Troli, fantome și penali care știu doar să bată recordul pentru cel mai mare mic, rămași fără semnal și manele la maxim, în vacanță în Siria

Știe cineva ce gândește Țarul și ce mai pune la cale? Să o chemăm pe mama Omida ori pe Cristian Tudor Popescu să ghicească ce surprize, surprize mai pregătește Țarul? Ce vrea Rusia în Siria în momentul de față? Ce vrea Țarul, mai exact? Rusia acceptă acum, teoretic, opoziția la negocieri, dar încă îl susține pe teroristul-șef din Siria (ceea ce nu reprezintă o soluție viabilă de stabilizare a țării pe termen lung și pe care opoziția o respinge, de altfel, vehement). Țarul a izbutit să întărească regimul sirian, devenind frate de sânge al acestuia... sângele medicilor, jurnaliștilor, activiștilor, femeilor însărcinate și al bebelușilor, pentru care merită să-și acorde singur premiul Nobel pentru pace. Bun și premiul Nobel pentru pace la ceva! Se poate spune că armata siriană cu suport rusesc a obținut unele succesuri militare, însă nu a reușit să elibereze, de pildă, Aleppo, controlat dominant de rebeli ori alte victorii decisive. Unii apreciază chiar că progresul armatei siriene nu se datorează Rusiei, Iranului sau Hezbollahului, aliate regimului, cât presiunilor asupra Turciei de a-și închide rutele de aprovizionare pentru grupările armate rebele (asta a avut un impact negativ și asupra rebelilor moderați, FSA (Armata Siriană Liberă), de exemplu).

Interesant, în ciuda avansului armatei siriene, opoziția (mai mult sau mai puțin) moderată încă ocupă aproximativ o treime din teritoriul Siriei. La fel, regimul și jihadiștii de la Statul Islamic – fiecare circa o treime. Iar recent, Rusia a înregistrat o nouă lovitură: a pierdut arme (inclusiv elicoptere) în atacurile jihadiste de la bazele sale (de pildă, la T4, pe drumul dintre Homs și Palmyra), deși, în ”dulcele stil clasic”, respinge vehement acest lucru. Rusia neagă orice incidente apărute pe parcursul implicării sale militare oficiale în Siria (piloți dispăruți, elicoptere distruse, atacuri la spitale, școli, piețe sau tabere de refugiați etc.). Putem prevedea asemenea declarații, spre deosebire de surprizele Țarului. Mai mult, acesta se folosește de noul război rece cu Statele Unite și de cel cald din Siria ca să distragă atenția populației ruse de la prăbușirea economiei și de la excesele măreților și glorioșilor conducători precum Țarul și regimul său. La rândul său, Iranul, suporter devotat al regimului sirian, cu toate că aprobă formal prezența opoziției în guvernul de tranziție, își urmărește propriile obiective geostrategice, căutând să-și mențină influența în Siria, Liban și Irak.

Și, acum, noi surprize, surprize din partea regimului sirian: a oprit bombardamentele, a eliberat prizonierii, a ridicat blocadele și a permis ajutoarele, iar teroristul-șef și-a dat demisia. Aș vreau eu să fie așa, dar, din păcate, nu, nu e. Regimul sirian a încălcat noul deadline convenit pentru 1 iunie în ce privește distribuirea ajutoarelor umanitare în zonele sub blocadă. Logic, nu? Ah, știam dinainte că le respectă la fel de mult ca politicienii noștri și ca ONU. Nu aveam nevoie de ajutorul mamei Omida sau al lui Cristian Tudor Popescu pentru a ghici. Ca să lase impresia că fac ceva, pe principiul revoluționar ”Mircea, fă-te că lucrezi” sau al combinațiilor ingenioase ale muncitorului Dorel, Statele Unite, Marea Britanie și Franța au presat ONU, Rusia și Iran pentru livrarea aeriană a ajutoarelor umanitare în zonele sub blocadă. Într-un final, au ajuns convoaie umanitare la Muadamiyat al-Sham (Ghouta de Vest) – 17 camioane cu 4.500 pachete cu mâncare și 1.200 saci de făină. Au fost trimise și la Daraya, însă, din nefericire, iar nu conțineau mâncare, ci doar lapte pentru bebeluși și medicamente. În Daraya, copiii încă beau apă mlăștinoasă și savurau prăjituri din noroi. Mult mai sănătoase și nutritive decât propaganda pe care n-o mai gustă nimeni!

În cele din urmă, au sosit la Daraya, pe 10 iunie, primele camioane cu mâncare (orez, linte, năut, fasole, bulgur, ulei și zahăr). După patru ani de așteptări! Nici nu le-a mai așteptat nimeni: puținii locuitori rămași sunt fie prea slăbiți și bolnavi ca să se deplaseze, fie s-au îngrijorat de noi bombardamente fix la împărțirea ajutoarelor, fie nu mai așteaptă nimic. Ce să mai aștepte? Au fost abandonați, lăsați singuri pe cruce (iar eu sunt împreună cu ei și nu mă pot elibera fără să fie salvați și ei, copiii și frații noștri din Siria). Numai Dumnezeu le-a rămas alături. Și noi, cei care împărtășim cu ei. Hm, bine au procedat oamenii prevăzători din Daraya care s-au temut de noi bombardamente la distribuirea ajutoarelor. Da, era predictibil. Chiar în momentul livrării coletelor, au avut loc, într-adevăr, noi bombardamente cu bombe-butoi (cel puțin 68 și o să mai fie, e deja o rutină). Astea da ajutoare! Regimul e generos. Dar locuitorii din Daraya se încăpățânează să-și învingă frica, mizeria și umilințele, să mai reziste o zi măcar și să nu-și îndoaie genunchii, orice ar fi. Încerc și eu, urmându-le exemplul, căci sunt, oricum, prea înțepenită să mi-i îndoi (cu excepția rugăciunii... deși uneori am senzația că mă târăsc în genunchi și cerșesc la Ziduri, nu la Dumnezeu).

Iar Daraya nu e unica localitate rămasă sub blocadă. Circa un milioan de sirieni trăiesc (mă rog, vorba vine, trăiesc, mai curând supraviețuiesc, deși nici măcar asta nu se întâmplă de multe ori) sub blocade, marea majoritate guvernamentale, impuse de regim (oficial, ONU nu recunoaște decât vreo 600.000 de sirieni sub asediu). Ca să recupereze la capitolul imagine (dovedind o minimă credibilitate) și să câștige timp, regimul a aprobat distribuirea ajutoarelor către localitățile sub blocadă până la sfârșitul lui iunie. Pentru 19 asemenea localități. Cine mai crede ceva? Cine mai așteaptă ceva? Un înalt oficial ONU, Ramzi Essedine Ramzi, emisar special, adjunctul lui Staffan de Mistura în Siria, admite că ajutoarele trimise aerian (din avion) nu sunt ”iminente”, vor fi utilizate doar dacă vor eșua livrările pe cale terestră. ONU a mai expediat aerian cu succesuri astfel de colete la Deir al-Zour (oraș sub blocada Statului Islamic): din 21 de palete lansate din avion 10 nu au fost deloc înregistrate, 7 au ajuns într-un ”no man’s land” și 4 au fost avariate. Până la urmă, au reușit să transporte la Deir al-Zour, 44 încărcături (orez, fasole, năut), apoi încă 10. Mult peste așteptări.

În ciuda măruntelor succesuri, apoca...lipsurile domină. Bilanțul rămâne tragic: aproape 5.000 uciși în luna mai, dintre care 917 civili și 185 copii, după datele Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (OSDO). În particular, au rezultat circa 3.000 morți sau răniți numai din bombardamentele de la Aleppo (oraș și împrejurimi),  în perioada 22 aprilie – 5 iunie, dintre care mai mult de 500 civili masacrați, inclusiv 105 copii, conform OSDO. A fost lovit și spitalul al-Bayan din Shaar (Aleppo), unul dintre ultimele care oferea servicii pediatrice, iar cel puțin 15 persoane au murit în acest atac. Medicii au trebuit să scoată bebelușii din incubatoare ca să-i salveze. Șase spitale au fost bombardate în ultimele două săptămâni în țară, au precizat doctorii de la spitalul al-Bayan. În orașul Aleppo, la scurt timp după bombardarea spitalului  al-Quds pe 27 aprilie, a fost atacat și spitalul al-Hakim, tot unul dintre ultimele care mai avea departamente de pediatrie, iar peste 10 persoane au fost ucise. Statisticile sunt sumbre: 740 de medici/personal medical exterminați în 360 atacuri asupra spitalelor de la începutul războiului, potrivit organizației Physicians for Human Rights. Regimul continuă să se lupte (cu ajutorul Rusiei) cu viermi de trădători și câini turbați de teroriști ca medicii, intelectualii, jurnaliștii, activiștii, femeile însărcinate și bebelușii.

Ce mă mir eu nu e că suferă și mor atâția (și eu cu ei, în sufletul meu), ci că mai sunt doctori (ruine și ei) care operează dintre ruine, din peșteri sau din subterane, acoperiți cu straturi groase de praf, cu cuțitul de bucătărie la nevoie, fără anestezic, la lumina telefonului mobil (dacă reușesc să-l încarce, că nu e curent). Aș vrea eu politicienii noștri și din alte părți să aibă măcar o fărâmă din curajul, responsabilitatea, devotamentul și profesionalismul lor. Însă cei din Occident se limitează și ei la vorbe, nu la fapte. Astfel, Statele Unite au cerut Rusiei să nu mai atace al-Nusra, pentru a nu mai fi bombardați și ceilalți rebeli moderați (ca la Aleppo). Și, totodată, să-și exercite influența de care dispune asupra regimului pentru a respecta acordul de încetare a ostilităților. Senin, Serghei Lavrov susține că Rusia a solicitat rebelilor moderați să părăsească zonele ocupate de al-Nusra, pentru a evita incidentele. Iar Rusia nu s-a oprit la regiunea Aleppo: 23 de civili uciși în Idlib, lângă un spital și 17 în Ashara (Deir al-Zour), la piață, conform OSDO. Și regimul a exterminat 41 de civili în Idlib (în orașul Idlib și Maarrat al-Nu’man), de data asta fără suport rusesc.

Coaliția internațională împotriva Statului Islamic, la rândul ei, se poate lăuda cu mărețe realizări: 30 civili uciși (dintre care 11 copii) în confruntările pentru recucerirea Manbij de la Statul Islamic, un teritoriu de graniță strategic, punct-cheie de aprovizionare pentru Statul Islamic, situat lângă granița cu Turcia, ultima bucățică deținută de jihadiști în zonă. Rebelii  implicați în operațiune, susținuți de Statele Unite, sunt dominant arabi, zic americanii, dar, de fapt, sunt mai mult kurzi de la YPG/Forțele Democrate Siriene, trupe compuse în special din kurzi, plus câteva mii de arabi. Kurzii de la YPG/Forțele Democrate Siriene au fost foarte eficienți în lupta cu Statul Islamic, însă sunt priviți cu reticență, ca o amenințare, atât de turci (care-i asimilează cu PKK și se tem de instaurarea unui stat kurd), cât și de rebelii din opoziție (care-i acuză de colaboraționism cu regimul). Deja au fost uciși 150 de jihadiști, au fost recuperate mai multe orașe și sate din nordul Aleppo, a fost tăiată ultima rută de aprovizionare a Statului Islamic din Turcia prin Manbij și încercuită această localitate, dar și dislocate peste 20.000 de persoane, iar zeci de mii rămași în Manbij se află acum sub blocada Forțelor Democrate Siriene.

În prezent, Statul Islamic trece prin momente dificile. Din cauza distrugerii câmpurilor sale petroliere și a reducerii fluxului de bani (pensii, salarii etc.) dinspre guvernul irakian spre zonele ocupate de Statul Islamic, jihadiștii nu prea mai au cu ce plăti luptătorii. Totuși, deși se strânge lațul în jurul său, Statul Islamic își continuă mărețele sale realizări (chit că rămâne clar la mare distanță în urma regimului sirian la atrocități). De pildă, în Irak de această dată, a răpit 100 de tineri din Fallujah pentru că... nu purtau barbă și nu vroiau să se alăture trupelor Statului Islamic! Din fericire, forțele speciale britanice care asistă acum, din Iordania și Siria, rebelii moderați de la Noua Armată Siriană (proveniți din trupe speciale din vechea armată siriană) au găsit o armă suficent de puternică pentru a distruge Statul Islamic: muzica din filmele indiene îi scoate din minți (ce-or fi alea la ei?) pe jihadiști. Să încerce și cu manele la maxim (pentru noi asta e tortură de nesuportat).

Nicio muzică (în afară de cea lină și mângâietoare a valurilor Mediteranei) nu mai alină trupurile și sufletele celor înghițiți de mare: peste 10.000 din 2014 încolo, după datele ONU. Creștinii merg pe valuri, musulmanii pe sub ele. Și anul acesta, în ciuda acordului dintre UE-Turcia pentru a opri fluxul de refugiați și, totodată, a măsurilor de protecție/salvare luate, s-au înecat 2.800 de oameni, în perioada ianuarie-iunie 2016 (dominant pe ruta Egipt-Italia). Chiar dacă numărul refugiaților ajunși în UE pe ruta balcanică s-a redus, aceștia au folosit alte căi de acces... la Marea Mediterană și unii continuă să încerce să acceseze fundul mării via Grecia: astfel, 330 au fost dați dispăruți în Creta, în ultimele zile. Concret, în cazul Siriei, dacă pierderile de vieți au ajuns la peste 400.000, refugiații ating 6,5 milioane dislocați intern, respectiv aproape 5 milioane extern (și sute de mii rămași în închisori/centre de detenție pe care îi căutăm și acum, din care nu vom mai găsi o unghiuță smulsă să îngropăm).

Cu toate că se aflau în fruntea relocării și primirii refugiaților (50% din total), Statele Unite au acceptat doar 10.000 și au luat efectiv numai 2.192 anul trecut. Comparativ, Canada a admis 27.580, Germania a procesat un milion de aplicații și a preluat 447.336, Liban are deja peste 1 milion (un sfert din populație), Iordania peste 655.217 (unii zic și peste un milion, tot circa un sfert din populație), iar Turcia peste 2,7 milioane. Populația americană a fost întotdeauna reticentă în ce privește primirea refugiaților, începând cu cei evrei din al doilea război mondial. Jurnalistul Fareez Zakaria de la Washignton Post condamnă nu atât absența intervenționismului american în Orientul Mijlociu în timpul administrației Obama (care s-a uitat și nu a văzut mai nimic, deși ne citește toate mailurile și postările pe Facebook și a rămas un președinte-fantomă din punctul meu de vedere), cât lipsa de spirit umanitar: ”Unde e Bernie Sanders atât de preocupat de americanii care nu pot plăti taxele de școlarizare la colegiu, dar parcă destul de indiferent în legătură cu sirienii care nu reușesc să rămână în viață? Unde sunt starurile rock care au cântat odată “We Are the World” și au pus în secenă un concert live umanitar pentru a lupta cu sărăcia din Africa? Milioane de sirieni, bărbați, femei și copii, își părăsesc casele, trăiesc în mizerie și își pierd viața. Unde suntem noi toți?”

Unde suntem noi? Am impresia că nu prea ne dăm seama nici de noi înșine, darămite de ceilalți. Cred că avem toți nevoie de ceva din spiritul medicilor de război din Siria pentru a ne regăsi umanitatea. Și, fiindcă tot vorbeam de doctorii din Siria care lucrează în condiții inimaginabile și își sacrifică viața, la noi, în România, ne confruntăm cu alte lucruri de neconceput (chiar dacă par lucruri comune, cotidiene, obișnuit nu înseamnă normal). După scandalul dezinfectanților diluați din spitale și cel al infecțiilor cu E-coli la bebeluși, 77 de oncologi, un sfert din medicii de această specialitate din România, au fost puși sub urmărire penală. Pentru participarea la un congres... vacanță în India. Sau poate au căutat iluminarea, cunoașterea și pacea (pe care eu nu le voi găsi niciodată). Ia să-i trimit eu la fostul meu șef, guru cred acum în India, să-i învețe asceza într-un ashram, să-i pună la muncă și să scoată și untul din ei! Iar colegii lor (care nu au plecat încă la lucru afară, nici în vacanțe prelungite, nici n-au fost anchetați de DNA) amenință cu greva. În România, deși nu e război, nici dictatură, ne putem lăuda cu un deficit de 42.000 de cadre medicale. Bolnavii rămân desigur, adică probabil, ai nimănui și sunt plimbați de colo colo până mor ca Domnul Lăzărescu din filmul lui Cristi Puiu. Și Domnul Lăzărescu e fiecare dintre noi. La fiecare confruntare cu sistemul sanitar.

De asemenea, să nu o uităm pe Delia Marina Podea, șefa secției de psihiatrie a spitalului din Arad, un român model, tipic pentru o țară-fantomă (și nu, nu e vorba de Transnistria, republicile Lugansk și Donețk, Oseția de Sud, califat, ci de însăși România). Doamna Podea e o maestră autentică și inegalabilă a falsificării, la competiție cu fostul premier Mickey Mouse Copy-Paste: pensionări false pe caz de boală (cu șpăgi), racolare falși pacienți (sub pretextul pensionării pe caz de boală) și utilizarea lor pe post de cobai pentru falsa testare a unor false medicamente (firmele sponsor ale studiului îi solicitau un număr cât mai mare de pacienți și rezultate favorabile, indiferent de realitate sau dacă pacienții chiar se prezentau la doctor). Acordul de participare la studiu era obținut fie prin minciuni, fie prin falsificarea semnăturii. Mulți bolnavii nu sufereau de afecțiunea pentru care se testa medicamentul. Dacă starea pacienților se agrava în urma experimentului, se prelevau probe de la alte persoane care confirmau un impact pozitiv al medicamentului. Sunt implicate și alte 50 cadre medicale și spitale din toată țara. La fel, merită pomenită șefa ATI, Laura Constantinescu de la spitalul Pantelimon care făcea o economie nejustificată la sondele de aspirație,            cerând să fie refolosite și primejduind viața bolnavilor (prin infecții nosocomiale). Ori Dan Straja, managerul Institutului Oncologic Bucureşti şi Bogdan Păltineanu, fostul manager de la „Ana Aslan” (actualmente la spitalul Bagdasar-Arseni) care primeau şpăgile ascunse în reviste, mita fiind negociată pe bileţele distruse ulterior.

Asemenea români merită să fie promovați și în articolele din media oficiale siriene unde se vorbește ce bine și frumos e în țară, ce fericiți sunt copiii, ce mult îl iubesc pe mărețul și gloriosul conducător, ba chiar, recent, că turismul e în creștere! Poate au fost deja niște medici și politicieni-fantomă români în vacanță în Siria. Dacă nu, să nu rateze ocazia. De asemenea, personaje de prestigiu ca acestea ar trebui să apară în campaniile de propagandă rusești la adresa României. Trăiască trolii! Odată cu amplasarea scutului antirachetă de la Deveselu, criticile rusești la adresa României s-au amplificat. Într-un nou documentar de propagandă (”Capcana europeană”, filmat la Deveselu și într-un cartier sărac bucureștean și difuzat de canalul TV Rossia 1), România este prezentată ca o ţară din lumea a treia, fără semnal la telefoane mobile, fără gaze, unde situaţia s-a înrăutăţit după aderarea la Uniunea Europeană. Totodată, ne-am bucura dacă partidul anti-imigrație Alternativa pentru Germania ar include în campanie astfel de ”paraziți sociali” românești de top, nu doar imagini cu fotomodele din România. Și senatorul american John McCain și-a adus aminte de România recent. Analizând posibilitatea ca rățoiul Donald Trump să fie ales preşedintele Statelor Unite, acesta apreciază că statul de drept american nu va eșua indiferent cine va câștiga alegerile: „Avem un Congres. Avem o Curte Supremă. Noi nu suntem România”. Și totuși, noi l-am ales pe Iohannis, nu pe rățoiul Donald!

Apropo de Iohannis, acesta se arată îngrijorat de blocajele investigațiilor referitoare la crimele împotriva umanității comuniste și la cele de la Revoluție. Mai mult, Iohannis susține că, similar problematicii Holocaustului, ”avem nevoie de o legislaţie care să interzică orice negare a crimelor comunismului. O astfel de lege trebuie să sancţioneze şi tendinţele de articulare a cultului persoanelor care se fac vinovate de promovarea abuzurilor pe criterii politice în vremea comunismului.  Numai aşa arătăm că am înţeles drama trecutului totalitar şi că apărăm principiile după care se ghidează statul de drept.” Da, așa e, din nefericire, „românii se trag mai mult din comunism decât din daci şi din romani“, spune și Lucia Boia în cartea „Strania istorie a comunismului românesc (şi nefericitele ei consecinţe)“. Deocamdată, nu suntem capabili să ne asumăm complet trecutul și, încă bântuiți de fantomele și demonii comunismului, (re)alegem candidați penali (de exemplu, Cătălin Cherecheș – Baia Mare, Robert Negoiță – sectorul 3 București, Gabriel Mutu – sectorul 6 București, Mircia Gutău – Râmnicu-Vâlcea, Lia Olguța Vasilescu - Craiova, George Scripcaru – Brașov, Dorin Florea – Târgu Mureș, Mircia Muntean – Deva, Liviu Dumitru Voiculescu – Cungrea, Constantin Sava - Urziceni) și/sau ostili statului de drept, ne purificăm cu o mătură de paradă (ca la Gabi Firea... e în firea noastră) și mușcăm din micul electoral (până și Nicușor Dan, în speranța că va fi popular!). Să nu ne mirăm că rămânem mici și murdari, chiar dacă vom intra în Cartea Recordurilor pentru cel mai mare mic.

Plasă cu Cioran și cuvinte frumoase cu ”v” (viziune și verticalitate) pentru motanii hipsteri și zombie de la ONU/ambasada Rusiei și pentru românii care au inventat apa

Ce mă făceam dacă, atunci când lucram în cercetare de piață, aș fi pierdut vreun deadline? Cred că era mai important decât sufletul. Acum nu, dar un deadline e încă sfânt și nenegociabil. Din păcate, nu și pentru ONU. Acesta din urmă, laolaltă cu marile puteri, se încadrează în deadline-uri la fel de mult ca politicienii noștri (avem parte poate numai de dead, nu și de line). Astfel, în timp ce oamenii continuă să sufere și să moară în Siria, grupul de 17 țări care susțin procesul de pace din Siria s-au întâlnit pe 17 mai la Viena pentru revitalizarea acordului de încetare a ostilităților și relansarea negocierilor de pace. Însă, deși s-a cerut la unison revigorarea acordului de încheiere a ostilităților și facilitarea livrării ajutoarelor (containere cu apă, mâncare și medicamente, distribuite în zonele sub blocadă de Programul Alimentar Mondial (ONU) de la 1 iunie, în cazul în care mai este restricționată intrarea), marile puteri nu au putut cădea de acord pentru a stabili o dată a unor noi negocieri de pace, iar opoziția a plusat că nu va participa la discuțiile de pace de la Geneva fără îmbunătățiri concrete pe teren (implementarea acordului, ridicarea blocadelor, accesul convoaielor umanitare).  Deadline-ul pentru realizarea unui guvern de tranziție de uniune națională este pe 1 august. Facem pariu că îl vor respecta desigur, adică probabil (că nimic nu e sigur), logic, nu? Bune și deadline-urile la ceva!

De asemenea, la Viena s-a convenit asupra sancționării celor care încalcă acordul de încetare a ostilităților, precum și a celor care blochează ajutoarele, mergând până la excluderea de la negocierile de pace de la Geneva și armistițiu, aceștia fiind, în același timp, raportați la Consiliul de Securitate ONU. În plus, s-a discutat despre găsirea unor mijloace de separare între al-Nusra (al-Qaida) și ceilalți rebeli, pentru a nu mai fi cu toții bombardați ca la Aleppo. Însă teroriștii-șefi continuă să își privească adversarii ca ”teroriști” și încearcă să impună lumii viziunea lor îngustă. Înainte de meetingul celor 17 țări de la Viena, Rusia a solicitat la ONU ca două grupări rebele islamiste importante (Jaish al-Islam / Armata Islamului, finanțată de Arabia Saudită și Ahrar al-Sham, susținută de Turcia și țările din Golf), parte a acordului de încheiere a ostilităților, să fie trecute pe lista neagră a teroriștilor la ONU, dar Marea Britanie, Franța, Statele Unite și Ucraina au stopat acest demers (era necesar consensul a 15 țări). Aceasta ar fi agravat situația, într-o perioadă în care ar fi trebuit să se manifeste eforturi de detensionare.

În cazul concret al orașului Aleppo menționat mai sus, armistițiul de 48 ore decis de regim (început marți pe 4 mai), excluzând al-Nusra (al-Qaida) și Statul Islamic, a fost extins în zilele de marți-miercuri 10-11 mai. Au fost uciși peste 300 de civili până acum în Aleppo. Cu toate acestea, echipele de salvare își continuă misiunea, iar puținii rămași încearcă să reziste: unii savurează până și în aceste condiții viața, de pildă, merg la evenimente culturale ori fac baie în piscină (ca activistul media Ismail Abdalrahman)! Și, apropo de Aleppo, în Rusia ministrul apărării anunță că au ajuns camioane cu arme chimice la Aleppo, iar ambasada Rusiei tweetuiește că ”Extremists near Aleppo received several truckloads of chemical ammo.” (”Extremiștii de lângă Aleppo au primit câteva camioane cu arme chimice”). Toate false, desigur, adică probabil că nimic nu e sigur, logic, nu? O nouă campanie de dezinformare. Imaginea atașată de ambasadă face parte din jocul video ”Command and conquer” (unde americanii și chinezii se unesc pentru a lupta împotriva teroriștilor). Internauții au reacționat prompt, publicând fotografiile reale ale teroriștilor (păpușele, pisicuțe sau imagini din jocuri video). Vă ajutăm în lupta anti-terorism, tocmai l-am identificat pe jihadistul-șef cel mai periculos, motănelul ăsta lățos cu căciuliță, papion, vestă și ochelari falși de hipster eventual. Curând, ambasada Rusiei a recidivat, cu un tweet ”Russia will continue to fight nazism” (”Rusia va continua lupta cu nazismul”), însoțit de o imagine foarte inspirată din filmul cu zombie ”Dead Snow”. Bravo, așteptăm noi mărețe și glorioase dez...informări de la ambasada Rusiei!

În timp ce politicienii dezbăteau, iar amabasada Rusiei informa lumea... din jocuri video și filme cu Zombie, ajutoarele erau încă restricționate de regim în zonele sub blocadă (pentru sute de mii de oameni). Până în prezent, ONU nu a livrat ajutoare decât pentru aproximativ 160.000 de persoane (din circa un milion sub blocadă). Până și Stephen O’Brien, reprezentant ONU, secretar general adjunct pentru Afaceri Umanitare, recunoaște existența a peste 500.000 de oameni sub blocadă, precum și împiedicarea accesului la ajutoare pentru 40% din populația din Aleppo, Al Wa’er și Talbiseh în luna mai, anul curent. Astfel, convoaiele umanitare nu au intrat deocamdată în Daraya, Muadhamiya sau Al Wa’er. În Daraya, localitate aflată sub blocadă de aproape 4 ani, un convoi ONU a adus numai lapte pentru bebeluși, truse de igienă, medicamente și vaccinuri. Dar convoaiele au fost oricum oprite de armata regimului, pe motiv că acestea conțin lapte pentru bebeluși și nu sunt permise decât medicamentele. Soldații regimului au scotocit prin camioane și au sustras medicamente. Și acum, la urma urmei, să-i hrănim pe toți cu o aspirină (eventual a săracului)? Copiii sunt amețiți și leșină de foame (adulții, și ei). Apoi, probabil ca să uite de foame și de boli și să le dea altă preocupare, au fost bombardați (chiar dacă Daraya face parte din acordul de încetare a ostilităților).

Să-i bombardeze și pe sărmanii refugiați palestinieni din tabăra Khan Eshieh ca să uite de foame și de boli! Aceștia, 12.000 de persoane (dintre care un sfert copii) au rămas fără mâncare și apă, conform unui raport ”Salvați copiii!” , din cauza închiderii rutelor de aprovizionare și a bombardamentelor. Din fericire, măcar la Harasta (localitate de 11.000 persoane), aflată sub blocadă guvernamentală, Crucea Roșie a adus mâncare, medicamente și truse de igienă, iar la Der-Ezzor (peste 100.000 locuitori, oraș sub asediul Statului Islamic), s-a reușit descărcarea din avion a 26 comtainere umanitare cu mâncare și medicamente. Și, pentru că tot vorbeam de Der-Ezzor și blocadele Statului Islamic, acesta din urmă se așteaptă și el la asediu la ”capitala” Raqqa, așa că a decretat stare de urgență, încercând să-și protejeze obiectivele strategice și relocând personal. E atât de disperat (a pierdut peste 22% din teritorii) încât s-a răzbunat cu atentate în teritoriul alawit, în zonele-cheie ale regimului sirian (Tartous și Jableh), a distrus o bază aeriană rusească (Tiyas, lângă Palmyra) și elicoptere la altă bază rusească (T4, pe drumul dintre Homs și Palmyra), a ajuns până la spitalul din Marea (gata să ia ostateci), vinde sclave sexuale pe Facebook cu 8.000 de dolari, își continuă execuțiile macabre (2.162 civili uciși după datele Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului) și, iată, culmea performanței jihadiste, a aruncat în acid azotic 25 de ”spioni” până li s-au dizolvat toate organele (la Mosul, în Irak).

Din nefericire, atitudinea față de refugiați se demonstrează uneori la fel de umană ca cea a Statului Islamic și a regimului sirian în raport cu prizonierii, chiar în țări care și-au asumat povara a milioane de refugiați (de exemplu, Turcia – 2,7 milioane). Astfel, grănicerii turcii continuă să împuște, să aresteze și să bată refugiații, iar poliția slovacă a tras asupra unei mașini cu refugiați, rănind o femeie din Siria. După închiderea rutei balcanice, Mediterana a înghițit circa 700 refugiați, pe drum spre Italia, numai în ultimele săptămâni (nu e marea, săraca, de vină, dimpotrivă, ea se arată mult mai blândă, prietenoasă și primitoare decât oamenii, să ne aducem aminte cum îl legăna și-l mângâia cu valurile sale pe băiețelul kurd înecat, Aylan, a cărui poză a ajuns viral). Autoritățile și ONU sunt, ca de obicei, în impas: Agenția ONU pentru Refugiați are nevoie de circa jumătate de miliard de dolari pentru a asigura condiții minimale pentru refugiați (deține doar 158 milioane dolari din 728 milioane necesare), altminteri milioane dintre aceștia riscă să devină fără adăpost. Iar Angelina Jolie, trimis special ONU pentru refugiați, solicită implicarea întregii planete și condamnă la rândul ei politica fricii și a diviziunii în legătură cu refugiații.

Potrivit lui Felippo Grandi, Înaltul Comisar ONU pentru refugiați, mai puțin de 1% din 20 de milioane de refugiați au fost relocați anul trecut. Problema nu poate fi rezolvată prin ignorarea ei ori prin expulzarea refugiaților. Numărul refugiaților a atins 60 de milioane la nivel global! De asemenea, ”Salvați copiii” a semnalat că doar unul din patru copii refugiați frecventează școala. Mai mult, refugiații proveniți din țări aflate în război cum e Siria, se luptă nu numai cu traumele fizice și psihice, cu condițiile precare de trai, cu accesul redus la educație și lipsa perspectivelor, ci și cu probleme grave de sănătate. De pildă, în Iordania (care adăpostește 1,4 milioane de refugiați), o treime dintre aceștia se confruntă cu o dizabilitate sau cu o problemă de sănătate gravă. Protezele, fizioterapia și medicamentele sunt scumpe, pentru mulți inaccesibile. Dar, fie și în asemenea condiții, refugiații cu dizabilități din taberele Zaatari și Azraq au voință, nu renunță la luptă, nu cerșesc mila nimănui, își păstrează simțul umorului, fac exerciții fizice, joacă jocuri și chiar participă la o cursă nebună cu cărucioarele, împreună cu Nikki Fox, corespondent BBC (tot o persoană cu dizabilități).

Interesant, a existat cineva care a semnalat problema crizei sistemului internațional pentru refugiați cu douăzeci de ani în urmă. Acest vizionar a fost James Hathaway, coordonator al Programului Juridic pentru Refugiați (Refugee Law Programme) de la Universitatea Michigan. El a arătat încă de atunci că responsabilitatea primirii refugiații ar trebui împărțită mai echilibrat între state și a propus un sistem ONU de cote pentru refugiați în acest sens. Convenția pentru Refugiați datează din 1951, de când s-a încercat protejarea refugiaților europeni din al doilea război mondial. Aceasta are însă nevoie de reformă: experții în drepturile refugiaților susțin că definiția refugiatului este mult prea îngustă (persoane care fug de persecuții) și, simultan, nu sunt clar delimitate obligațiile statelor unde ajung refugiați (se precizează doar că refugiații nu pot fi deportați într-o țară unde riscă viața sau libertatea). De asemenea, lipsesc mecanismele de aplicare a legii, acestea rămânând la bunul plac al statelor. Mai mult, repatrierea rapidă a refugiaților (prevăzută inițial) nu mai este de actualitate. De teama unui rău mai mare, ONU s-a opus reformei până acum. Totuși, agenția pentru refugiați ONU trebuie să facă eforturi de modernizare și implementare a drepturilor refugiaților, iar povara să fie distribuită mai echitabil între state. Oricum, chiar dacă va exista un sistem pentru refugiați reformat, acesta nu poate fi pus în practică fără o altfel de abordare a refugiaților, atenționează Roni Amit, cercetător senior la African Centre for Migration and Society din cadrul universității Witwatersrand Johannesburg. Aceasta apreciază că niciun sistem pro-refugiați, oricât ar fi de bun, nu poate fi aplicat câtă vreme refugiații sunt considerați ”imigranți economici” sau ”riscuri pentru securitate/teroriști”. De aceea, e necesară schimbarea discursului despre refugiați și discutarea despre beneficiile economice aduse de aceștia.

Situația refugiaților de astăzi seamănă cu cea a evreilor din al doilea război mondial. Și atunci, singura țară care și-a crescut cotele de evrei refugiați a fost... Republica Dominicană! O descriere nuanțată și subtilă a condiției evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial apare în ”Bulevardul de centură”, romanul lui Patrick Modiano. Scriitorul abordează ingenios o temă altminteri cunoscută, căutarea tatălui și a identității și conturează o lume de fantome (cetățeni-fantomă evrei), fără perspective, fără speranță, cu drumuri înfundate, Ziduri, Auschwitzuri mai mult sau mai puțin evidente și Antigone de la Auschwitz (similar, Saul din filmul ”Fiul lui Saul (Son of Saul)”, Antigonele siriene, eu care îi caut pe cei dispăruți din toate epocile și de pretutindeni, inclusiv Antigonele astea). Impresionant sacrificiul băiatului, Serge Alexandre, de a ierta tatălui, Chalva, faptele rele și chiar absența, de a-l căuta neîncetat și de a se lăsa arestat împreună cu el (asta pe motiv că sunt diavoli și lepădături de evrei, tot așa cum sunt refugiații teroriști).

Și eu, și Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu), și refugiații, și voi, noi toți știm despre ce e vorba: o lume în care ești negat și abandonat, una în care te afli în lanțuri, pe Elbrus, devorat de bestii antropofage și, cu ultimele puteri, te rogi ca zeii să vină să te scuipe ca să te bage în seamă și, astfel, să-ți confirme existența. Cerșești să fii răsplătit măcar cu niște flegme divine (suntem născuți din spuma balelor, nu a valurilor ca Afrodita) ca o dovadă a existenței tale, dar nu se mai întâmplă nici asta, ești pur și simplu ignorat. Apoi, nimic nu mai contează, nu-ți mai dai seamna de nimic, nu mai înțelegi nimic, doar că se continuă coșmarul și ești redus la agonie și descompunere până nu mai rămâne din tine nici stânca/Zidul de care ești înlănțuit. Însă mai bine să lăsăm lucrurile astea deprimante și să ne gândim la viitor. Care viitor? Ăsta e cuvântul cu ”v” de care am și eu cea mai mare fobie (mai e și un cuvânt cu ”p” care mă înspăimântă și pe care nu-l voi găsi niciodată... ”pace”). Ce să (mai) facem? Jocurile sunt concepute ca să pierzi și, totuși, trebuie să pariem, asta am învățat când lucram la cazinou pe vremea studenției. ”Place your bets, please!” Un singur lucru să nu-l pierdem: sufletul.

Hm, hai acum să găsim alte cuvinte cu ”p” și cu ”v” mai simpatice. Cu ”p”: Promy / Prometeu, Piersicuță / Pesi (motanul, titanul și nepotul nostru, îngeraș păzitor acum), pisică, prietenie, părinte, previziune, putere (să fim la putere, dacă nu în putere, să ne luptăm să fim stăpâni pe noi înșine), pasiune, perseverență, probă, precizie, piruetă, partitură, penis, palincă. Și acum cu ”v”: vacanță, veselie, vitejie, virtute, valoare (îmi sună cam artificial, manelist), vis, vers, vertij, vernisaj, virtual, vindecare. Vindecare? Oare vrăjitorii ăștia ca Mama Omida, guru care le știu pe toate precum Cristian Tudor Popescu / Monica Tatoiu sau românii care au inventat apa (conform ”Vax populi”: ”Cine a inventat apa?” ”Păi, românii!”) or putea vindeca și boala puterii, cea mai grea boală? Mai bine iei plasă cu Cioran (la propriu, plasă inscripționară cu citate... o inițiativă  inspirată, ”Tricocultura”, a unor tineri din Cluj) decât cu candidații la primărie care promit metrou în Ardeal, tunel sub Dunăre, parcări mecanizate smart, auobuze electrice, canalizare în pustiu (exclusiv pe terenul primarului) ori case gratis. Stați puțin, am descoperit alte trei cuvinte cu ”v” foarte frumoase: victorie, verticalitate, viziune. Să le repetăm împreună: victorie, verticalitate, viziune, victorie, verticalitate, viziune, victorie, verticalitate, viziune...

Concert la Palmyra în memoria victimelor DNA, cuvioși închinători... la propriul portret, curățați cu succesuri cu ajutorul dezinfectanților diluați din spitale

Unii politicieni precum dictatorul african Mugabe se închină evlavioși în fața propriului portret. Asemenea politicieni se găsesc cu duiumul și în România (și nu numai aici, din păcate, peste tot). Unii au exclusiv meritul de a fura, a fi impostori, a trăda, a te corupe și, eventual, a ucide sau a face genocid. În Siria, măreții și glorioșii conducători se pot premia și pentru crime împotriva umanității, plasând angelic culpabilitatea asupra Statului Islamic sau a intelectualilor, activiștilor, medicilor, bebelușilor ori a femeilor însărcinate. Iar Obama și ONU (încă) se uită și nu văd nimic. În ciuda ”implicării” competente și dezinteresate a ONU (”united nothings”) și a lui Obama, decretat pe merit ca cel mai neinfluent președinte de presa americană (”o anumită parte a presei” măcar), negocierile de pace de la Geneva pentru soluționarea conflictului sirian întâmpină probleme și mai departe, fiind mereu pe punctul de a se dezagrega. Reprezentanții regimului sirian continuă să taxeze opoziția ca ”teroriști” și evită sistematic discuțiile serioase despre un guvern de tranziție fără teroristul-șef la cârmă. Astfel, este nevoie de presiune din partea Țarului pentru a determina regimul sirian să respecte acordul de încetare a ostilităților, a declarat al-Muslat, reprezentant al opoziției (Comitetul pentru Înalte Negocieri): dacă Țarul are influență, nu o utilizează, iar dacă nu are, nu te poți baza oricum pe el.

Uau, se poate cineva baza pe Țarul, chiar dacă ar avea o anumită influență? Doar că va produce, în continuare, surprize, surprize... Una mai plăcută decât alta. Pretutindeni pe pământ. Și-și va acorda apoi singur premiul Nobel pentru pace. În contextul escaladării violențelor din Siria (încălcarea acordului de încetare a ostilităților din partea regimului), al deteriorării situației umanitare și al refuzului autorităților de a elibera prizonierii, în același timp, nemulțumiți de soluțiile parțiale de tranziție (propunerea unui guvern de uniune națională sub conducerea teroristului-șef pentru o perioadă determinată), pentru a face presiune asupra regimului sirian și a Rusiei, consiliul opoziției a încercat să boicoteze a treia rundă de negocieri de pace. După ce a rămas o vreme pentru ”discuții tehnice” la Geneva, ulterior, pe parcursul intensificării luptelor, membri ai consiliului opoziției (Comitetul pentru Înalte Negocieri) au părăsit orașul negocierilor de pace. Revoltat de violările repetate și grave ale acordului de încheiere a ostilităților, Riad Hijab, șeful consiliului opoziției, a cerut marilor puteri să intervină prin presiuni sporite asupra regimului pentru a obține reevaluarea acestei înțelegeri. Până la urmă, negocierile s-au reluat, dar într-un climat dificil și tensionat.

Se pare că mai e ceva de lucru până la pace, ameliorarea situației umanitare, democratizarea și stabilizarea Siriei. Până atunci, într-un gest oficial de solidaritate față de refugiați, doamna Merkel a vizitat tabăra Nizip din Gaziantep, Turcia (5.000 persoane), împreună cu preşedintele Consiliului European, Donald Tusk şi vicepreşedintele Comisiei Europene, Frans Timmermans, și a inaugurat un centru de asistență pentru refugiați (unde copiii se pot juca, pot derula activități artistice și au la dispoziție consiliere psihologică). Însă, conform organizațiilor pentru drepturile omului, situația se prezintă complet diferit în alte tabere, iar turcii continuă să aresteze, să bată și să împuște refugiați la graniță (circa 30 uciși de la începutul anului potrivit datelor Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului). Dacă refugiații din Turcia au beneficiat de vizita formală, mai mult sau mai puțin productivă a doamnei Merkel, în Siria s-a reușit în cele din urmă o operațiune de amploare în sprijinul victimelor din zonele sub blocadă: 500 răniți evacuați din patru asemenea teritorii (cea mai mare astfel de operațiune de până astăzi), jumătate dintre aceștia provenind din localități asediate de rebeli (Foua și Kefraya), ceilalți din zone aflate sub blocada regimului (Zabadani și Madaya). Similar, la Rastan (circa 120.000 de oameni) a ajuns cel mai mare convoi umanitar de până acum într-o zonă sub blocadă guvernamentală (65 de camioane cu mâncare și medicamente).  

Sunt realizări, dar reprezintă echivalentul unui bob de orez și al unei aspirine, iar situația pe teren este și în prezent foarte gravă. Mai exact, nu a fost eliberat niciun prizonier și foarte probabil nu voi mai găsi nici un fir de păr încleiat de sânge sau o unghiuță smulsă din cineva pentru a o îngropa, se știe doar că în Siria sunt violați și torturați până la moarte chiar și copiii, deși eu mă încăpățânez să rămân o Antigonă ridicolă și neînțeleasă și îmi continui deznădăjduită căutările, izbindu-mă bezmetic de Ziduri, la început isteric, apoi din ce în ce mai anemic, din inerție, până mă prăbușesc. Și o iau de la capăt. Mai mult, nici blocadele regimului nu au fost ridicate: la Daraya, de pildă, de peste 1285 zile regimul a blocat orice ajutor, în timp ce țări occidentale ca SUA, Franța, Marea Britanie, Germania și Olanda, implicate în intervenții militare în Siria, livrează aerian bombe, nu pâine. Și, din păcate, în ciuda acordului de încetare a ostilităților, continuă masacrele regimului asupra civililor, cu suport rusesc, conform datelor Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului: în Aleppo (în oraș 253 victime dintre care peste 80 femei și copii, în perioada 22-30 aprilie și 60 în împrejurimile orașului în intervalul 22-24 aprilie), Idlib (37 civili uciși la Maarrat al-Nu’man, în atacuri inclusiv asupra piețelor de legume, apoi din nou în ultimele zile 25 victime în orașe din Idlib și Maarrat al-Nu’man), Douma (13), Kafr Nabl (7), Kafranbel (10) și în alte părți, ba chiar, culmea performanței militare în lupta anti-terorism, peste 30 civili exterminați și peste 80 răniți într-o tabără de refugiați, Kamounia.

Au masacrat inclusiv 5 membri ai trupelor de salvare ”Căștile Albe” (White Helmets – Syria Civil Defence), targetând împreună cu avioanele rusești centrul lor de instruire din Atareb. Faptele bune continuă să fie condamnate pe pământ, iar cele rele premiate, eventual cu premiul Nobel pentru pace. De asemenea, ultimul doctor pediatru (Muhammad Maaz) din cel mai mare oraș al țării, Aleppo, a fost ucis în bombardamentele asupra spitalului Al-Quds (27 morți din personalul medical!) și linia utilizată pentru livrarea ajutoarelor umanitare a fost distrusă. În ultima vreme, guvernul sirian (cu sprijin rusesc) s-a pregătit să asedieze Aleppo, controlat dominant de al-Nusra (al-Qaida). Mă întreb: oare ultimul concert rusesc de la Palmyra, eliberată de sub ocupația Statului Islamic, o fi fost oare pentru susținerea civilizației și în memoria acestor victime, așa cum s-a spus, de altfel? În ciuda retragerii oficiale, Rusia participă la masacrele regimului din Aleppo (și din alte părți) și își păstrează o prezență militară puternică în Latakia (avioane SU-34, SU-24, SU-35, elicoptere Mi-28, Mi-24) pentru a arăta lumii cine face jocurile în Orientul Mijlociu. Iar acordul de încetare a ostilităților a fost greu încercat, pe punctul de a colapsa, din cauza nenumăratelor încălcări ale sale din partea regimului (cu suport rusesc). Recent,  pe 4 mai a fost încheiată o nouă înțelegere între Rusia și Statele Unite pentru a extinde acordul de încetare a ostilităților asupra Aleppo. Regimul sirian a anunțat și el un armistițiu de 48 ore în Aleppo începând cu ziua de 5 mai, după ce au produs peste 300 victime-civili în ultimele două săptămâni. Mai crede cineva ceva? ”Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”

Numai în luna aprilie au fost masacrate 3.116 persoane, dintre care 859 civili, după datele Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului. Câte un civil este ucis la fiecare 25 de minute. Interesant, și în România, țară democratică, pe timp de pace, o dată la trei zile un copil moare într-un accident sau într-o agresiune. O dată pe lună un copil este ucis din cauza unei bătăi în România. Nu cu multă vreme în urmă, un copil a fost omorât cu pietre la o școală din Slobozia. Era în România, nu la Statul Islamic ori în închisorile regimului sirian. Și eu nu aud, în continuare, decât urlete și tăcere... a pumnului în gură. Bine ar fi dacă am întâlni pretutindeni oameni obișnuiți și politicieni cu bun simț și polițiști prietenoși ca cel care s-a prezentat la grădiniță la un băiețel emigrant din România în Occident, dovadă mărturia acestuia: ”Mami, a venit policeman la grădiniță și a fost nice, nu a mușcat pe nimeni și nici nu a plâns. Și a adus fireman stickers!” Ori ca cei care au oferit pături pentru refugiați și s-au jucat cu copiii lor. Ce e bizar e că lumea încă rezistă și poate rămâne umană în asemenea condiții. La nevoie, să apelăm cu toții fie la polițiștii ăștia drăguți, fie la operațiunile de salvare ale maică-mii precum alertarea poliției și a pompierilor (la începutul anului) pentru a stinge focul... de pe aragazul meu, de la broccoli, în urma unei suspiciuni de sinucidere, într-un moment în care eu, de fapt, îmi ceream scuze (pe blog) pentru prea multă fericire. Să le recomand și activiștilor din Siria, poate dă rezultate.

Prea multă fericire și în cazul refugiaților. Dar nu sunt nici ei singuri. Asta nu pentru că, în mod ingenios, responsabil și unitar (logic, nu?), Comisia Europeană se străduiește din nou să impună un sistem de relocare prin cote a refugiaților, prevăzând sancțiuni de 250.000 de Euro pentru fiecare refugiat refuzat și, în același timp, doamna Merkel s-a dus la o tabără de refugiați din Turcia, ci mai curând prin gesturile de solidaritate ale celorlalți. De pildă, o bătrânică de 82 de ani din Grecia ajută cu mâncare, baie și adăpost temporar refugiații. Iar actrița Kate Blanchett a vizitat tabăra de refugiați Azraq din Iordania și a văzut o piesă pusă în scenă de copiii refugiați, vorbind despre traumele lor, pierderile lor, incertitudinile viitorului, inclusiv căsătoria precoce (fetele trebuie să renunțe la școală și să se mărite la o vârstă fragedă pentru a obține un ipotetic suport). De asemenea, regizorul Marcel Mettelsiefen va lansa curând filmul despre copiii războiului din Siria, ”Children on the Frontline”. Una dintre fetițele siriene filmate recunoaște că murea la fiecare atac al regimului și îi arată regizorului (se preface căzută). Tatăl ei, luptător la rebelii moderați de la FSA, a fost și el răpit de Statul Islamic. Dezamăgită de revoluția confiscată de Statul Islamic și disperată din cauza dispariției soțului ei, mama cu cei patru copii a decis să se refugieze, deși toți erau foarte atașați de țară și de orașul lor, Aleppo. Le e dor până și de dărâmături și de penele de curent. Războiul îi urmărește atât în Turcia, cât și în Germania. La trecerea unui elicopter în Turcia, fetița țipă și se ascunde, crezând că va arunca bombe-butoi. Însă, în ciuda dificultăților, încearcă să meargă mai departe.

Nu toți susțin refugiații precum bătrânica, regizorul și actrița amintite. Astfel, Khairuldeen Makhzoomi, refugiat irakian, student la Berkeley, a fost dat jos din avion pentru că vorbea la telefon în arabă. O pasageră a crezut că proferează amenințări, s-a speriat și a alertat personalul de bord. Când și-a dat seama că toată lumea se uita fix la el, a vrut să încheie conversația la mobil, dar era prea târziu. A fost scos din avion, apoi preluat de agenții federali și interogat. Ce să mai zicem de Raed al-Saleh, șeful trupelor de intervenție civilă ”Căștile Albe” (”Syria Civil Defence – White Helmets”), salvatoare a peste 40.000 de vieți în Siria, căruia i s-a comunicat că viza i-a fost anulată și că trebuie să se întoarcă în Turcia fix la intrarea în Washignton D.C. pentru decernarea unui premiu în domeniul umanitar! USAID, Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională care a furnizat peste 20 milioane de dolari către organizația de voluntari a lui Raed, și-a cerut scuze pentru incident. Viza era valabilă până în septembrie 2016 și Raed nu a fost informat în prealabil despre vreo problemă în legătură cu aceasta. Să zic vorbele alea care se rostesc când nu mai ai nimic de spus? ”Supercalifraglisticexpialidocious”. ”Barzăcopilviezure” (moștenirea noastră dacă). ”Pneumonultramicroscopicsilicovolcaniconioză”. ”Kuaseukuakuaukuakuakuaua”. Ouagadougou (capitala Burkinei Faso). Pe ultimele două, tot le repeta tata săracul.

Și în România continuă sfidările bunului simț. Cât fac 2+2? Dragnea rămâne președinte PSD în ciuda condamnării la doi ani cu suspendare în dosarul ”Referendumul”. Singurul exclus din PSD e Zgonea (pentru că a protestat și i-a cerut demisia lui Dragnea), iar fostul premier Mickey Mouse Copy-Paste se află din nou în ascensiune... spre funcția de președinte al Senatului. De asemenea, deputaţii vor să modifice legea avocaturii, conferind avocaţilor o adevărată superimunitate în faţa legii, la competiție cu parlamentarii și care ar putea afecta actul de justiție. În plus, încă mai apar candidați penali la alegerile locale: hm, mai pe nicăieri... adică în Alba, Arad, Argeș, Bacău, Bihor, Bistrița-Năsăud, Brașov, Botoșani, Călărași, Constanța, Galați, Gorj, Hunedoara, Ialomița, Iași, Maramureș, Neamț, Olt, Prahova, Sălaj, Sibiu, Suceava, Timiș, Teleorman, Vaslui. Mai mult, în pofida deciziei Sinodului BOR de a interzice implicarea politică a preoților (cu excepția celor care concurează la alegerile locale pentru un mandat de consilier, sunt independenți și beneficiază de aprobarea superiorilor), unii candidează pentru posturi de primari independenți/din partea unor partide (înscriși sau nu în acestea): Suceava – 2 (PNL), Buzău – 1 (independent), Argeș – 1, preot implicat în sex cu minore (Partidul pentru Argeș și Muscel), Cluj – 1 (independent), Sibiu – 1 (PNL), Mehedinți – 1 (ALDE),  Vrancea – 2 (nu s-au comunicat detalii cu privire la formațiunea din care provin). Candidaturi la fel de inspirate ca și cea a regelui Mihai la președinție ori a lui Marian Munteanu la primărie. Ce să mai facem? Să-i curățăm cu dezinfectanții diluați din spitale? ”Un popor care alege politicieni corupți, impostori, hoți și trădători nu este victimă, ci complice” (G. Orwell).

Să nu ajungă cumva popii ăștia ca dictatorul african Mugabe să se închine mai curând în fața propriului portret decât în fața lui Dumnezeu. Ori ca acei cocalari de la noi din Arad care au folosit țuică în loc de apă pentru fundația vilei lor. Și nici mie să nu mi se urce la cap după ce am obținut un punctaj ridicat la un test de rezistență la stres (226%) și, totodată, diplomă de ”geniu” la alt test pe Facebook (la care majoritatea înregistrează scoruri mari, cred). Vai, erau singurele diplome care-mi lipseau, după cea de fotomodel de acum douăzeci de ani, eu considerându-mă de obicei complet neputincioasă, urâtă cu spume și proastă de dau în gropi (pardon, din abis în abis). Da, din abis în abis. Nu mai cunosc decât agonia și extazul. Culmea agoniei și angoasei în cazul meu: mi-e frică să nu-mi pierd coșmarurile sau să le uit și, odată cu ele, propria identitate. Și, vorba unuia de pe Facebook, oricum o dai, ajungi ”exaustipated” (exausted & constipated).

Dar, în cele din urmă, dacă mai scoate frustrarea un sărman scuipat intelectual și o limbuță să ne lingem cicatricele și rănile, ”sinceritatea este forma cea mai îndrăzneață a curajului” (W. S. Maugham), cât de incomod și cutremurător ar fi adevărul. La rândul meu, ”din bube, mucigaiuri și noroi / iscat-am frumuseți și lucruri noi.” Sincer, eu am avut întotdeauna oroare de urâtul din jurul nostru și am căutat frumosul din rațiuni de salvare. Din motive ”est-etice”, cum zicea Monica Lovinescu. Frumusețea din sufletul nostru. ”Frumusețea va salva lumea” (Dostoievski). Și dacă nu va salva nimic, ce dacă? Poate că binele nu învinge răul, dar nici răul nu învinge binele. Binele nu poate fi învins. Și cred că secretul fericirii este recunoștința (la mine, paradoxal, e și nemulțumirea un asemenea secret), iar ”mulțumesc” reprezintă cea mai bună rugăciune. ”Dacă singura rugăciune pe care ai spus-o în viață ta a fost „mulțumesc”, aceasta este suficient.” (Meister Eckhart)

Mami, upstairs e un mess de mama focului!

Înțelegi până la un punct alienarea, dezrădăcinarea, rătăcirea ori pierderea sensului vieții (mai ales la adolescenți), crizele de identitate și frustrările talibanilor, înțelegi până la un punct revolta antisistem a tinerilor jihadiști, dar acestea ar trebui exprimate altfel. Și mie îmi vine adesea să arunc tot în aer ca să nu mai sufere nimeni (automat, nici eu). Însă trebuie o altfel de revoltă! Masacrul de Paște din Lahore, Pakistan, revendicat de talibani, din păcate mai puțin mediatizat în media europene, a reprezentat un nou exemplu de frustrare și revoltă exprimate constructiv, într-adevăr: 72 persoane ucise, peste 340 rănite. „Nu este Paris, nici Germania şi nici Bruxelles. E afurisitul de Pakistan. Nu cred că-i pasă cuiva de cine trăieşte sau moare acolo“; „există vreo «faţă tristă» cu care să simbolizăm corect că plângem pentru Lahore sau nu facem aşa ceva pentru victime mai închise la culoare decât hârtia de împachetat?“, comentau oamenii amar pe net.

Dar Mariei Marcuș, voluntară la o școală creștină pentru copii dezavantajați din Pakistan, îi pasă: „Ce ticălos laş poate ataca un parc plin de copii?” Încercând să ajute victimele (deopotrivă creștini și musulmani!), Maria a donat sânge, s-a dus să viziteze copiii răniți și le-a trimis acestora desenele elevilor de la școala ei, cu mesajele: ”Să vă faceți bine”, ”Nu ne temem”, ”Dumnezeu să vă binecuvânteze”, ”Suntem unul”. Maria crede cu tărie în cuvintele Malalei Yousafzai, fata împușcată în cap de talibani pentru că vroia să meargă la școală, luptătoare pentru accesul copiilor la educație: ”Cu arme poţi ucide terorişti. Cu educaţie poţi ucide terorismul“. Uluitor, Maria vrea să se întoarcă în România și a transmis cândva un mesaj care a devenit viral: ”Rezumând totul într-o metaforă, Dumnezeu a fost ucis în Occident. (..) VREAU SĂ MĂ ÎNTORC ÎN ROMÂNIA cu toate că nu voi avea niciodată banii pe care i-aş avea lucrând aici. Dar să nu uităm de conştiinţa noastră de români. Şi să ne întoarcem, ne vom întoarce cu toţii, valuri-valuri, cu şi mai multă forţă şi dorinţă de schimbare, şi după 68 de ani de asuprire, România va fi a românilor din nou, aşa să ne ajute Dumnezeu!“

Și mai surprinzător, la rândul lor, sirienii vor să se întoarcă în Siria. Unde anume că deocamdată sunt numai dărâmături, iar războiul continuă, în ciuda acordului de încetare a ostilităților și a negocierilor de pace? Parcă ghicind gândurile lor, para...normalul guvern turc a ajutat să revină în Siria mii de sirieni, expulzându-i cu sutele pe zi (din ianuarie 2016), inclusiv copii și femei însărcinate, potrivit unui raport Amnesty International. În continuare, situația refugiaților din Turcia e, bineînțeles, de invidiat (poate vor și germanii ori doamna Merkel în persoană să se refugieze în Turcia). Refugiații se confruntă și mai departe cu lipsa locurilor de muncă, un grad redus de școlarizare (peste 80% dintre copiii sirieni din Turcia nu frecventează școala) și acces limitat (deseori la 0) la servicii medicale.

Sirienii din Turcia (și nu numai ei) nici măcar nu beneficiază de un statut oficial de ”refugiat” în Turcia, așa cum ar trebui. Autoritățile turce au refuzat chiar înregistrarea la Gaziantep a unei femei în stare gravă, care avea nevoie urgentă de operație. Restricțiile la graniță (culminând prin împușcarea refugiaților) s-au accentuat, ca urmare au apărut traficanți care cer sirienilor 1.000 de Euro pentru a-i trece granița. Dar Turcia desigur, adică probabil că e o țară ”sigură” pentru refugiații sirieni, logic, nu? Conform statisticii, nimic nu e sigur, ci doar probabil. Cum mai sfidează și Turcia asta legile statisticii! Cât fac 2+2?

Dacă puțini dintre reprezentanții autorităților mai au bun simț și calculează corect ”2+2 = 4”, măcar Papa Francisc a făcut un gest de normalitate prin vizita la tabăra de refugiați de la Lesbos. Cu această ocazie, Papa a precizat că refugiații nu sunt numere/statistici/obiecte de troc, nu sunt singuri și respinși, suntem alături de ei, ”noi toți suntem imigranți”. Într-un gest impresionant de smerenie, de venerare a suferințelor/sacrificiilor refugiaților și, în același timp, de a restaura demnitatea lor, Papa a spălat și a sărutat picioarele refugiaților: "azi am dorit să stau cu voi. Vreau să vă spun că nu sunteţi singuri. În aceste luni şi săptămâni aţi îndurat multe suferinţe în căutarea unei vieţi mai bune. Mulţi dintre voi v-aţi simţit constrânşi să fugiţi de situaţii de conflict şi de persecuţii, mai ales pentru a vă salva fiii, pe micuţii voştri. Aţi făcut mari sacrificii pentru familiile voastre. Ştiţi ce înseamnă durerea de a fi lăsat în urmă tot ceea ce vă era drag şi — ceea ce este, poate, şi mai dificil — fără a şti ce vă rezervă viitorul". Mulți au plâns și i-au mulțumit Domnului că Papa a venit la ei ca un mesager divin pentru a împărtăși durerea lor și a le aduce speranța.

Încercând să transmită un mesaj de solidaritate și unitate globală, Papa a spus: "Dumnezeu a creat umanitatea pentru ca aceasta să formeze o singură familie; când vreo soră sau vreun frate suferă, cu toţii suntem afectaţi. Cu toţii ştim, din experienţă, cât este de uşor pentru unele persoane să ignore suferinţele altora şi chiar să exploateze vulnerabilitatea lor. Însă ştim că aceste crize pot face să iasă la iveală ceea ce este mai bun în noi". La sfârșitul vizitei, pentru a transpune teoria în practică, Papa a adus trei familii de refugiați (12 persoane) la Vatican (după ce anterior invitase o altă familie de refugiați la Vatican și îndemnase parohiile să preia exemplul său). Din păcate, în România, pe fondul crizei refugiaților și al ultimelor atentate de la Paris și Bruxelles, românii nu mai vor să primească refugiați: potrivit unui sondaj INSCOOP din perioada 21-28 martie 2016, 80,2% nu sunt de acord ca refugiații să vină în Romania (procentaj în creștere față de luna septembrie anul trecut, 65,3%). Procentajul se majorează când ne referim la localitatea unde trăiesc respondenții, înregistrând o creștere cu 8%: 88,3% nu acceptă refugiați în localitatea lor. Dar românii sunt cel mai primitor popor, logic, nu?  

Indiferent de ospitalitatea străinilor, având în vedere că situația din Siria nu s-a ameliorat semnificativ, în pofida acordului de încheiere a ostilităților și a negocierilor de pace, oamenii continuă să se refugieze. Conform unor surse din cadrul organizației Human Rights Watch, circa 60-70% dintre zonele sub blocadă nu au fost acoperite până acum, cu toate că ONU a adoptat rezoluția 2268 din februarie 2016 care prevede accesul rapid și sigur al ajutoarelor umanitare în localitățile sub asediu. Regimul sirian a obstrucționat sistematic oferirea ajutoarelor, sustrăgându-le direct din convoaiele umanitare (se pare că sunt și mai bolnavi, și mai înfometați, săracii!) și împiedicându-le chiar complet să fie expediate în 6 dintre 18 localitățile sub blocadă din Ghouta de Est (Douma, Harasta, Arbin, Zamalka, Zabadin și Daraya), incluse în acord, potrivit unui raport ONU. Pe 27 martie, anul curent, Organizația Mondială a Sănătății avea aprobate 2 cereri de a livra ajutoare din 17. În aprilie, până la mijlocul lunii, nu au fost lăsate decât două convoaie umanitare să aducă ajutoare, a punctat și Samantha Power, reprezentant SUA la ONU.

În Daraya, localitate aflată sub blocadă guvernamentală de 4 ani, oraș martir al revoluției, implicat în proteste pașnice de mai bine de 10 ani, cel puțin 8.500 de oameni au fost afectați (lăsați fără mâncare, apă curentă, electricitate, medicamente, medici și spitale și forțați să consume frunze și iarbă). Consiliul local înființat democratic după revoluție se străduiește să răspundă cererilor, dar e depășit de situație. Unul dintre puținii doctori rămași în localitate, șeful unui spital improvizat, se zbate să reziste în continuare (a reușit chiar să fabrice local pungi de ser fiziologic). Activiștii media care comunică lumii ce se întâmplă sunt și ei niște eroi. Faptul că alte localități au primit ajutoare și ei nu, îi determină pe oamenii din Daraya să fie și mai sceptici și să se simtă mai abandonați. Singuri pe cruce. Unii cred că ONU este sub controlul regimului și asta nu e de mirare, având în vedere modul în care a acționat ONU până în prezent.

Delegații guvernului i-au privit în ochi pe cei din Daraya și au spus că ”utilizează bombe-butoi împotriva lor pentru că acestea sunt cea mai ieftină opțiune”. Alături de blocadele foamei, răpiri/arestări urmate de torturi până la moarte. De aceea, au produs aproximativ 4.000 de atacuri cu bombe-butoi. În timpul unui singur masacru, la Daraya au fost ucise peste 700 de persoane. Ca urmare, supraviețuitorii s-au mutat din loc în loc, din casă în casă, adică dintr-o ruină într-alta. Însă, iată, în Daraya, deși reduși la ruine (ființe și locuri deopotrivă) pentru a fi îngenunchiați, oamenii (printre care organizațiile de femei din oraș) refuză să cedeze. Chiar dacă li s-a luat aparent totul, nu au putut să le ia și capacitatea de a împărtăși suferințele ca o familie și voința de a lupta. Împreună. Femeile admit că au nevoie urgentă de lapte pentru bebeluși (nu mai pot alăpta din cauza malnutriției), produse de igienă și de curățat, inclusiv detergent de vase. Dar acum nu mai găsești un bob de orez, nu ai cu ce să murdărești vasele, cu excepția unor supe chioare pe bază de mirodenii cu ajutorul cărora au supraviețuit. Unele.

În Ghouta de Est, zonă aflată sub blocadă guvernaamentală de 4 ani, numeroși copii renunță la școală și caută de lucru pentru numai 1-2 dolari pe zi (asta e, de asemenea, situația multor copii refugiați). Peste 7,5 de milioane de copii din Siria sunt afectați de război, iar 2 milioane nu frecventează școala, potrivit unui raport ”Salvați copiii”. Unii copii vând dulciuri, alții – țigări. Unii colectează și reciclează de dimineața până seara materiale plastice (utilizate pentru producerea energiei sau pentru a se încălzi în multe zone sub blocadă!). Omar, un băiat de 10 ani din Ghouta, vânzător de dulciuri făcute de mama lui (cu îndulcitori artificiali, căci zahăr nu se găsește), spune: ”am părăsit școala când tata a fost arestat de guvern în 2012. Uneori sunt trist când văd copiii care cumpără dulciuri de la mine după școală”. Pe drumuri mereu, copiii dârdâie de frig ori sunt toropiți de arșiță, merg ore în șir până li se crapă încălțările (dacă le au și pe acestea) și li se julesc picioarele. Doar gândul că își pot ajuta astfel familia le dă putere.   

Încheierea războiului și stabilzarea Siriei ar putea facilita reîntoarcerea copiilor la școală, însă negocierile de pace de la Geneva avansează greu. Regimul sirian declară că acceptă membri ai opoziției în guvernul de tranziție, dar nu pune în discuție debarcarea teroristului-șef, în timp ce opoziția continuă să ceară îndepărtarea acestuia din funcție. Opoziția acuză regimul de 2.000 de încălcări ale acordului de încetare a ostilităților și de aruncarea a 420 de bombe-butoi numai în martie. Iar teroristul-șef al regimului continuă să se erijeze în salvator al Palmyrei și al țării. În zona aflată sub control (o treime din teritoriu unde se concentrează însă 60% din populație), regimul a organizat alegeri parlamentare (câștigate deja, logic, nu?), încercând să se relegitimeze și prin vot popular pe 13 aprilie (alegeri recunoscute doar de ei înșiși, Rusia și Iran).

Pe 11 aprilie ar fi trebuit să înceapă a treia rundă de negocieri de pace, aceasta a demarat pe 13 (doar cu opoziția, regimul avea interes să întârzie cât mai mult... până pe 15 aprilie), apoi consiliul opoziției, nemulțumit de soluțiile parțiale propuse (un guvern de tranziție sub conducerea teroristului-șef actual pentru o perioadă determinată), a amenințat cu boicotul și a declarat că va lua o pauză. Rămânerea teroristului-șef în funcție, cu regimul său relativ neschimbat (controlând capitala și o mică parte din teritoriu, nu și restul țării aruncat în haos, ca în Somalia) ar însemna continuarea violențelor în Siria și a destabilizării Orientului Mijlociu. De asemenea, confruntările din nordul provinciei Aleppo, tentativa de a asedia și a prelua Aleppo, cum intenționează guvernul sirian, cu sprijin rusesc, sub pretextul că luptă cu Statul Islamic și al-Nusra (al-Qaida), ar putea degenera în atacarea celorlalți rebeli moderați, incluși în acord și, totodată, ar putea periclita acordul de încetare a ostilităților și negocierile de pace.

În ce privește situația militară, Iordania, în colaborare cu Emiratele Arabe Unite (în calitate de sponsor al proiectului), a propus construirea a 50.000 de locuințe pentru luptătorii rebeli din sudul Siriei și crearea unei zone de excluziune aeriană. Între timp, Statele Unite anunță uciderea  a peste 26.000 de luptători ai Statului Islamic, suplimentarea foțelor speciale americane din Siria (250) și utilizarea cyber-bombelor în confruntarea cu Statul Islamic. Totodată, avem de sărbătorit noi mărețe și glorioase realizări ale CIA-ului și Pentagonului: miliții înarmate de Pentagon se luptă cu miliții înarmate de CIA. La mijlocul lunii februarie, o miliţie înarmată de CIA, denumită Fursan al Haq (Cavalerii Dreptăţii), a fost evacuată din oraşul Marea, situat la aproximativ 35 de kilometri nord de Aleppo, de către Forţele Democrate Siriene (compuse dominant din kurzii de la YPG plus câteva mii de rebeli suniți), susţinute de Pentagon. Lupte similare au avut loc și la Azaz. Tare! Felicitări! Pentagonul și CIA or ști ce se întâmplă că Obama, desigur, se uită și nu vede, nu are nicio strategie? Însă nu cred că trebuie să ne îngrijorăm prea mult, asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Toate sunt la fel. E normal. Pardon, e doar obișnuit, nu și normal.

Să vedem, e normal să mediatizăm excesiv atentatele jihadiste din Europa și Statele Unite, ignorându-le, în schimb, mai mult sau mai puțin, pe cele din Pakistan sau din alte țări mai mici și, în același timp, neglijând atrocitățile teroriștilor de stat? Astfel, ajungem uneori să identificăm musulmanii/Islamul cu jihadiștii, cu toate că jihadiștii reprezintă o minoritate printre musulmani și nu sunt apreciați de marea majoritate a musulmanilor. Iar Statul Islamic abia așteaptă. Acesta e un excelent instrument de polarizare a societății, radicalizare și recrutare de noi adepți. Și în România au apărut, din păcate, unii care precep musulamanii drept teroriști (începând cu fostul președinte care vede teroriști și la budă, mai puțin pe el însuși). Și numai dictatorul Băsescu e de vină, vorba lui Gâdea, Badea, Ciutacu & co. de la Antenuțe. Jos Băsescu, jos dictatorul! Recent, a avut loc agresarea unor fete musulmane în București, în centrul capitalei, de către un grup de tineri indignați că domnișoarele purtau văl. Aceștia și-au exprimat revolta minerește, cu mânie proletară, demonstrând un comportament similar talibanilor. Să sperăm că a fost un caz izolat, o reacție emoțională la atentatele din Belgia. După acest incident din București, la Timișoara s-a declanșat o isterie în masă prin publicarea pe site-ul www.impactpress.ro și distribuirea pe Facebook a unui presupus atentat comis asupra unui român de către cinci musulmani imigranți. Doar că totul era fictiv! Rușinică, rușinică, rușinică!

Mai e cineva căruia aș vrea să-i zic ”rușinică”, numai că nu am cuvinte pentru a exprima asta. E vorba de rățoiul Donald Trump, candidat la președinția SUA. Ascensiunea sa a intrigat multă lume, inclusiv din mediul academic. Spre exemplu, David Livingstone, profesor de filosofie la Universitatea New England, Maine abordează fenomenul ”rățoiul Donald” pornind de la Socrate. După acesta din urmă, politicienii sunt un fel de scamatori infantili care vând iluzii. Iluzii... adică, potrivit lui Freud, credințe pe care le adoptăm și în care credem pentru că vrem să fie adevărate. Nu contează cât se acordă cu realitatea, ci exclusiv cauzele lor psihologice. Vrem să credem că sunt adevărate. Uneori iluziile devin adevărate (de pildă, ”profeții creatoare” – W. I. Thomas – dacă ne retragem banii de la o bancă presupusă falimentară, aceasta chiar poate da faliment). După Freud, fricile și neputințele  noastre converg uneori în căutarea unui părinte omnipotent care să ne ofere suportul său (fie în religie, fie în politică). Dar teoria lui Freud nu evaluează modurile în care politicienii folosesc retorica pentru a câștiga voturi/influență și de ce retorica insecurității și eșecului este cele puțin la fel de puternică precum cea a securității și succesului.  

Psihanalistul Roger Money-Kyrle ne oferă însă un răspuns în acest caz: pentru ca propaganda să funcționeze, publicul trebuie convins că trebuie salvat de o soartă cumplită, altminteri de neevitat. Procesul presupune câțiva pași: 1. crearea unei stări de mizerie/durere/disperare/lipsă de perspective; 2. generarea unor reacții patogene de frică și ură, convingându-i pe oameni de amenințarea dușmanilor externi și interni; 3. erijarea în lider/partid providențial, mesianic. Este valabil și pentru rățoiul Donald și campania ”make America great again”. Rățoiul Donald gândește (dacă se poate spune ”gândește”) în paradigma și din perspectiva tatălui de familie strict (model frecvent întâlnit la conervatori), considerat superior non-albilor, non-creștinilor, imigranților, femeilor, homosexualilor, asistaților social, arată și George Lakoff,  profesor de lingvistică și științe cognitive la Universitatea California, Berkeley. Rățoiul Donald mizează frecvent, în mod simplificat, pe explicațiile și reacțiile bazate pe cauzalitate directă, nu sistemică: dacă vin imigranți, ridicați Ziduri. Dacă sunt 11 milioane imigranți ilegali, deportați-i pe toți. Dacă se strecoară vreun jihadist cu refugiații, expulzați toți musulmanii etc. Iar retorica asta vine ca o mănușă Statului Islamic.

Să ne reamintim totuși cine masacrează civilii. În Siria cel puțin. O fi Statul Islamic ori poate bebelușii musulmani cu sabia în mână și bombe la centură? Să aruncăm acum o privire pe date uitate, din păcate, de media occidentale (nu, nu sunt statistici, sunt copiii și frații noștri), din raportul Syrian Network for Human Rights (pentru perioada 2011 – martie 2016), ca să vedem cine e responsabil pentru victimele-civili în Siria, poate se luminează și rățoiul Donald (deși nu-mi fac iluzii, pare irecuperabil). Cine ucide civili în Siria? Regimul 183.827 (95%), Statul Islamic 2.196 (1,1%). Copii? Regimul 19.594 (91%), Statul Islamic 307 (1,4%). Femei? Regimul 19.427 (91%), Statul Islamic 337 (1,6%). Torturați până la moarte? Regimul 12.486 (99,5%), Statul Islamic 22 (0,2%). Activiști media? Regimul 479 (89,4%), Statul Islamic 26 (4,9%). Medici? Regimul 553 (91%), Statul Islamic 19 (3,1%). Chiar și în timpul acordului de încetare a focului, numai în martie au fost exterminați 588 de civili, dintre care 214 femei și copii.

Dacă în Siria crimele se comit (deocamdată) cu impunitate, mă bucur că măcar în România încep să fie trași la răspundere cei care au săvârșit crime împotriva umanității. Astfel, s-a redeschis dosarul Revoluției, iar torționarul de treabă de la Periprava, din vremea comunismului, Ion Ficior, a fost condamnat la 20 ani de închisoare. La fel ca alți torționari de treabă, nici el nu consideră că a făcut vreun rău, se comporta onorabil, nici nu înjura, doar a crescut într-o familie de pocăiți. Se purta așa de frumos încât deținuții de la Periprava erau puși să rupă stuf cu dinții (cum, după atâtea bătăi, mai aveau dinți în gură?). Beau apă din Dunăre și, de foame, având în vedere că primeau de regulă doar puțin arpacaș, mâncau șerpi de apă, dacă reușeau să-i prindă. Nu au avut niciodată baie la dispoziție (se curățau cu chiu cu vai într-un cazan), iar în loc de WC, era o groapă. Condiții de lux. Deținuților le-a plăcut atât încât niciunul nu a mai vrut să plece de acolo (și li s-a îndeplinit dorința – (mult prea) mulți nu s-au mai întors niciodată).

O veste bună la final, pe lângă redeschiderea dosarului Revoluției și condamnarea torționarilor de treabă din România: cotidianul german Suddeutsche Zeitung a dezvăluit informații (11,5 milioane de documente scurse) despre averile ascunse în paradisuri fiscale (Panama) ale 143 de lideri politici, printre care teroriștii-șefi ai regimului sirian (împreună cu apropiații de-ai Țarului). Ei, au strâns și ei, săracii, economii pentru pensie, un ban muncit din greu... din sudoarea poporului. Bune și micile economii pentru pensii ale maimuțoilor ăstora implementați de politicieni la ceva! Să-i trimitem la o cură într-o închisoare siriană, nord-coreeană sau poate la Periprava? Vorba băieților de la Taxi, apropo de Catedrala Mântuirii Neamului și smerenie, se aplică și aici: ”Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici”. Și a unui copil emigrant din România în Occident, mare adevăr grăiește el: ”Mami, upstairs e un mess de mama focului!”

Bine că mai sunt unii care au cuvinte ca să se exprime. Îi felicit. Sunt invidioasă. Mie mi se pare că au ajuns toate cuvintele tunse, egalizate și unformizate până s-au transformat într-un ”ura” simplu și universal, repetat la infinit, ca-ntr-o povestire a lui Matei Vișniec din ”Cabaretul cuvintelor”. Asta mi-a dat frisoane, m-a cuprins o transpirație rece, am paralizat de groază, dar nu puteam să-mi arăt frica și repulsia decât prin cuvântul ”ura”. ”Ura, ura, ura!” Eu fiind altminteri un înghițitor de săbii profesionist (am înghițit milioane) care însă, la o glumă mai proastă și mai tăioasă a realității, râde uneori isteric până se îneacă cu săbiile și e sfârtecat de ele. Aș vrea eu să mai scriu o ultimă poezie precum Mija din filmul ”Poezie” al regizorului sud-coreean Lee Chang-dong, femeia bolnavă de Alzheimer care îngrijea un bătrân muribund și, pe lângă acesta, un nepot adolescent cu probleme, implicat într-un viol colectiv la școală, asupra unei colege (urmat de sinuciderea acesteia). Bătrâna asta își căuta refugiu, se elibera și zbura prin poezie. Începuse să frecventeze cursuri și cenacluri literare și încerca să scrie la rândul ei o poezie. Prima (și ultima), ”Cântecul lui Agnes”, i-a dedicat-o fetei sinucigașe, violate de nepotul său, a cărei moarte o obseda, o îndurera și o făcea să se simtă vinovată. Dar mie acum mi-au înghețat inspirația și râsul nevrotic și nu pot să răspund decât”ura!” Bună și ”ura” la ceva! ”Ura, ura, ura...”

Surprize, surprize à la Țaru’: un rățoi, pericol public la fel de mare ca Statul Islamic, nu știe să spele bebelușii în noroi, dar cunoaște marii intelectuali români

”Dacă îți vezi prietenul străpuns de o săgeată, trebuie oare să meditezi asupra naturii arcului sau să-i smulgi săgeata?”, spunea Buddha. Din nefericire, așa a procedat ONU până acum în conflictul sirian, analizând natura săgeții și a arcului, în loc să o scoată. În prezent, Staffan de Mistura, emisarul ONU în Siria, coordonează (la Geneva) discuții ”substanțiale” între regimul sirian și opoziție cu privire la formarea unui guvern de tranziție, organizarea alegerilor (deși regimul dorește să elimine această temă din dezbatere, logic, nu?) și noua constituție (programată pentru august anul curent). Discuțiile se desfășoară în etape de câte zece zile și decurg indirect, nu față în față, în camere separate pentru regim și opoziție: reprezentanții ONU au rol de facilitator, transmițând mesajele de la un grup la altul. Se teme cumva ONU să nu se omoare între ei? Sau unii dintre participanți nu vor să se murdărească intrând în contact direct cu partea adversă... niște teroriști, desigur, adică probabil (că nimic nu e sigur)? Teroriștii-șefi ai regimului continuă să-i taxeze pe opozanți ca teroriști. Sincer, eu n-aș putea să negociez cu reprezentanții regimului, am fobie. Nu suport nici să le văd pozele în ziare, am oroare mai mare să le zăresc fețele netulburate și zâmbitoare (și încă și mai mult să le observ tablourile, posterele, bannerele și statuile reprezentându-i într-o ipostază eroică și glorioasă) decât să contemplu imaginile mărețelor lor realizări, mai exact ale atrocităților comise de ei și de regimurile lor.  

În contextul masacrului din Abu Dhuhour (Idlib), produs pe parcursul acordului de încetare a ostilităților (peste 12 civili uciși de atacurile aeriene ale Rusiei și ale regimului), inițial, consiliul opoziției (Înaltul Comitet pntru Negocieri – HNC) și-a reevaluat poziția, dacă să participe sau nu la negocierile de pace de la Geneva. Așadar, Țarul continua să atace rebelii (unii dintre ei aliați cu al-Nusra (al-Qaida) în Idlib din motive tactice, nu ideologice) și să masacreze civili (peste 2.000), iar regimul nu a eliberat prizonierii, nu a ridicat blocadele foamei, nici nu permite încă accesul complet pentru ajutoarele umanitare. Să vedem dacă mai găsim vreo bacterie putrezită din cineva. Mai mult, după trei ani de blocadă la Daraya, unul din orașele-cheie ale revoluției și un model de dezvoltare comunitară nonsectară, democratică și pluralistă, ONU nu o consideră ca atare și nu a prevăzut ajutoare pentru această localitate, deși oamenii mor de foame, după ce au consumat deja iarbă (iarbă la propriu), flori cu tot cu pământ și ghivece și, evident, pisicile. Vă  rog, salvați pisicile din Daraya și Madaya!

Pe parcursul acordului de încetare a ostilităților, cu toate că s-a redus semnificativ violența, s-au înregistrat peste 170 de victime printre civili. Pe ansamblu, să reamintim, până în prezent au fost răniți și/sau uciși peste 2,5 milioane de oameni, dintre care circa 80.000 de civili uciși (din aceștia peste 13.000 torturați până la moarte în închisorile regimului și peste 2.000 executați de Statul Islamic), până și femei și copii, conform datelor Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (SOHR). Armele chimice au fost folosite de cel puțin 161 ori, producând moartea a circa 1.500 de persoane, conform raportului  Syrian American Medical Society. Au existat asemenea atacuri chimice chiar în 2015 (69), unele în timpul acordului de încheiere a ostilităților. Să mai credem că regimurile trec, popoarele rămân? Totuși, războiul (inclusiv cu Statul Islamic) nu se poate opri, nici țara stabiliza până nu este eliminat teroristul-șef al regimului.

În cele din urmă, sub presiune internațională și, în același timp, motivat de funcționarea peste așteptări a acordului de încetare a ostilităților, consiliul opoziției a acceptat participarea la negocieri. Profitând de reducerea bombardamentelor, în localitățile aflate sub controlul opoziției, mii de sirieni au ieșit pe străzi pentru a cere demisia teroristului-șef și pentru a comemora 5 ani de la revoluție, iar ajutoarele au ajuns la circa 250.000 de oameni în zone sub blocade. Deși nu au fost invitați la discuțiile de la Geneva, kurzii de la Partidul Uniunii Democratice (PYD), reprezentanții politici ai trupelor YPG, și-au făcut auzită vocea: au decretat regim federal în zona controlată de ei, formalizând o semi-autonomie preexistentă (bineînțeles, nerecunoscută de regim și nici de Turcia – și mai ostilă după atentatele de pe teritoriul ei, atribuite kurzilor).Și, uluitor! Încă o veste bună: în ziua debutului negocierilor de pace, pe 14 martie, Țarul a anunțat în stilul său fulgerător că Rusia se retrage din Siria. Curat surprinzător! Previzibil de surprinzător! Surprize, surprize... Însă acest lucru ar putea stimula negocierile de pace să progreseze.

Țarul își ia înapoi grosul forțelor militare (aproximativ 4.000 de soldați-fantomă, ”omuleți verzi”), dar mai păstrează câteva (două batalioane) pentru a lupta cu ”teroriștii de la Statul Islamic” și își menține sistemul de rachete sol-aer S-400. A izbutit să securizeze portul/baza din Tartus și baza aeriană Hmeimim din Latakia. Astfel, blochează furnizarea de resurse energetice alternative dinspre Golful Persic către Europa prin construcția unui gazoduct din Golful Persic până în Turcia. Între timp, în Ucraina, numărul încălcărilor acordului de încetare a focului a revenit la ceea ce era înainte de intervenția Rusiei în Siria: 70-80 pe zi, după ce se înjumătățise din octombrie anul trecut. Se poate spune că Țarul și-a atins obiectivele, logic, nu? Mai ales în confruntarea cu Statul Islamic, ă, vroiam să zic, cu medici, jurnaliști, activiști, bebeluși și femei însărcinate. Peste 1.800 conform Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (SOHR), unii anunțând chiar mai mult de 2.000 de victime civili în doar 5 luni, după datele Violations Documentation Centre. Deocamdată, masacrele rusești continuă la Raqqa (55 de civili uciși).

Și, din nefericire, și ale Statului Islamic, atât în califat, cât și în alte părți. Într-adevăr, trecând peste faptul că a pierdut Palmira, Statul Islamic are cu ce să se mai laude: recent a ucis peste 32 persoane și a rănit peste 270 în atentatele de Bruxelles. ”Bruxelles-ul și Parisul au devenit frați de sânge” (L’Alsace). Este, de altfel, aceeași rețea de teroriști care a organizat atentatele de la Paris și Bruxelles. Mai mulți români rezidenți în Bruxelles au fost răniți în timpul atentatelor. Din fericire, Roxana Ştefănucă şi fiica ei de 2 ani sunt singurii supravieţuitori din vagonul de metrou în care a explodat bomba. Deși armata și poliția patrulează pe străzi, autoritățile belgiene sunt, evident, depășite. Belgia este țara europeană cu cei mai mulți luptători în Irak și Siria, raportat la numărul de locuitori (440). Și nu pare s-o preocupe (suficient) acest lucru. Diviziunile interne, bugetul slab pentru serviciile secrete, numărul mare de predicatori și de luptători în Siria și în Irak, o piață neagră a armelor în expansiune transformă Belgia într-una dintre cele mai vulnerabile țări europene în fața terorismului.

În urma atentatelor din Belgia, UE a decis crearea unor unităţi de informaţii privind pasagerii și controlul achiziţiei şi posesiei de arme şi a propus totodată interoperabilitatea bazelor de date. Însă unii intelectuali români nu au ratat ocazia de a vocifera anti-musulmani: „Nu avem astăzi nimic valoros de preluat din civilizaţia islamică. Nimic. Nici spiritual, nici intelectual, nici politic, nici literar, nici artistic, nici uman, nici măcar gastronomic. Nu au de exportat decât resentiment şi teroare. Cărora Occidentul, spălat pe creier de bien-pensisme şi droitdelhommisme stângist, le face loc sfios, atrofiindu-şi timorat propria identitate.” (A. Papahagi) Cum așa? Identificăm din nou jihadiștii cu Islamul? Nu au inventat musulmanii algebra, cum i-a reamintit lui Papahagi colegul său din Cluj, Dumitru-Cornel Vîlcu? Nu avem nimic de preluat de la sutele de mii de intelectuali, activiști și lucrători umanitari sirieni (inclusiv de la Planet Syria) care au rezistat până acum celei mai crunte represiuni, au fost solidari cu cei ce suferă și s-au sacrificat în lupta pentru libertate și democrație?

Din păcate, românii nu cunosc meritele unui așa mare intelectual ca Papahagi: conform unui sondaj IRES, cei mai apreciați intelectuali români sunt Victor Ponta Mickey Mouse Copy-Paste, urmat de Corneliu-Vadim Tudor și de Klaus Iohannis (întrebare deschisă, fără variante de răspuns!). Ah, arză-v-ar focul sacru de ignoranți ce sunteți, poate vă iluminați și-l menționați primul pe domnul Papahagi! Și vom duce împreună o rază de speranță și pentru victimele atentatelor din Belgia. Acum, în Bruxelles, din pricina jihadiștilor și a ineficienței autorităților, și nu a musulmanilor, planează amenințarea și frica. Oamenii au rămas blocați în case, iar copiii încuiați în școli. Deodată, îmi aduc aminte de ghetele agățate în geam de sute de mii de manifestanți de la Paris (și cu care am fost solidară, atârnându-mi la rândul meu adidașii și făcându-le o poză): era singurul mod de a participa la proteste ecologiste, cu prilejul summitului climatic de la Paris (anulate de autorități din cauza atentatelor teroriste).

Să spunem drept, sărmanii refugiați ar vrea ei să-și agațe ca mine și ca parizienii ghetele în geam: asta ar însemna că au și ei, în sfârșit, o casă. O casă unde încearcă să se simtă acasă. În acest moment, Austria, Slovenia, Croația, Serbia și Macedonia și-au închis granițele, lăsând presiunea exclusiv pe Grecia. Potrivit unui plan agreat de UE și Turcia, toți sirienii plecați (ilegal) spre UE vor fi aduși înapoi în Turcia (pe banii UE); pentru fiecare sirian întors în Turcia, un sirian din Turcia va fi relocat în UE; au prioritate cei care recurg la mijloace legale pentru a ajunge în Europa. Mai mult, UE va liberaliza vizele pentru turci (în anumite condiții!), va accelera discuțiile de aderare a Turciei la UE și ajutorul (inițial de 3 miliarde de Euro) pentru Turcia va crește (Turcia solicită încă 3 miliarde de Euro, până în 2018). UE va crea și o Schemă de Primire Umanitară Voluntară pentru țările membre. Aproape jumătate dintre refugiații care traversează Mediterana provin din Siria. UE recunoaște doar cetățenii sirieni ca refugiați, persoane care au drept de protecție din partea comunității internaționale. ONU precizează că ridicarea Zidurilor nu rezolvă probleme și susține că expulzarea străinilor contravine legilor europene. Amnesty International consideră acordul Turcia-UE o lovitură letală pentru dreptul la azil și cere să nu se transforme refugiații în obiecte de troc.

În Turcia, se află în prezent 2,7 milioane de sirieni. Unul dintre ei, Fadi Mansour, exact ca-n filmul ”The Terminal” ori ca omul din container, nedorit de nicio țară din filmul ”Utopia” al lui Stan și Bran, după ce a fost respins deja de Liban și Malaezia, este reținut arbitrar de un an pe un aeroport din Istanbul, într-o cameră (vorba vine, cameră, ”The Room” ori ”camera 101” din ”1984”) minusculă, permanent iluminată. Nu mai are decât un vis și anume să găsească un adăpost unde poți stinge lumina și dormi liniștit. Între timp, grănicerii turci continuă să împuște și să bată refugiații, să nu uite cumva de unde au plecat, să nu se dezobișnuiască de stilul de viață (de fapt, de supraviețuire sau chiar de moarte) din Siria. Iar norocoșii care au la dispoziție un scaun cu rotile se zbat să avanseze, prin mocirlă, pe drumul spre tărâmul libertății și al demnității, Europa, cu toate că mai există riscul ca Mediterana să-i înghită ca pe alți 467 de refugiați anul acesta, dar marea e, bineînțeles, mai blândă și mai primitoare decât oamenii. Alți norocoși, cei care au ajuns măcar până la tabăra Idomeni, la granița dintre Grecia și Macedonia și au găsit o sticlă cu apă, își spală bebelușii deasupra bălților de noroi. Dacă autoritățile europene se tot împotmolesc și înnămolesc...

Nu și rățoiul Donald Trump pe drumul spre nominalizarea din partea republicanilor pentru Casa Albă. Câştigarea preşedinţiei americane de către rățoiul Donald este cotată printre primii 10 factori de risc la nivel mondial, conform unei evaluări a riscurilor globale, efectuată de grupul britanic de cercetare şi analiză Economist Intelligence Unit (EIU). Victoria lui Trump la Casa Albă este considerată ca mai riscantă decât, de pildă, ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană sau o confruntare militară în Marea Chinei de Sud și la fel de periculoasă precum terorismul jihadist. Fac pariu că rățoiul Donald nu știe să spele bebelușii în noroi, dar cunoaște marii intelectuali români, pe Mickey Mouse Copy-Paste vreau să spun. Din păcate, rasismul nu e numai o problemă a prezidențiabililor republicani, ci și în societatea americană. Și repet, dacă devine rățoiul Donald președinte, voi ajunge eu nostalgică după președintele-fantomă, Obama, ăla care se uită și nu vede nimic, nu știe, nu poate, n-are nicio strategie... căruia i-am tot numărat zilele... de mandat. Aș vrea eu să mai sper că eternitatea (în funcții) nu durează prea mult și să se termine odată mandatele tuturor zeilor-talibani și Big Brotheri de pe pământ.

Am rămas pe cruce, captivă în coșmarul istoriei din care tot încerc să mă trezesc și nu pot. Istoria e un coșmar din care nu mai pot să mă trezesc. Să apelez la terapia soft ca zăpada roz de căpșuni ori piersicii roz sau poate la terapia hard, la Fukuiama care continuă să anunțe că vine sfârșitul istoriei și al dictaturilor?  Nimic nu mai pare să funcționeze. Totuși, acum e mai bine decât atunci când mă aflam la birou, într-un fel de comă fizică și psihică ce a durat un an și ceva, dar, de fapt, fiecare secundă ținea milioane de ani, părea că nu se mai termină. Eram un Zombie abulic, abrutizat, corp putrezit, golit de suflet care nu mai reușea nici să-și pună pe chipul descompus masca de ”smiling face” cu surâsul strâmb și chinuit, cusut cu sula de cizmărie după procedura trupelor Berkut de închidere a gurilor protestatarilor. Nu mai eram capabilă nici să tastez două litere la laptop cu ultimele trei degete rămase, aproape paralizate și ele, mă sufocam mereu, inima mă strângea spasmodic, totul se învârtea cu mine, nu mai puteam gândi, nici răspunde monosilabic, nici dori nimic (nici să dispar complet), numai tensiunea urca la cote maxime.

Recunosc, am avut parte și de alte come mult mai plăcute. La Paris chiar. La Paris totul e ca un vis. Comă alcoolică la Paris, când eram la liceu și am băut pentru prima oară țuică. Doi litri odată! Habar n-aveam cum se consumă, nimeni nu mă informase. Atunci eram în extaz, ascultam ”The Doors”,”The End” și mă abandonasem total, simțind că mă topesc într-o undă sau pe o petală de cactus de un albastru luminos și neverosimil. Când m-am trezit, am observat că eram undeva la spital, contectată de tot felul de aparate prin tot felul de cabluri și pungi. Nu m-am speriat deloc. Dimpotrivă, eram euforică. Nu-mi aminteam nimic, în afară de clipa când am fost absorbită de undele tremurătoare și de petalele de cactus de un albastru ireal. Nu mi-am revăzut viața (nici alte vieți), n-am străbătut tuneluri cu luminițe în capăt, cum povestesc alții. Atitudinea doctorilor mi-a sporit entuziasmul. Râzând, mi-au spus că am fost în comă alcoolică și m-au întrebat ce-am băut. Țuica, țuica, am răspuns încântată și am început, la rândul meu, să râd cu poftă. La Paris și coma e de vis.  

Asta da. Din păcate, am luat (și mai iau) supradoză de coșmaruri, nu de vise. Toate reale. Rar mi se întâmplă să mi se pară un vis (deși, coșmarul e un vis până la urmă). Bine era dacă eram prizonieră doar în Titan... în titanul Prometeu, Promy, prietenul și eroul meu. Îmi place în Titan. Îmi mai place? Uneori, nu simt nimic, îl mângâi de parcă aș rula un sul de hârtie igienică sau, pur și simplu, îl ignor. ”De obicei, atunci când sunt obsedat de lucruri, / văd germeni / strecurându-mi-se în piele. / Mă văd strivit de un șir nesfârșit de mașini. / Iar ea a fost primul lucru frumos în care am fost vreodată blocat”, scria poetul Neil Hilborn, care suferă de o tulburare obsesiv-compulsivă. Și eu sufăr și sunt chiar invidioasă că poetul ăsta se confruntă cu coșmarul anihilării fizice, nu și psihice ca mine (pe mine orice contact mă contaminează, mă murdărește și mă face să-mi pierd nu numai corpul, ci și sufletul). Iar coșmarurile mele, spre deosebire de ale lui, sunt toate reale. Dar Promy a fost singurul lucru frumos în care am rămas blocată vreodată. Restul, mlaștina colcăind de rechini, caracatițe, piranha torționari de treabă, broaște râioase și porci cu diplome, Zombie cu iPhone, fantome cu chador sau rinoceri cu cravate, încă îmi inspiră oroare și repulsie. L-am ales pe Promy, titanii și focul sacru din motive ”est-etice”, cum spunea Monica Lovinescu. Și acum îl aștept (nu vreau să mai întârzie sute de mii de ani, i-am zis că n-am răbdare), să mă strângă în brațe titanic, să-mi taseze oasele și să mă preschimbe în praf de stele.

Vă mai aduceți aminte de ”Guernica”, lucrare-manifest a lui Picasso care, interesant, s-a opus ferm războiului/fascismului și a încercat să strângă bani pentru refugiați? Brațele soldatului răstignit sugerează nu doar agonia/moartea pe cruce, ci și semnul victoriei (V), atrage atenția Malraux. Răstignirea înseamnă victorie. Iar lumânarea aprinsă pentru soldatul răstignit și femeia care o ține simbolizează solidaritatea, respectarea datinilor, normalitatea, bunul simț, ”2+2=4” (în sensul comportamentului Antigonei ce sfidează legea cetății/tiranului și preferă să fie îngropată de vie decât să-l lase pe fratele ei fără mormânt) și, totodată, lumina speranței. Să îngenunchiem la picioarele celor crucificați, să le spălăm cu lacrimile noastre, să aprindem o lumânare și să ne rugăm! Să fim frați cu ”dușmanul” ca soldații germani din primul război mondial care au dus în cârcă către ambulanțe ruși putreziți de vii în urma unui atac chimic (cu sulfat de etil biclorat), cu riscul de a fi executați sau de a se intoxica iremediabil (mă doare că se repetă) sau cei englezi, francezi și germani care, în ciuda ordinelor, au jucat fotbal și au cântat colinde împreună de Crăciun. Ori soldații sirieni care au refuzat să tragă în popor, cu prețul vieții lor. Pe trupurile martirizate, la fel ca pe cele ale soldaților morți sau ale învingătorilor adormiți, se opresc din zbor și se așază fluturii.