele de pe corp și rănile niciodată închise din suflet, merg mii și mii de kilometri cu barca-sicriu, trenul, bicicleta, microbuze și autocamioane-coșciug (unde se sufocă lent cu sutele, după ce au căutat cu disperare o ultimă gură de aer în Europa) și pe jos, se târâie prin ploaie cu tălpile sângerând, înfruntă foamea, frigul și mizeria, ascultă cuvinte de bun venit gen ”ce căutați aici, băi, maimuțelor/țiganilor/teroriștilor/hoților/putorilor/pomanagiilor?”, sunt arestați (li se iau amprentele, sunt bătuți... ca să nu se dezobișnuiască poate) de mai multe ori pe drum și primiți cu grenade și gaze lacrimogene, li se dă foc la centrele de adăpost/taberele de refugiați, iar copiii/nepoții împing părinți/frați cu handicap ori bunicuțe în cărucioare.

Chiar, și la noi, în România, un rrromân de bine a protestat împotriva construcției Marii Moschei cu mânie proletară și avânt revoluționar, în stilul lui Funar sau al lui Vadim, îngropând porci tricolori pe terenul pe care urmează să se construiască moscheea (porcăită deja de Băsescu care a declarat că reprezintă o fabrică de teroriști și un pericol pentru securitatea națională). Mai lipsesc gospodinele exaltate care să scuipe pe dușmanii poporului, să chicotească și să aplaude frenetic minerii. Noroc că imamul singurului sat de musulmani din Dobrogea, Selcin Ali,  a reacționat creștinește: ”Mă voi ruga pentru tine, fratele meu”. Dacă sunt străini în propria țară, să-i lăsăm să se simtă străini și respinși și în Europa?  Când au nevoie disperată de un pahar cu apă, un sandviș, un loc unde să-și trosnească oasele obosite și să-și întindă picioarele și, încă și mai mult, după atâtea chinuri și traume, să le spună cineva o vorbă bună, cum ar fi să-i facă cineva hobbiti, boxtrolli sau dragoni (din ”How to train your dragon”). Hei, dragoni, credeți că putem convinge ființele raționale ostile că suntem cel puțin la fel de umani ca ele?

Totuși, Germania a început (în mod discret) să nu mai aplice reglementările controversate ale UE, Dublin Regulation (care presupuneau ca refugiații să ceară azil exlcusiv în țara europeană în care au ajuns, nu în alta) și să proceseze cererile refugiaților, indiferent de țara europeană în care se află în momentul respectiv. Germania și Franța nu mai vor ca alte țări să se prevaleze abuziv de Dublin Regulation, cer să se facă diferența între ”refugiat” și ”imigrant” (economic), așteaptă ca toate țările să implementeze integral dreptul la azil, să se realizeze un sistem unificat de azil la nivel european, să se împartă povara între țări și să se creeze noi centre de înregistrare în Italia și Grecia pentru refugiații care traversează Mediterana. Mai mult, un european (de care sunt mândră), Laurent Subilia, pshioterapeut specializat în tortură, coordonator al fundației Icar în România, oferă sprijin refugiaților, victime ale torturii și definește foarte simplu și convingător ce înseamnă integrarea, referindu-se la refugiații sirieni din România: ”Pentru mine, integrarea funcţionează atunci când cineva spune, de exemplu: „Sunt fericit să fiu în România şi sunt mândru că sunt sirian“. Integrare înseamnă să te simți acasă, oriunde ai fi.

În Siria, unii sunt atât de disperați încât preferă să ”imigreze”/ să se refugieze în focul luptei, în primele linii, pentru a evita (măcar într-o anumită măsură) bombardamentele cu bombe-butoi, teroarea și moartea aleatoare din cer... ă, pardon, de la elicopterele regimului. Au făcut deja peste 20.000 de victime. Regimul omoară de 7 ori mai mulți civili decât Statul Islamic prin bombe-butoi și atacuri aeriene, a masacrat recent peste 80 de persoane la Douma și a rănit/ucis peste 1.300 în Ghouta de Est. Și, oricum, bombele-butoi nu cad o singură dată, ci de (minim) două ori (a doua oară la 10-20 minute după primul atac) pentru ca regimul să se asigure că totul și toți sunt distruși complet, inclusiv echipele de salvare (ca ”White Helmets” – ”Căștile albe”) care vin să sape printre dărâmături în căutarea morților și răniților. Cum e program de urlete la închisori (cu ore pentru fete și băieți), așa e și program de bombardamente (cu 50 de cutremure pe zi și a doua intervenție după cea dintâi). Și toată lumea de pe stradă devine instantaneu membră a echipei de salvare: lasă orice altceva și începe să scobească prin dărâmături cu abnegația prizonierilor nobili din ”Tom Sawyer” care scurmau cu unghiile un tunel vreme de 50 de ani (și-l lăsau moștenire generațiilor următoare). 

Însă poate că frații și copiii noștri din Siria nu sunt ca noi, e altă cultură, au alte nevoi. O fostă colegă chiar mi-a spus la un moment dat când am îndrăznit să vorbesc de Siria: ”dar poate că ei sunt altă cultură și au alte nevoi decât noi”. Da, desigur, adică probabil, ei sunt ”extratereștri”, ”teroriști”, ”trădători”, ”dușmanii poporului”, ”pagube colaterale” care nu au nevoie de apă, mâncare, adăpost, familie, libertate și democrație ca noi. Ei au nevoie de 50 de cutremure pe zi și să le fie răpiți copiii, să fie violați și torturați până la moarte și să nu mai găsească nicio unghiuță (smulsă) din ei ca să îngroape. De altfel, așa au zis și niște polițiști cărora părinții le-au cerut copiii arestați înapoi sau cel puțin vești despre ei: ”Băi, nesimțiților, ce tupeu aveți! Cum așa? Să vă dăm copiii? Gata, luați-vă gândul de la ei! Faceți alții. Ce, nu știți cum? Vreți să vă arătăm noi?” Iar poliția, armata și securitatea au tras, au ucis și au arestat (de fapt, arestat înseamnă, de regulă, tot mort sau pe moarte) și la înmormântarea puștilor împușcați la proteste. Oricum, norocoși puștii ăștia să aibă parte de înmormantare, mie mi-a pierit cheful, cred că, dacă mai rămâne ceva din el, o să-mi donez corpul de cavaler-fantomă castrat și fără vise pentru cercetare.

Indiferent de asta, să continuăm veștile bune legate, de această dată, de terapia prin artă: copiii sirieni refugiați în Irak au adus lumina focului sacru și culorile curcubeului prin desenele lor pe Zidurile cenușii ale unei vechi închisori politice de-a lui Saddam, din tabăra de refugiați Akre din Irak. Copiii (peste două treimi dintre ei) au pictat mai întâi scene de război/violență/moarte (case distruse, oameni împușcați, păsări în colivii etc.), dar ulterior, la sugestia psihologului lor, au desenat pasări zburând afară din colivie. Iar copiii creștini din Homs (Maaloula) au făcut să țâșnească mii de curcubee prin picturile lor pe zidurile în ruine ale orașului lor. Mă gândesc și la pianistul din Yarmouk care, deși a pierdut tot, mai puțin pianul (și sufletul!), continuă să cânte pe stradă, printre dărâmături, la Antigonele siriene care au pus în scenă tragedia lui Sofocle într-o tabără de refugiați din Liban (și pe care sunt invidioasă, căci eu nu-mi caut numai frații, ci pe toți cei dispăruți absurd, pe nedrept (miliarde de-a lungul timpului), începând cu Promy (titanul Prometeu) și nu mai găsesc o unghiuță smulsă să îngrop măcar și sunt înghițită mereu și eu de ”teroarea istoriei”), la medicul pictor care avea și un memorial al martirilor în peștera sa-cabinet din Allepo, la rockerii sirieni din Liban de la Khebez Dawle (”Pâinea Statului”... subvenționată de stat) care cântă despre revoluție, represiune, război și viața de refugiat, la fetele (Kinda și Lubna) care au protestat în numele păcii pe străzile Damascului, îmbrăcate în rochii albe de mireasă, cu vălurile fâlfâind în vânt, cu toate că știau că vor fi arestate. Ei au aprins lumina focului sacru în infern pentru toți care își pot deschide mintea și sufletul. Lumina trebuie să ardă la vedere, pentru toți, în sfeșnic, nu să o ascundem ”sub obroc”, cum spunea Iisus. Astfel, ea ajunge în sufletele tuturor, Zidurile se prăbușesc, ne rupem lanțurile și putem zbura ca pasărea din colivie. Sper că nu era un vultur, ci o vrăbiuță, un papagal sau un canar. Și eu, și Promy avem fobie de vulturi.

Îmi aduc aminte și că disidentul Mazen Darwish, activist pentru drepturile omului, a fost eliberat și că Malala, fetița împușcată în cap de talibani pentru că a vrut să meargă la școală, laureata Premiului Nobel pentru Pace, recent, și-a serbat ziua într-o tabără de refugiați sirieni din Liban, deschizând o școală pentru fete (în Valea Bekaa) și cerând liderilor lumii să investească în ”cărți, nu gloanțe”, iar un profesor din Golan Heights (deși traumatizat de război și îngrozit că proprii colegi și elevii au fost răpiți, torturați și executați de armată),  Shaher al-Jaohar, oferă servicii educaționale (grădinițe improvizate, cărți, manuale, cursuri, centre culturale) și psihologice (centre de terapie) copiilor din zonă. În acest spirit, la presiunea ONU, în prezent, au loc numeroase întâlniri și tratative între actorii implicați în conflict (din Siria, Rusia, Iran, Statele Unite, Arabia Saudită, Turcia). ONU a reluat planul de pace din 2012, Geneva Communique, care propunea un ”guvern de tranziție cu puteri executive depline, format pe baza consensului mutual, asigurând continuitatea instituțiilor guvernamentale”, precum și crearea unor grupuri de lucru: securitate și protecție, contraterorism, probleme politice și juridice și reconstrucție. Numai că nu e specificat exact ce rol va juca tovarășul-zeu al-Assad, talibanul-șef, aflat în mare măsură, împreună cu regimul său, la originea acestui dezastru, în acest proces.

 Iranul a încheiat, în sfârșit, tratatul nuclear, salutat de administrația Obama ca unul ”istoric” și a scăpat de sancțiuni, însă rămâne (și trebuie să rămână) monitorizat și ridică, în continuare, întrebări: banii rezultați din vânzarea fără embargo/sancțiuni a petrolului vor fi utilizați pentru servicii publice (medicale, educaționale, de protecție socială), infrastructură sau vor alimenta și mai mult regimul sirian (încă susținut masiv militar, economic și politic)? Iranul a fost luat în discuție (de SUA) abia acum în planurile de pace și mai curând în mică măsură, căci acesta are o nevoie disperată de Siria din rațiuni geopolitice (nu de solidaritate intraconfesională a șiiților), ca loc de tranzit pentru echipamentele militare livrate grupării Hezbollah din Liban (Iranul trebuie să dețină controlul asupra aeroportului din Damasc și asupra graniței Siria-Liban). În acest context, focusul se mută de pe Iran pe Rusia: aceasta a devenit mai deschisă eliminării lui al-Assad și aducerii la putere a unui guvern format din membrii opoziției nonjihadiste, care să lupte și cu extremiștii. Tot Rusia a devenit mai favorabilă semnării unui acord cu SUA pentru investigarea atacurilor chimice (în acest sens, a fost lansată o nouă rezoluție ONU care propune un mecanism de investigare și tragere la răspundere a vinovaților, deși pedepsirea nu decurge automat – un minus).

Pe teren, în noua sa inițiativă în Siria, Turcia va crea o zonă de excluziune aeriană. O astfel de zonă presupune trupe terestre și aeriene care pot intra în conflict direct cu aeronavele regimului. Rămân întrebări: cine va coordona zona, căci Turcia exclude kurzii de la YPG ca potențiali colaboratori/guvernanți ai zonei, cu toate că ei controlează mare parte din granița Turcia-Siria și au fost principalii adversari ai Statului Islamic? Cu ce trupe terestre, dacă Turcia pune la dispoziție trupe aeriene, împreună cu SUA? Sunt și diferențe de viziune: SUA pun accent pe eliminarea Statului Islamic din teritoriu, nu pe zona de excluziune aeriană în sine (pe care au respins-o anterior în repetate rânduri, de teama unui război direct cu regimul, fără mandat internațional, a fragmentării opoziției și a extremismului unor rebeli) și refuză să recunoască deocamdată înțelegerea cu turcii, anunțată public de cei din urmă. Turcia a promis că nu va ataca YPG, ci doar Statul Islamic și PKK, dar kurzii de la YPG s-au plâns deja de atacuri  (au fost, de fapt, în ultima lună, peste 500 atacuri asupra PKK și YPG și numai 3 asupra Statului Islamic și, în plus, 6 dintre luptătorii lor (răniți) au fost predați de armata turcă către al-Nusra (al-Qaida)). Turcia se teme de controlul kurzilor asupra graniței (și de întemeierea unui stat independent kurd) și acuză YPG că a dislocat 5000 de turkmeni. Conform declarației reprezentantului turc, Feridun Sinirlioglu, subsecretar la Ministerul de Externe, Turcia și SUA vor înființa o zonă de excluziune aeriană în scop umanitar și în lupta cu Statul Islamic și vor colabora cu rebelii moderați de la FSA pentru coordonarea zonei. Obama, bineînțeles, nu știe nimic. Încă un exemplu de bună coordonare între aliați! La rândul ei, Iordania care a lansat ideea unei zone de excluziune aeriană în sud (Daraa), împotriva regimului și Statului Islamic, urmărește mișcările Turciei, privește circumspect și nu va acționa fără susținere internațională și mandat ONU.

Să completez acum terapia știrilor bune, pe cea pariziană cu Chanel no. 5 și pe cea cu iaurtul cu straciatella din cada mea (decretată ”țară”, chit că nimeni nu mi-o recunoaște, e o țară-fantomă, dar toată lumea își face țară și trebuie să fiu pe trend) cu un element hard: Francis Fukuyama. În contrast cu Huntington (promotorul ”ciocnirii civilizațiilor”), el a prezis cu un sfert de secol în urmă ”sfârșitul istoriei” – democrații liberale și capitalism peste tot. Nu ne dorim și noi să nu mai ghicim viitorul (mereu peste orice imaginație) și să ne trezim odată din coșmarul ăsta fără sfârșit al istoriei? Fukuyama a susținut și anul trecut că ”democrația liberală va triumfa chiar și în Rusia și în Orientul Mijlociu”. Contrar aparențelor, democrația se extinde, trendul este ascendent: a evoluat de la 35 țări (30%) în 1974 la 120 țări (60%) în 2013. Dezvoltarea democrației și a economiei de piață depinde de clasa de mijloc. Primăvara Arabă, în ciuda represiunilor și a confiscării revoluțiilor de extremiști, este un semn că lumea își dorește o altfel de politică și e capabilă să se sacrifice pentru asta. Dar procesul de schimbare socială este unul de durată (cum zicea profetul Brucan, într-o viziune optimistă pentru România, că tranziția postcomunistă va necesita vreo 20 de ani), trebuie să avem răbdare... în mod activ. Sunt indicii că acest concept de democrație este valorizat chiar în Rusia și Siria, altfel de ce s-ar strădui să păstreze aparențele? De ce mai organizează alegeri (fie și trucate)? De ce nu recunosc că au aruncat vreo bombă (butoi sau alta), că au recurs la atacuri cu arme chimice, că au soldați-fantomă (de la ”omuleții verzi” din Ucraina la milițiile Shabiha, Hezbollah și trupele iraniene), că fac blocade sau că au vreun prizonier politic (aici sunt mai aproape de adevăr, îi extermină aproape pe toți)? De ce-și toarnă gheață-n cap la campanii de tip ”Ice Bucket” pentru ajutarea bolnavilor de scleroză amiotrofică? Până și Statul Islamic organizează evenimente caritabile și festivaluri culturale și sportive (cu premii sclave sexuale de 5-6 ani). Și numai Statul Islamic e de vină... sau rebelii (”o anumită parte” a rebelilor).

Și să nu uit, la sfârșit, o nouă veste bună: 60 de soldați au fost trainuiți de SUA pentru a lupta cu Statul Islamic în loc de minim 5000 cât ar fi trebuit anul acesta! S-a ajuns la acest număr impresionant din cauza unor probleme de screening și pentru că soldații voluntari nu vor să lupte doar cu Statul Islamic (cum vrea Obama), ci în primul rând cu regimul. Super, ăștia 60 sunt supermen. Unul singur poate elibera mai mult de jumătate din Siria (aflată sub controlul Statului Islamic) și învinge Statul Islamic. Yeah! Oops; între noi fie vorba, acești Supermen, Divizia 30, lăsați baltă de Statele Unite în teren (că doar sunt bine trainuiți și unul singur poate zdrobi atât Statul Islamic, cât și regimul într-o fracțiune de secundă, cât ne-am sufla bretonul), au fost deja răpiți de al-Nusra (al-Qaida), în frunte cu liderul lor. Succesuri fără apocalipsuri!

Nu știu cât am reușit să-l entuziasmez pe Promy cu veștile bune de pe Pământ, însă seara, vizita lui Mene și a lui Deu îl fac să se lumineze iar la față, iar ochii să-i strălucească precum stelele ce se sting. Mai are un pic și zboară de fericire (da, într-adevăr, el mai ușor zboară decât merge). Cum aleargă de la o planetă la alta, fii-su, Deu, arată tras la față și buimac. Poartă un tricou verde, curat, dar șifonat, adidași de firmă (Puma), un pic prăfuiți și blugi tociți, rupți la genunchi. Părul șaten, ondulat, cu reflexii aurii e ciufulit, iar ochii căprui-verzui cu gene lungi, negre, arcuite ca ale lui ta-su, odinioară vii și scânteietori, par stinși. Tremură de emoție și de oboseală, aproape că scapă paharul de bere din mână (bere la pet la 2 litri jumate, la ofertă, cu care l-am cinstit în lipsă de altceva). Caldă, că eu nu consum nimic rece și n-am luat mai multe sticle ca să pun o parte la frigider.

Mene, fratele lui Promy, sleit de puteri și foarte stresat de noile responsabilități preluate de la Promy, nedormit și nemâncat de săptăluni, e întunecat la chip, slăbit și, totodată, parcă mult contractat (când înainte părea mai înalt și mai solid (fizic și psihic) decât Promy, hm, dar poate pentru că stă ghemuit pe scaun, cu brațele măslinii încrucișate peste genunchi, strânse ca lanțurile în Tartar). Are barba țepoasă crescută dezordonat și zbârlită, părul șaten-roșcat murdar, plin de mătreață și poartă un tricou albastru neschimbat de câteva zile, pătat de transpirație. Nu vrea să mănânce nimic și nici să bea. Nu și-a luat scannerul de substanțe nocive, oricum, la el. Nici nu ne-au îmbrățișat ca altădată (titanii știu că se vor face praf (sau că tu o să te faci în următorul minut), așa că preferă, de regulă, o îmbrățișare disperată care îți frânge oasele și le preschimbă în praf.. de stele). Sunt prea osteniți și pentru asta. După câteva minute, Mene ne aruncă o privire tulbure, alunecoasă, mișcată ca o imagine prost focalizată dintr-un film, privirea profesorului Malik Solanka sau a poetului Milo din romanul ”Furie” al lui Rushdie, privirea lui Moise care se întoarce de pe munte la oameni cu cele 10 porunci, privirea celor epuizați de contactele cu ființele raționale și comunicarea imposibilă (pe care cred că o am și eu), apoi se trântește de pe scaun pe patul de spital al lui Promy (cu grijă să nu cadă, totuși, peste jumătatea de sus a corpului lui fra-su, proaspăt operată) și e pe punctul să adoarmă. Povestea mea despre terapii are darul să-l resusciteze și pe Mene care izbucnește furios:

– Aha, frățioare, cred că ți-a intrat în cap că ai nu doar dreptate, ci și drepturi! Concediu două luni, fie și medical, mâncare, băutură (fie și limonade și siropuri), baie, terapie, zăcut pe plajă sau în pat în curul gol, vă jucați ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval” sau ”de-a păsărica”. Crezi că te-adoptă Marea Britanie, îți plătește o înmormântare de fițe și-ți face statuie? Eu unul am uitat cum miroase o pizdă. Și am descoperit asta, oricum, abia acum doi ani, după ce am ieșit din închisoare. Am învățat chineza, limba nevesti-mii, înainte de greacă, dacă mai știți. Nu, sincer, nici eu nu mai știam nimic de mine. Și parcă nu mai știu nici acum.

– Haide, Mene, du-te acasă la nevastă și copil, ai și bebe de un an, intervine Deu împăciuitor. Vrei să-ți țin o ”predică de Nana” ca a mătușii lui Ile la care nu o să supraviețuiești? Sau vrei să mă duc eu în locul tău la nevastă-ta? I-o fi și ei urât.

–        Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, rostește Promy, zâmbind rătăcit.

–        Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză, completez eu cu voce scăzută.

–        Asta înainte să mă răpească din nou. Măcar atât, punctează Deu. Ei și? Să mă răpească.

O să evadez. Mai exact, o să mă evadezi tu, Bebe, sper că mă auzi din camera alăturată, că doar n-am nicio speranță la tati, ăsta e primul care are nevoie de ajutor!

– Pe Pământ, cei care ajută sunt primii care au nevoie de ajutor, murmură Promy. Și, totuși, ”je ne regrette rien”. Și vom continua să ducem focul sacru mai departe. Împreună.

– Să știi, tati, apropo de pedepsele primite pentru faptele bune, eu îi pot ierta lui Hefaistos lanțurile, piroanele și jde miile de ani de torturi fizice și psihice pentru noi, titanii, dar nu și că a creat-o pe soacră-mea, Pandoruța, spune Deu pe un ton voit glumeț, însă aprinzându-se la față. Și asta în zilele lui bune, când colabora cu tine, tati. Nu o condamn că e figurantă, nifomană, l-a neglijat și înșelat pe unchiul Epi (Epimeteu) nonstop, sub ochii lui, și e dependentă de shopping (de lux), ce astea-s păcate? Mă deranjează numai că e nostalgică după adevărații bărbați din Olimp precum titanul Cronos sau zeul Știi Tu Cine, vechiul stăpân, tirani-model care s-au luptat cu titani în lanțuri, femei violate și copilași în cărucior, că ne consideră nu doar animale, legume și gunoaie, ci și zdrențe, cârpe și pămpălăi și că a fost autoarea unei tentative de lovituri de stat, împreună cu Atena, în momente foarte delicate, când ne chinuiam să impunem o minimă stabilitate, după o serie nesfârșită de răpiri, atentate și lovituri de stat, survenite la a doua zi de la revoluție.

– Promy, de ce l-ai învățat pe Hefaistos să creeze tot felul de instrumente de tortură, inclusiv soacre? întreb eu, bâlbâindu-mă și înroșindu-mă, conștientă că mai bine îmi țineam gura.

– Eu l-am învățat să creeze ființe raționale, zice Promy, albindu-se la față, dar în același timp fără ezitări, cât poate de tare și răspicat, deși i se pare că vocea i se stinge și e înghițită de zgomotul din jur și de propria epuizare.

–  Morala e, atunci, una singură: să nu vă mai însurați (și să nu mai însurați pe nimeni, oricât de milă v-ar fi sau orice idee genială v-ar veni), vorbesc eu ceva mai entuziastă. Măcar atât să învățați din experiență. Și, ca să vă cred, jurați-mi pe democrație, Constituție, stăpânul Chiron, iPhone și Maretti cu pizza!

Iov, care-i buba? Nu mai știi cum miroase o pizdă sau cine a inventat instrumentul de tortură numit ”soacră”? (2)

După ce se coafează rapid (doar o oră și 13 minute), luni dimineața, la cafea, Promy își suflă neașteptat de energic bretonul negru, lung, filat, asimetric, îndreptat cu placa și mă privește în ochi, strângându-mi mâna cu putere. Mă surprinde fața serioasă, încrâncenată de Harry Potter (pe care nu i-am mai văzut-o cam de doi ani, de la revoluție). Fără să se atingă de cafea (Lavazza cu ambrozie și lapte), spune întâi mai încet, mai ezitant și mai slab, apoi tot mai repede, tare și răspicat, dezlănțuindu-se ca un torent:

– Uite, Ile, urmează să-ți încredințez o misiune sacră, sper că nu o refuzi și, dacă nu mai mori (la propriu și la figurat) de mila titanilor, măcar o să te prefaci că-ți pasă. Îmi voi face analizele, pe Pământ, la propriul meu cabinet și la laboratorul meu (ce pot, sânge și urină), apoi la clinică, la Asclepios în Olimp și pe planeta Gliese, la spitalul unde mi-am efectuat transplanturile anterior, acum trei ani. Tu trebuie să mă monitorizezi permanent, cu strictețe de Big Brother, pe iPhone 11 (cu ajutorul aplicațiilor instalate special care permit urmărirea audio/video în format ”7D”, le știi). Pentru început, când mă voi afla la cabinet, la consultațiile ginecologice, de la 8 la 13, după aceea la palat unde mă voi duce să comunic rezultatele analizelor și să mă consult cu stăpânul Chiron, Bebe, Her (Heracle) și frate-miu, Mene (Meneceu). Sper că nu te deranjează să violezi intimitatea clientelor (că eu, la fel ca tine, nu mai am niciuna, de mult, asta e politica, ăsta-i sistemul, asta e munca intelectuală, ce să-i faci, parte a sacrificiului) și să mă supraveghezi când stau cu mâna în pizde de firmă, rostește Promy foarte grav, fără să schițeze un zâmbet.

Roșie la față ca focul sacru, tremurând din tot corpul, bâigui un ”da” de acceptare a ”misiunii sacre”. Aceasta mă dă, desigur, adică probabil, peste cap: trebuie să mă uit nonstop cum stă Promy cu mâna înfiptă în diverse ”pizde de firmă” (din fericire, nu la fel de adânc și pentru milenii precum ciocul bestiei de vultur în ficatul său ori pironul în piept, ci maxim 15-20 de minute, cât durează consultația). Stropi de transpirație îmi curg pe față și pe corp în continuu, dar nu mă dau bătută. Pe de o parte, mă bucur că are și el un început de normalitate (nu l-au lăsat să respire deloc și nici să lucreze până atunci, ia încercați să respirați și să lucrați cu un piron în piept, l-am testat și eu o dată acum doi ani și era să mor în câteva minute, cu atât mai mult că nenorocitul de Știi Tu Cine-Zeus nu s-a descurcat, fără Hefaistos și Hermes, să facă o execuție cum trebuie, el știa doar să-și scoată scula și fulgerașele, inclusiv în ce mă privea), a redeschis cabinetul, are un program zilnic de muncă și, în cele din urmă, câteva cliente (cu ajutorul amenzilor pentru cei care refuză să vină la control, al prețurilor mici și al profesionalismului său). Pe de altă parte, admit că sunt geloasă, mă enervează rolul ingrat (și murdar) de Big Brother și încălcarea confidențialității. Însă viața lui Promy e mai presus de toate astea și eu, oricum, îmi pot controla gelozia, nu mă manifest ca zeițele din Olimp. Am și eu demnitatea mea. Când apare de la cabinet, nu comentez decât un singur lucru, ridicând ușor tonul și încingându-mă la față:

– Aha, stai toată ziua cu mâna în pizde, apoi vii acasă și bagi mâna în pizda mea (ba chiar și a lui Guru, mâța noastră). Și nici nu mi-ai spus care e noul model de coafură la pizde, cu dunga asta verticală la mijloc, m-ai lăsat să mă fac de râs în Vamă, deși știai, c-ai văzut la cliente. Să-ți fie rușine!

– Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure... Ce bine că am învățat limba dacă! murmură Promy, trăgându-și bretonul pe față.

Promy nu comentează mai mult și face eforturi să-și păstreze moaca gravă de Harry Potter. La chemarea mea, vine la bucătărie, desculț, pe gresia albă ca zăpada și-și urcă picioarele anchilozate pe masă (am preluat și eu exemplul lui). E prea înțepenit ca să-și îndoaie genunchii. Și eu. De această dată, mănâncă frugal, de regim (pâine integrală cu roșii, ardei, castraveți și măsline negre nu foarte sărate, nu Maretti cu pizza, hm, oricum, el săracu’ știe mai mult să fie mâncat decât să mănânce), bea o limonadă cu sirop de arțar de la mine (ca-n timpul grevei foamei), apoi îmi ia ”pufăitoarea” (țigara electronică) și fumează (nu aprinde havane sau țigări obișnuite), așa că îi aduc și lui o ”pufăitoare”. La sfârșit, mă roagă să mergem la Asclepios la clinică și ulterior la spitalul de pe Gliese pentru analize. Lasă în locul nostru androizi, nu foarte sofisticați, care știu să rostească doar ”Să i-o sugi lui Promy” (suficient dacă sunt răpiți, logic, nu?) și care vor sta, în locul nostru, la birou, și, după aceea, vor face curat cu mătura și cu mopul. Oops, nu știam că pot face curat, aș mai fi apelat. Poate se pricep și la călcat, eu una am renunțat de mult la călcarea tricourilor albe ale lui Promy, nu am atâtea păcate să ispășesc. Suntem amândoi invdioși pe androizii ăștia: zac îmbrățișați în pivniță tot timpul, ce griji au ei? Viață ușoară, ce mai! Da, spre deosebire de noi, ei chiar au parte de viață. Deci, lăsăm androizii la birou/curățenie, apoi ne pregătim să mergem la analize la Asclepios și la spitalul de pe Gliese. Mai înainte Promy instalează acasă/la cabinet/laborator mini-scuturi energetice și filtre informaționale de protecție (pe toate gadgeturile) pentru a nu fi detectați.

Pe Gliese, la spital (unde ne teleportăm de urgență), primul doctor (internist, ecograf) scapă aparatul din mână și leșină când Promy îi comunică numai două dintre accesoriile care i-au produs problemele de sănătate: pironul din piept și păsărica antropofagă. Să-i mai zică de lanțuri, furii, fulgerașe, frig, întuneric, jeg, bale divine corozive ca acidul sulfuric (e născut, ca noi toți, din spuma balelor, nu a valurilor precum Afrodita, logic, nu?), jde mii de ani de captivitate unde fiecare secundă dura un miliard de ani? Și că, atunci când mai era cât de cât conștient (și putea să mai înțeleagă și să-și dorească ceva), se ruga să vină să-l scuipe și să urineze pe el, pe rănile lui cangrenate sau purulente, decât să-l abandoneze așa, pe Elbrus (de aceea, prefera Tartarul)? Și de pedeapsa încă și mai dureroasă prin Cutia Pandorei și potop și ruinarea operei sale și a celor dragi? De timpul ucis, visele furate, poveștile amuțite și proiectele înghețate? Ori de nenumăratele moduri în care oameni-zei de azi și de ieri, produși de diverse sisteme cu practici olimpiene, distrug Pământul? Tresare puternic, cuprins de spasme, sudoarea îi curge în valuri pe corp, se aprinde la față și parcă a uitat instantaneu de pe ce planetă e, fără să-și mai șteargă memoria, cum propunea el însuși altădată.

Cei de pe Gliese nu sunt supereroi, titani, martiri, îngeri, ci persoane normale, deschise, iubitoare și responsabile. Interesant, procentajul cel mai ridicat de titani, eroi, martiri și îngeri se înregistrează pe Pământ, să ne amintim acest detaliu frapant și onorant deopotrivă. Au ieșit titanii din noi, din dragoste și disperare. Pentru serviciile aduse pe Gliese (similare celor de pe Pământ), gliesienii i-au făcut lui Promy statui diferite de cele de pe Pământ (puține și în ipostaza clasică, în lanțuri pe Elbrus) ca ”Prometeu coafează o fetiță”, ”Prometeu îngrijește un bătrân”, ”Prometeu învață copiii să scrie”, ”Prometeu joacă fotbal cu băieții”, ba chiar i-au oferit o porțiune de plajă privată la ocean, Ataraxia și bani să-și construiască și să decoreze cum vrea el bungalouri pe terenul respectiv. Mai mult, la spitalul de pe Gliese, din Ellevalid, Atarsia, doctorii îl anunță că nu-l costă nimic operația, nici rezerva ori tratamentul post-operatoriu și îl așteaptă cu drag la orice oră din zi și din noapte.

Cum suspiciunile se confirmă, din nefericire, mergem la palat să anunțăm situația. Promy se teme mai mult de un nou val de răpiri/dispariții și de lovituri de stat într-un moment delicat pentru el și pentru Bebe. La palat, Promy instalează iar mici scuturi energetice ca să putem vorbi nestingheriți, fără a putea fi surprinși. Se uită zâmbind ușurat la zidurile albe, acum fără picturile în stil renascentist, dispuse pe toți pereții și pe tavan, reprezentând mărețele realizări ale lui Știi-Tu-Cine-Zeus și ale lui Hermes, mâna lui dreaptă cum ar fi darurile olimpiene pentru pământeni... Cutia Pandorei, potopul, violurile, crimele și masacrele, precum și glorioasa luptă cu ”dușmanii poporului” ca el, amintindu-și de imaginile cu propria execuție de pe Elbrus (despre care trebuia să comenteze cândva, la ședințe, cu călăii săi). Picturile care-l determinau să-și dorească sălbatic și deznădăjduit să-și șteargă memoria și să se criogeneze (deși se simțea deja o bacterie paralizată complet și ferecată în stânca de care era înlănțuit/Zid/sicriu de gheață), au dispărut la revoluție. Bună și revoluția la ceva! Pe masa înaltă, din lemn de mahon, cu picioarele aurite, sculptate în formă de cariatide se află, din păcate, numai cafele, apă plată cu lămâie, ambrozie, nectar și sucuri bio de la sera lui Her (nici urmă de votcă sau de vin ca pe vremuri, dar Promy și cu mine nu suntem nostalgici).

Înțeleptul Chiron centaurul, noul stăpân al Olimpului (ales democratic cu doi ani în urmă) tronează pe câteva perne imense, purpurii, tivite cu fir de aur și privește captivat la televizor, la un talk-show. Când îl zărește pe Promy, Mene (Meneceu), fratele lui Promy, eliberat din Tartar odată cu revoluția, acum doi ani, în stadiul de legumă putrezită și storcită de maxim 40 de kile, binecunoscut de Promy, tresare și dă un pumn zdravăn în placa de deasupra mesei, asemănătoare cu o scoică uriașă, cizelată din marmură de Paros și bogat decorată în stil rococo, sperând să atragă astfel atenția. În prezent, Mene pare mai înalt și mai solid decât Promy, cu tenul măsliniu, parcă bronzat, părul șaten-roșcat tuns (aproape) zero și barba scurtă și țepoasă în ton cu părul. Her (Heracle), cu pletele sale blonde, strălucitoare, curgând în valuri pe spate, lasă bârfele (de la budă), vine val-vârtej în sala tronului și ne îmbrățișează. Poartă un tricou de culoare banan, strâns pe corp, care-i expune incitant pectoralii perfect lucrați și blugi uzați, rupți, mulați, prin care i se întrezăresc senzual mușchii fesieri. În ochii lui mari, albaștri se împletesc bucuria revederii, duioșia, neliniștea și grija frățească. Indiferent cât l-ar stresa Promy și ideile lui trăsnite (cum ar fi ”Startar” în loc de Tartar, proiectul (altminteri de succesuri) al lui Promy de după revoluție, menit să rețină, mai exact să atragă (de bună voie) zeii vinovați de crime politice (de ieri sau azi) la închisoare... una de fițe din care niciun zeu nu mai vroia să plece!), mai mult sau mai puțin sustenabile, își va strica mereu somnul de frumusețe pentru el.

Când Promy comunică, în sfârșit, pe un ton impus sec, în fraze scurte, dar la obiect ce (i) s-a (mai) întâmplat, Mene îl strânge în brațe titanic (sfărâmându-i oasele și prefăcându-le în praf de stele, cu riscul de a-l sufoca de tot și de a-i produce încă un infarct), Her e gata să-i dea un nou sărut gay pasional, salvator (au mai fost câteva cu ceva vreme în urmă), iar Chiron centaurul, scărpinându-se în barba moale și pufoasă de Moș Crăciun, scuturându-și buclele albe, privindu-ne cu ochii săi mari, căprui și luminoși, zâmbind șugubăț și totodată protector, amenință să facă grevă nud sub chador o mie de ani, ba chiar să demisioneze dacă Promy nu are grijă de sănătate și nu recurge la transplanturi de urgență. Seara, când ajungem acasă, Promy arde, într-o tăcere asurzitoare ca un urlet, cu o furie mocnită, analizele, apoi ne dezbrăcăm lent, ca prin vis, cu mișcări greoaie, anevoioase, de muribund. S-a întunecat. Unde e focul sacru să ne încălzească și să ne ilumineze? Mâinile nu ne mai ascultă: se izbesc neputincioase de aerul dens și apăsător ca un Zid și se sfâșie în el, însă ce mai contează? Sângele se încheagă și se pietrifică. Orbi, preschimbați în bucăți zgrunțuroase, informe din stânca de pe Elbrus, ne trântim pe covorul de frunze în culorile aprinse, orbitoare ale toamnei de pe podea din dormitor, ascultăm mai întâi foșnetul consolator al frunzelor de sub fund și de sub tălpile noastre amorțite, apoi Simfonia a VI-a de Ceaikovski și ”Prometeu” al lui Scriabin, oftând și suspinând în tăcere.

Mâinile lui statuare, de un alb marmorean, cu degete fine și lungi de pianist, deși în mod surpinzător la fel de înghețate ca ale mele (în toiul verii!), se încălzesc treptat, cuprinse parcă de un foc sacru. Împreună cu ale mele. La sfârșitul poemului simfonic al lui Scriabin (care, în mod atipic, a prevăzut nu numai agonia și moartea, ci și învierea), Promy plânge de fericire, tresăltând din tot corpul, în brațele mele. Îl voi ține strâns în brațele mele. Nu-l va mai lua nimeni. Am mai reușit cândva, cu mai mult de cinci ani în urmă, să sfidăm legile infernului (câteva secunde), rămânând îmbrățișați, cu bestia de vultur lângă noi, râcâind ritmic din gheare, fâlfâind fatal din aripi și plescăind din ciocul hulpav, însângerat, care intra ca un escavator în carnea noastră. De această dată, Promy nu va mai dispărea din brațele mele, prefer să-l sfărâm eu și să-l fac praf... de stele. La revoluție, am păzit și tronul de pe Mytikas, nu numai scoțându-mi colții de vampir și aruncând cu fulgerașe, ci și ajungând la sacrificiul suprem: consum de telenovele și filme siropoase cu vampiri (ca”Twilight”). La nevoie, Fata lui Dracula îl va apăra pe Promy și democrația fragilă din Olimp cu telenovele și colții ei de vampir. Pe aici nu se trece.

A doua zi dimineața strâng din dinți și îmi continui monitorizarea ”pizdelor de firmă” până la prânz, apoi Promy dă o fugă la palat și, imediat după, se încuie în laborator. Stă până seara târziu, aproape de miezul nopții. Nu-l pot vizualiza pe iPhone, oricât mă agit, căci a bruiat accesul la imagini și sunet din rațiuni de eficiență și securitate. Într-un final, apare de la laborator tras la față, clătinându-se, dar cu ochii strălucind ca niște supernove, cu mai multe cutiuțe în brațe. A creat organe și pentru el, și pentru Bebe inorogul. Gata, sunt ambalate deja. Miercuri dimineața vom merge pe Gliese pentru operație. Băiatul lui, Deu (Deucalion – care se împarte între trei planete, VJ45 (unde conduce o stație orbitală și coordonează un proiect civilizațional similar tatălui său), Gliese și Pământ, însă pentru un titan nimic nu e prea mult, logic, nu?), supraviețuitorul potopului și continuatorul misiunilor civilizaționale ale lui Promy, se teleportează de pe planeta VJ45 pe Pământ ca să-l ajute pe taică-su la treburile din Olimp cât va fi nevoie, în perioada în care Promy nu e disponibil, în special la supravegherea persoanelor suspecte (paranoia e o datorie civică) și a activităților lor, pentru a evita potențialele probleme, de la răpiri la lovituri de stat. E obișnuit cu disparițiile subite, pe termen de jde mii de ani ale lui taică-su (când a fost ta-su disponibil?) și recunoscător zeilor, mai curând îl uimește să-l vadă acasă... mă rog, într-o casă.

Fii-su, Deu, a apucat să facă doar un duș rece înainte, era să vină îmbrăcat în prosop, dar și-a tras în cele din urmă blugii negri și un tricou kaki pe el. Își scutură buclele ude, șatene cu reflexii aurii, aruncând stropi în jur, și îl strânge pe taică-su într-o îmbrățișare zdrobitoare, disperată, în stilul tipic titanilor, apoi își ridică genele negre, lungi, arcuite (moștenite de la ta-su) și-l privește pe taică-su cu ochii lui căprui-verzui în care s-a aprins din nou luminița focului sacru la vederea tatălui său (deși e epuizat de navete și misiuni), surâzând în același timp uluit. Nu îl surprinde că e o urgență, ci că taică-su e încă acasă și că nu mai are nici fața de bacterie probiotică, nici pe cea de legumă putrezită, nici pe cea de Harry Potter, ci un zâmbet calm și luminos (nu, nu din acela despicat cu pironul, adâncit ca un crater de balele acide ale zeilor și cusut după aceea cu sula de cizmărie de trupele Berkut). E uimit că taică-su s-a adunat și s-a depășit iar pe sine: poate mai are un minut, însă, de data asta, refuză teroarea și nu mai numără secundele.

La rândul lui, Deu e atât de obosit, traumatizat și bulversat (de misiuni și de naveta între trei planete) că aproape adoarme la masă. Vorba vine la masă. Nu a consumat decât pilule concentrate pentru hrană (mai ușor de luat când nu ai timp și chef să mănânci/gătești), o formulă echilibrată cu toate componentele nutriționale necesare incluse, bine tolerată și asimilată de organism. Covârșit de treburi, fratele lui Promy, Mene nu a mâncat nici el nimic (nici pilule), nici nu a mai preparat plăcintele cu vișine (după rețeta maică-mii, cea care i-a trezit pofta de mâncare și de viață la ieșirea din închisoare), souvlaki de miel și platourile cu fructe de mare în care se specializase la nivel de master-chef, nici nu a dormit de săptăluni (de când și-a luat Promy concediu medical), îi cade și lui capul pe masă. Totuși, bem împreună un pahar de vin de la Dio (Dionysos), căci stăpânul Chiron nu mai are timp să producă faimosul său vin și am rămas cu vinul de la Dio, cu excepția lui Promy care se rezumă la o limonadă cu sirop de arțar, jurându-și răzbunarea cu un vin, votcă și Maretti cu pizza cât de curând. La masă, ascultăm împreună ”Oda Bucuriei”, Promy fredonează și el, iar echipa vine să-i dea un sărut gay salvator, la competiție cu Her (foarte util în nenumăratele operațiuni de salvare întreprinse de Her pentru prietenul său) și să-i spună vorba ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză” la plecare. Promy răspunde ”Barzăcopilviezure”. Bine că a învățat limba dacă! Bună și limba dacă la ceva!

Iov, care-i buba? Nu mai știi cum miroase o pizdă sau cine a inventat instrumentul de tortură numit ”soacră”? (1)

Când ne întoarcem din concediul medical al lui Promy, prietenul și eroul meu, titanul Prometeu (al doilea din viața lui... restul vacanțelor le-a petrecut de regulă, pe termen nedefinit...  jde mii de ani de agonie, descompunere și moarte, prin locuri exotice și stimulative cultural precum închisorile/spitalele de refugiați siriene ori lagărele de muncă din Coreea de Nord, mai exact pe Elbrus sau în Tartar (în prezent, la doi ani de la revoluția democratică olimpiană, Memorial al Holocaustului Olimpian)), încă de marți mă apucă criza de duminică. E vorba de eterna poveste a sarmalelor lui Bulă: acesta se arată luni entuziast, iar duminică e gata să cheme Statul Islamic să arunce în aer sarmalele și pe cine le-a făcut, apoi luni redescoperă sarmalele și revine încântat la meniul obișnuit, de zi cu zi, de parcă le-ar savura pentru prima oară.

Am petrecut cu Promy o ultimă săptămână de concediu în Vama Veche, la cort, în golfulețul meu sacru de lângă Cherhana (unde e ”Camera” din ”Zona” tarkovskiană, locul împlinirii tuturor viselor pentru cei disperați, dar încă inocenți și care îndrăznesc să(-și) înfrunte Zidurile și, în particular, colțul paradisiac unde am primit lumina învierii cu câțiva ani în urmă și unde m-am simțit pentru prima dată vie și fericită cu adevărat). Ar fi trebuit să fiu cuprinsă de extaz. Am revăzut baloanele aprinse care urcă la cer și devin stele sau, cel puțin, ard câteva clipe sus, deasupra valurilor, dincolo de orice neliniște și orice frământare: m-am convins, astfel, că focul sacru al lui Promy și al lui Dumnezeu continuă să ilumineze și e purtat tocmai de noi, iar pe pământ sunt mulți titani (prea mulți, într-o lume normală nu ar fi existat atâția). Am reușit chiar să dorm după câteva zile și nopți de emoții, anxietate și coșmaruri (nu, nu doar cu tovarășii-zei de pe pământ și din Olimp (unul dintre ei, Țarul Putin le-a pus gând rău nudiștilor de pretutindeni), ci și provocate de bubuiturile house, nonstop, la volum maxim (în weekend), două-trei sunete, repetate la nesfârșit cu mici variații de ritm, ale terasei din capătul nordic al Vamei). Înțeleptul Bebe inorogul al cărui chip îl port mereu (cu mândrie revoluționară) în tatuajul de la ceafă (bestia mare, neagră și cu coarne... corn, atât de blond încât a imigrat în Olimp, s-a implicat în politică și a participat la tot felul de misiuni de salvare a lui Promy și a membrilor echipei, supranumit de altfel și ”Marele Blond”) ne-a zis odată mie și lui Promy că putem învinge depresia și redeveni masochiști ca el dacă dormim... suficient. Însă mie și lui Promy somnul de veci nu ne ajunge.

În ciuda evadării în paradisul din Vamă și a odihnei relative, eu m-am simțit mereu fantomă (mă rog, nu orice fantomă, ci Don Quijote-fantomă castrat și fără vise) și, din comoditate (nu-mi mai e atât de frică, nici nu-mi mai e atât de rușine să fiu parcă unica ființă vie de pe pământ) și din solidaritate cu nenumăratele fantome din lume, am acceptat asta fără ezitări ori reacții de respingere. Mai mult, mecanismul de autoapărare prin derealizare (după supradoza de real deopotrivă atroce și ridicol, accentuată de scris) a intervenit din nou, am perceput totul ca pe un vis (până la urmă coșmarul e un vis), iar paradisul din Vamă mi s-a părut ireal, inclusiv copiii care jucau volei pe plajă sau săreau valuri, râzând, chicotind și stropindu-se unii pe alții, eu fiind capabilă să percep, zi și noapte, necontenit, numai copiii violați și torturați până la moarte din Siria, sclavi sexuali, asfixiați cu gaze sarin sau clor, rămași prin dărâmături după bombardamentele cu bombe-butoi ori morți de foame și mizerie). Nu doar infernul, ci și paradisul a devenit ireal.

La oroarea de real și rejectarea acestuia a contribuit și scrisul prin nenumăratele coborâri în infern și permanenta agonie în parametri optimi, prin trăirea și retrăirea experiențelor traumatice proprii (și ale celorlalți), a degradării și a morții mai intens ca-n realitate, la nesfârșit. A trebuit să fiu mâncată nonstop, în public de tovarăși-zei, talibani și Big Brotheri de peste tot, împreună cu Promy și alți titani din toate epocile. Ba chiar mi-am consumat și singură ritual, în fața tuturor, neîncetat, până și coaiele de cavaler castrat și fără vise. Cât de masochist să fii? Eu una am ajuns depresivă, cu episoade frecvente de blocaje, furie și frustrare. Demisia în semn de protest de la scris mi-am dat-o deja cu aproape doi ani în urmă. Îmi amintesc acum și de ”săraca, bătrâna” Jim, sclavul negru fugar din ”Tom Sawyer” care a refuzat, cred, să mai fie ”prizonier nobil” nu pentru că trebuia să fie prietenul tuturor lighioanelor (viermi, gândaci, muște, țânțari, șerpi și păianjeni) ori pentru că trebuia să sape un tunel cu unghiile vreme de 50 de ani (și apoi să-l transmită moștenire generațiilor următoare), ci pentru că trebuia să scrie cu sângele său. Una e să-ți verși sângele, alta să scrii cu sângele tău, al titanilor din toate epocile și al lui Dumnezeu însuși! În cel privește, Promy nu a apucat să scrie prea mult cu sângele lui, era prea ocupat să-l verse.

Așadar, când ne-am întors în Olimp (un alt ”paradis” al răpirilor/disparițiilor, unde am imigrat de mai bine de doi ani de dragul revoluției democratice și al lui Promy, alt loc mai inspirat nu aveam de ales, hm, poate Siria?), nu am protestat printr-o grevă nud sub chador săptăluni la rând ca Promy, ci, suprasaturată de blestemul sarmalelor (fie și în sos de vin dionisiac și umplute cu ambrozie), mi-am dat iar demisia de la tot și toate, trântind ușa, suflându-i lui Promy bretonul negru, lucios, lung până la bărbie, filat, îndreptat cu placa (sub care se ascunsese strategic, ca de obicei) și zbierându-i în ureche: ”ești un colaboraționist și un pupincurist al fostului regim al lui Știi Tu Cine-Zeus, ba chiar i-ai făcut fântână de ciocolată lui Madame Hera, fosta stăpână, îți voi băga compasul în cur, așa îți trebuie ție și tuturor intelectualilor (asta era pedeapsa mea pentru intelectuali într-o (scurtă) perioadă de la începutul lui 1990, când eram în clasa a VII-a, posedată de Iliescu și urlam cu spume la gură ”Moarte intelectualilor”). Abia așteapți să moară un puști într-un accident de mașină/motocicletă sau un alt prizonier ca tine, eventual un copil din Siria sau din Coreea de Nord, ca să-i recoltezi organele pentru transplant.” Și, apropo de transplanturi, nici nu e primul, Promy a mai beneficiat, acum trei ani, de un transplant de organe (inimă, ficat și rinichi), primite întâmplător de la părinții unui băiat mort în accident de motocicletă. De atunci,  din 2013 (anul revoluției din Olimp și al unor serii de răpiri/lovituri de stat parcă fără sfârșit), Promy a pierdut șirul disparițiilor/arestărilor, evadărilor, emigrărilor și infarcturilor și s-a trezit în 2014 că are nevoie de organe noi (nu a reușit anul trecut decât să-și pună un implant dentar, pe banii lui desigur, superofertă de 20.000 de Euro, în Olimp). Fericiți cei ce n-au niciun organ întreg și niciun dinte în gură.

Deocamdată, Promy se face că nu aude, își suflă bretonul (fără prea multă energie) și-mi aduce aminte de mila mea dintotdeauna față de titani și de venerația mea pentru noua generație de titani. Gândul la noua generație de titani (de peste tot, nu numai din Siria, România și din Olimp), atât de curajoși și demni, puternici și creativi, energici și informați, capabili să se ocupe simultan de atâtea lucruri (doar îl văd și pe fii-miu cum își face în paralel temele la 7 materii, joacă jocuri video, stă pe chat și se uită și la filme), hotărâți și motivați, plini de speranță și de vise, mă cutremură. De admirație, însă și de invidie. Mă simt mai mult ca niciodată o babă inutilă, pe deasupra frustrată și neînțeleasă. Degeaba îmi tot confirmă Promy că nu numai durerea și iubirea mea pentru el (și prin el pentru tot universul) sunt titanice, ci și capacitatea mea de rezista, măcar în sensul că nu renunț să mă zbat să calculez ”2+2=4”, chiar dacă nu mai am de mult nici eu 280 de ani, am trecut prin ce-am trecut, nu am nicio speranță (nu doar în sisteme și Big Brotheri, ci și în mine cel mai frecvent), nici vise (nu mă definesc eu ca un ”Don Quijote, cavaler-fantomă castrat și fără vise”?). Degeaba îmi repet la rândul meu că îmi pun întrebări studide, fără rost, nu am de ce să(-mi) creez probleme în plus, să rămân blocată într-un detaliu mărunt și nesemnificativ și că e mai bine pentru mine să rămân în Olimp, alături de Promy.

Și să fiu fantomă, e mai convenabil așa: reduc frica de moarte și rușinea de viață (sau invers sau ambele?) și sunt, în sfârșit, dacă nu la fel ca ceilalți, măcar solidară cu ei. Oricum, interesant, percepția diferă semnificativ față de perioadele de dinainte (dominante) – când eram (ne)muritoare blestemată: timpul se contractă (trece repede, un miliard de ani înseamnă o secundă, parcă nu fac nimic, dolce far niente, dulce nimic...), iar spațiul se restrânge la rândul lui (o fantomă își bântuie exclusiv casa, epava, locul accidentului/dezastrului... natural sau nu, aerul și spațiul deschis o sperie, dar de ce-aș mai vrea să ies afară și să respir, logic, nu?). Când eram nemuritoare blestemată, dimpotrivă, timpul și spațiul se dilatau: fiecare secundă dura miliarde de ani, aveam o senzație permanentă de sufocare, o nevoie disperată, irepresibilă și insațiabilă de spațiu și de aer, făceam atâtea (în paralel, la competiție cu noua generație!) că uneori le pierdeam șirul și mă zăpăceam complet. Promy poate confirma, cunoaște foarte bine statusul de nemuritor blestemat. De ce nu stau și savurez pur și simplu noul status de cavaler-fantomă, fără să(-mi) mai creez alte probleme? Nu știu exact, m-am săturat.

Hotărâtă să-mi iau adio de la tot și toate, cu o stare de bacterie putrezită și de mizerie neînțeleasă de nimeni (nici de mine, nici de Dumnezeu), fug, deci, de acasă, din Olimp. Mă rog, casa din Olimp e mai acasă pentru mine decât pentru Promy, ”casa de copii Olimp/Pământ nu e acasă”. E un show pe care-l produc sistematic, spre fericirea lui Promy, o dată la câteva săptămâni. De fapt, nici măcar nu mi-am făcut bagajele (și nici Promy nu m-a ajutat, oricum, zice ”Dacă pleci și nu vin după tine, sunt nesimțit, nu-mi pasă. Dacă vin, sunt Big Brother, te monitorizez, nu te las în pace. Dacă nu vin, ești în pericol. Dacă vin, ești și mai în pericol.”), ”imigrez”/mă refugiez într-o altă cameră și stau acolo câteva zile, căci m-am săturat și de showul ăsta de jde mii de crize, demisii, despărțiri și sinucideri. La întrebarea (pentru Iov) ”Care-i buba?” răspunsul e ”Care-i buba?”” (Marin Srescu - ”Iov”, personaj pe care sunt invidioasă, ce alte griji are el în afară de bube?). Sau ”Barzăcopilviezure”. ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”. ”Supercalifragilisticexpialidouces”. Ori ”Kuaseukuakuaukuakuakuauakuaseukuakuaukuakuakuake” cum cânta tata săracul când nu mai avea nmic altecva de spus. Care-i buba? Și care-i capra? Capra de care m-am îndrăgostit și din cauza căreia tot demisionez și divorțez, ca-n piesa lui Albee: ”Capra sau cine e Sylvia”. Hm, uite care e capra: Siria. Siria, nu Sylvia. Sau poate că Promy e capra (oops, o etichetă nouă pentru Promy, nu știu dacă o să o înghită și pe-asta, cred că prefera să-l fac hobbit sau boxtroll).

De fapt, nu mai vorbesc cu nimeni de săptăluni, nici cu Dumnezeu, nici cu fii-miu, nici cu mama. Orice i-aș spune, maică-mea nu înțelege decât că mă doare ficatul și că nu am mâncat supa (ea care nu merge la doctor decât când pică lată și pe care nu am văzut-o niciodată mâncând). Maică-mea, oricum, e un fel de ”mama Radului” pururi surmenată, stresată și panicată (a cui fată oi fi eu?!), care aleargă bezmetică prin păduri, despletită, plângând și tremurând, căutându-l pe băiețelul ei haiduc, neascultător și băgăcios, să-l strângă în brațe cu o deznădeje titanică și să-i spună: ”Dă-te, Radule legat / Ca să nu mori împușcat!”. Așa sunt mamele, și în mod deosebit cele din România (posesive, disperat de grijulii, adeseori infantilizante). Băiețelul (fie și de 60 de ani) să lase prostiile și să vină la mămica acasă! Deși nu era prea încântată și pregătită să devină bunică (și, sincer, nici eu mamă, însă am urmat și atunci principiul dreptului la viață), imediat după ce am născut, nu-i mai puteam lua bebelușul din brațe (parcă vroia să-l alăpteze în locul meu).

Și mama lui Promy, zeița Temis (zeița justiției!), s-a târât în fața lui Știi Tu Cine-Zeus în genunchi să cerșească îndurare... pentru oameni, pentru Pământ, pentru frații și surorile ei, pentru băieții ei (Mene – Meneceu, Atlas și Promy), pentru nepoții ei (inclusiv pentru Deu – Deucalion și numai pentru el a reușit să îmblânzească bestia, după ce, sărmanul, abia supraviețuise potopului și-l găsise și pe taică-su în lanțuri, cu piroane și sfârtecat de vultur). Și-a îndoit genunchii și în fața lui Promy ca să-l roage să-și ceară iertare, dar Promy i-a comunicat, cu ultimele puteri ce le-a zis și zeilor: ”Cine a greșit să-și ceară iertare!” Să-și ceară iertare pentru fapte bune, că a salvat oamenii și i-a ajutat să evolueze prin focul sacru, științe și arte? Iar cei care le-au dăruit oamenilor Cutia Pandorei și potopul și titanilor lanțuri, piroane și păsărele antropofage să fie premiați și să le facem statui?

Simt că mă cuprinde furia. Mă înroșesc și întreg corpul mi se convulsionează. Aș vrea să am eu furia profesorului Malik Solanka din romanul ”Furie” al lui Salman Rushdie, eu nu mi-aș căuta liniștea și nu aș imigra în State, sperând absurd să mă (mi-o) absoarbă. Furia m-ar resuscita (dar n-am zis că prefer să fiu fantomă?). Din păcate, nu mai am energie pentru asta. Bună și furia la ceva, vorba lui Hagi, însă mă tem că nu mai am suficientă. Poate doar generația asta nouă de titani. Duminică, pe la prânz, când agonizez în parametri optimi, atingând nivelul de ”să mă împuște Bombo”, neavând încredere în progresele realizate de Bombo în mânuirea armelor, mă gândesc să mă arunc în Styx (și, odată cu mine, tot universul, ca să nu mai sufere nimeni) sau să chem Statul Islamic/milițiile Shabiha/securiștii sirieni în ajutor pentru asta, dar brusc, observ ceva ciudat.

Inorogul Bebe apare subit la noi în dormitor, îl roagă pe Promy să-și dezbrace tricoul alb și blugii tociți, rupți strategic la fund și îl scanează bioenergetic. Albă la față, împleticindu-mă și sufocându-mă, rămân la ușă și urmăresc totul în tăcere. La sfârșit, Bebe îi comunică lui Promy că are nevoie urgentă de organe noi: inimă, plămâni, ficat, pancreas, rinichi și, din nefericire, nu e singurul. Mai e și el (cu probleme cardiace). Într-o lună trebuie să rezolve amândoi, mai târziu e prea târziu, vorba lui Promy. Cu ochii lui luminoși de culoarea cafelei cu lapte înotând în lacrimi, Bebe își lipește botul umed de Promy, iar acesta din urmă îi mângâie ușor coama neagră, lucioasă. Bebe îi mărturisește lui Promy, că, deși nu a reușit să-l domesticească precum Micul Prinț pe vulpe, totuși, s-au împrietenit, iar el îl consideră pe Promy, la origine yahoo (nemuritor), drept cal înțelept, Houyhnhnm. Și Promy îl recunoaște pe Bebe de titan, desigur, adică probabil. Întunecat la față, lăsând în jos ochii lui mari, negri, migdați, umbriți de gene lungi, arcuite, scuturându-și buclele negre ciufulite (e duminică, nu se coafeză în weekend) și continuând să mângâie pierdut coama lui Bebe, Promy îi mulțumește, îi reamintește că n-a prea avut parte de viață până atunci (supraviețuirea pe Elbrus sau în Tartar nu e viață) și îi promite că o să se gândească la ce i-a zis. Într-un fel, oboshit și (mult prea) chinuit cum e el, mereu pe punctul de a fi răpit (chiar și de la budă sau din pat, când face dragoste) și de a nu mai rămâne nici stânca de care e înlănțuit din el, vrea să moară, dar, pe de altă parte, vrea și să trăiască.  

Înecându-se și tușind, din obișnuință, Promy își aprinde o havană. Tusea îl zguduie și mai puternic. Privește invidios pereții cu forme curbate, feminine, vii, suprinse parcă în mișcare (precum clădirile lui Gaudi din Barcelona), zugrăviți în culoarea caldă, liniștitoare a cafelei cu lapte sau a ochilor lui Bebe. Sunt parte a unei case ecologice, rezistenți și bine izolați, respiră singuri, fără materiale plastice ca membrana rezistentă la umezeală. Ei pot respira. Poate îi aduc și lui o gură de aer. Sau e prea târziu? Mai târziu e prea târziu. Ar rămâne probabil gânditor, ore în șir, la fereastra în formă de frunză, prin care lumina se filtrează ca-ntr-un vitraliu, în nuanțe de rubiniu și auriu, amestecate halucinant, dansând parcă un ultim tango cu pământul, în același timp măsurat și nemăsurat, abil, calculat și totodată pasional, dezlănțuit, înainte de a se cufunda în întuneric. Ori s-ar lăsa să alunece pe jos, pe covorul de frunze ruginii, în grevă nud sub chador. Dar eu dau buzna și, fără să-mi cer iertare (la început cel puțin), îl strâng în brațe cu disperare titanică, gata să-i fărâm oasele și să le preschimb în praf de stele. Inspir mirosul delicios de cremă de zahăr ars din cameră, îi ciufulesc buclele negre, lucioase (proaspăt vopsite, nu și coafate), îl sărut și-l trag pe patul imens, acoperit cu o cuvertură bej, matlasată, moale și pufoasă, umplută cu puf de gâscă.

Facem dragoste cu disperare titanică, ca pentru ultima oară, dar, când Promy termină, mi se pare că urmează un infarct, poate ultimul. Nu se supără să facă infarct în timp ce se joacă ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval”, dimpotrivă, preferă această variantă de moarte (sau cancer de la sex oral ca Michael Douglas) și acum fantazează să-l adopte Marea Britanie (e și el un copil orfan, bolnav și traumatizat ca cei din Siria, chit că cele șapte sau opt poziții oferite s-au ocupat de mult) și să-i plătească o înmormântare de fițe, cu multe flori, lumânări, manele cathartice, la care să-și smulgă părul din cap și să-i cânte fie și Beyonce (supraviețuitoare... deocamdată a curei Master Cleanse cu limonade cu sirop de arțar) și să-i plângă toate nevestele și amantele, sirenele și amazoanele. Poate că Marea Britanie îi va comanda și o statuie la British Museum sau la Tate Modern (fie și în ipostaza clasică, în lanțuri pe Elbrus, cu piron în piept și ficatul devorat de bestia de vultur). Din fericire, nu e infarct și Promy adorme imediat, așezat pe o parte, în brațele mele, înainte să apuc să-i mai mângâi spatele și fundul, cu piciorul meu drept strâns peste al lui stâng. De regulă, ne străduim să rămânem un minut îmbrățișați fără să numărăm secundele, după ce facem dragoste. ”Mai lasă-mă un minut, mai lasă-mă o secundă. / Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp...”