O porție de mămăliguță copy-paste pentru tratarea depresiei post-Brexit pentru prietenii vampirilor și noii îngerași păzitori din Palestina

Nimeni nu ar trebui să trăiască în frică. Nici în Siria, nici în România, nici în Marea Britanie după Brexit, nici în altă parte pe pământ. Asta o zic eu care mă confrunt permanent cu nenumărate frici, angoase, anxietate, atacuri de panică și fobii, de le-am pierdut șirul și firul. Siria e și ea o țară în care domină frica, iar evenimentele recente nu au făcut decât să o agraveze: 4.900 uciși numai în luna iunie, dintre care 1.200 civili conform Observatorului Sirian petru Drepturile Omuluii. Clarissa Ward, jurnalist CNN care s-a deplasat de 12 ori în Siria, a (tot) spus, fără a fi auzită încă de autorități, nici de ONU: ”de fiecare dată, am crezut că nu poate fi mai rău. Dar e din ce în ce mai rău.” Pretutindeni s-a dezvoltat o ”cultură a fricii”, oamenii se simt singuri, abandonați și încearcă zadarnic să înțeleagă de ce, consideră că au fost victimele unor atrocități care nu ar fi trebuit să li se întâmple nimănui, se feresc, nu mai au încredere decât în Dumnezeu, însă, în același timp, războiul cumva i-a fortificat, în spirit măcar, și se luptă pentru viață (mă rog, de cele mai multe ori supraviețuire, nu viață), orice ar fi. Conform zicalei, ”tot ce nu te omoară te întărește”. 

Și totuși, frica nu poate fi învinsă atunci când închizi ușa cu cheia de cinșpe mii de ori, verifici că ai încuiat de alte cinșpe mii de ori și îți tragi pătura în cap ca mine ori te furișezi în dulap, în pijamale și chiloți precum Mițu, una din mâțele noastre când auzea Lady Gaga, ”Poker Face” (de care avea fobie, săraca, înțeleg). Dacă procedezi așa mereu, îngheți complet (fizic, psihic și în proiect), paralizezi, nu mai vrei să ai contact cu nimeni, nu mai faci nimic, simți numai frica și neputința și, oricum, te mănâncă și lenjeria intimă a celor dragi în care te ascunzi, fie zguduit de frisoane, fie pietrificat de groază. Toți te invadează și te devorează. Frica nu o poți domina decât atunci când îți asumi vulnerabilitatea și te expui, spargi Zidurile, măștile și carapacele, te abandonezi și dansezi gol în abisuri, în potop, în furtună, în cascada de fulgere ori în ploaia de bombe. Și atunci zeii-talibani și Big Brotherii (inclusiv din tine) nu mai au nicio putere asupra ta. Cristi Puiu e de acord: ”sunt în permanenţă racordat la lume de maniera asta şi orice fel de lucru, oricât de minuscul, îmi face rău. Fiindcă nu pot să intru în contact cu lumea decât aşa cum sunt, iar asta înseamnă să am toţi porii deschişi. Şi când îi am, primesc şi multe toxine. Le spun şi actorilor pe platou: „Băi, mă omorâţi, mă intoxicaţi, terminaţi!“. Cu ce? Cu frica! Oamenii sunt morţi de frică.”

După Brexit, frica se accentuează în Europa (confruntată cu criza economică și financiară, războiul din Ucraina, refugiați, imigranți, terorism ori ascensiunea partidelor extremiste). În Austria și Olanda se aud noi chemări la referendum pentru ieșirea din Uniunea Europeană. Ca răspuns, liderii europeni dau un exemplu de unitate contrazicându-se flagrant în ce privește măsurile pentru a crește credibilitatea UE: dacă președintele Parlamentului european, Martin Schulz propune o reformă structurală (înlocuirea Comisiei europene cu un guvern controlat de un parlament bicameral, format din actualul parlament (o cameră) plus reprezentanți ai guvernelor (altă cameră), ministrul german de Finanțe, Wolfgang Schaeuble, recomandă focusarea pe probleme concrete precum criza refugiaților, șomaj sau politica energetică. Similar, Merkel dorește mai multă cooperare între state, dar fără cedarea de atribuții către Comisia Europeană, spre deosebire de Jean-Claude Junker, președintele Comisiei Europen, care ar vrea să utilizeze oportunitatea plecării Marii Britanii din UE ca o resursă pentru o integrare mai profundă.

Simultan, în Marea Britanie, sondajele efectuate în aceste zile indică următorul fapt: dacă ar avea loc un nou referendum, 45% s-ar pronunța în favoarea rămânerii în UE, 40% pentru ieşire, iar 15% se declară indecişi. 13% dintre respondenţii care au optat pentru Brexit îşi regretă votul, în timp ce 5% opinează că ar alege exact invers. O parte din partizanii desprinderii de UE spun că au fost induşi în eroare de promisiunea redirecţionării, săptămânal, către sistemul public naţional de sănătate a 350 milioane de lire (420 milioane euro), îndată ce vor fi stopate plățile către bugetul UE. Acesta a fost unul dintre argumentele-cheie ale campaniei pro-Brexit. Până și liderul Partidului Independenței (UKIP), Nigel Farage, a recunoscut această greșeală (altminteri profitabilă pentru tabăra pro-Brexit). Dar e puțin probabil să se organizeze alt referendum (a fost unul corect din punct de vedere al procedurii de vot, prezența a fost largă (72%), iar politicienii trebuie să respecte voința poporului, oricare ar fi ea, în Marea Britanie, nu ca în alte părți). E prea târziu pentru alt referendum. Mai târziu e prea târziu. Cui îi pare rău că a votat pro sau vrea altceva și suferă acum (ca mine, de altfel), mai bine să-și trateze depresia, frica și incertitudinea post-Brexit cu vin franțuzesc, tapas spaniol și mămăligă românească cum a recomandat  cotidianul ”Evening Standard”. Bună și mămăliga românească la ceva!

Ce-ar fi s-o testeze și Nigel Farage, prietenul vampirilor, greu încercat în ultima vreme? Doar n-o să rateze o bucățică de mămăligă aburindă, acum are timp, și-a dat demisia din poziția de lider al partidului (nu și din Parlamentul European, culmea ironiei!). A mai intenționat (oficial) să demisioneze din conducerea partidului în 2015, după ce nu a reușit să câștige un loc de parlamentar la alegerile generale din Marea Britanie, dar a revenit asupra deciziei sale. De această dată, contextul a fost unul diferit: ura, ura, ura (chiar ura, că n-o fi iubirea!) a obținut victoria, ”a venit ziua independenței Marii Britanii”, a sosit și pentru el o asemenea zi, va petrece, în sfârșit, mai mult timp cu soția, n-a avut, săracul, viață nici el până în acest moment, deși nu se află în Siria sau în România, ci în Marea Britanie, probabil i-au mâncat-o vampirii. „Nu am fost niciodată şi n-am vrut niciodată să fiu un politician de profesie. Scopul meu în politică a fost să scot Marea Britanie din Uniunea Europeană. Prin urmare, mi se pare corect să renunţ acum să mai fiu liderul UKIP. În timpul campaniei pentru referendum, am spus că «îmi vreau ţara înapoi». Astăzi spun că «îmi vreau viaţa înapoi», care începe chiar acum“, a declarat Nigel Farage. Însă e problematic ce se va întâmpla, având în vedere că soția e nemțoaică, circulă și glume pe net: „Nigel Farage şi-a dat demisia de la conducerea UKIP pentru a petrece mai mult timp cu soţia de origine germană înainte de a fi expulzată din Marea Britanie.”

Dacă Nigel Farage e expulzat (din motive legate de soția nemțoaică), nu e mare pagubă, dar ce se va întâmpla cu românii din Marea Britanie și cu ceilalți imigranți/refugiați? Să sperăm că se vor descurca, în stilul cunoscut al românilor. Londra are chiar un cartier românesc împânzit de restaurante cu manele, covrigării şi magazine „non-stop”, cum le place românilor, la colţul străzii. Acest cartier a fost vizitat recent de jurnalistul Florin Ghioca pentru a realiza un reportaj post-referendum. Pe drum, în metrou se aude românește și apar ”surdomuți” cu pachețele de șervețele și bilețele implorând ajutorul. Alți români se plâng în metrou că e greu să ajungă la muncă la 5 dimineața, în timp ce unii întreabă ce covrigi să cumpere. La stația Burnt Oak Station se remarcă deja o inscripţie în limba română: „Covrigi calzi”, însoțită de imaginea unei ţărăncuţe blonde, cu codițe, apoi magazinul ”Bucovina”, deschis nonstop, în stil românesc (unde asculți muzică populară și găsești până și eugenii, semințe, covrigi, pufuleți, mentosan și carne de mititei).

Urmează restaurantul ”Brasseria timișoreană”. La restaurant sunt și români musculoși cu tatuaje proeminente și lanțuri grele din aur la gât, semn că au valoare. Patronul restaurantului, Călin comentează evenimentele recente: „Brexit-ul a fost o surpriză pentru toată lumea, nu numai pentru mine, dar aşteptăm să vedem ce se va întâmpla. Oamenii sunt puţin speriaţi, dar nu cred că vor pleca, pentru că nu au unde. Afacerea mea momentan nu este afectată în vreun fel”, Aici se mănâncă românește (de exemplu, sarmale), dar și pizza și paste, cum sunt obișnuiți românii. Mulți români lucrează în construcții, alții în domeniul medical. Sunt și români artiști stradali precum Geta-”Fiona” din ”Shrek” care face selfie-uri cu turiștii. Oamenii întâlniți de reporter sunt dispuși să vorbească, însă nu vor să fie filmați. ”Ne place aici, de ce să nu ne placă? Muncim mult, dar se şi câştigă bine. Mai trimitem şi noi un ban acasă, la familie, punem deoparte pentru zile negre”, spune un alt român interpelat. Altul își manifeestă neîncrederea și nemulțumirea față de politicieni, dar și dorința de a rămâne în Marea Britanie: „Nu credem în ce zic politicienii, nici în britanici, nici în români. Nu vedeţi ce dezastru au făcut? Nu am plecat din ţară de bine ce ne era, aşa că nu avem de ce să ne întoarcem. Ce să facem, să câştigăm zece milioane pe lună şi să nu avem cu ce să ne achităm datoriile?” La fel ca sirienii, oricât ar vrea să se întoarcă în țară, pentru românii plecați la lucru afară nu sunt oportunități acasă (și nu vor fi prea curând). E clar, vorba lui Lăpușneanu: ”dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau”.

Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau... vreau în România. Să fie o țară nu ca afară, dar mai normală. În România continuă să se întâmple lucruri bune, chiar dacă par miracole și nu ceva obișnuit, excepții care confirmă regula: astfel, IIICMER a mai demascat doi torționari comuniști de treabă de la Periprava, Marian Petrescu și Gheorghe Boștină. Sper că vor fi deferiți justiției și procesul comunismului va merge mai departe. Vestea bună este în contextul rău, inimaginabil de rău al comunismului, pe mine nu m-ar fi dus imaginația la așa ceva, iar, din păcate, fantoma acestuia continuă să bântuie în România, fără a reuși s-o exorcizăm complet. O carte care redă deopotrivă documentat și răvășitor tragedia comunismului în România este romanul ”Matei Brunul” a lui Lucian Dan Teodorovici (eu am retrăit coșmarul comunist când am citit-o, fac la fel ca atunci când am descoperit crimele acestui sistem la ”Memorialul durerii” sau în cărți de memorii, pe vremea când eram adolescentă: ronțăiam în continuu chipsuri, fără a reuși să mă calmez, închideam televizorul sau aruncam cartea, mă apucau frisoanele, tremuram, apoi înghețam de groază, îmi venea să vomit,  nu mai puteam dormi și, mai mult, eram paralizată de durere și neputință).

În anii ‘50, tânărul păpușar Bruno Matei, până atunci nu tocmai interesat de politică, devine bandit și dușmanul poporului. Otreapă, vierme, jeg, scursură, cârpă, canalie. Dintr-o nefericită conexiune cu Lucrețiu Pătrășcanu: acesta, fost coleg de facultate cu tatăl său, îl ajutase să se angajeze la Teatrul de Păpuși unde lucra și soția lui. Bruno dispare într-o zi, pur și simplu, așa cum se evaporase și soția lui Pătrășcanu de la teatru. Petrece luni la rând (de fapt, mai bine de un an), în anchete, în mizerie, frig, hrănit doar cu puțină zeamă de varză, arpacaș, flegme, lovituri și înjurături, apoi agățat în cui și bătut la tălpi cu ranga și pus să alerge, fără a înțelege exact ce-i cer anchetatorii și ce a greșit. Când simte că-i țâșnesc inima prin fund și coaiele pe gură, oasele zdrobite se încolăcesc bizar, strângându-l ca șerpii, până la sufocare, organele se deintegrează, mâinile și picioarele umflate și diforme atârnă inert și strâmb, iar tot corpul (și sufletul) e o halcă informă de carne (mă rog, mai mult oase, puroi și jeg), agățată într-un cârlig, își pierde inocența, nu mai poate să spere ori să se roage ori să-și imagineze piese de teatru fie pentru a-și reprezenta realitatea curentă dramatic, fie pentru a evada din ea. Nu vrea să furnizeze informații incriminatoare despre Lucrețiu și Elena Pătrășcanu, foștii săi protectori căzuți în dizagrație, dar la un moment dat nu mai contează prea mult.

”Cei care-și mărturisesc păcatele scapă de necaz. Nu scrie în Biblia voastră, futu-vă muma în cur de legionari că adevărul vă face liberi?”, zice unul dintre gardieni. Așa că spune adevărul pentru a se elibera: a organizat comploturi împotriva statului, a violat capre și Leviathani, a distrus România, pământul și planeta Krypton a lui Supermen. Asta nu singur, ci împreună cu alți bandiți și dușmani ai poporului, foștii săi studenți în arta mânuirii păpușilor care ajung și ei să fie condamnați (el la 10 ani de muncă silnică, iar colegii la 8). După ce se termină chinurile anchetei (extinse pe un an și mai bine... unde fiecare secundă durează un milion de ani), este trimis la Canal, la Peninsula. În timp ce ispășește pedeapsa lucrând la Canal, la un moment dat, ascuns într-o adâncitură săpată cu târnăcopul în zidul de pământ negru lucios, în ploaie, Bruno sfidează pentru o clipă legile infernului. Astfel, pune în scenă o mică piesă interpretată de el, în fața prietenului său, deținut politic și el, Porthos, având drept protagoniste două păpuși demonice din mitologia indiană, capabile să-i păcălească pe înțelepți: Vatapi (care, oricât era sfârtecat, reînvia) și Ilvala (care se strecura în corpul oamenilor, sfâșia organele și pielea și ieșea de acolo din nou).

Însă trebuie să plătească pentru asemenea originalități și povești interzise (demonii care-i înșelau pe oameni puteau fi asimilați cu comuniștii): să treacă așadar prin procesul de transformare în oameni noi prin confesiune, autodemascare, demascare a altora și reeducare prin tortură ca la Pitești. Remodelarea ca om nou are loc la brigăzile 13-14, formate din studenți reeducați la Pitești, în sunetele unui acordeon care acoperă urletele (și pe care, tu, redus la durere și urlete, nu-l mai auzi). Nu îți distrug doar corpul, ci și sufletul, făcându-te și pe tine la fel ca ei, gata să torturezi la rândul tău alți deținuți și să crezi că e normal să procedezi astfel. Trebuie să spui tot (mai exact, cât mai multe nume de trădători). Poveștile personale și orice intimitate trebuie să dispară. Dar pământul nu se învârtește fără povești și își pierde axa (axis mundi). Până la urmă, Bruno reușește să reziste reeducării și, după un timp, chiar să se regăsească întrucâtva, să-și recupereze poveștile și lumea păpușilor și uneori să se revolte și să se răzbune prin ele. Numai că o mare poveste oficială, o mare minciună prezentată drept adevăr eliberator, le înghițea atunci pe toate celelalte ca un demon avid, nesățios. 

Pe lângă terapia și revanșa prin povești, există și unele momente eliberatoare: senzația sfâșietoare de libertate când Bruno își înfige mâna în sârma ghimpată de la Canal, la moartea lui Stalin, apoi dansul cathartic al păpușii create de gardianul Zacornea de la Galați, învățăcelul său, după instrucțiunile sale secrete (bătrânul gardian era sculptor amator și iubea păpușile). Apoi, bătrânul  gardian e arestat și el ca trădător și dușmanul poporului pentru că ajuta deținuții cu mâncare și vești din familie. Gardienii prea drăguți sunt și ei niște bandiți, logic, nu? Alt moment frumos (dar și cu efecte copleșitoare asupra lui) se petrece la închisoare la Iași, cînd participă la construcția unui bloc: panorama orașului (văzută de la etajul patru) îl lasă fără suflare. Numai că senzația răscolitoare de libertatate din acea clipă îl conduce la frustrare extremă (deși își interzisese să mai aibă vreo speranță și să mai aștepte ceva), începe să urle și să se zbată, iar când gardienii se reped la el lovindu-l și zbierând, se dezechilibrează și cade de la etajul trei. De fiecare dată când încerca să se revolte, nu putea învinge sistemul, chiar dacă reușea uneori un pic să-l sfideze păstrându-și lumea lui de păpuși, scena și povestea lui mult mai bine jucată și regizată. Istoria mare e o piesă proastă, de bâlci unde marionetiștii nu știu nici măcar să tragă sforile cum trebuie, ți se încurcă pașii și replicile, cazi mereu și ajungi, invariabil, la gunoi. Suntem născuți din spuma balelor, nu a valurilor.

Memoria pierdută ca urmare a accidentului îi e recuperată artificial de partid, printr-un dosar măsluit: i-au murit amândoi părinții (mama trăia, de fapt, în Italia), a făcut pușcărie politică pentru că a vrut să treacă fraudulos granița, nu avusese ocupație înainte de arestare (când el era păpușar). Negând și ascunzând trecutul lui Bruno (ce bine că nu mai era acolo), partidul încearcă să construiască un om nou, pe deplin adaptat și integrat în societatea comunistă, lăsând sarcina remodelării sale Securității, prin noii ”prieteni” apăruți în noua viață a lui Bruno chiar de la ieșirea din închisoare, tovarășul Bojin și Eliza. ”Dacă ne gândim la trecut, ce facem cu viitorul?”, îi spune lui Bruno tovarășul Bojin, devenit un fel de prieten, confruntat el însuși permanent cu două tipuri de adevăr și de memorie (preferându-le pe cele oficiale) și reproșându-și apropierea prea mare, mila și vinovăția față de Bruno, pe care uneori le scapă de sub control, că sunt și securiștii oameni (uneori).

Care viitor? Cel de ”another brick in the Wall”, o cărămidă în Zidul comunist? Și de ce să vrei să-ți amintești doar orori (bine, Bruno nu știa asta, aflase cel mult că mai avusese loc un război, pe lângă primul, apoi că fusese la închisoare)? Da, îți vine să-ți șergi memoria, de ce să-ți aduci aminte numai atrocități? Asta o spun eu care am rămas blocată în tot felul de coșmaruri suprapuse ori întrepătrunse din toate epocile și locurile, care se amestecă în capul meu și din care uneori nu mai înțeleg nimic. Totuși, mai curând aș vrea să-mi amintesc, mi-e mai frică să uit, să-mi uit chiar și coșmarurile. În cazul lui Bruno, abia ieșit din închisoare, singur, traumatizat, fără memorie, acesta are o nevoie disperată de ajutor și acceptă susținerea, venită fie și din partea unor securiști. Din fericire, în ciuda minciunilor, Bruno izbutește să gândească până la urmă cu capul său și să descopere că partidul și Securitatea îi ascunseseră adevărul (și nu-l va mai afla niciodată), apoi o demască pe prietena lui, Eliza, ca securistă și refuză planul ei de a fugi din țară, folosindu-se de rudele lui din străinătate (mama lui din Italia). Se săturase să fugă, nu vroia să fugă, nu mai avea unde să fugă. Și când plecase în Italia, în adolescență, fusese împotriva dorinței lui, târât de mama și de tatăl lui. De data asta, nu mai admite să-i tragă cineva sforile, cu toate că trebuia să se supună ”istoriei mari” care juca atunci o piesă proastă, fără suflet. ”Orice marionetă are suflet, doar că trebuie să știi să îl descoperi”, zicea Brono. Se pare că marionetele au mai mult suflet decât (unii) oameni, iar unele epoci nu au suflet deloc.

Nu știu dacă s-a descoperit încă sufletul marionetei Ponta Copy-Paste, dar, în schimb, s-a identificat altceva important în cazul lui: i-a fost dovedit plagiatul. Stați puțin, nu mai fusese deja demonstrat de mii de ori și până și Țața Floarea din Cucuieții din Deal, cu patru clase, îl putea depista lejer? E doar ”copy-paste” acolo. Scandalul a pornit de la revista Nature care arăta (în 2012) că mai mult de jumătate din teză e plagiat. După ce a eșuat inițial (în 2012) să ateste plagiatul lui Ponta (precum Consiliul Național de Etică, de altfel), de această dată CNATDCU a admis acest lucru și a solicitat Ministerului Educației și Cercetării retragerea titlului de doctor al fostului premier, Mickey-Mouse Copy-Paste, Scrat din ”Ice Age”, campionul dezastrelor neasumate. Însuși Ponta declarase că dorește retragerea titlului după alegerile prezidențiale din 2014 când a pierdut în fața lui Iohannis. În prezent, oricine poate renunța la titlu direct, printr-o cerere la Ministerul Educației.

Cu Consliul Național de Etică am întâmpinat și eu probleme când am depus plângerea referitoare la notele-fantomă pentru studenții-fantomă din facultatea particulară de unde tocmai demisionasem strategic, în ziua dinaintea exemenului de titularizare (în 2013). Am dat telefoane zile la rând: noi nu știm, dar vă facem legătura la, nici noi nu știm, dar vă dăm pe, noi înainte ne ocupam, dar ne-am desființat, dar vorbiți cu, noi, nu, de-abia ne înființăm, nu ne cunoaștem atribuțiile, dar încercați la, noi suntem în proces de restructurare, mai bine nu vă încurcăm, dar putem să luați legătura cu, noi nu știm, dar vă facem legătura la... Apoi am umblat ore în șir ca Asterix și Obelix în filmul ”Cele 12 munci ale lui Asterix” pentru a găsi formularul 838, iar cineva mi-a zis textual:”Dar de ce mai căutați? Mai bine renunțați!” Stimulată de această replică, am continuat și am reușit să identific biroul (fantomă) la care să înregistrez sesizarea. Yeah, yeah, am câștigat! Se cunoaște, din păcate, situația precară a educației din România. Aproape 40% dintre copiii din mediul rural au obținut note sub cinci la Evaluarea Națională. Sunt și excepții precum Cristian Daniel Rus, un puşti de 14 ani din comuna clujeană Ţaga care a luat media 9,90 la Evaluarea Naţională fără meditații, deși era dintr-o clasă de învățământ simultan, cu efectiv redus unde studia româna și matematica separat, iar restul împreună cu ceilalți. Se aștepta la rezultate bune pentru că a participat la olimpiade și a învățat serios. Au mai fost și alți copii olimpici la această școală.

Să revenim la plagiatul lui Ponta, cine e de vină în cazul lui? Băsescu? Cum zicea înainte, de parcă și, dacă se defecta o țeavă ori era război în Palestina, tot diavolul de Băsescu era de vină. Culmea, e și acesta invocat în explicațiile lui ridicole, deși principalul vinovat este, de această dată, guvernul de tehnocrați care îl persecută și încearcă să distragă atenția de la adevăratele probleme: „Ok - tehnocraţii au rezolvat principala problemă a ţării - mi-au luat şi ei doctoratul (ca Băsescu în 2012)! Înţeleg că acum (după această mare victorie) totul va fi bine - de azi încep să crească încasările la buget, să ieşim din deficit. De azi începem să primim banii europeni pe care nu i-am luat până acum. De azi plătim subvenţiile în agricultură, mărim salariile şi pensiile. De azi nu mai mor bebeluşii în spitale şi nici nu se mai dau subiecte grele la examenul de capacitate. Şi de azi nu mai suntem "marfă" pe care o vând tehnocraţii ca să primească o promovare când se întorc la Bruxelles! Sunt onorat de efortul pe care ditamai Guvernul de tehnocraţi l-a făcut doar pentru persoana mea - o ordonanţă de urgenţă doar pentru mine, o Comisie doar pentru mine (când am primit verdictul de neplagiat în 2012 de la acelaşi CNACTDU a mai fost o teză de doctorat examinată în acelaşi timp - fac pariu că nu aveţi "Curaj" să o revedeţi şi pe aceea). O hotărâre definitivă dată în favoarea mea de ICCJ în 2014 ignorată! Vă mulţumesc din inimă dragi politruci! Şi de azi mă ocup să îmi fac o nouă teză de doctorat cu tema "Fabulosa Guvernare Tehnocrată şi măreţele sale realizări pentru poporul român" - that will be fun!” Spor la treabă, așadar! Victor, fă-te că lucrezi!Merge și așa, logic, nu?

Este cineva care nu a acceptat niciodată vorba românească ”merge și așa” și anume Elie Wiesel, evreu originar din România, imigrant în Statele Unite, supraviețuitor al Holocaustului, mare scriitor și activist, laureat al Premiului Nobel pentru Pace și îngeraș păzitor de curând (a fost și înainte un fel de îngeraș al întregului pământ). A fost (și este) un model pentru toți, după cum a spus și Elisha Wiesel, fiul său, la înmormântare: ”Tatăl meu a ridicat vocea către preşedinţi şi premieri atunci când a simţit că problemele de pe scena mondială cer acţiune. Dar cei care l-au cunoscut în viaţa privată au avut plăcerea de a vedea un om blând şi devotat, care era întotdeauna interesat de alţii şi a cărui voce liniştită îi mişca, pentru a-i face să devină mai buni”. Elie Wiesel nu s-a limitat la situația tragică a evreilor – victime ale fascismului ori cei din spatele Cortinei de Fier, din timpul Uniunii Sovietice, ci a dovedit un spirit umanitar global, implicându-se, de pildă, în stoparea genocidului din Iugoslavia, în lupta pentru drepturile victimelor din regiunea sudaneză Darfur ori în oprirea genocidului din Siria (deși nu a criticat și masacrele făcute de Israel în Palestina, să-l iertăm și să-l ierte și Dumnezeu pentru asta, atașamentul față de statul israelian, extrem de dificil de construit și apărat, precum și naționalismul lui Elie Wiesel în acest caz sunt, până la un punct, de înțeles). Însă, în general, a fost o conștiință a lumii întregi.

Câțtigătorul Premiului Nobel pentru Pace a venit pentru ultima dată în România în 2002, într-o vizită în cursul căreia a fost decorat de Iliescu pentru rolul său memorabil în "promovarea păcii". Doi ani mai târziu, Elie Wiesel şi-a expediat medalia înapoi fostului şef de stat, condamnând decizia acestuia de a premia doi "antisemiţi şi negaţionişti cunoscuţi", anume pe poetul şi liderul extremei drepte Corneliu Vadim Tudor şi pe istoricul Gheorghe Buzatu. A demonstrat demnitate și în acel moment, prin acest gest. Totuși, în ultimul său vis, interesant, se plimba prin Sighet, orașul natal, cu familia, înainte de Holocaust (și-a pierdut tatăl, mama și una dintre surori atunci).

Deși îți vine să-ți ștergi memoria când te gândești la atrocitățile de pe pământ din toate epocile (care ți se întâmplă și ție), când îți amintești te doare și ai oroare, iar când scrii suferi mai mult ca în realitate, chiar dacă sunt lucruri pe care tu însuți le-ai trăit (căci e mai ușor să-ți verși sângele decât să scrii cu el), totuși Elie Wiesel și-a împărtășit propriile experiențe privind Holocaustul evreiesc în romanul ”Noaptea”: ”Pentru că îmi amintesc, disper. Pentru că îmi amintesc, am datoria de a respinge disperarea”. Fără memorie, nu există conștiință, nici identitate, nici ispășire, nici purificare a societății, iar istoria se poate repeta. Știm, de fapt, asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești. Moarte intelectualilor și dușmanilor poporului! Dar, dacă unul singur e altfel, deja s-a schimbat ceva, nu mai sunt toate la fel și atunci sfidezi logica sistemului și a Big Brotherilor de pretutindeni.

Uneori trebuie să-ți strici somnul de frumusețe și să accepți coșmarurile apărute când empatizezi cu cei ce suferă (descompunerea, agonia și moartea lor sunt și ale tale, la nesfârșit, iar în momentul în care scrii durerea devine și mai devastatoare): ”Asta trebuie să facem - să nu dormim bine, când există oameni care suferă oriunde în lume”. Dumnezeu să-l odihnească pe Elie Wiesel, are nevoie, apoi poate să-l pună la treabă din nou, ca îngeraș păzitor, inclusiv în Palestina, ca să-i dea o șansă să se revanșeze. O să fie un îngeraș model, cu atât mai mult dacă va fi stimulat cu o bucățică de mămăliguță și el, bun antidepresiv în cazul Brexit. Cred că e valabil și pentru Jo Cox, laburista din Marea Britanie, prietenă a Siriei, a refugiaților și imigranților, a Europei și a întregului pământ, victimă a urii și ea. Are nevoie de odihnă, la rândul ei, nu doar că era permanent ocupată să-și facă griji pentru toți și să-i ajute pe cei din jur, dar avea și copii mici acasă, cu ăștia mici nici atât nu dormi. Da, poate că Elie Wiesel și Jo Cox au fost victime, însă în primul rând au fost eroi, sunt vii și vor fi mereu surse de inspirație pentru noi. Așa cum preciza Elie Wiesel, ”o singură persoană integră poate face diferenţa”.

Fotografii cu sfârșitul lumii... Brexit, al echipei noastre de fotbal și al Cumințeniei pământului, făcute de un vierme cu colți de vampir și de un străjer beat

În filmul sud-coreean ”Poezie” al regizorului Lee Chang-dong ți se cerea să compui o poezie uitându-te la un măr. Am ales și eu unul spre a-l contempla. Virtual sau real? Care-i diferența? Poate doar că virtual e mai real. Așadar, mă holbez la măr să găsesc poezia: văd diavolul, văd ispita, o văd pe Albă ca Zăpada mușcând ca proasta și apoi așezată de piticii înlăcrimați în sicriul ei de cristal, de fițe (eu sunt mai proastă ca ea, dau nu din gropi în gropi, ci din abis în abis și nu o să am niciodată o înmormântare așa de frumoasă și nici nu-mi doresc, de altfel). Văd contrastul între coaja roșiatică, netedă și lucioasă și miezul putred, colcăind de viermi. ”Roșu aprins, colorează-mi tăcerea”. Văd invadatorii, viermii de invadatori, împuțiții de teroriști și trădători, dușmanii poporului, mă văd și pe mine un vierme de invadator cu colți de vampir, Fata lui Dracula și aș invada chiar acum Marea Britanie. Ce, n-ați mai auzit de viermi invadatori cu colți de vampir?

Dar am pierdut șirul și firul etichetelor și epitetelor (deși m-am chinuit o vreme să țin listă, măcar pentru cele mai importante). Desigur, adică probabil (căci nimic nu e sigur), sunt și eu un vierme invadator, mișcându-mă brownian, bezmetic, fără țintă în miezul dulce-grețos până paralizez complet. Simt apoi gustul acidulat care-mi provoacă arsuri la stomac și reflux gastroesofagian (un gust amărui în gură) și văd colții mei de vampir înfigându-se lacom, nesățios în miezul putred și rămânând acolo, implantați ca steagurile marilor exploratori la Poli ori lipiți ca Ponta, Dragnea, Corlățean și alți penali de scaunele lor imperiale. Oare îmi pierd și colții de vampir? Bizar, încă mai am dinți și măsele de pierdut la vârsta mea (unii chiar de lapte, pe care nu i-am schimbat anterior, poate că a venit momentul). Sincer, nu mă interesează prea mult dinții și măselele, sufletul să nu-l pierdem, nu-i așa? Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) știe ce vreau să spun: și-a prăpădit, mai rău decât dinții, organele, de nu știu câte ori, drept răsplată a zeilor pentru faptele sale bune, iar viața i-a fost redusă la o agonie și descompunere fără sfârșit, din care nu mai înțelegea nimic. Însă colții de vampir sunt o marcă de identitate la care nu pot renunța.

Mai bine aș chema un străjer al Domnului să-mi caute, să-mi găsească și să-mi vegheze dinții, vreau să spun, colții de vampir, apoi să aibă grijă să nu mai cad în ispită. Dulce cădere! O să încerc să mă inspir din cartea lui Harper Lee,”Du-te și pune un străjer!”, care analizează subtil, cu multe detalii revelatoare, în stil satiric, rasismul și, totodată, conformismul din sudul Statelor Unite. Acestea îți intră în sânge, ajungi să te obișnuiești și să te complaci, asumându-le ca parte a identității tale. ”Așa mi-a vorbit Domnul: du-te și pune un străjer ca să dea de veste despre ce va vedea!” Străjerul conștiinței. Însă conștiința (dacă există) reprezintă frecvent produsul familiei și al societății, nu numai al confruntării cu sistemul (și al luptei interioare). Astfel, o fată dintr-un oraș mic sudist, Jean Louise, descoperă lucruri grave și șocante despre cei dragi. În dorința de a se integra și de a nu-și pierde privilegiile, prietenul ei, Henry și tatăl ei, Atticus (modelul ei în viață), au devenit membri ai unor consilii locale rasiste, scuzându-se că nu împărtășesc ideile, dar vor să apere vechiul stil de viață și bruma de independență locală de interferențele gurvernului central și ale unor organizații de negri care bruiază sistematic acest lucru. Fata respinge valorile rasiste, respinge lumea ei, îl respinge pe prietenul ei, îl respinge chiar pe tatăl său pe care-l adora și admira, însă nu se poate desprinde complet. Face totuși eforturi să-l înțeleagă și să-l reaccepte pe tatăl ei (începutul adaptării!) care i-a zis: ”Nu văd de ce nu poți să trăiești cu un ipocrit. Ipocriții au dreptul să trăiască pe lumea asta la fel ca oricare altcineva”. Buni și ipocriții la ceva, logic, nu? Străjerul îi păzește și pe ei. Uneori parcă exclusiv pe ei.  

Să punem un străjer și în Siria să vegheze și să vestească adevărul lumii întregi (ipocrite sau nu). Hm, poate că străjerul e mangă sau doarme în guvern, parlament (ori la ONU) pentru că masacrele continuă: în spiritul postului, în primele două săptămâni de Ramadan, au fost uciși 464 civili, dintre care 200 copii. Și nu doar atât, în ultimele două luni (22 aprilie – 21 iunie), au existat 670 victime printre civili, dintre care 242 copii și femei în bombardamentele asupra orașului Aleppo, conform Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (OSDO). Pe ansamblu, în ultimele două zeci de luni au fost exterminați mai mult de 11.000 civili (dintre care peste 4.000 copii) de bombardamentele regimului și cele rusești. Iar atacurile aeriene ale Coaliției au produs 466 victime-civili, inclusiv 200 copii, de la începutul operațiunii, septembrie 2014. Dar operațiunile de salvare merg mai departe și ele: în mod miraculos, un băiat de 11 ani a supraviețuit bombardamentelor și a fost scos dintre ruinele din Aleppo.

În stilul unic și inegalabil, autentic și original al Țarului, după ce au declarat că susțin un armistițiu pe termen lung în Aleppo, sub pretextul că rebelii nu s-au disociat de al-Nusra (al-Qaida), rușii au bombardat din  nou ultima rută de aprovizionare pentru rebeli din partea estică a orașului (Castello). Și apoca...lipsurile continuă. Episodul 345.218 al telenovelei unde nu o găsești niciodată pe Elodia: după atacurile sinucigașe cu explozibili asupra grănicerilor iordanieni de lângă o tabără improvizată de refugiați, Rukban (6 militari uciși), Iordania a închis granițele cu Siria și Irak. Mai mult de 50.000 de refugiați așteaptă în condiții extreme în această zonă pentru a trece în Iordania. Supraviețuirea lor depinde de ajutoarele livrate din Iordania. Similar, la granița cu Libanul (al-Qaa), unde sunt amplasate alte tabere de refugiați, au avut loc o serie de atentate sinucigașe (8) care au condus la moartea a 5 persoane și rănirea a 15. Iar la aeroportul din Istanbul au fost masacrate cel puțin 42 persoane și peste 140 rănite în atentate teroriste (nerevendicate încă, dar probabil efectuate tot de Statul Islamic). Cine suferă? Oamenii de rând sau or fi cumva politicienii? Și străjerul ăsta mangă ce face? Trezirea!

Hei, străjerule, vezi cumva ceva suspect sau îngrijorător și în Marea Britanie sau ai adormit de tot? Cred că trebuie să preiau cuvântul în locul tău deși, sincer, m-am săturat de toate și nu mai pot nimic, nici să mai donez o ultimă flegmă intelectuală și aș emigra pe altă planetă, dar nu mă pot desprinde nici eu, ca fata aia sudistă, Jean Louise ori ca Promy, Pământul ăsta putred ne-a intrat în sânge și limfă, ne-a contaminat iremediabil, dovada că mai scuipăm din când în când câte un firicel de nămol, mai bine ne dădeam cu el la curul gol, în sforăiturile străjerului (ca în cântecul ăla vechi de la Timpuri Noi). Chiar dacă străjerul mangă nu a observat, votul la referendumul Brexit reflectă o țară polarizată: 52% s-au pronțat pro, în timp 48% au optat împotrivă. Mobilizarea de amploare și campaniile intense au condus la o participare largă la vot, de 72% (cu toate acestea, unii au contestat votul ca fiind nereprezentativ, solicitând o prezență la urne de minim 75% și un procentaj pro de minim 60%). Oamenii mai săraci, mai puțin educați, mai în vârstă, fără joburi sau cu posturi slab plătite, care s-au simțit abandonați de politicienii britanici și de UE, au ales dominant pro-Brexit.  

La nivelul regiunilor, Scoția, Irlanda de Nord și Londra au votat împotriva ieșirii din UE, iar Anglia și Țara Galilor pentru Brexit. Scoția și Irlanda de Nord (pro-europeane) s-ar putea desprinde din Marea Britanie. Deocamdată, Scoția încearcă să blocheze juridic rezultatul referendumului.  Oricum, acesta nu este obligatoriu constituțional vorbind. În timp ce laburiștii au optat majoritar anti-Brexit (deși liderul Jeremy Corbyn s-a confruntat cu o moțiune de neîncredere din partea colegilor laburiști din cauza implicării reduse în campanie!), conservatorii au manifestat opinii divizate (unii pro-Brexit ca Boris Johnson, alți contra, de pildă, inițiatorul referendumului și premierul Cameron pronunțându-se anti-Brexit). La Londra (pro-UE) au avut loc deja proteste anti-Brexit, cu pancarte care arată că londonezii tânjesc să îmbrățișeze un european sau ”Nu ne mai spuneți să plecăm acasă. Suntem acasă”. În mod ironic, unul dintre susținătorii Brexit, William Oliver Healey, autorul unei petiții online pentru reluarea referendumului, lansată pentru a contesta un eventual rezultat negativ, a strâns peste 4 milioane de semnături (inclusiv peste 20.000 din Coreea de Nord unde accesul la internet e limitat... spre zero!).

Liderii UE avertizează că Marea Britanie trebuie să respecte principiul liberei circulații (bunuri, lucrători, servicii și capital), precum și al contribuțiilor la bugetul UE, dacă (mai) vrea acces la piața comună. Piața comună? Mai e ceva comun? Mare victorie pentru politica diviziunii și a fricii, pentru presa tabloidă anti-imigrație și pro-Brexit, pentru prietenul vampirilor, Nigel Farage, liderul Partidului Independenței (UKIP), și chiar pentru rățoiul Donald Trump ori pentru Țarul (deși rubla și schimburile comerciale, deja intrate în declin, pot fi afectate suplimentar și, în plus, el nu poate concepe decât un referendum/alegeri unde votează fiecare cum vrea și din urne iese cine trebuie). Uau, a venit ”ziua independenței”. În schimb, pentru Cameron, inspiratul inițiator al proiectului referendumului pentru desprinderea din UE (alt potop, altă Cutie a Pandotrei), a sosit ziua demisiei. Spaima de migrație, asociată cu ideea identitară, a fost, de altfel, o temă dominantă în campanie (pe lângă ideea contribuțiilor nejustificate la bugetul UE). S-a creat totodată un precedent pentru alte state să o apuce pe o asemenea cale. Calea regăsirii, doar nu a pierzaniei! Unitatea Uniunii Europene s-a spart. Când a existat ea vreodată? Sau unitatea Regatului Unit al Marii Britanii? Și totuși, acum, mai mult ca oricând, ar trebui să luptăm pentru unitate. Cu toate că s-ar putea să apară contrareacții la o nouă inițiativă ”more Europe” (”mai multă Europă”).

Piața răspunde deja alarmant: lira a scăzut chiar de la anunțarea rezultatelor cu 9% față de dolar, Marea Britanie ar putea intra în recesiune. Sectorul bancar, domeniul construcțiilor, imobiliar și auto, transporturile și turismul sunt afectate. Doar producători de băuturi alcoolice precum Diageo (Johnnie Walker, Guiness) și BAT (Lucky Strike, Pall Mall și Dunhill) vor fi probabil avantajați la exporturi de o liră mai slabă. Marea Britanie va dori probabil să-și păstreze accesul la piața comună, având în vedere că aproximativ jumătate din exporturi sunt direcționate spre UE și jumătate din importuri provin din UE. Dar nu e vorba numai de economie și de cifre, nu putem reduce totul la ele. Partidele eurosceptice, extremiste (de exemplu, Frontul Național din Franța) pot profita de eveniment, discursul partidelor mainstream din sistem se poate radicaliza în stil populist, iar UE își pierde impactul global (și așa redus). La nivel european, niște cetățeni iluminați din Olanda au avut o revelație și și-au exprimat ideea (prin afișe) că România ar trebui exclusă din UE, nu Marea Britanie. Noi vrem să iasă România, nu Marea Britanie! Ideile lor iluminate mă illumirează și pe mine, dacă nu eram illumirată destul (altfel nu-mi denumeam blogul așa).  

În ce ne privește, România poate fi afectată în primul rând prin pierderea fondurilor europene și apoi prin deprecierea leului (nu foarte mult). Românii aflați la lucru în Marea Britanie ar putea rămâne fără dreptul de ședere, de muncă și beneficiile sociale (acestea din urmă se acordă acum după minim 4 ani), deși pentru angajatori ar fi mai ieftin să-și plătească salariații fără contribuțiile sociale la șomaj, sănătate sau pensie. Băncile au refuzat deja să deschidă conturi pentru cetățenii străini (fără de care nu te poți angaja). Depinde și de stabilitatea jobului fiecăruia și de numărul de ani petrecuți în Marea Britanie. Unii s-ar putea reorienta spre Franța și Germania. Interpelat de liderul laburiștilor, Corbyn, în parlament, Cameron a declarat că va face totul pentru a opri actele discriminatorii la adresa imigranților din estul Europei (români, polonezi sau alții): ”atacurile sunt îngrozitoare şi trebuie să înceteze”. ASAP. I’m doing my best. Vom face totul, tovarăși. Au fost peste 100 asemenea atacuri imediat după anunțarea rezultatelor pro-Brexit (o româncă a găsit fecale în cutia poștală!). Ei, lasă, față de căcatul din sistemul universitar românesc privat (unde m-am murdărit ireversibil și era să-mi pierd nu numai viața, ci și sufletul când mi s-a cerut să trec note-fantomă unor studenți-fantomă care nu se prezentaseră nici la examen), cred că e totuși mai bine. Oricum, procesul de divorț al Marii Britanii din UE va dura cel puțin doi ani, iar autoritățile din România vor trebui să aibă mare grijă pentru renegocierea statutului românilor care muncesc în Marea Britanie.

Reacția unui imigrant român, Bogdan Cronț, care lucrează la Londra în construcții, redă foarte bine situația românilor de acolo, precum și divizarea societății britanice: ”Întâlnesc, tot mai des, două tipuri de reacţii în relaţia cu străvechii locuitori ai insulei. Fac precizarea că nu trebuie să fii antropolog, ca să-ţi dai seama că nu-s englez, aşa că se prind rapid că au de-a face cu un imigrant.  Prima reacţie, cea dragă mie, e de o politeţe reală şi chiar o uşoară jenă. Doamna de la care cumpăr mă priveşte în ochi, îmi mulţumeşte pentru cumpărături şi strânge din buze, într-un mesaj nonverbal care ar vrea parcă să zică: îmi pare rău, ştiu că sunteţi oameni ok, e o tâmpenie ce se întâmplă. În cea de a două reacţie, doamna vânzătoare, care tocmai se hlizise copios cu clientul din faţa mea, mă scanează preţ de o secundă, realizează că nu suntem de pe aceeaşi nobilă genă, evită, pe cât posibil, să mă privească, împachetează, ia banii şi îmi mulţumeşte formal. Mă simţ că atunci când am locuit cu ea în aceeaşi casă, am muncit amândoi să punem lucrurile în ordine, iar într-o noapte furtunoasă, de vară, Boris i-a apărut în vis şi i-a zis: "Johana, asta e casa ta şi a strămoşilor tăi. N-are rost să mai împarţi nimic, rămâi singură, să te bucuri de tot! Trage-l de picioare şi scoate-l afară. E slab şi nu simte. Dă-i şi câteva tigăi în cap, aşa, de control. Să nu se mai scoale!".  Zis şi făcut, dar în seara următoare m-am întors, plouat şi plin de cucuie, în patul meu. Nu-mi plăcea, dar nu aveam în altă parte unde să mă duc. Amândoi ştim ce s-a întâmplat, dar evităm să vorbim despre asta. Şi, totuşi, e bine să vorbim. Nici o casă, fie înăuntru, fie în afară UE, nu va rezista dacă ascundem problemele sub preş, prefăcându-ne că nu s-a întâmplat, de fapt, nimic grav. Johana are motivele ei, întemeiate, să fie supărată, iar eu pe ale mele. Dar eu locuiesc în casa ei, aşa că avantaj Johana. Ea serveşte prima. Nu-mi rămâne decât să sper că ce ne apropie e mai puternic decât toate cele câte ne despart.”

Probabil că refugiații și imigranții din Marea Britanie se simt precum ”Cumințenia pământului”: ”Azi am trecut să-i dau binețe. O știam doar din fotografii. Nu mi-am imaginat că o să trezească în mine atâtea stări. I-am simțit spaima și m-am gândit cum se simt copiii abandonați. I-am simțit rușinea și mintea mi-a fugit la tinerele abuzate. I-am văzut ezitarea și mi-am spus că suntem atât de mulți ca ea. Iar spre final i-am auzit strigătul. Nu, nu e o piatră fără suflet. E un amalgam de trăiri, așa cum suntem toți. Și, da, suntem înconjurați în fiecare zi de copii abandonați, tinere abuzate, adulți care n-au curaj - fiecare are nevoie de ajutor - de la stat dar și de la noi. Să nu mai taci când vezi nedreptatea, să întinzi o mână celui ce se teme, să nu te retragi la primul obstacol!” (Melania Medeleanu).  

Nedreptatea... Era drept ca marii savanți și scriitori penali, martiri din închisori, să scrie și să publice cărți (fie și plagiate precum ale lui Copos) fără număr, fără număr, pentru a scăpa de pedeapsă? Potrivit datelor transmise de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, 188 de deţinuţi au scris şi publicat peste 400 de cărţi în ultimii doi ani (nu știu cum reușesc unii precum Motanul Felix, patronul Antenuțelor, să scrie și să publice o carte într-o lună, mie îmi ia ani să o scriu și ani să o public, dar poate o să mă inspir și eu de la ei... adică dau copy-paste). În sfârșit, pentru lucrările științifice și literare din pușcărie se va acorda o scutire de pedeasă de numai 20 zile, indiferent de numărul lucrărilor publicate. Și încă o veste bună: securiştii acuzaţi că l-au torturat până la moarte pe disidentul Gheorghe Ursu, maiorul în rezervă Marin Pîrvulescu şi colonelul în rezervă Vasile Hodiş, foşti ofiţeri în Cadrul Direcţiei a VI-a a Departamentului Securităţii Statului, sunt cercetaţi pentru infracţiuni contra umanităţii (și nu doar pentru omor), slavă Domnului. 

Nu e suficient să-i acuzăm numai pe alții, ci trebuie să descoperim zeii sfidători, impostori și corupți, securiștii torționari,  teroriștii și talibanii din noi înșine și să-i înfruntăm: ”Carevasăzică, „nasc şi la noi” terorişti… Nu ne trebuie mult ca să dăm de pămînt cu europeni de-ai noştri, cu străvechi „concetăţeni”, dacă nu chiar cu membri ai propriei familii. Violuri? Avem. Necrofilie? Avem. Copii abuzaţi, sau abandonaţi fără milă? Avem. Tîlhărie la drumul mare? Avem. Crimă? Este! Nu ne lipsesc dovezile că pasiunea sinistră de a face rău fizic „aproapelui” este larg răspîndită şi ar trebui să se adauge, ca temă de introspecţie, culpabilizării „creştine”, „europene” a „străinilor”. Cain nu e arab. E primul fiu al cuplului primordial şi e prezent, ca atare, în gena tuturor seminţiilor. Sigur, există, uneori, diferenţe de amploare, de acceleraţie, de grad, între crimele unora şi ale altora. Uneori, ocupă scena albii, alteori coloraţii. Uneori roşii, alteori verzii. Dar nu vom avea nicio şansă de a controla terorismul „alogen”, cîtă vreme nu vom avea înţelepciunea de a reflecta cît de cît şi la terorismul din noi înşine şi din imediata noastră vecinătate. Începînd, ca s-o luăm de jos, cu bătaia pe care i-o poate administra un politician liberal unei concitadine, supărate că era s-o calce cu maşina. Sau cu preotul care îşi cotonogeşte un enoriaş în curtea bisericii, sau (altul) care sare să-i dea cu crucea-n cap unui „recalcitrant”. E plin, în jurul nostru, de ură, violenţă verbală extremă, chef de bătaie şi porniri ucigaşe. „E ceva şubred” în alcătuirea fiinţei căzute care suntem. Măsuri imediate? Prudenţă, milă, grija de a nu provoca. Restul e ideologie.” (Andrei Pleșu)

Un asemenea exemplu creștinesc de milă și grijă față de aproape sunt angajații orfelinatului ”Sfânta Maria”. Ca dovadă: îi sedează pe copii (mai mult de jumătate) ca să nu se revolte, îi trimit la spitale psihiatrice ca să se linișteasscă (ei, nu copiii săracii), se complac în mizerie (ploșnițe, hm, dar cea mai mare mizerie e chiar comportamentul îngrijitorilor) şi îi bat crunt pe copii ca să le fure mâncarea, medicamentele, hainele și produsele de igienă/cosmetice (primite prin donație). Poate că sărmanii copii nu s-au revoltat, însă noi ar trebui. Eu le recomand să învețe cum să procedeze cu copiii orfani de la echipa națională de fotbal: aceasta nu bate pe nimeni niciodată. Circulă și bancuri pe seama ei: ”după un accident de autocar, întreaga echipă de fotbal a României ajunge la porţile Raiului. - Doamne, zice Sfântul Petre, eu zic să-i primim pe toţi. - Cred că glumeşti, i-am auzit permanent înjurând. - Au înjurat, Doamne, aşa e, dar n-au bătut pe nimeni.”

Poate că e mai bine așa. Unii știu să joace fotbal numai cu capete ca Statul Islamic și regimul sirian. Și, dacă tot e meci mare, bătaie pentru sau împotriva Brexit, pentru și anti-sistem, dacă nu se mai termină vreodată telenovela de apoca...lipsuri de succesuri și ne izbesc noi potopuri de bombe-butoi și de flegme divine (până uită și să ne scuipe, ah, indiferența e și mai devastatoare ca ura), iar străjerul e mangă și sforăie de se cutremură pământul, păi atunci să-mi ascut și eu bine colții de vampir (rătăciți la un moment dat în mărul putred) și să mi-i scot (ca să nu-mi  pierd cumva identitatea... de vierme cu colți de vampir, logic, nu?). Vorba lui Florian Pittis, ”ține minte, sfârșitul nu-i aici”. Închei (provizoriu, că n-ați scăpat încă de mine, voi mai mușca zdravăn zeii și voi roade Zidurile, na, uite, vă mai enervez un pic) cu versurile poetului Adrian Suciu, ”Fotografie de la sfârțitul lumii”: ”sfârşitul lumii nu vine în carne, chiar dacă / ochii slabi văd gunoieri cum deşartă / pe străzi tomberoane de narcise mirosind a ţărână. / Mulţi nu ştiu asta, dar / sfârşitul lumii a fost deja de câteva ori. / Eu am mai multe fotografii cu el.”

Zi, lăutare, până trec focul și potopul și ies dracii din noi!

Cum mă paralizează aproape complet eterna rinită (confundată anterior cu răceala) și problemele de circulație (sindromul Raynaud pe care-l am de la 14-15 ani și artrita), de-abia tastez o literă la laptop (nu mai zic de SMS), cu eforturi titanice și dureri cumplite, cu greu flexez mâinile/degetele, picioarele și genunchii ori transport un kil într-o sacoșă. De regulă, pun ce am cumpărat în rucsac sau țin sacoșa pe umăr (ah, urăsc shoppingul, și nu numai din acest motiv, pentru mine shoppingul a devenit tortură de nesuportat după 25 de ani, cred, înainte mă mai fâțâiam și eu pe la magazine și mă holbam la țoale). Dar avantajul problemelor de circulație e că așa îmi păstrez demnitatea, sunt prea înțepenită să-mi îndoi genunchii, cu excepția rugăciunii (deși mi se pare adesea că ajung să mă târăsc în genunchi și cerșesc la Ziduri). Și apoi, un alt beneficiu e că detectez orice schimbare de presiune (de la problemele de circulație și hipotiroidie/mixedem) și prezic ploaia mai exact ca la buletinul meteo. Mai bine să ghicești ploaia decât potopul. Promy (titanul Prometeu, prietenul și erou meu) și fiul său, Deu (Deucalion, supraviețuitorul potopului) sunt de acord. În fine, bune și potopurile la ceva! Să nu uităm, focul sacru nu se stinge în potop și, chiar dacă aparent binele nu învinge răul aici pe pământ, e valabil și viceversa: nici răul nu învinge binele.

Era bine dacă ghiceam ploaia în Siria sau o inundație ca aia la care Mickey Mouse Copy-Paste, Scrat din ”Ice age”, campionul dezastrelor neasumate, fostul premier, a replicat prompt, foarte corect și eficient, dintr-o bărcuță pneumatică, înglodată în noroaie (mult mai curate și mai naturale ca el, într-adevăr): ”Fă, Doino, ai chef de niște inundații?” Nu, din păcate, e potopul, unul pe care-l vedem și tot anunțăm, de peste cinci ani. Și nu întrezărim încă șanse de ameliorare reale. Iată, de pildă, negocierile de pace au rămas în impas, împotmolite în mocirlă mai rău ca fostul nostru premier. Hm, însă, chiar dacă nu merge nimic, ”merge și așa”, vorba românilor descurcăreți și adaptabili (eu nu mă încadrez aici, spre (ne)fericirea mea). Iar showul declarațiilor continuă, evident. La summitul de la Oslo (Oslo Freedom Forum), John Kerry a avertizat Rusia că răbdarea Statelor Unite a ajuns la capăt în ce privește conflictul sirian și că soarta teroristului-șef trebuie odată stabilită, pentru a-l trage la răspundere pe acesta.

Uau, au descoperit tocmai acum, că președintele-fantomă Obama a stat și s-a uitat și nu a văzut nimic, cu toate că ne citește sistematic mailurile și postările pe Facebook, Twitter și youtube? A îngăimat cel mult, din când în când, dimineața după jogging sau la vreo partidă de golf, că teroristul-șef din Siria trebuie să demisioneze. De mai bine de cinci ani! Să avem răbdare, cu cât așteptarea e mai mare, plăcerea e mai mare. Sau frustrarea? Și câți suferă și mor (și eu cu ei)? E clar că aceste simple aserțiuni au avut un impact puternic, devastator asupra regimului sirian... cam cât efectul gelatinei pârțâitoare pe care o folosea Alex, fii-miu, când era mic, pentru farse. În ultima perioadă, pe plan intern, în Statele Unite s-au accentuat presiunile asupra administrației Obama pentru a se implica mai mult: 51 diplomați americani au cerut lovituri aeriene împotriva teroristului-șef din Siria pentru a-l determina să negocieze (inițiativă susținută și de ministrul de Externe din Arabia Saudită, al-Jubeir). În paralel, la vizita în Statele Unite, prințul Mohammad Bin Salman din Arabia Saudită s-a plâns de încălcarea acordului de încetare a ostilităților din partea regimului sirian și a comunicat că vrea mai multe arme pentru rebeli (rachete sol-aer și arme anti-tanc). Bineînțeles, noile presiuni asupra administrației Obama au avut cel puțin la fel de mare efect ca cele ale administrației Obama asupra regimului sirian ori asupra Rusiei.

De asemenea, Kerry a insistat ca Rusia să preseze regimul sirian pentru respectarea acordului de încetare a ostilităților și permiterea ajutoarelor umanitare. În plus, Kerry a punctat că Occidentul nu se află într-un ”război al civilizațiilor” cu Islamul, ci ”este o luptă între civilizație și barbarie, între civilizație și exploatare politică brută și un mix de fascism medieval și modern, toate în același timp”. Bună precizare În replică, Serghei Lavrov a acuzat Statele Unite că sunt în stare să cruțe al-Qaida pentru a-l da jos pe mărețul și gloriosul conducător al regimului și practic, între al-Qaida și acesta, aleg al-Qaida. Și de ce nu-i conving americanii pe așa-zișii rebeli moderați ai lor să abandoneze al-Nusra (al-Qaida)? Similar, Țarul a declarat că aprobă să fie inclusă o anumită parte a presei, ă, vroiam să zic, a opoziției la negocieri. Dar de ce să introducem niște teroriști ageamii în guvern? Nu-i avem deja pe ăia profesioniști care fac genocid, împreună cu noi (victime cu sutele de mii și milioanele, nu cu miile)? Oricum, până nu se va cădea de acord asupra parametrilor tranziției, nu va mai fi nicio negociere de pace reală. E clar doar ce bine se înțeleg, în continuare, Rusia și Statele Unite și ce progrese de comunicare s-au operat.

Dacă de la Rusia și Statele Unite poate nu mai ai pretenții ori nu mai aștepți nimic... în afară de dezastre globale și glocale, nu același lucru se întâmplă la ONU care și-a demonstrat pe deplin eficiența și imparțialitatea în această criză umanitară. Ca dovadă, peste 50 de organizații umanitare, ale drepturilor omului și ale societății civile unite în Syria Campaign (la acțiunile căreia am luat și eu parte, la fel ca la Planet Syria), au publicat recent un raport difuzat și la BBC, semnat printre altele de trupele de intervenție civilă, ”Căștile Albe” (”White Helmets – Syrian Civil Defence”), Syrian Network for Human Rigths și Violations Docunentation Center. Acest raport acuză ONU de ”cultură a complianței” și de încălcarea principiilor sale, prin faptul că a permis regimului sirian să controleze livrarea ajutoarelor. 99% dintre ajutoare au fost direcționate către teritoriile ocupate de regim, nu de rebeli. Mii de sirieni și-au pierdut viața din acest motiv, din cauza malnutriției și bolilor asociate și sute (poate chiar mii) au murit de foame. Organizațiile cer operațiuni principiale și imparțiale, bazate pe impunerea unor condiții regimului sau retragerea cooperării cu acesta.  

Să reamintim un detaliu semnificativ pentru a înțelege mai bine contextul. La începutul conflictului, regimul a amenințat că va interzice ONU să opereze în Siria și va retrage vizele pentru personalul non-sirian dacă se încearcă pătrunderea cu ajutoare la Daraa, localitate aflată sub blocadă guvernamentală. De atunci, regimul a continuat să amenințe în acest mod și să-și exercite veto-ul pentru a controla unde, când și cum să distribuie ajutoarele. ONU a acceptat constrângerile guvernului și atunci blocadele au fost folosite permanent ca arme de război. În aprilie nu ajunseseră unde trebuia decât 12% din ajutoarele cu mâncare (conform Programului Alimentar Mondial - ONU). În lipsa sancțiunilor și a unor condiții ferme, regimul blochează și în prezent ajutoarele.

O persoană avizată chiar de la ONU, Roger Hearn, fost director al agenției ONU de Ajutorare a Palestinienilor din Orientul Mijlociu, a comentat astfel, confirmând datele raportului: “A existat un eșec sistematic în răspunsul ONU. În loc să fie bazat pe nevoi, acesta s-a transformat într-un program de răspuns de un miliard de dolari, controlat în mare măsură de regimul sirian și apropiații săi”. Acum au ajuns, în sfârșit, ajutoare la Daraya și Douma, spărgându-se bariera psihologică. ONU a anunțat că vor mai sosi convoaie umanitare la 50.000 locuitori aflați sub blocada din al-Waer (Homs), la Afrin (Aleppo), respectiv la 25.000 persoane din Kafr Batna (provincia Rif Dimashq din Ghouta de Est). Se încearcă pătrunderea și la Zamalka și Arbin în următoarele zile. Alt bob de orez și altă aspirină pentru milioane... mai bună aspirina săracului (dacă mai ai un strop de energie).

Nu, nu mai ai nici energie, nici chef de aspirina săracului, căci ești prea slăbit, bolnav și traumatizat și trăiești în teroare (mă rog, cel mult supraviețuiești, nu trăiești, asta nu e viață). Interesant, Statele Unite și ONU desemnează crimele împotriva umanității ale Statului Islamic împotriva comunității yazidi ca genocid, dar crimele regimului sirian care a produs peste 90% dintre victime și are o contribuție semnificativă la geneza și expansiunea Statului Islamic, prin radicalizare, pe ele cum le clasifică? Sau ăștia nu erau decât teroriști și trădători, dușmanii poporului? Iar spiritul postului s-a făcut, într-adevăr, simțit: 224 uciși chiar în prima săptămână de Ramadan, potrivit Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (OSDO). Rusia, spirit creștin autentic, responsabilă și ea pentru aceste masacre, după ce au fost uciși și răniți peste 3.500 în ultimele 55 zile în Aleppo (conform OSDO), iar ajutoarele nu mai pot fi expediate la peste 200.000 rămași în localitate, dorește acum, fie și de ochii lumii, un acord de încetare a ostilităților pe termen lung în oraș și a acuzat al-Nusra de atacuri (grupare exclusă oricum din acord). Asta la scurt timp după declararea unui armistițiu de 48 de ore (16-17 iunie).

Și, într-un spirit de această dată islamic al postului, o, da, profund islamic, Statul Islamic a crucificat oameni pentru întreruperea acestuia și încurajează atacurile asupra civililor în Occident cum a fost cel de la clubul gay Pulse din Orlando, pe care, de altfel, l-a revendicat, efectuat de un prieten al jihadiștilor și simpatizant al-Qaida (al-Nusra), american radicalizat, Omar Mateen. Foarte tare, Mateen și-a procurat arme legal, FBI i-a avut sub urmărire pe el și pe prietenul său jihadist, Abu Salha (care s-a dus în Siria, a făcut training cu al-Nusra și a luat parte, într-un final, la o misiune sinucigașă), însă a considerat că legătura dintre ei e minoră și nu are de ce să ia măsuri. Și când l-a prins CIA-ul pe calif în persoană, au apreciat că nu reprezintă o problemă (în schimb, au arestat oameni nevinovați). Nu, califul nu e o problemă pentru CIA, dar pentru mine și întreaga planetă e. Și îmi cer scuze că am folosit cuvântul ”sinucigaș”, probabil trebuia să zic ”martir”, însă nu o să-l pronunț, din respect pentru adevărații martiri.

Statul Islamic știe să rezolve problemele împușcând lumea, incendiind, aruncând în aer și jucând fotbal cu capete, merită cupa campionilor. Și tot așa procedează unii europeni fundamentaliști. Recent, o prietenă a Siriei și a refugiaților, activistă și politician laburist, unul dintre puținii politicieni pe care-i respect (ca pe Coposu) și singurul pentru care am plâns și de care mi-e dor (cu excepția lui Coposu), Jo Cox, a fost împușcată mortal în fața bibliotecii Birstall, West Yorkshire, de un bărbat cu probleme mentale, apropiat de cercuri radicale. Era o trădătoare, logic, nu? Moarte trădătorilor, intelectualilor și dușmanilor poporului! Ah, și mai zic de noi că suntem nebuni! Faptele bune continuă să se condamne pe pământ, iar cele rele să fie premiate. Și totuși, nu trebuie să ne cerem scuze pentru fapte bune. Să ne luăm etichetele și condamnările absurde ca pe titluri de glorie, să ne păstrăm nebunia frumoasă și să dăruim focul sacru mai departe, în memoria ei. Parcă tot ce e bun și frumos în Europa (inclusiv dintre politicieni!) trebuie să dispară așa de repede. Dar ea a trăit o viață, fie și scurtă, ascultând de principii și conștiința ei, condusă de o nebunie frumoasă: cea de a dărui focul sacru pe pământ. Focul sacru nu se stinge nici în potop, împușcături, explozii sau lagăre de exterminare. Trăiască trădătorii și dușmanii poporului!

Să trăiască și teroriștii și trădătorii de refugiați! Numărul lor (al persoanelor dislocate, incluzând refugiații) a atins 65 milioane global, dintre care cei din Siria, Afganistan și Somalia reprezintă peste jumătate. Țările bogate (care au relocat pe teritoriul lor foarte puțini refugiați) au promis 11 miliarde dolari pentru susținerea acestora, dar banii nu au fost încă investiți decât în mică măsură. Totuși, în Statele Unite, s-au înregistrat unele progrese în ce privește admiterea refugiaților. Administrația Obama acceptă circa 100 de refugiați pe zi, marea majoritate musulmani (din iunie, anul curent), fără verificări minuțioase (cereri procesate dintr-un centru din Amman, Iordania, 600 de interviuri zilnic, procedură simplificată – redusă la trei luni de la doi ani). Incredibil, potrivit unui sondaj Brookings din luna mai, populația americană susține acum primirea refugiaților din Siria și alte țări din Orientul Mijlociu, după verificări serioase (59% vs. 41%). Apare o diviziune majoră între opiniile republicanilor și democraților: 77% dintre democrați sunt pro-refugiați, în timp ce doar 38% dintre republicani sunt astfel. Principalele motive de a refuza primirea refugiaților sunt problemele de securitate/terorism (50% dintre cei care se opun venirii refugiaților), apoi povara socială (41%).

Între timp, în Europa, refugiații încearcă să se descurce, indiferent de condiții (noi, românii, înțelegem asta perfect). La granița dintre Grecia și Macedonia, într-o tabără improvizată în cadrul unei benzinării, refugiatul sirian Mourhaf Lababidy și-a găsit activitate și un mijloc de subzistență din prepararea falafelului (cu făină, iaurt, limonadă). Inițial se aflau peste 1.000 de persoane aici la graniță, dar au fost transferați către tabere oficiale. Toți sunt confuzi, nu știu ce se va întâmpla cu ei, însă se luptă să facă față, orice ar fi. Mourhaf a ajuns master-chef de nevoie, sirienii au idei și spirit antreprenorial. Cândva a fost chiar proprietarul unei cafenele. Vinde și pizza, pâine și legume. E ajutat de un bătrânel, imobilizat în scaunul cu rotile, pentru a superviza afacerea. Tot acolo, Mohamad Rashed, frizer, tunde și bărbierește irakienii, în fața unei oglinzi roz cu prințese Disney, pentru 3-4 Euro. Cum i se pare că nimănui nu-i pasă de refugiați, se străduiește să recupereze cumva controlul și să-și ia viața în propriile mâini. Frizeria îi aparține prietenului său care, tot de nevoie, a devenit conducătorul bărcuței la traversarea Mediteranei (traficantul se speriase) și s-a decis să pună o mică afacere pe picioare.

Și un alt caz de refugiat sirian din Germania, se poate spune fericit: Hassan Jamous, 24 de ani. Când traficantul a strigat ”afară din camion, suntem în Munchen”, nu îl interesa unde e, dacă era Germania sau nu, ci doar să iasă din camion. Pentru moment, nu dorea decât un moment de liniște și o gură de aer proaspăt. O gură de aer! Vreau să respir. Ceilalți sirieni din camion (încă 20) și-au schimbat hainele, dar el nu avea altele bune la dispoziție și se aștepta, oricum, să apară poliția dintr-un moment în altul și să-i aresteze. Nu cunoștea pe niciunul dintre ei, anterior călătoriei. Cineva tot din Damasc i-a zis că vor merge într-o localitate unde oamenii sunt foarte drăguți și cererile se procesează mai rapid: Saarbrücken. Așa că au oprit un taxi și i-au cerut în engleză să-i ducă până la stația principală de autobuz. S-a gândit apoi, în timpul mersului: voi avea un viitor aici? Voi fi acasă? Pe drum spre Saarbrücken, leșinat de foame și oboseală, a adormit. Când a ajuns la tabăra de refugiați (de toate naționalitățile), a primit mâncare și o cameră. Prima zi a fost foarte grea: a trebuit să stea la coadă pentru acte și mâncare. Unde e casa mea? Unde e familia mea? Când vine cina pregătită de mami?

Apoi a fost transferat în alt loc, Trier, oferindu-i-se bilete de tren și o hartă. Oare o fi OK? Te îngrijorezi din nou. Era o tabără mai mică unde a petrecut prima noapte pe hol. Ulterior, a fost mutat și din Trier. Se săturase deja de drumuri și vroia să rămână într-un singur loc. Dar germanii zâmbitori pe care îi întâlnești pe drum te încurajează să continui. În tabere trebuie să stai la coadă la mâncare și duș și nu poți lega relații strânse cu nimeni, căci nu știi cât va fi acolo. Din a 28-a zi te obișnuiești, ba chiar găsești strategii pentru a obține mâncare. Oamenii încearcă să meargă mai departe. Asta te surprinde. Observi și alte lucruri uluitoare, cum ar fi copii fericiți, jucându-se sau dormind liniștiți (cum nu prea făceau în Siria). Până la urmă, a primit o casă în Stadecken-Elsheim, ceea ce l-a bucurat și mai mult. Nu te gândești decât la o cămăruță și o bucătărioară unde să-ți pregătești ceva de mâncare. O voluntară din Germania a venit să-l ajute, inclusiv să învețe germana. Remarci altceva: toată lumea zâmbește, numai noi, nu (cu excepția copiilor). Parcă am uitat să zâmbim. Nu avem nevoie atât de bani, casă și mâncare, cât de un zâmbet. Trebuie să redescoperim să zâmbim.

Aș vrea eu să reînvețe să zâmbească și refugiații din Iordania. Aceștia reprezintă circa un milion. Încă mai așteaptă cu miile la graniță. În prezent, Iordania primește câte 300 pe zi, cu condiția ca aceștia să fie la început izolați și verificați minuțios într-o altă tabără, la Azraq (cu gard de sârmă ghimpată), pentru a se asigura că nu se strecoară jihadiști printre ei. Sirienii deja înregistrați trebuie să repete procedura pentru a primi un nou statut legal care le va permite să obțină legitimații gratuite de muncă și servicii medicale. De multe ori, refugiații locuiesc în corturi improvizate din prelată, bucăți de lemn, uneori chiar din eșarfele femeilor, expuși la căldură și frig extrem, la furtuni de nisip, și, în plus, insecuritate (crime, furturi, exploatare, extremism etc.). Nu au la dispoziție toalete sau mijloace de colectare a gunoiului. Dar de ce ar avea nevoie de altceva? Le ajung eșarfele femeilor pentru a strânge deșeurile sau a se adăposti. Mulți sunt suficient de slăbiți ca să încapă în ele. Eventual, când nu mai fac față, le pot folosi pentru a se strangula cu ele.

De asemenea, în Liban (unde sunt circa un milion de refugiați, aproape un sfert din populație), aceștia trebuie să se descurce cu 0,7 dolari pe zi, alocație pentru mâncare. Să nu uităm că mai mult de jumătate din populația Siriei este dislocată din propriile locuințe, iar cea mai mare presiune e pusă pe țările vecine (Turcia, Liban și Iordania) și doar 3,6% dintre sirieni au fost relocați din Turcia, Liban, Iordania, Irak și Egipt (principalele țări care au primit refugiați). De parcă nu ar fi destul ce se întâmplă în Siria, grănicerii turci continuă să împuște refugiații: 16 răniți și uciși la granița cu Idlib, dintre care patru femei și trei copii (au masacrat deja zeci de persoane de la începutul anului). Apelul ONU pentru refugiați din 2015 a fost completat numai în proporție de 61%, iar Agenția ONU pentru Refugiați are nevoie urgent anul acesta de aproximativ 500 milioane de dolari pentru a acoperi cheltuielile cu refugiații ca aceștia să nu rămână fără adăpost.

Mai mult, fetițele refugiate se mărită forțat, fără să-și cunoască măcar bărbatul, abandonând școala și planurile de viitor, constrânse să-și asume responsabilități uriașe care le depășesc. De pildă, Salma, o fetiță de 13 ani, refugiată din tabăra Zaatari din Iordania, a fost obligată (prin presiuni și agresiuni fizice) de mama ei vitregă să lase jucăriile și școala și să ia de bărbat pe cineva pe care-l întâlnea abia atunci. Acum, gata, trebuie să renunți la școală și la jucării, trebuie să te căsătorești, uite, ți-am găsit un bărbat bun care o să aibă grijă de tine, ăsta e, o să vă cunoașteți pe parcurs și o să vă înțelegeți, să-l asculți, e bărbatul tău, să nu cumva să spui nu, să ne dezonorezi. Ca și cum căsătoria forțată nu ar fi ajuns, vărul soțului a intrat în cort și a violat-o sub privirile soțului care a acceptat tacit acest lucru. Doar când starea fetiței s-a agravat, au dus-o la spital unde a povestit despre suferințele ei și a cerut disperată ajutor. Soțul și vărul au fost arestați, Salma a obținut divorțul și s-a întors în tabără, dar chinurile ei nu s-au încheiat.

Mama vitregă, deși știa situația, a certat-o că nu a fost o soție bună și ascultătoare. Cum e posibil să nu asculți de soțul tău, orice ar face și apoi să divorțezi? Ce rușine pentru noi! Nu mai putem scoate capul în lume! Când a revenit în tabără, tatăl ei și-a manifestat la rândul lui furia și nemulțumirea pentru că a divorțat și i-a cerut să se recăsătorească imediat, pentru a nu dezonora familia și mai mult. Nu știa ce se întâmplase, iar fetița nu a avut curajul să-i spună. Cum poți să-i spui așa ceva? Te doare. Ți-e frică (e greu să vorbești și poate nu o să fii crezut sau înțeles). Ți-e rușine. Dar divorțul e o rușine și mai mare. Ascultând voința tatălui ei, s-a recăsătorit și acum, la 16 ani, are un bebeluș și este însărcinată din nou, cu gemeni. Nici soțul actual nu îi place. A încercat să se sinucidă de multe ori, în ciuda consilierii medicale și psihologice. În prezent, se agață de copii săi... de fetițele cărora vrea să le ofere alte perspective, în primul rând prin educație. Vreau ca fetele mele să nu se mărite așa de repede și să meargă la școală. Măcar ele. Pentru mine e prea târziu. Căsătoriile copiilor ating un procent de 35% prntre refugiații sirieni. Părinții cred că aceste căsătorii le ușurează povara și oferă o minimă protecție pentru fete.

Mentalitățile se schimbă greu nu doar în Siria, ci și în România. Aici continuă sfidările bunului simț, deja o rutină, o banalitate cotidiană (cu care încă refuz să mă obișnuiesc). Dacă m-am bucurat de activitatea DNA, că au fost condamnați niște torționari comuniști de treabă și că s-au redeschis dosarele Revoluției și ale Mineriadei, au fost și lucruri care m-au revoltat. Astfel, parlamentarii noștri încearcă să blocheze anchetarea votului din Diaspora: s-au opus ridicării imunității lui Corlățean (căruia atât Ponta, cât și Dragnea i-au solicitat să nu deschidă noi secții de votare). Fără ridicarea imunității, nu se poate începe urmărirea penală și realiza ancheta. Unde e băiețelul nostru imigrant în Occident care identificase mizeria din clasa politică atât de bine (”mami, upstairs e un mess de mama focului!”) și, mai recent, când a văzut nota de plată la restaurant, a întrebat candid: ”Ne-a dat amendă?” Te rog, mă, băiatule, să-i amendezi tu pe politicienii ăștia. Să-i amendezi zdravăn la vot și nu numai, prin tot ceea ce faci. Am încredere în noile generații (de titani cu papion, veste, ochelari falși și paiete).

Da, din fericire, nu toți românii sunt la fel și nu ne limităm la băiețelul acesta român imigrant în Occident. Iată, Sebastian Crăciun, un băiețel de 13 ani, din Câmpulung Moldovenesc, imobilizat în scaunul cu rotile, care suferă de tetrapareză spastică, a scris patru cărți pentru a-și plăti operațiile. Iar proiectul ”Șamanul Mut”, lansat în urmă cu câțiva ani de un alt tânăr, Bogdan Mihai Simion, încearcă reînvierea muzicii lăutărești, recuperarea trecutului și a identității și eliberarea cathartică prin muzica de acest gen. „Sunt forme muzicale specifice muzicii lăutăreşti urbane, care nu există în muzicile ţărăneşti de tradiţie orală, dar sunt înrudite cu acestea, sunt cântece cu formă liberă, în general în tonalitate emoţională depresivă şi cu tuşe orientale neostentative“, spune Bogdan Mihai Simion, inițiatorul proiectului. E o muzică pentru exprimarea pasiunilor și pulsiunilor, care exorcizează demonii și ne purifică. „Zi, lăutare, cântarea aia de jale, să mă răcoresc un pic“. Cânți până ies dracii din tine. Zi, lăutare, până trec focul și potopul și ies dracii din noi!

Troli, fantome și penali care știu doar să bată recordul pentru cel mai mare mic, rămași fără semnal și manele la maxim, în vacanță în Siria

Știe cineva ce gândește Țarul și ce mai pune la cale? Să o chemăm pe mama Omida ori pe Cristian Tudor Popescu să ghicească ce surprize, surprize mai pregătește Țarul? Ce vrea Rusia în Siria în momentul de față? Ce vrea Țarul, mai exact? Rusia acceptă acum, teoretic, opoziția la negocieri, dar încă îl susține pe teroristul-șef din Siria (ceea ce nu reprezintă o soluție viabilă de stabilizare a țării pe termen lung și pe care opoziția o respinge, de altfel, vehement). Țarul a izbutit să întărească regimul sirian, devenind frate de sânge al acestuia... sângele medicilor, jurnaliștilor, activiștilor, femeilor însărcinate și al bebelușilor, pentru care merită să-și acorde singur premiul Nobel pentru pace. Bun și premiul Nobel pentru pace la ceva! Se poate spune că armata siriană cu suport rusesc a obținut unele succesuri militare, însă nu a reușit să elibereze, de pildă, Aleppo, controlat dominant de rebeli ori alte victorii decisive. Unii apreciază chiar că progresul armatei siriene nu se datorează Rusiei, Iranului sau Hezbollahului, aliate regimului, cât presiunilor asupra Turciei de a-și închide rutele de aprovizionare pentru grupările armate rebele (asta a avut un impact negativ și asupra rebelilor moderați, FSA (Armata Siriană Liberă), de exemplu).

Interesant, în ciuda avansului armatei siriene, opoziția (mai mult sau mai puțin) moderată încă ocupă aproximativ o treime din teritoriul Siriei. La fel, regimul și jihadiștii de la Statul Islamic – fiecare circa o treime. Iar recent, Rusia a înregistrat o nouă lovitură: a pierdut arme (inclusiv elicoptere) în atacurile jihadiste de la bazele sale (de pildă, la T4, pe drumul dintre Homs și Palmyra), deși, în ”dulcele stil clasic”, respinge vehement acest lucru. Rusia neagă orice incidente apărute pe parcursul implicării sale militare oficiale în Siria (piloți dispăruți, elicoptere distruse, atacuri la spitale, școli, piețe sau tabere de refugiați etc.). Putem prevedea asemenea declarații, spre deosebire de surprizele Țarului. Mai mult, acesta se folosește de noul război rece cu Statele Unite și de cel cald din Siria ca să distragă atenția populației ruse de la prăbușirea economiei și de la excesele măreților și glorioșilor conducători precum Țarul și regimul său. La rândul său, Iranul, suporter devotat al regimului sirian, cu toate că aprobă formal prezența opoziției în guvernul de tranziție, își urmărește propriile obiective geostrategice, căutând să-și mențină influența în Siria, Liban și Irak.

Și, acum, noi surprize, surprize din partea regimului sirian: a oprit bombardamentele, a eliberat prizonierii, a ridicat blocadele și a permis ajutoarele, iar teroristul-șef și-a dat demisia. Aș vreau eu să fie așa, dar, din păcate, nu, nu e. Regimul sirian a încălcat noul deadline convenit pentru 1 iunie în ce privește distribuirea ajutoarelor umanitare în zonele sub blocadă. Logic, nu? Ah, știam dinainte că le respectă la fel de mult ca politicienii noștri și ca ONU. Nu aveam nevoie de ajutorul mamei Omida sau al lui Cristian Tudor Popescu pentru a ghici. Ca să lase impresia că fac ceva, pe principiul revoluționar ”Mircea, fă-te că lucrezi” sau al combinațiilor ingenioase ale muncitorului Dorel, Statele Unite, Marea Britanie și Franța au presat ONU, Rusia și Iran pentru livrarea aeriană a ajutoarelor umanitare în zonele sub blocadă. Într-un final, au ajuns convoaie umanitare la Muadamiyat al-Sham (Ghouta de Vest) – 17 camioane cu 4.500 pachete cu mâncare și 1.200 saci de făină. Au fost trimise și la Daraya, însă, din nefericire, iar nu conțineau mâncare, ci doar lapte pentru bebeluși și medicamente. În Daraya, copiii încă beau apă mlăștinoasă și savurau prăjituri din noroi. Mult mai sănătoase și nutritive decât propaganda pe care n-o mai gustă nimeni!

În cele din urmă, au sosit la Daraya, pe 10 iunie, primele camioane cu mâncare (orez, linte, năut, fasole, bulgur, ulei și zahăr). După patru ani de așteptări! Nici nu le-a mai așteptat nimeni: puținii locuitori rămași sunt fie prea slăbiți și bolnavi ca să se deplaseze, fie s-au îngrijorat de noi bombardamente fix la împărțirea ajutoarelor, fie nu mai așteaptă nimic. Ce să mai aștepte? Au fost abandonați, lăsați singuri pe cruce (iar eu sunt împreună cu ei și nu mă pot elibera fără să fie salvați și ei, copiii și frații noștri din Siria). Numai Dumnezeu le-a rămas alături. Și noi, cei care împărtășim cu ei. Hm, bine au procedat oamenii prevăzători din Daraya care s-au temut de noi bombardamente la distribuirea ajutoarelor. Da, era predictibil. Chiar în momentul livrării coletelor, au avut loc, într-adevăr, noi bombardamente cu bombe-butoi (cel puțin 68 și o să mai fie, e deja o rutină). Astea da ajutoare! Regimul e generos. Dar locuitorii din Daraya se încăpățânează să-și învingă frica, mizeria și umilințele, să mai reziste o zi măcar și să nu-și îndoaie genunchii, orice ar fi. Încerc și eu, urmându-le exemplul, căci sunt, oricum, prea înțepenită să mi-i îndoi (cu excepția rugăciunii... deși uneori am senzația că mă târăsc în genunchi și cerșesc la Ziduri, nu la Dumnezeu).

Iar Daraya nu e unica localitate rămasă sub blocadă. Circa un milioan de sirieni trăiesc (mă rog, vorba vine, trăiesc, mai curând supraviețuiesc, deși nici măcar asta nu se întâmplă de multe ori) sub blocade, marea majoritate guvernamentale, impuse de regim (oficial, ONU nu recunoaște decât vreo 600.000 de sirieni sub asediu). Ca să recupereze la capitolul imagine (dovedind o minimă credibilitate) și să câștige timp, regimul a aprobat distribuirea ajutoarelor către localitățile sub blocadă până la sfârșitul lui iunie. Pentru 19 asemenea localități. Cine mai crede ceva? Cine mai așteaptă ceva? Un înalt oficial ONU, Ramzi Essedine Ramzi, emisar special, adjunctul lui Staffan de Mistura în Siria, admite că ajutoarele trimise aerian (din avion) nu sunt ”iminente”, vor fi utilizate doar dacă vor eșua livrările pe cale terestră. ONU a mai expediat aerian cu succesuri astfel de colete la Deir al-Zour (oraș sub blocada Statului Islamic): din 21 de palete lansate din avion 10 nu au fost deloc înregistrate, 7 au ajuns într-un ”no man’s land” și 4 au fost avariate. Până la urmă, au reușit să transporte la Deir al-Zour, 44 încărcături (orez, fasole, năut), apoi încă 10. Mult peste așteptări.

În ciuda măruntelor succesuri, apoca...lipsurile domină. Bilanțul rămâne tragic: aproape 5.000 uciși în luna mai, dintre care 917 civili și 185 copii, după datele Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (OSDO). În particular, au rezultat circa 3.000 morți sau răniți numai din bombardamentele de la Aleppo (oraș și împrejurimi),  în perioada 22 aprilie – 5 iunie, dintre care mai mult de 500 civili masacrați, inclusiv 105 copii, conform OSDO. A fost lovit și spitalul al-Bayan din Shaar (Aleppo), unul dintre ultimele care oferea servicii pediatrice, iar cel puțin 15 persoane au murit în acest atac. Medicii au trebuit să scoată bebelușii din incubatoare ca să-i salveze. Șase spitale au fost bombardate în ultimele două săptămâni în țară, au precizat doctorii de la spitalul al-Bayan. În orașul Aleppo, la scurt timp după bombardarea spitalului  al-Quds pe 27 aprilie, a fost atacat și spitalul al-Hakim, tot unul dintre ultimele care mai avea departamente de pediatrie, iar peste 10 persoane au fost ucise. Statisticile sunt sumbre: 740 de medici/personal medical exterminați în 360 atacuri asupra spitalelor de la începutul războiului, potrivit organizației Physicians for Human Rights. Regimul continuă să se lupte (cu ajutorul Rusiei) cu viermi de trădători și câini turbați de teroriști ca medicii, intelectualii, jurnaliștii, activiștii, femeile însărcinate și bebelușii.

Ce mă mir eu nu e că suferă și mor atâția (și eu cu ei, în sufletul meu), ci că mai sunt doctori (ruine și ei) care operează dintre ruine, din peșteri sau din subterane, acoperiți cu straturi groase de praf, cu cuțitul de bucătărie la nevoie, fără anestezic, la lumina telefonului mobil (dacă reușesc să-l încarce, că nu e curent). Aș vrea eu politicienii noștri și din alte părți să aibă măcar o fărâmă din curajul, responsabilitatea, devotamentul și profesionalismul lor. Însă cei din Occident se limitează și ei la vorbe, nu la fapte. Astfel, Statele Unite au cerut Rusiei să nu mai atace al-Nusra, pentru a nu mai fi bombardați și ceilalți rebeli moderați (ca la Aleppo). Și, totodată, să-și exercite influența de care dispune asupra regimului pentru a respecta acordul de încetare a ostilităților. Senin, Serghei Lavrov susține că Rusia a solicitat rebelilor moderați să părăsească zonele ocupate de al-Nusra, pentru a evita incidentele. Iar Rusia nu s-a oprit la regiunea Aleppo: 23 de civili uciși în Idlib, lângă un spital și 17 în Ashara (Deir al-Zour), la piață, conform OSDO. Și regimul a exterminat 41 de civili în Idlib (în orașul Idlib și Maarrat al-Nu’man), de data asta fără suport rusesc.

Coaliția internațională împotriva Statului Islamic, la rândul ei, se poate lăuda cu mărețe realizări: 30 civili uciși (dintre care 11 copii) în confruntările pentru recucerirea Manbij de la Statul Islamic, un teritoriu de graniță strategic, punct-cheie de aprovizionare pentru Statul Islamic, situat lângă granița cu Turcia, ultima bucățică deținută de jihadiști în zonă. Rebelii  implicați în operațiune, susținuți de Statele Unite, sunt dominant arabi, zic americanii, dar, de fapt, sunt mai mult kurzi de la YPG/Forțele Democrate Siriene, trupe compuse în special din kurzi, plus câteva mii de arabi. Kurzii de la YPG/Forțele Democrate Siriene au fost foarte eficienți în lupta cu Statul Islamic, însă sunt priviți cu reticență, ca o amenințare, atât de turci (care-i asimilează cu PKK și se tem de instaurarea unui stat kurd), cât și de rebelii din opoziție (care-i acuză de colaboraționism cu regimul). Deja au fost uciși 150 de jihadiști, au fost recuperate mai multe orașe și sate din nordul Aleppo, a fost tăiată ultima rută de aprovizionare a Statului Islamic din Turcia prin Manbij și încercuită această localitate, dar și dislocate peste 20.000 de persoane, iar zeci de mii rămași în Manbij se află acum sub blocada Forțelor Democrate Siriene.

În prezent, Statul Islamic trece prin momente dificile. Din cauza distrugerii câmpurilor sale petroliere și a reducerii fluxului de bani (pensii, salarii etc.) dinspre guvernul irakian spre zonele ocupate de Statul Islamic, jihadiștii nu prea mai au cu ce plăti luptătorii. Totuși, deși se strânge lațul în jurul său, Statul Islamic își continuă mărețele sale realizări (chit că rămâne clar la mare distanță în urma regimului sirian la atrocități). De pildă, în Irak de această dată, a răpit 100 de tineri din Fallujah pentru că... nu purtau barbă și nu vroiau să se alăture trupelor Statului Islamic! Din fericire, forțele speciale britanice care asistă acum, din Iordania și Siria, rebelii moderați de la Noua Armată Siriană (proveniți din trupe speciale din vechea armată siriană) au găsit o armă suficent de puternică pentru a distruge Statul Islamic: muzica din filmele indiene îi scoate din minți (ce-or fi alea la ei?) pe jihadiști. Să încerce și cu manele la maxim (pentru noi asta e tortură de nesuportat).

Nicio muzică (în afară de cea lină și mângâietoare a valurilor Mediteranei) nu mai alină trupurile și sufletele celor înghițiți de mare: peste 10.000 din 2014 încolo, după datele ONU. Creștinii merg pe valuri, musulmanii pe sub ele. Și anul acesta, în ciuda acordului dintre UE-Turcia pentru a opri fluxul de refugiați și, totodată, a măsurilor de protecție/salvare luate, s-au înecat 2.800 de oameni, în perioada ianuarie-iunie 2016 (dominant pe ruta Egipt-Italia). Chiar dacă numărul refugiaților ajunși în UE pe ruta balcanică s-a redus, aceștia au folosit alte căi de acces... la Marea Mediterană și unii continuă să încerce să acceseze fundul mării via Grecia: astfel, 330 au fost dați dispăruți în Creta, în ultimele zile. Concret, în cazul Siriei, dacă pierderile de vieți au ajuns la peste 400.000, refugiații ating 6,5 milioane dislocați intern, respectiv aproape 5 milioane extern (și sute de mii rămași în închisori/centre de detenție pe care îi căutăm și acum, din care nu vom mai găsi o unghiuță smulsă să îngropăm).

Cu toate că se aflau în fruntea relocării și primirii refugiaților (50% din total), Statele Unite au acceptat doar 10.000 și au luat efectiv numai 2.192 anul trecut. Comparativ, Canada a admis 27.580, Germania a procesat un milion de aplicații și a preluat 447.336, Liban are deja peste 1 milion (un sfert din populație), Iordania peste 655.217 (unii zic și peste un milion, tot circa un sfert din populație), iar Turcia peste 2,7 milioane. Populația americană a fost întotdeauna reticentă în ce privește primirea refugiaților, începând cu cei evrei din al doilea război mondial. Jurnalistul Fareez Zakaria de la Washignton Post condamnă nu atât absența intervenționismului american în Orientul Mijlociu în timpul administrației Obama (care s-a uitat și nu a văzut mai nimic, deși ne citește toate mailurile și postările pe Facebook și a rămas un președinte-fantomă din punctul meu de vedere), cât lipsa de spirit umanitar: ”Unde e Bernie Sanders atât de preocupat de americanii care nu pot plăti taxele de școlarizare la colegiu, dar parcă destul de indiferent în legătură cu sirienii care nu reușesc să rămână în viață? Unde sunt starurile rock care au cântat odată “We Are the World” și au pus în secenă un concert live umanitar pentru a lupta cu sărăcia din Africa? Milioane de sirieni, bărbați, femei și copii, își părăsesc casele, trăiesc în mizerie și își pierd viața. Unde suntem noi toți?”

Unde suntem noi? Am impresia că nu prea ne dăm seama nici de noi înșine, darămite de ceilalți. Cred că avem toți nevoie de ceva din spiritul medicilor de război din Siria pentru a ne regăsi umanitatea. Și, fiindcă tot vorbeam de doctorii din Siria care lucrează în condiții inimaginabile și își sacrifică viața, la noi, în România, ne confruntăm cu alte lucruri de neconceput (chiar dacă par lucruri comune, cotidiene, obișnuit nu înseamnă normal). După scandalul dezinfectanților diluați din spitale și cel al infecțiilor cu E-coli la bebeluși, 77 de oncologi, un sfert din medicii de această specialitate din România, au fost puși sub urmărire penală. Pentru participarea la un congres... vacanță în India. Sau poate au căutat iluminarea, cunoașterea și pacea (pe care eu nu le voi găsi niciodată). Ia să-i trimit eu la fostul meu șef, guru cred acum în India, să-i învețe asceza într-un ashram, să-i pună la muncă și să scoată și untul din ei! Iar colegii lor (care nu au plecat încă la lucru afară, nici în vacanțe prelungite, nici n-au fost anchetați de DNA) amenință cu greva. În România, deși nu e război, nici dictatură, ne putem lăuda cu un deficit de 42.000 de cadre medicale. Bolnavii rămân desigur, adică probabil, ai nimănui și sunt plimbați de colo colo până mor ca Domnul Lăzărescu din filmul lui Cristi Puiu. Și Domnul Lăzărescu e fiecare dintre noi. La fiecare confruntare cu sistemul sanitar.

De asemenea, să nu o uităm pe Delia Marina Podea, șefa secției de psihiatrie a spitalului din Arad, un român model, tipic pentru o țară-fantomă (și nu, nu e vorba de Transnistria, republicile Lugansk și Donețk, Oseția de Sud, califat, ci de însăși România). Doamna Podea e o maestră autentică și inegalabilă a falsificării, la competiție cu fostul premier Mickey Mouse Copy-Paste: pensionări false pe caz de boală (cu șpăgi), racolare falși pacienți (sub pretextul pensionării pe caz de boală) și utilizarea lor pe post de cobai pentru falsa testare a unor false medicamente (firmele sponsor ale studiului îi solicitau un număr cât mai mare de pacienți și rezultate favorabile, indiferent de realitate sau dacă pacienții chiar se prezentau la doctor). Acordul de participare la studiu era obținut fie prin minciuni, fie prin falsificarea semnăturii. Mulți bolnavii nu sufereau de afecțiunea pentru care se testa medicamentul. Dacă starea pacienților se agrava în urma experimentului, se prelevau probe de la alte persoane care confirmau un impact pozitiv al medicamentului. Sunt implicate și alte 50 cadre medicale și spitale din toată țara. La fel, merită pomenită șefa ATI, Laura Constantinescu de la spitalul Pantelimon care făcea o economie nejustificată la sondele de aspirație,            cerând să fie refolosite și primejduind viața bolnavilor (prin infecții nosocomiale). Ori Dan Straja, managerul Institutului Oncologic Bucureşti şi Bogdan Păltineanu, fostul manager de la „Ana Aslan” (actualmente la spitalul Bagdasar-Arseni) care primeau şpăgile ascunse în reviste, mita fiind negociată pe bileţele distruse ulterior.

Asemenea români merită să fie promovați și în articolele din media oficiale siriene unde se vorbește ce bine și frumos e în țară, ce fericiți sunt copiii, ce mult îl iubesc pe mărețul și gloriosul conducător, ba chiar, recent, că turismul e în creștere! Poate au fost deja niște medici și politicieni-fantomă români în vacanță în Siria. Dacă nu, să nu rateze ocazia. De asemenea, personaje de prestigiu ca acestea ar trebui să apară în campaniile de propagandă rusești la adresa României. Trăiască trolii! Odată cu amplasarea scutului antirachetă de la Deveselu, criticile rusești la adresa României s-au amplificat. Într-un nou documentar de propagandă (”Capcana europeană”, filmat la Deveselu și într-un cartier sărac bucureștean și difuzat de canalul TV Rossia 1), România este prezentată ca o ţară din lumea a treia, fără semnal la telefoane mobile, fără gaze, unde situaţia s-a înrăutăţit după aderarea la Uniunea Europeană. Totodată, ne-am bucura dacă partidul anti-imigrație Alternativa pentru Germania ar include în campanie astfel de ”paraziți sociali” românești de top, nu doar imagini cu fotomodele din România. Și senatorul american John McCain și-a adus aminte de România recent. Analizând posibilitatea ca rățoiul Donald Trump să fie ales preşedintele Statelor Unite, acesta apreciază că statul de drept american nu va eșua indiferent cine va câștiga alegerile: „Avem un Congres. Avem o Curte Supremă. Noi nu suntem România”. Și totuși, noi l-am ales pe Iohannis, nu pe rățoiul Donald!

Apropo de Iohannis, acesta se arată îngrijorat de blocajele investigațiilor referitoare la crimele împotriva umanității comuniste și la cele de la Revoluție. Mai mult, Iohannis susține că, similar problematicii Holocaustului, ”avem nevoie de o legislaţie care să interzică orice negare a crimelor comunismului. O astfel de lege trebuie să sancţioneze şi tendinţele de articulare a cultului persoanelor care se fac vinovate de promovarea abuzurilor pe criterii politice în vremea comunismului.  Numai aşa arătăm că am înţeles drama trecutului totalitar şi că apărăm principiile după care se ghidează statul de drept.” Da, așa e, din nefericire, „românii se trag mai mult din comunism decât din daci şi din romani“, spune și Lucia Boia în cartea „Strania istorie a comunismului românesc (şi nefericitele ei consecinţe)“. Deocamdată, nu suntem capabili să ne asumăm complet trecutul și, încă bântuiți de fantomele și demonii comunismului, (re)alegem candidați penali (de exemplu, Cătălin Cherecheș – Baia Mare, Robert Negoiță – sectorul 3 București, Gabriel Mutu – sectorul 6 București, Mircia Gutău – Râmnicu-Vâlcea, Lia Olguța Vasilescu - Craiova, George Scripcaru – Brașov, Dorin Florea – Târgu Mureș, Mircia Muntean – Deva, Liviu Dumitru Voiculescu – Cungrea, Constantin Sava - Urziceni) și/sau ostili statului de drept, ne purificăm cu o mătură de paradă (ca la Gabi Firea... e în firea noastră) și mușcăm din micul electoral (până și Nicușor Dan, în speranța că va fi popular!). Să nu ne mirăm că rămânem mici și murdari, chiar dacă vom intra în Cartea Recordurilor pentru cel mai mare mic.