Se afișează postările cu eticheta Piata Universitatii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Piata Universitatii. Afișați toate postările

miercuri, 11 noiembrie 2015

Ne arde de schimbare: aghiasma rock și anti-sistem pentru posedații de la Antenuțe și Patriarhie, ieșirea din hybrisul unor ”maimuțoi implementați” și... dorul de Coposu



Protestele anti-sistem din România au scos la lumină, din flăcările și cenușa de la Colectiv, o dorință disperată de schimbare (similară manifestărilor de anul trecut, apărute din solidaritate cu votanții din diaspora). Să fie o altfel de politică și de societate (ah, deja m-am săturat și de cuvântul ăsta, utilizat excesiv, ritualic, până s-a demonetizat, deși am încercat mereu să fiu ”altfel”, nu ”another brick in the Wall”). ”Ne schimbăm doar atunci când durerea de a rămâne ca mai înainte este mai mare decât durerea de a ne schimba” (Dr. John Townsend). Credeți că ”ne-ați ars pe toți”? Ne-ați ars, dar nouă ne arde de schimbare. Pasărea Phoenix trebuie să renască din cenușa de la Colectiv. Se insistă că trebuie să dăm restart/reset întregii clase politice. Însă, în același timp, se înțelege și se transmite nevoia de schimbare interioară: ”Dacă noi nu ne schimbăm, nici pe ei nu îi schimbăm”. ”Singura soluție / Propria evoluție”. Revoluția este, de fapt, propria evoluție.  
În ce mă privește, dacă am reușit să schimb ceva pe lumea asta, a fost chiar faptul că m-am străduit tot timpul să nu mă las schimbată. Am luat supradoză de: ”asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Ce ne învață sociologia? Să ne adaptăm. Ce ne învață comunicarea? Negociem, nu spunem niciodată NU. Las-o baltă, Madame Dezastru! Merge și așa. O să te obișnuiești. Toate sunt la fel. Tu ești de vină. Moarte intelectualilor și dușmanilor poporului!” Am avut (și am) nenumărate căderi, cedări, (auto)negări, crize de conștiință, oscilații, dar m-am chinuit mereu să mă regăsesc, să nu-mi pierd identitatea (și odată cu ea și sufletul). Am fost (și mai sunt) tot felul de zombie, fantome, legume, animale și gunoaie, de nu mai știu cu care lighioană anume sau mizerie să mă identific. Am pierdut șirul etichetelor și epitetelor, amintesc doar câteva... ”nebună”, ”maimuță posedată”, ”femeie născută la sindrom premenstrual”, ”catastrofă”, ”dezastru”, ”cățea turbată”, ”vacă proastă”, ”băsistă”, ”intelectual de-al lui Băsescu”, ”sclavă obraznică”, ”băgăcioasă”, ”Vampi”, ”Fata lui Dracula”, ”golancă”, ”ciumpalacă”, ”homosexual” (care critică mari filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Becali), ”teroristă”, ”trădătoare”, ”jegoasa de la nouă”, ”curvă” finanțată din diaspora etc.
Uneori, m-am transformat în monștri: m-am confruntat cu tentative și începuturi de rinocerizare din neatenție și din incapacitatea de a gestiona o stare de șoc. Când nu am simțit nimic (nici că vreau să dispar complet, căci m-am săturat de abandonul pe cruce și comunicarea imposibilă cu Zidurile interioare și exterioare), m-am prefăcut că-mi pasă (inclusiv acum). Am mințit că-mi pasă și nu-mi pare rău. ”Je ne regrette rien”. Așa era corect. Așa era normal. Ce e corect? Ce e normal? Noi înșine atâta timp cât facem eforturi (sistematic, fără să renunțăm, indiferent de ce se întâmplă) să sfidăm legea lui Big Brother și să calculăm ”2+2=4”. Adică să respectăm și să aplicăm lucrurile simple, de bun simț (foarte greu în practică, într-adevăr).
Recunosc, pentru mine a fost și este foarte dificil (am impresia că trebuie să fac mereu imposibilul). Sunt alții care calculează ”2+2=4” cu grația și dezinvoltura specifice tinereții (fizice și mai ales spirituale). Și reușesc să-i inspire și pe ceilalți (pe mine, de pildă). Astfel, Kinga Hadi, o fetiță de 16 ani, elevă de liceu, a izbutit să strângă mii de oameni la protestele din Oradea (cei mai mulți ieșiți vreodată în acest oraș la o manifestație). De asemenea, o tânără româncă aflată în Marea Britanie, Andra Lucia Marinescu, a luat avionul de la Londra și a venit să protesteze alături de românii din București. Nu știu dacă a apucat să-l întâlnească pe Iohannis. Interesant, Iohannis a ”convocat” la consultări o parte din societatea civilă, exclusiv din București și după criterii nu tocmai clare și transparente. ”Ideea consultării societății civile de către președintele Klaus Iohannis este bună în sine și ține de esența democrației. Modul în care a fost transpusă în practică a fost lamentabil. Mai întâi e fără rost împărțirea în societate civilă (înțelegând prin asta socieatea civilă instituțională, cea cu acte) și protestatari, de parcă primii n-ar fi și ei în stradă, iar cei din urmă n-ar fi tot societate civilă. Cine are interes să creeze un fals conflict aici? Apoi, a fost formularea conform căreia președintele ”convocă”, în loc să ”invite”. Felicitări tuturor celor care, ca răspuns, l-au invitat (nu l-au convocat) pe domnul președinte în Piața Universității”, comentează Mihai Goțiu. Iohannis a ajuns în Piață abia duminică seara. Reacțiile protestatarilor au fost divizate: unii l-au huiduit, cerându-i demisia, alții l-au implorat să scape țara de hoți, întrebându-l în același timp de ce nu au fost invitați la Cotroceni, chiar dacă au trimis petiții.

Nu știu cât citește și răspunde Iohannis petițiilor (mie nu mi-a oferit niciun feedback la cea privind stoparea crimelor împotriva umanității în Siria de mai bine de jumătate de an, deși am făcut greva foamei și am revenit cu nenumărate mesaje), în schimb Antenuțele și-au plecat urechile și microfoanele la vocea străziii, definită ca un alter-ego și oglindă a publicului și a jurnaliștilor înșiși. ”Box populi, box dei”. Gâdea invită protestatari în studio (acest lucru se întâmpla și în 2102-2013, dar, de regulă, erau dintre cei care urlau cu spume la gură ”Jos Băsescu! Jos dictatorul!”, altfel erau omniprezenții, omniscienții și omnipotenții jurnaliști de-ai casei (Badea, Ciutacu, Oana Stancu, Radu Tudor etc.) care înfierau în continuu, cu ”mânie proletară” și cu forța implacabilă a unei justiții divine pe ”dictatorul” Băsescu și ”băsiștii” lui). Mai mult, într-un simulacru de participare democratică, moderatorul Gâdea cheamă publicul la o consultare pe Facebook pentru desemnarea celui mai potrivit premier. Pagina lui de Facebook are și o cover photo cu #Colectiv și o lumânare pe fond negru.  
Uluitor, Antenuțele își dau și ele cu aghiasmă și mir anti-sistem. Și cu o spoială de decență. La câtă mizerie s-a adunat acolo, nu cred că mai au vreo șansă să curețe ceva. Trebuie să admit, am renunțat la TV din 2012, de când Handicapatos a realizat o proFUNDă ANALiză, arătând fundul premierului Boc  în emisiunea lui (iar Căcărău Antenescu a comentat evenimentul cu CURaj și aCURatețe). Mai deschid televizorul o dată pe an câteva minute (și îl închid apoi imediat pentru că mă apucă frisoanele, mă ia cu leșin și-mi vine să vomit). Uau, a devenit Gâdea anti-sistem! Am trăit, ă, am murit s-o văd și pe-asta (că tot mor, mă tot omoară politica asta, bine că sunt fantomă și eu acum, însă altfel de fantomă, Don Quijote-fantomă castrat și fără vise!). Bravo, Gâdea s-a adaptat, a învățat ceva din sociologie, nu ca Madame Dezastru.
Și că tot vorbim de media, sub valul schimbării, i s-a cerut demisia (de către colegi și protestatari) și Laurei Georgescu, ”mâncătoarea de coaie” de la CNA (cea care amenința colaboratorii că îi calcă pe părțile sensibile), judecată pentru abuz în serviciu și care nu pare să dea vreun semn că s-ar retrage. Pentru asemenea performanțe merită o majorare de salariu/șpăgi, logic, nu? Eu una subscriu la mesajul lui Mircea Cărtărescu: ”La fel de infestate de mafioţi şi de lichele ca şi lumea politică, aparţinând uneori unor securişti şi infractori dovediţi, televiziunile au fost permanent în slujba grupărilor politico-economice care-au confiscat România. Au servit ca instrumente de şantaj, de defăimare, de calomnie, de împroşcare cu noroi nu doar a adversarilor politici, ci a tot ce e valoros în această ţară. Au promovat un limbaj suburban, de o violenţă pamfletară fără limite. Au indus dispreţul pentru educaţie şi cultură prin promovarea unor emisiuni kitsch, la a căror vedere ţi se face ruşine că eşti om. Au propus ca modele «vedete» din cea mai joasă moral şi spiritual lume cu putinţă, indecentă din toate punctele de vedere. Această mocirlă în care s-au scufundat televiziunile nu mai poate continua. Nu sunt pentru cenzură, ci pentru o integrare a televiziunilor în planul unei societăţi mai bune. Căci, oricât de naivi ne-ar crede unii, e absolută nevoie să visăm acum la o lume mai bună. În definitiv, dacă nu acum, atunci când?”

Schimbarea ar trebui să vizeze și modul în care se predă religia la școală, precum și, mai larg, instituția bisericii. Din păcate, unii profesori de religie au continuat să susțină la ore că prin ascultarea muzicii rock intri sub influența duhurilor necurate, victimele incendiului au păcătuit și au ajuns posedate de demoni pentru că au mers la club și au ascultat rock, așa că acestea își merită soarta. Profesorul de religie Ioan Iscu de la Colegiul „A. D. Xenopol” (unde s-au înregistrat și victime ale incendiului de la club) a împărțit elevilor inclusiv nişte texte care pretindeau că muzica rock este satanică şi că scopul ei este acela de a-i îndepărta de religie pe adevărații creştini. Printre satanici, The Beatles, Eminem și Lady Gaga! La Şcoala Centrală din Bucureşti o profesoară i-a criticat pe cei care au ales să petreacă seara în clubul Colectiv şi a făcut aluzie că ar fi fost pedepsiţi de Dumnezeu. Unul dintre profesorii care predă religie la Colegiul de Informatică ”Tudor Vianu”, Leonard Ioan Prunoiu, i-a pus pe copii să facă un exerciţiu de imaginaţie şi să se gândească cum ar proceda Fecioara Maria dacă ar fi invitată la clubul Colectiv sau la protestele din Bucureşti. Eu cred că ar scutura din cap (plete) în timpul unui concert și, respectiv, ar flutura steagul la proteste, ar aprinde o lumânare și ar spune o rugăciune, dar de ce mă pun eu la mintea unor profesori de religie? Parcă ar fi și (unii dintre) ei posedați. Să le dăm un pic din aghiasma anti-sistem și rock (bună și pentru Antenuțe)?
Precizez, îmi place rockul (de la ”satanicii” The Beatles, The Doors, Pink Floyd, la Nirvana, Muse sau Rammstein), merg în Vamă cu cortul, sunt creștină, cred în Dumnezeu, sunt pentru transmiterea unui spirit creștin prin educație și predarea religiei în școli, dar nu așa. Spirit creștin înseamnă să asimilezi muzica rock/pop/hip hop cu Satana, să faci discriminare, să sperii copiii cu păcatul/pedeapsa/focul Gheenei/posedarea demonilor din dovlecii de Halloween (în loc să vii cu cu exemple de credință, fapte bune, gesturi de iubire și sacrificiu creștin)? Din păcate, B.O.R. ca instituție s-a decredibilizat nu doar prin modul de predare a religiei în școli și prin reacția la tragedia Colectiv, ci și prin implicare politică, alocare masivă și netransparentă de bani de la bugetul local/central pentru fantasmagorii neconforme cu spiritul creștin ortodox precum Catedrala Mântuirii Neamului (spre deosebire de bisericile maramureșene, bucovinene sau cele în stil brâncovenesc din Țara Ronânească), inflație de biserici (sunt sate unde există mai multe biserici decât locuitori!), corupție și lux orbitor... specific creștin, îndeosebi Domnului Iisus Hristos.
În legătură cu reformarea B.O.R. în sens restrâns, ca instituție și, în sens larg, ca unitatea credincioșilor, Andrei Pleșu, spirit creștin, însă critic (constructiv), recomandă: ”Dacă tot se vorbeşte de schimbare, ar fi, poate, momentul, să aşezăm şi Biserica, adică pe noi toţi, în acest orizont. Nu e vorba de reforme „revoluţionare“, de apostazii la modă, de gesturi mari. E de umblat, pînă una alta, la detalii, la o nouă stilistică a atitudinii. Îl invoc, iarăşi pe Nicolae Steinhardt, cu propunerea de a lua exemplu de la Duhul Sfînt însuşi, „carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă“.”

Și, dacă vorbim de schimbare, de ce nu s-ar inspira societatea, instituțiile și politicienii de azi (și cei care vor să intre în partide noi sau nu) de la Corneliu Coposu, liderul țărănist creștin-democrat care a reușit să îmbine politica cu moralitatea? La instalarea comunismului, Coposu a fost etichetat ca ”dușmanul poporului”, ”terorist”, ”trădător”, ”bandit” și azvârlit 17 ani în închisoare (dintre care 8 la izolare), împreună cu nevasta (care a murit la scurt timp după eliberare) și șeful său, Iuliu Maniu (mort în pușcărie). Deși a fost torturat crunt, nu a depus mărturii mincinoase, de exemplu împotriva lui Lucrețiu Pătrășcanu, cum i s-a cerut. La fel ca zecile de mii torturați până la moarte din Siria, din fotografiile lui ”Caesar”, nu putea fi recunoscut când a fost eliberat (și să compari pozele înainte și după e mult prea dureros). Însă bustul său din Piața Revoluției reproduce imaginea de la ieșirea din închisoare, spun surorile: ”Este exact figura lui pe care o avea atunci când a ieşit din închisoare şi se chinuia să vorbească. Făcea ochii mari ca să se poată exprima. Noi am izbucnit în plâns când am văzut statuia, pentru că am revăzut scena când ne aştepta el la Valea Călmăţui după ce a fost eliberat. L-am anunţat că venim şi ne aştepta în staţia de autobuz. Cămaşa îi flutura pe el ca pe o sperietoare de ciori. Era ras în cap şi i se vedea ţesătura în dinţi de fierăstrău a oaselor din cap. Printre buzele supte, i se vedeau dinţii mari. Vorbea rar, de-abia nimerea cuvintele. Şi apoi glumea: „Gândurile îmi merg mult mai repede decât mă pot eu exprima“.” Surorile l-au primit cu drag, chiar dacă era un vierme de trădător, bolnav și traumatizat, și îi păstrează și acum memoria.
Nici mama lui nu l-a recunoscut, dar el se gândise tot timpul la ea în acești 17 ani și nici nu ar fi putut s-o ignore având în vedere că era înjurat nonstop de mamă, după cum el însuși mărturisea ironic. Etichetele și epitetele nu poți să le iei decât la mișto și/sau ca titluri de glorie. Despre torționarii săi din închisorile comuniste, Coposu gândea că s-au dezumanizat prea mult pentru a mai fi judecați, coborând la un nivel subuman și devenind, astfel, iresponsabili, similar bolnavilor psihic. În prezent, acești torționari de treabă, bătrânei altminteri simpatici, au pensii speciale și afaceri mai mici sau mai mari, își plimbă liniștiți cățelul și joacă table cu vecinii, iar, când sunt intervievați, sparg camera/capul reporterilor (de exemplu, Vișinescu). Nu știu exact cât au fost de conștienți, ce traume și deficiențe educaționale avea fiecare, în ce măsură au executat un ordin (unii mai zeloși, depășind orice așteptări și imaginație ca la Pitești, alții mai puțin) și în ce măsură au crezut în el, cât a fost o obișnuință sau o practică (și probabil că au acceptat astfel de practici ca să nu fie respinși de sistem, asemenea sisteme produc asemenea personaje și practici) și nici cât le-a părut de rău (mai curând nu, cu mici excepții). Nu putem generaliza, nu putem judeca suflete ca Dumnezeu, ci numai fapte. Totuși, eu cred că acești torționari de treabă din România și de pretutindeni ar trebui judecați nu doar moral, ci și penal, împreună cu liderii lor, astfel încât să ne purificăm ca societate și să ne delimităm de trecut, asumându-ne și condamnând greșelile, iar crimele împotriva umanității nu ar trebui să se prescrie niciodată.
După eliberare, Coposu n-a putut să lucreze altfel decât ca muncitor, a rămas sărac și a locuit la surorile lui. În plus, a fost permanent hăituit și hărțuit de securiști. După revoluție, din păcate, situația lui nu s-a schimbat prea mult: a fost ținta ”minerilor” de peste tot, tratat ca ”fosilă”, ”piele pergamentoasă”, ”vânzătorul Ardealului”, ”amantul Doinei Cornea” (în opinia regretatului Vadim). Și totuși, Coposu și-a păstrat credința și a continuat lupta, refuzând compromisurile. Iar lumea a ieșit pe străzi cu zecile de mii la moartea sa, poate și cerând iertare pentru trecut. Moștenirea lui Coposu ”scopul nu scuză mijloacele” (atipică pentru noi, românii) l-a ajutat pe Emil Constantinescu să câștige alegerile din 1996 în fața lui Iliescu.  Personalitatea lui Coposu s-a înscris în istorie, pentru că a îndeplinit o triplă continuitate, după cum arată Radu Preda, președinte IICCMER: 1. continuitate fizică, apostolică, specifică foștilor deținuți politici prin simpla lor rezistență biologică 2. continuitate ideatică, politică prin dorința de democrație și orientarea pro-NATO și UE (mai modernă și mai actuală decât a liderilor postcomuniști de atunci) 3. continuitatea carcaterului, a liderului, a omului cu principii (deși a fost urât, disprețuit și respins de noua putere tocmai pentru că era altfel). Și chiar a profețit la începutul anilor 90 că peste 20-25 de ani România va fi condusă poate de fesenei de stânga și de dreapta. A fost un vizionar și a avut dreptate. Știm noi, dreptate și niciun drept. E valabil și pentru noi.
Prea multă mizerie materială, morală, culturală... Care nu se mai poate curăța oricâte dușuri faci sau oricâte găleți de gheață îți torni în cap... pentru campania Ice Bucket de strângere de fonduri pentru bolnavii de scleroză laterală amiotrofică, desigur, adică probabil. Dorin Tudoran reflectă inspirat hybrisul ”original” al clasei politice din Românoa: ”Așa cum România suferă încă de o “democrație originală”, clasa politică românescă este măcinată de un soi “original” de hybris, hamartia ori tragic flaw. Politicienii români nu sfidează zeii, căci ei sunt dumnezeii zilei. Clasa politică românească sfidează omul. Și un asemenea hybris nu poate fi pedepsit nici de Dumnezeu, nici de Diavol.” Eu nu am intenționat să devin o ”zeiță” dâmbovițeană ca Udrea & Co., dar am experimentat și doi ani de politică, la PNL, atunci când eram studentă, în ideea de a mă implica din interior și de a susține democrația fragilă din România (am tot povestit, am fost dezamăgită, deși nu îmi făceam mari speranțe). Acum, pe de o parte am toate motivele să nu am încredere și să manifest rețineri (nu vreau să mă murdăresc și mai mult), pe de altă parte nu doresc să-mi limitez libertatea de expresie prin înregimentare într-un partid fie și de Macovei sau Copoși (singura limită a libertății de expresie să rămână bunul simț al fiecăruia, în măsura în care îl deținem). Și nu aș primi automat eticheta de ”traseistă” (singura care-mi lipsea)? Poate că, dacă voi vedea mai mulți în politică în spiritul lui Coposu și mai puțini zei, din ăștia dâmbovițeni, nu olimpieni, ci ”maimuțoi implementați”, vorba lui Vanghelie, va fi, în sfârșit, o terapie eficientă de purificare pentru mine. Și pentru România.

The day we give in is the day we die” (The Day We Die, Goodbye to Gravity). Și poate nici atunci.















vineri, 6 noiembrie 2015

Corupția ucide! ”Zbor deasupra unui cuib de cuci”... oferiți șpagă împreună cu caltaboși, palincă ori cavouri



”Suntem în ţara din care Caragiale a fugit exasperat, ţara în care Eminescu şi-a pierdut minţile, ţara care a refuzat, iresponsabil, oferta făcută de Brâncuşi, la bătrîneţe: aceea de a-şi lăsa întreaga operă compatrioţilor săi. Ţara care şi-a omorît elitele în puşcărie, ţara în care n-au mai vrut să se întoarcă Mircea Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, George Enescu. Ţara din care pleacă, mereu, tineri excepţionali şi nu doar ca să se căpătuiască, ţara care furnizează Europei milioane de muncitori cu ziua, prost utilizaţi şi prost plătiţi la ei acasă. Nu pot decît să sper că, sub această pojghiţă de mizerie, există şi o altă ţară, ţara unor oameni cuviincioşi şi cinstiţi, ţara celor care ştiu să se respecte între ei şi să nu se lase manipulaţi de cîteva trupe barbare de oameni stricaţi şi stricători de suflete.” (Andrei Pleșu)

În maniera lui unică și inegalabilă, autentică și originală (că doar la asta e, din păcate, original), îndată ce a fost prins cu Ghinda de Aur în sac de DNA, veverița Scrat din Ice Age, campioana dezastrelor neasumate, premierul Ponta Copy-Paste (Copy-paste la doctorate, facturi și rapoarte) s-a încurcat în minciuni ca de obicei. Dacă în decembrie anul trecut, declarase că demisionează (”voi demisiona dacă DNA cere urmărirea mea penală” http://www.gandul.info/politica/ponta-in-decembrie-voi-demisiona-daca-dna-cere-urmarirea-mea-penala-ce-a-spus-premierul-azi-14407120), a revenit ulterior, anunțând că nu demisionează, după ce Parlamentul a făcut scut în jurul lui pentru a evita începerea urmăririi penale (în cazul conflictului de interese, căci pentru dosarul Turceni-Rovinari a fost inițiată deja urmărirea penală).

Incredibil, în stilul lui subtil și bine organizat, Ponta a dat (sistematic) copy-paste și facturilor și rapoartelor de activitate! În plus, a confundat procesele civile de incompatibilitate și acționarea în justiție a ANI declanșată de Iohannis cu urmărirea penală. S-a victimizat că asupra lui s-a comis ”o lovitură de stat” și, captiv în continuare în discursul anti-băsist, a pasat responsabilitatea: numai Băsescu e de vină. Jos Băsescu, jos dictatorul! Și s-a plâns că guvernul ales prin vot e pe punctul să fie spulberat de un procuror: ”Dacă credeţi că este un bun precedent ca un Guvern să se schimbe prin voinţa unui procuror, este foarte grav” http://adevarul.ro/news/politica/gorghiu-domnule-ponta-veti-pierde-puterea-tariceanu-raspunde-cand-vorbiti-legitimitate-uitati-oglinda-1_557aa20ecfbe376e35350f71/index.html?utm_source=newsletter&utm_campaign=Guvernul+Ponta+r%C4%83m%C3%A2ne+%C3%AEn+func%C5%A3ie.+Mo%C5%A3iunea+de+cenzur%C4%83+a+PNL+a+fost+respins%C4%83&utm_content=Newsletter-220106-20150612

Nu ridicarea imunității unui politician reprezintă ”lovitură de stat” în România, ci minciuna, impostura, lipsa de respect față de cetățean, corupția și atacurile la adresa statului de drept.

Scrat Copy-Paste ar fi trebuit să demisioneze pentru atâtea lucruri încât am pierdut șirul: atacurile la adresa statului de drept (Curtea Constituțională, ANI, DNA, Avocatul Poporului), încercările de demitere intempestivă și nejustificată a ”dictatorului” Băsescu în 2012, plagiat, corupție, apărarea penalilor, scandalul votului din diaspora (2014), tragedia de la clubul Colectiv (2015). A trebuit să curgă sânge ca să se dea la o parte, îmi pare rău, e o victorie amară, pe care cu greu o poți sărbători în acest context.

În România, totul pare haotic și impredictibil, cu excepția șpăgilor. Deși, și în cazul șpăgilor, există unele performanțe pe care eu nu mi le-aș fi putut imagina: șpăgi caltaboși și palincă (unicul și inegalabilul, autenticul și originalul, Decebal Traian Remeș), șpagă ceas cu cuc (cred că ceas avea, de fapt, dar cucul îi lipsea), ba chiar cineva a poftit la o șpagă cavou (cred că au încercat mai întâi să se-nțeleagă: Domne, nu vrei și mata niscai caltaboși de-ți lingi degetele, o palincă sau o țuiculiță de la mamaie, de la țară? Nu, domne, am deja. Sau un ceas cu cuc? Nu, am și ceas, și cuc. Sigur? Da. Am nevoie decât de un cavou. Și, culmea, l-a primit!).  Cele mai penibile spagi TOP 10

Deci decât, nici măcar șpăgile nu sunt întotdeauna predictibile. Avem parlament și guvern de penali, se redeschide dosarul Mineriadei, dar se clasează cel al Revoluției, condamnăm comunismul și mineriadele cu Iliescu președinte de onoare la PSD, ”disident” și ”martir” al comunismului, desigur. Internațional, suntem la fel de credibili precum Cafeneaua VIP-urilor din Iași, după incendiul din Colectiv, care se laudă că e cea mai „dotată“ cu stingătoare, deşi a fost amendată pentru risc de incendiu. Peste 90% dintre cluburi nu îndeplinesc standardele minimale de funcționare și prezintă riscuri pentru clienți. Nu pot să cred, în România, nu în Siria, puștii dispar în flăcări pentru că au avut imprudența să... meargă la un club. Aș fi vrut eu să fie focul sacru care iluminează, însă, din păcate, este cel care face scrum.

Și totuși, sunt și altfel de români, să nu-i uităm: în loc să calce bezmetic peste cadavre în flăcări și să se împingă împreună cu ceilalți pentru a ajunge până la unica ușă asediată de tineri disperați, doi titani din România, Adrian Rugină şi Claudiu Petre au intrat înapoi în clubul Colectiv pentru a-i salva pe prietenii lor, sacrificându-se ei înșiși. Preotul ieşean Ioan Florin Florescu evocă emoționant sacrificiul lor: „M-am jucat toată copilăria mea, la ţară, cu bostani scobiţi, cărora le făceam din fasole dinţi de schelet. Fără să am habar că asta se chema „Halloween”. (... ) Nu am ştiut că le atrăgeam moartea, aşa cum, uite, aflu astăzi de la părintele Savatie, care ştie mai bine cum stă treaba cu bostanii şi simbolurile. (...) Am fost şi la concerte de rock când eram tânăr, apoi a trebuit să o las pe fiică-mea să meargă, ba i-am cumpărat chitară electrică şi tobe, până s-a plictisit de rock. (...) Băieţii aceştia (Claudiu și Adrian) nu au ştiut cât de periculoşi sunt bostanii şi muzica rock. Nu ştiau ei nimic despre moarte şi simbolurile ei, dar ne-au învăţat ceva despre viaţă şi dragoste. (...) S-au întors în foc de două ori pentru aproapele lor. Eu nu ştiu dacă m-aş fi întors măcar o singură dată. Ei au împlinit cea mai mare poruncă a lui Iisus: „nu este dragoste mai mare ca atunci când cineva îşi pune sufletul pentru aproapele lui”. Eu nu sunt în stare să o împlinesc nici pe cea mai mică. Nu s-or fi jucat ei de-a lumina, dar sufletele lor curajoase s-au făcut cu totul lumină. Mă plec cu cutremur în faţa jertfei lor, ca şi cum ar fi intrat în foc să-mi salveze copilul. Când m-or urmări să mă arunce în foc demonii bostanilor, aş vrea să am şi eu curajul şi dragostea lui Claudiu şi Adrian.”

La protestele din Piața Universității, apărute din solidaritate cu victimele și eroii de la Colectiv și pentru reforma clasei politice, atmosfera nu e numai civilizată, ci și surprinzător de liniștită, de parcă ar fi un moment de reculegere prelungit la nesfârșit (poate mai potrivit în acest context). Și când au venit pompierii la club și au găsit cadavre fumegânde, era liniște, se auzeau doar telefoanele sunând sau vibrând. Se scandează rar și puțin (comparativ cu celelalte manifestații): ”Colectiv”, ”România”, ”Libertate”. Unde sunt anti-băsiștii furibunzi, cu spume la gură, care urlau ”Jos Băsescu! Jos dictatorul”, indiferent de tema protestului? Din mărturiile participanților, am înțeles că au încercat și acum unii să se infiltreze și să deturneze protestul prin instigarea anti-Iohannis, dar, Slavă Domnului, au fost ignorați.

Mă uit în jur și văd foarte mulți tineri, marea majoritate (eu mă identific cu o babă inutilă, bacterie putrezită, mizerie frustrată și neînțeleasă și Don Quijote-fantomă castrat și fără vise), lume eterogenă, dar unită prin revolta anti-sistem. Nici pancarte nu mai sunt atât de numeroase ca altă dată, mai mulți tineri le-au împrumutat pe ale mele și s-au pozat cu ele: ”Corupția ucide!” – sloganul foarte inspirat și relevant al campaniei actuale, apoi ”Adio, dottore Copy-Paste, MANGa cum laude!”, ”Ponta minte, fură, plagiază, atacă statul de drept. Și numai Băsescu e de vină”, ”România lui Ponta = Ice Age. Ponta = Scrat = Campionul dezastrelor neasumate”, ”Ridicarea imunității = ”lovitură de stat”? Minciuna, impostura și corupția = lovitură de stat”, ”Vă condamn, deci gândesc. Gândesc, deci exist. Exist, chiar dacă nu apar la Antena 3”). Eu, de regulă, nu particip la proteste fără steagul României și pancarte. Astea sunt standardele mele minimale de protest.

Și cine a zis că protestele nu dau rezultate? În România, cel puțin, în 2012-2013 am reușit să demitem guvernul Boc din solidaritate cu Raed Arafat, apoi am stopat ACTA și Roșia Montana (2013), am întors rezultatul favorabil lui Ponta către Iohannis din solidaritate cu românii din diaspora, împiedicați să voteze (2014) și anul acesta am obținut înlăturarea guvernului Ponta, din solidaritate cu tinerii arși de vii la clubul Colectiv. Cele mai bune rezultate le-am realizat din solidaritate, așa că să continuăm, conștienți că persoanele se schimbă mai ușor din funcții decât sistemul. Și aș vrea să vedem și solidaritatea internațională, nu numai locală. De ce? Simplu, ”lumea nu se va sfârși din cauza celor care fac rău, ci din cauza celor care se uită la ei și nu fac nimic” (Einstein)”.











joi, 3 octombrie 2013

UNIȚI, SALVĂM ROȘIA MONTANA!



Povestea cu Roșia Montana e veche din anii ’90, dar destul de controversată. Eu una citisem de-a lungul timpului articole mai curând favorabile proiectului inițiat de RMCG în ”Capital” (ex. Tot ce trebuie să ştii despre proiectul minier de la Roşia Montană ) și chiar ascultasem acum câțiva ani opinia de expert a unei cunoștințe de la Ministerul Mediului, persoană serioasă, competentă și incoruptibilă care fusese la început contra exploatării miniere de la Roșia Montana, iar ulterior pro, după o vizită pe teren (care-i dezvăluise mizeria șocantă a oamenilor de acolo, lipsa lor de perspective în afara locurilor de muncă oferite de RMCG, precum și tehnologiile performante de neutralizare a cianurii, văzute direct, la fața locului).

M-am decis, totuși, să particip la protestele de stopare a proiectului ”Roșia Montana” după ce am citit (relativ recent) raportul Academiei Române, defavorabil inițierii exploatării miniere din motive de afectare a patrimoniului cultural-istoric (ex. zona arheologică Alburnus Maior, comunitatea Roșia Montana veche de 2000 de ani) și a dezvoltării durabile (problemele (reale!) ale populației locale care se zbate în sărăcie, fără perspective de viitor, pe termen mediu și lung, în loc să se rezolve, se vor agrava). Roșia Montana se va confrunta cu probleme de mediu, și ele la fel de reale ca cele curente ale populației din zonă: poluarea (pătrunderea cianurii în pânza freatică, indiferent de neutralizarea cianurilor, potențialul poluant al apei reziduale separate în iazul de decantare), riscuri de microseisme care sunt nocive pentru structura clădirilor din vecinătatea carierei etc. Mai mult, se constată și alte aspecte negative: lipsa de garanții pentru barajul construit din rocă sterilă din apropierea orașului Abrud (care, în cele mai pesimiste scenarii, ar putea ceda, în urma volumelor mari de steril acumulate în spatele său, iar orașe mari ca Alba Iulia, Deva, Arad ar putea fi în pericol), organizare/planificare defectuoasă a extracției și procesării, chiar în ce privește gestionarea deșeurilor (care ar putea contribui la o poluare suplimentară), încălcarea convențiilor europene de mediu și absența unei evaluări comparative efectuate de institutele de specialitate (ex. Institutul Geologic al României) etc. Raportul Academiei Române este elocvent, bine structurat și apreciază că pe ansamblu: ”Beneficiile economice directe ale Statului Român, rezultate din redevenţele de 4 % asupra exploatării şi diverse impozite, sunt nesemnificative în raport cu consecinţele negative ale proiectului.” (pct. 15) Analiza Academiei Romane - riscuri privind mediul si dezvoltarea durabila a zonei Rosia Montana .

Atitudinea politicienilor a fost și ea una oscilantă, iresponsabiă. De pildă, premierul Ponta, dottore Copy-Paste a trecut de la contra la pro, apoi iar la contra, uneori chiar pro-contra (nu sunt de acord cu proiectul, dar va fi un dezastru dacă nu se va face) și tot așa, însă nu mă mai miră nimic la veverița Scrat din ”Ice Age” care face totul praf cu zâmbetul pe buze și o privire inocentă de cățeluș, numai să prindă ghinda... osul, diploma sau șpăguța. Sigur, contează locurile de muncă, populația din zonă este realmente într-o situație disperată, fără perspective, aurul se exploatează numai cu cianuri (nu există alte metode de extracție), tehnologiile de neutralizare a cianurii sunt performante. Dar la noi, se știe, tehnologiilor de calitate le corespunde munca de calitate, sunt mulți profesioniști gen Dorel, cum a spus și Sorin Ioniță la un talk-show despre Roșia Montana Făcut de Dorel. Despre nepăsarea la români . Iar economia României nu stă în locurile de muncă oferite de RMCG (care se vor diminua în timp), a recunoscut-o și Băsescu ( Băsescu: Soros a renunţat la Roşia Montană. Nu este adevărat că el e în spatele ONG-urilor ). Indiferent de avantajele mai mult sau mai puțin aparente, trebuie să gândim pe termen mediu și lung, să dezbatem, să analizăm și să ne implicăm pentru a mai exista un viitor (inclusiv al celor din Roșia Montana). Tăcerea poate fi cumpărată cu aur, dar viitorul nu poate fi câștigat decât prin proteste. De aceea, mi-am și scris pe pancarte, la manifestație:

”TĂCEREA E DE AUR. PROTESTUL E DE VIITOR”.

La protestele din Piața Universitățiii, eu am participat cu pancarte și sloganuri inspirate din proverbele românești: ”Tăcerea e de aur. Protestul e de viitor”, ”Nu da Roșia Montană din mână / Pe cianura de pe gard”, ”Când guvernu’ nu-i acasă, / joacă RMCG pe masă” și ”MineRÂTul e brățară de aur” (cu o poză cu cătușe... din aur, normal). Lumea din Piață era pestriță (asta și datorită umbrelelor colorate ca steagul național). Unii fluturau steagul României ca și mine. Predominau tinerii, atmosfera era încinsă (deși ploua), iar Piața Universității vuia nu prin sloganurile scandate, ci datorită fluierelor și peturilor lovite ritmic, sistematic. Se scanda puțin, doar sloganul emblematic al protestelor de până acum: ”Uniți, salvăm Roșia Montana!”, un îndemn, din nou, la solidaritate și implicare. Mă uitam în jur ca să mă feresc de eventualele persoane care împart pizza și/sau ceai protestatarilor ca la manifestațiile din Piață din 2012, nu cumva să aflu ulterior că sunt plătită cu o felie de pizza, cel puțin dintr-o ”anumită parte a presei”, căci mediatizarea e la noi întotdeauna corectă și echilibrată. Din fericire, n-a fost cazul. Apropo de mediatizare, pentru o informare cât mai puțin distorsionată, consultați surse alternative. De exemplu, imagini de la proteste, pancarte haioase, originale, cu poveștile lor puteți găsi și la ”Povestea pancartei”, realizată de Petru Leonte Povestea pancartei, episodul 1, Povestea pancartei, episodul 7 . Am inserat doar primul și ultimul episod. Telenovela continuă. Următorii intervievați, vedetele episodului, puteți fi voi.



Așa că, vorba Pieței Universității, ”Ieșiți din casă / Dacă vă pasă!” Cred că, oricum, până se va drumul la căldură, în casă e acum mai frig ca afară, așa că nu e mare diferență. Dacă nu vreți să muriți (altminteri glorios) de hipotermie acasă, ieșiți să vă încălzească atmosfera din Piața Universității! Iar până atunci semnați petiția adresată parlamentarilor români pentru a vota împotriva proiectului de lege, dacă nu ați făcut-o deja: Uniți, salvăm Roșia Montana! .

luni, 13 februarie 2012

PROTEST “STOP ACTA” – PIAŢA UNIVERSITĂŢII – 11 FEBRUARIE





Prima oară când am am auzit de ACTA, din petiţia trimisă (pe mail) de Avaaz pe 26 ianuarie 2012, am crezut că nu-i adevărat, mi-a sunat iniţial a „teoria conspiraţiei” şi am făcut doi paşi înapoi. Am mai citit apoi câteva materiale informative trimise de Avaaz, apoi şi altele de pe net pentru a nu mă limita la o sursă. Când am realizat că totul e real şi seamănă mai mult a „Big Brother” pe net, am început să tremur de spaimă şi de furie.

ACTA mi-a dat frisoane, dar mi-am revenit din şoc. Eu am decis să nu mă resemnez, ci să mă implic în acţiuni anti-ACTA. Am semnat mai întâi pe 26 ianuarie petiţia primită de la Avaaz, după ce îmi dădusem acordul de trei ori la rând pentru petiţii anti SOPA şi PIPA din State, pe o tematică asemănătoare, venite tot din partea Avaaz. Am confecţionat şi mici pancarte „STOP ACTA” pe care le-am luat în Piaţa Universităţii la protestele anti-Băse. Apoi, mi-am creat o cauză pe Facebook: „STOP ACTA, NOUA INCHIZIŢIE A INTERNETULUI!” şi, deşi nu am mulţi prieteni pe Facebook şi am recrutat personal doar 7 persoane, comunitatea „STOP ACTA, NOUA INCHIZIŢIE A INTERNETULUI!” a ajuns azi la 180 de persoane.

Eu nu cred că toate aceste campanii online sunt fără sens: cu puţin efort, indiferent de tematică, poţi contribui la conştientizarea unor probleme importante care pot afecta semnificativ vieţile noastre cotidiene (în cazul ACTA, chiar mai rău, influenţa se manifestă pe plan global). Dacă mai află câţiva prieteni de pe Facebook, e deja ceva câştigat. Mai mult, implicarea online poate fi baza implicării offline, în stradă: s-a văzut deja ce capacitate are internetul de a mobiliza rapid oamenii, graţie site-urilor de socializare, în protestele din Moldova (2009), Iran (2009), în „primăvara arabă” (2011) sau, chiar şi acum, în România (deşi la o scară mai redusă). Totodată, online-ul permite o comunicare eficientă şi o organizare corespunzătoare a protestatarilor, se construiesc comunităţii, apar lideri de conjunctură, este facilitată emergenţa unor noi voci în spaţiul public.

Bine, nu se trece automat de la online la stradă. Foarte mulţi rămân la online (şi asta nu e ceva condamnabil). Dar eu una am făcut-o (în cazul ACTA şi a protestelor din Piaţa Universităţii). Şi, cu siguranţă, mai sunt şi alţii ca mine.

M-am aventurat la protestele „STOP ACTA”, după aproape două săptămâni de zăcut la pat din cauza gripei cumplite, cu febră mare, contractate tot în Piaţa Universităţii. De data asta, mă regăseam complet în acest protest şi nu vroiam să ratez ocazia. Şi nu mi-a părut rău.

În stradă, sâmbătă, în ciuda gerului năprasnic şi a ninsorii (că nu puteam nici să respir (decât pe gură), nici să-mi mişc mâinile şi picioarele cuprinse de junghiuri ca nişte cuţite), au fost peste 1000 de persoane la protestele „STOP ACTA” din Piaţa Universităţii, iar atmosfera a fost foarte încinsă. Numărul protestatarilor a fost mai mic decât cel de la Cluj unde s-a ajuns la performanţa de 3000 de participanţi! Felicitări, Cluj!

La noi, la Bucureşti, se adunase iar multă puştime la Fântâni, vizavi de Teatrul Naţional, cu pancarte „STOP ACTA” şi măşti Anonymous. Steagurile fluturau şi lumea sărea entuziasmată, uneori pe ritmurile unor sloganuri mai vechi din Piaţa Universităţii: „Cine sare / vrea schimbare”, „Cine e trist/Este securist”, „Cine e tristă/Este securistă”, „La Universitate / E viaţă de noapte”, „Ieşiţi din casă / Dacă vă pasă”, „România, / Trezeşte-te!”. Lumea scanda în delir: „Jos ACTA!”, „Jos cenzura!”, „Libertate”, „Pentru-o melodie / Nu vreau puşcărie”, „ACTA / Get the fuck out!”, „Vă rugăm să ne scuzaţi / Ne simţim supravegheaţi”, „Lumea sare / ACTA moare”, „Ole, ole, ole, ole / ACTA – m...e”. Sloganul anti-Băse de la Piaţa Universităţii – Teatrul Naţional („Banii de cultură / I-ai dat pe băutură”) fusese adaptat: „Banii de cultură / I-ai dat pe cenzură”.

Atmosfera a fost extraordinară, aş „recidiva”, indiferent de gerul de afară sau de gripă. Pe termen scurt, sper ca presiunea pusă asupra clasei politice din ţară şi la nivel european să fie puternică, Parlamentul Europen să nu ratifice tratatul în iunie, iar România să se retragă din ACTA. Pe termen lung însă ar trebui regândită/schimbată/eliminată paradigma actuală a copyright-ului şi căutate alternative de business care să fie mai prietenoase cu user-ii şi să nu încalce libertăţi fundamentale precum cea de expresie şi dreptul la viaţa privată.

sâmbătă, 11 februarie 2012

REACŢII ALE POLITICIENILOR LA MESAJUL "PIAŢA UNIVERSITĂŢII - O LUME MAI UMANĂ"

Am rămas foarte plăcut surprinsă că Alina GORGHIU, deputat PNL, şi-a însuşit mesajul trimis de mine, "Piaţa Universităţii - o lume mai umană" (postat pe blogul Alinei) şi l-a considerat reprezentativ pentru protestele din ultima vreme.

Iată răspunsul Alinei: "Mi-a placut mult comentariul trimis de Ileana, fapt pentru care va invit si pe voi sa-l cititi si comentati, la randul vostru. Multumesc, Ileana, pentru sinceritate." Link-ul este următorul: http://www.alinagorghiu.ro/2012/01/26/de-la-voi-3/

Multumesc şi eu, Alina, pentru feedback-ul prompt, rapid, pentru înţelegere şi pentru că ţi-ai asumat cu curaj provocarea mesajului! Nici nu mă aşteptam ca mesajele să fie citite, darămite la răspunsuri într-un timp atât de scurt. Sper, din tot sufletul, ca România să devină mai umană: mai deschisă, mai tolerantă, mai prietenoasă, mai receptivă la problemele oamenilor, să existe mai multa transparenţă, iar comunicarea dintre cetăţeni şi politicieni să fie permanentă. Răspunsul tău reprezintă pentru mine un pas înainte.

miercuri, 8 februarie 2012

A PROTESTA: DREPT SAU PRIVILEGIU?

Mă agasează compararea României de acum cu Belarus, Rusia, Ungaria. Antonescu, turbat de mânie la adresa „dictaturii” băsiste, cu faţa schimonosită şi ochii injectaţi, zvârcolindu-se ca o babă posedată din studioul OTV, asemuie furibund România unor ţări ca Belarus, Rusia sau chiar Ungaria unde sunt derapeje mai serioase de la democraţie. În Ungaria derapajele au ajuns până la nivel constituţional (afectând, de exemplu, libertatea de expresie şi pluralismul mediatic), iar în Rusia/Belarus poţi fi arestat pentru critica la adresa regimului.

Haideţi să vedem acum Siria. În Siria se comite genocid, se trage masiv în populaţie, copiii sunt răpiţi şi găsiţi apoi electrocutaţi şi cu unghiile scoase, lunetiştii pândesc de pe acoperişuri. O singură viaţă umană pierdută din cauza abuzurilor şi terorii ar merita să trezească reacţia comunităţii internaţionale. Cu atât mai mult când cifrele sunt frisonante: 6.000 de morţi, 15.000 de prizonieri, peste 15.000 de refugiaţi politic, în doar 11 luni, potrivit Ministrului francez de Externe, Alain Juppé. Categoric, Băse nu poate fi asimilat cu Al-Assad, nu e o astfel de dictatură în România şi să sper că nu o să fie niciodată.

Dar nici argumentul ăsta al ambasadorului american, Mark Gitenstein, nu e tocmai corect: „simplul fapt că oamenii îşi pot exercita dreptul dat de Dumnezeu de a avea păreri diferite fără a se teme că vor fi împuşcaţi de pe acoperişuri este un semn al progresului. Dacă aveţi îndoieli în această privinţă, întrebaţi-i pe cetăţenii Siriei ce părere au”. Cum adică, idealul este să nu te împuşte nimeni? Suntem nişte europeni răsfăţaţi de soartă? Ăsta e reperul - Siria? Dacă nu eşti împuşcat de lunetişti înseamnă că e totul în regulă cu democraţia din România? Nu ar trebui să ne fixăm nişte standarde mai înalte?

Să protestezi fără să fii împuşcat e un drept al fiecăruia, nu un privilegiu!

marți, 7 februarie 2012

ŞTIRI FIERBINŢI PE UN GER SIBERIAN: DEMISIA GUVERNULUI!

După 10 zile de “pupat” Piaţa Universităţii pe viscol şi ger cumplit, am căzut la pat cu febră foarte mare, aproape 40 de grade Celsius, frisoane şi tuse non stop, ameţeli, insomnii, dureri de gât, migrene, greţuri, mă rog, tot tacâmul. Niciodată nu m-a „iubit” febra aşa de mult, niciodată nu a fost aşa de posesivă, pur şi simplu, nu se îndură să se despartă de mine: de zece zile nu a scăzut sub 38,5, dar de câteva zile am trecut pe antibiotice. Nu degeaba am scris eu însămi pe una dintre pancarte (când eram doar un pic răcită, strănutam şi-mi curgea nasul): „Ciumpalac „plătit” cu ger, gripă şi indiferenţă”. Totul s-a realizat! A fost o predicţie creatoare foarte reuşită!

Oare de ce se întâmplă toate iarna: Marea Unire, Revoluţia din decembrie ’89, Unirea Principatelor Române?! De ce s-au aliniat şi protestele astea trendului pe un ger siberian? Nu puteam s-o lăsăm pentru la vară? Poate că iarna este o perioadă mai propice pentru reflecţie şi acţiune, vara n-are nimeni chef decât de distracţie, iar primăvara şi toamna ritmul de muncă este foarte alert şi solicitant şi nu mai permite desfăşurarea altor activităţi. Eu însă aş vota pentru proteste primăvara (cum a fost Piaţa Universităţii din ’90).

Sâmbătă seara, când aveam 39,8 şi tremuram îngrozitor, am încercat să mă încălzesc, uitându-mă la televizor. Am făcut turul televiziunilor de ştiri şi am început să tremur şi mai tare: peste tot, obsesiv, imagini ale infernului alb – ger, viscol, ninsoare, ploaie îngheţată, polei, maşini înzăpezite, oameni blocaţi, oameni îngheţaţi. Căutam cu disperare ceva fierbinte. Ce bine că există sfânta telecomandă şi diversitatea de canale! Aşa că m-am mutat de pe canalele de ştiri pe National Geographic unde era difuzat un documentar despre viaţa tribală de undeva din Africa (n-am văzut de la început, aşa că nu pot preciza exact locaţia): păstori de vite, nomazi care se hrănesc cu unu-două pahare de lapte pe zi plus un pic de sânge recoltat de la vacă (pentru a-şi suplimenta aportul de proteine), îşi spală şi-şi dezinfectează vasele cu urină de vacă, ameninţă şi înţeapă bolile cu suliţele, fac sacrificii animale şi citesc viitorul în intestinele cămilelor. Dar, în ciuda lipsurilor, oamenii ăia păreau destul de fericiţi, nu cereau nimic, nu protestau, trăiau în armonie cu ei înşişi, cu comunitatea şi cu cosmosul, aveau un set de valori şi reprezentări limitat, dar solid, aveau soluţii tradiţionale, cutumiare pentru orice problemă, nu erau sfâşiaţi de frustrări şi dileme, de anomie sau alienare, ca noi cei mai moderni sau, mă rog, postmoderni. M-am bucurat, totuşi, că aveam un pat cald şi că nu trebuia să înţep gripa cu suliţa, ci cu antibiotice.

Tremurând sub trei pături, cu pisica torcând la picioare şi cu un ceai fierbinte, aburind pe măsuţă, luni, pe la prânz m-am lansat într-un tur al televiziunilor de ştiri, dând sonorul cât mai aproape de maximum pentru a acoperi viscolul de afară. Mi-era puţin teamă de infernul alb, am ajuns să am o fobie, cum văd ceva pe tema asta, mă grăbesc să schimb canalul. Dar, din fericire, în sfârşit, pe toate canalele de ştiri apăruseră ştiri fierbinţi care, cu siguranţă, aveau să mă încălzească: demisia premierului Boc! Am urmărit informaţiile în legătură cu demisia lui Boc şi am aşteptat apoi rezultatele consultărilor de la palatul Cotroceni şi propunerea unui premier de către Băsescu. Consultările au fost mai degrabă o simplă formalitate: partidele şi grupurile parlamentare invitate la Cotroceni nu au avut la dispoziţie mai mult de jumătate de oră pentru discuţii. De aceea, se poate spune că dezbaterea (lucru esenţial de recuperat în spaţiul public românesc) iar a lăsat de dorit.

Iar premierul desemnat, M. R. Ungureanu, în ciuda CV-ului impecabil, a formaţiei de intelectual (doctor în istorie şi cadru didactic universitar), a ţinutei elegante şi a carierei diplomatice apreciate extern şi intern (Ministerul de Externe, SIE), nu e, nici pe departe, tehnocrat, aşa cum a cerut lumea din Piaţă. Nu este nici premier politic, nefiind membru PDL sau al altui partid, ci, mai curând un intelectual, dar unul care vine acum din sfera serviciilor secrete. Un tehnocrat ar fi corespuns cererilor oamenilor din Piaţă şi din ţară, mai ales în contextul crizei. Iar un premier desemnat dintre şefii serviciilor secrete nu cred că poate inspira încredere: nu este o practică în Europa să se aleagă astfel premierii şi, în plus, Băsescu a fost mereu asociat cu serviciile secrete, a părut să se înţeleagă bine numai cu ele, ceea ce ar putea genera noi speculaţii de autoritarism şi noi teorii ale conspiraţiei.

Guvernul propus nu satisface nici el cerinţele oamenilor din stradă pentru că va rămâne unul politic (nu de tehnocraţi) şi nu este creat în scopul organizării de alegeri anticipate. Oricum, se pare că ar putea semăna în mare măsură cu vechiul guvern, doar 7 miniştri fiind remaniaţi, cum ar fi Igaş (care a avut o atitudine discutabilă în gestionarea protestelor şi a intemperiilor), Vreme (care era total neinformat şi iresponsabil în ce priveşte ACTA, ajungând chiar să confunde Coreea de Nord cu Coreea de Sud!) etc. Chiar dacă întregul guvern va fi schimbat, dacă rămâne unul politic şi nu este conceput ca o variantă de tranziţie până la alegerile anticipate, acest guvern nou nu va fi credibil şi nu va fi acceptat de protestatari. Aşa că protestele vor continua.

S-au cerut, totuşi, în mod repetat, nişte lucruri clare: demisia preşedintelui, a guvernului şi alegeri anticipate. Personal, nu cred că alegerile anticipate rezolvă ceva semnificativ în ce priveşte reforma clasei politice: vor avantaja opoziţia (USL) care este decredibilizată deja din perioada când a fost la putere şi, din păcate, vor favoriza şi unele partide populiste precum Partidul Poporului şi PRM. Nu este timp să se formeze o forţă politică responsabilă, curată, democrată şi proeuropeană într-un interval de timp atât de scurt, astfel încât să avem alternativă la „mizeriile” de pe scena politică: PDL, USL, PP şi PRM. Dar, în ultimă instanţă, alegerile anticipate ar putea detensiona situaţia.

Nu înţeleg de ce Băse şi PDL se cramponează atât de putere. Chiar e nevoie să iasă 5 milioane în stradă ca să se convingă de necesitatea schimbării? Nu-i de ajuns că nivelul de încredere în guvern şi preşedinte este sub 10%, că două treimi din populaţie conform sondajului Avangarde susţin protestele, ba chiar 81% apreciază că protestele sunt un lucru bun potrivit studiului IRES, iar demisia preşedintelui este considerată principalul mijloc de soluţionare a crizei (de 37%) din datele cercetării Avangarde? Vor să continue cu orice chip, în ciuda lipsei de susţinere a populaţiei?

Ştiu, „iarna nu-i ca vara”, întotdeauna suntem nepregătiţi şi nu vrem să înfruntăm realitatea. Preferăm să rămânem „încremeniţi în proiect” sau să ne complacem în „Matrix-ul” nostru iluzoriu, dar confortabil.

marți, 31 ianuarie 2012

CIUMPALACI, CONTINUĂM SĂ FUGĂRIM INOROGI?



Indiferent de rezultat(e), nu-mi pare rău că am acţionat, chiar dacă participarea în Piaţa Universităţii poate fi interpretată manipulativ, în funcţie de tabăra fiecăruia. Eu acţionez în primul rând conform conştiinţei şi nu luând în calcul rezultatele imediate. Pentru mine infernul este culpabilitatea, conştiinţa încărcată.

Steinhardt spunea că trebuie să intervii nu neapărat atunci când s-a greşit faţă de tine (asta poţi să ierţi), ci atunci când s-a produs o nedreptate la adresa altcuiva, fie el şi simplu om de pe stradă. Pentru Steinhardt creştinismul avea şi o latură justiţiară. Acum, nu ne putem erija în judecătorii sufletelor oamenilor (doar Dumnezeu poate face asta), dar putem evalua faptele lor şi reacţiona în consecinţă.

Oricum, rezultatele s-au şi văzut într-o anumită măsură: de la cele conjuncturale, pe termen scurt precum reîntoarcerea lui Arafat, demiterea lui Baconschi, decomasarea alegerilor, amânarea taxei auto, negocieri pentru realocarea indemnizaţiei de revoluţionar, potenţiala majorare a salariilor/pensiilor în funcţie de prognozele de creştere economică etc. la cele pe termen mediu şi lung precum presiunea pentru reforma clasei politice (aici, de exemplu, propunerea de „Contract cu clasa politică” a ARC). Simpla afirmare a unor noi voci în spaţiul public (aşa postmodern, fragmentat, conflictual cum e el) reprezintă un lucru pozitiv.

În ce priveşte alternativa în afara PDL şi USL, cel puţin la alegerile de anul acesta, mi-e teamă că nu există: este extrem de puţin fezabil să se formeze şi să se consolideze un partid nou mai serios, mai profesionist, proeuropean într-un interval de timp atât de scurt. USL-ul a avut o reacţie destul de infantilă şi ridicolă în contextul evenimentelor (ameninţarea cu demisia din parlament, diabolizarea lui Băsescu, fără a veni, în schimb cu proiecte şi soluţii, demersuri la UE pentru iniţierea procedurilor de „infringement” la adresa României ca şi cum situaţia din România ar fi comparabilă cu cea din Ungaria unde există derapaje serioase de la democraţie, mergând până la blocarea accesului la fondurile europene şi la suspendarea dreptului de vot, plus tentative de a cumpăra societatea civilă). Iar Partidul Poporului (care n-a fost la guvernare) poate reprezenta o alternativă credibilă?! Şi totuşi capitalizează voturi şi nemulţumiri şi poate depăşi PDL-ul ca scor electoral la alegerile din acest an.

Din păcate, mediatizarea protestelor (TV, online, print) nu a fost nici ea corectă si echilibrată. Partizanatul s-a manifestat de multe ori grotesc şi scandalos, luând forma manipulării. În media, opiniile sunt divizate (ştim noi, "o anumita parte a presei" şi "alta parte a presei"), deşi, pe ansamblu, societatea susţine protestele (doua treimi), conform sondajului Avangarde, publicat pe 22 ianuarie. Presa puterii a calificat protestele mai curând ca asaltul unor huligani (ultraşi) împotriva ordinii de drept, izbucnirea "mahalalei violente şi inepte", o diversiune a opoziţiei cu protestatari plătiţi, iar presa opozitiei l-a diabolizat pe Băsescu, transformandu-l într-un "dictator" venal, corupt, responsabil pentru toate problemele românilor şi a prezentat mai curând latura socială a protestelor, neglijând-o pe cea civică.

Iar situaţia din Piaţă s-a mai schimbat: viscolul şi/sau negocierile au măturat mai întâi ONG-urile (vocile de la Fântâni cu mesaje mai civice) (aici poate e de vină şi sesiunea), apoi revoluţionarii, monarhiştii; mai apar ocazional reprezentanţi ai mişcării „Occupy” cu mesaje de echitate socială şi anticorporatiste. Se pare că a rămas doar România socială la proteste (pensionari militari sau nu, şomeri, angajaţi la stat). Oricum, să nu uităm protestatarii de zăpadă care „ocupă” Piaţa zi şi noapte. Eu am încercat să retrezesc duminică mesajele civice - pe tema ACTA: „Stop ACTA, noua inchiziţie a internetului/ Free internet!”, dar nimeni nu le-a băgat în seamă. Ba chiar, atunci când am scos micile pancarte A4 cu mesajele de reformă a clasei politice, un moşulică cu slogane gen “Jos mafia!” m-a acuzat că fac diversiune şi a strigat că există partide noi, curate, care merită să ajungă la putere. Încă puţin şi mă acuza că sunt infiltrată şi plătită de PDL! Şi cine e partidul nou şi imaculat: partidul flăcării violet, al babelor posedate, al vrăjitoarelor, al sinuciderilor în direct, al Elodiei, al militarilor frustraţi, al lui Senzaţionescu & Cojocaru care dau 20000 de Euro în compensaţie fiecărui român? Cui protest? Dar să nu ne demoralizăm.

Am interupt puţin participarea în Piaţă pentru că am şi răcit tare duminică şi am febră, dar sper să mă mai duc cel târziu în weekend, dacă o mai fi cazul, chiar dacă voi fi singura cu mesaje civice şi care nu strigă “Jos dictatorul”.

Piaţa Universităţii a anilor ’90 rămâne un ideal pentru mine. Acum nu e nici Piaţa din anii ’90, nici revoluţie. Acum nu mai e lupta împotriva neocomunismului; nu sunt mari riscuri ca atunci (doar supradoză de ger şi viscol); populaţia nu e ostilă evenimentelor (cum erau gospodinele care mulţumeau minerilor, odată cu Iliescu), ci le susţine; nu există lideri; nu există unitate şi coerenţă a discursului (cu excepţia sloganului “Jos Băsescu!”), mesajele sunt eterogene, iar publicul e (mai bine zis era) foarte fragmentat. Seamănă puţin cu Primăvara Arabă căci mulţi percep protestele ca pe o luptă pentru schimbare, contra dictaturii, pentru libertate şi respect (eu nu cred însă că e dictatură acum, deşi consider că avem nevoie de mai mult respect). Seamănă puţin şi cu mişcările “Occupy”, au fost, de altfel, şi reprezentanţi “Occupy” în Piaţă cu mesaje referitoare la echitatea socială, conexiunea politic-corupţie, anticorporatism.

Sper să nu mă demoralizez. Alin Fumurescu spunea în încheierea articolului “… demonstranti, ati pierdut inainte de a incepe! Obisnuiti-va cu ideea" de pe Voxpublica (http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/%E2%80%A6-demonstranti-ati-pierdut-inainte-de-a-incepe-obisnuiti-va-cu-ideea-73067.html): “Lumea nu s-a schimbat cu «cinici», nici cu «realisti». Lumea s-a schimbat cu oameni care au pierdut fugarind inorogi”.

joi, 26 ianuarie 2012

PIATA UNIVERSITATII - O LUME MAI UMANA



PIAŢA UNIVERSITĂŢII - O LUME MAI UMANĂ

„Hey you! Out there in the cold/Getting lonely, getting old, can you feel me?”

Piata Universitatii 2012 a reprezentat pentru mine o sfâşietoare criză de conştiinţă. Nu ştiam ce să fac: să mă duc sau nu? Iniţial, nu mă gândisem să particip, deşi semnasem petiţia online pro-Arafat, „Spuneţi NU desfiinţării serviciului public de urgenţă” şi am fost uimită de capacitatea de mobilizare via internet şi de cea de protest spontan şi rapid în România de astăzi.

Nu făceam parte dintre nemulţumiţii muritori de foame, nu credeam că în România e dictatură (şi nu cred nici acum), eram chiar relativ mulţumită că avem o situaţie economică stabilă în vremuri de criză, apreciată şi extern, cel puţin în Europa. Cu toate acestea, începând din a opta zi de proteste, Piaţa Universităţii a devenit pentru mine parte a ritualului cotidian de care nu mă mai pot dispensa.

Credeam că am o conştiinţă civică destul de dezvoltată şi exersată cel puţin prin vot. Consider că mijlocul esenţial prin care putem să suţinem democraţia (ca cetăţeni) este exercitarea dreptului de vot. În fond, democraţia nu se poate lipsi de partide, parlament, alegeri şi, totodată, de votul nostru (mai mult sau mai puţin responsabil).

Merg la vot de aproape 16 ani şi nu am lipsit niciodată: m-am învoit de la serviciu, în timpul programului, ca să votez, mi-am interupt vacanţele la munte pentru a-mi exercita dreptul de vot, am stat la cozi nesfârşite pentru a pune o ştampiluţă şi buletinul de vot în urnă etc. În 1996 am votat “pentru schimbare”, contribuind la debarcarea PDSR-ului neocomunist (fost FSN, actual PSD) şi la venirea la putere a CDR (Convenţia Democrată din care făceau parte PNL şi PNŢCD). Participasem încă din liceu la manifestaţiile organizate de CDR, deşi nu avusesem şansa să merg în Piaţa Universităţii din anii ’90 (aveam doar 14 ani!). Mi-am făcut iluzii atunci că, în sfârşit, societatea românească se democratiza, se liberaliza, trecea la un capitalism autentic şi-şi putea împlini aspiraţiile identitare euroatlantice. Poate că asta s-a întâmplat, totuşi, într-o anumită măsură, dar guvernarea CDR a fost destul de neprofesionistă, CDR s-a decredibilizat, iar PNŢCD chiar a dispărut de pe scena politică parlamentară.

În ciuda deziluziilor, nu am cedat, am continuat să merg la vot. Mai mult, am hotărât să mă implic direct în politică în timpul studenţiei, am fost membră pentru un an-doi în PNL şi am participat la acţiunile partidului, dar am fost relativ dezamăgită de stilul de a face politică în România, în special de aroganţă, favoritisme şi clientelism. Am votat totuşi cu PNL. Mai târziu, când PNL s-a aliat cu nereformatul PSD (cu eternii săi “baronii” şi în care Iliescu rămăsese preşedintele de onoare, deşi avea mâinile mânjite de sângele Revoluţiei şi al mineriadelor), m-am reorientat către PD (ulterior PDL), către care se îndrepta şi susţinerea societăţii civile, a intelectualilor şi a oamenilor de cultură (cel puţin din spectrul de dreapta).

Nu eram foarte mulţumită de PDL şi de Băsescu, dar i-am ales în 2008 şi 2009, pe principiul răului mai mic, cum se obişnuieşte în România. Am trecut cu vederea derapajele şi ieşirile lui Băsescu şi am apreciat unele lucruri precum condamnarea comunismului, demersurile diplomatice din Republica Moldova, iniţiativele contra corupţiei – ex. activitatea DNA, cu plusuri şi minusuri, aşa cum era. M-a bucurat şi faptul că România a reuşit să obţină o poziţie stabilă în timpul crizei (situându-se mai bine ca alte ţări europene). Oricum, chiar Ministrul de Finanţe, Gheorghe Ialomiţianu, a devenit „Ministrul Anului” în Europa, lucru de bun augur. Imaginea României pe plan extern a fost şi ea una mai curând pozitivă în ultimul timp.

Atunci ce s-a întâmplat? Cum am ajuns în Piaţă? După câteva nopţi de insomnie, am realizat câteva lucruri. Mai întâi, cred că România avea nevoie de proteste, nu se mai auziseră de mult la asemenea scală (şi, în principiu, netrucate), parcă întregul spaţiu public fusese confiscat de media şi de politicieni, iar cetăţenii se criogenaseră.

Apoi, în România există atât de multă sărăcie şi mizerie, atâţia oameni care se zbat la limita supravieţuirii, atâţia oameni pe care nu-i băga nimeni în seamă (decât, eventual, în timpul campaniei electorale), atâţia oameni sistematic ignoraţi, trataţi fără un minim respect. Nu s-au făcut eforturi de comunicare cu publicul, măsurile s-au impus prin ordonanţe de urgenţă nedezbătute public, nu a existat transparenţă, ci doar un zid uriaş între politicieni şi publicul larg. M-am simţit datoare să încerc să fac şi eu o breşă în acest zid, vorba celor de la Pink Floyd, pentru a nu mai fi „just another brick in the wall”. Nu trebuie să rămânem cărămizi inerte în zid, imobilizate de obiceiuri, ritualuri şi mentalităţi, ci trebuie să (re)devenim oameni.

Nu am simţit doar o solidaritate cu aceşti oameni care se zbat în mizerie, ci şi cu cei care îşi doresc realmente reformarea clasei politice: o clasă politică mai curată şi mai profesionistă. Demisia lui Băsescu şi alegerile anticipate, din păcate, nu pot aduce mare lucru, realist vorbind, pe scena politică, pentru că nu există timp şi resurse suficiente care să ducă la coagularea unei forţe politice puternice, noi, curate, profesioniste şi, totodată, democratice şi proeuropene. Mi-e tare teamă că tot partidele din opoziţie (USL – „aceeaşi mizerie” şi Partidul Poporului – o mizerie încă şi mai mare, populistă, senzaţionalistă, uneori cu veleităţi extremiste) ar putea profita şi ar confisca astfel mişcarea autentică din Piaţă. Mi-a plăcut că piaţa i-a repudiat pe aşa-zişii „revoluţionari”: Ludovic Orban (PNL), „Che” Mazăre (PSD), reprezentanţii Partidului Poporului, dar mă tem că până la urmă tot partidele lor vor capitaliza nemulţumirile şi le vor converti în voturi.

Mai curând aş vedea Monarhia constituţională ca soluţie parţială pentru problema Băsescu/Constantinescu/Iliescu, având în vedere că monarhia a jucat un rol extraordinar de important nu doar în echilibrul politic şi stabilitatea internă şi internaţională, dar şi în crearea României moderne, democratice, liberale şi europene. Dar acest lucru nu rezolvă problema partidelor care au nevoie de o reformă internă foarte serioasă şi de competitori noi pe piaţa electorală. Eu una îmi doresc ca cei noi să nu fie doar „curaţi”, dar şi autentic democraţi şi pro-europeni, cu atât mai mult cu cât este nevoie de şi mai multă solidaritate în Europa în contextul crizei. Aş vrea ca „2012 - sfârşitul lumii voastre” să aducă o forţă constructivă şi responsabilă pe plan politic, nu anarhie, populism sau extremism.

Am avut, totodată, o reacţie puternică la adresa lipsei de respect faţă de oameni a unor reprezentanţi PDL: „viermi”, „ciumpalaci”, „mahala violentă şi ineptă”, iar cei din Piaţă şi-au însuşit aceste apelative creativ şi cu mândrie - ca pe vremuri titlul de „golan” (ex. „Un ciumpalac din mahalaua violentă şi ineptă spune: „Vox populi/Vox dei”, „vierme profesor”, „ciumpalac doctor” etc.). Toate denotă, pe de o parte, aroganţă, ignoranţă, alienare din partea clasei politice conducătoare, dar, pe de altă parte, arată că oamenii nu mai acceptă orice, sunt conştienţi de demnitatea lor şi sunt capabili să reacţioneze şi să protesteze. Mai mult ca orice îmi doresc o lume umană.

M-a impresionat şi felul în care protestatarii se luptau cu frigul şi cu indiferenţa în Piaţă de dimineaţa până noaptea, zi de zi. M-am gândit să fac şi eu un efort minimal (câteva ore zilnic, în măsura posibilităţilor) pentru a-i susţine, chiar dacă nu eram de acord cu toate mesajele de acolo.

Mulţimea din Piaţa Universităţii e pestriţă – public postmodern, fragmentat, o multitudine de voci în spaţiul public: pensionari bolnavi şi înfometaţi, studenţi cu perspective incerte de viitor, angajaţi la stat cu salarii mici şi şanse de disponibilizare, angajaţi din mediul privat exploataţi şi cu joburi nesigure, foşti revoluţionari din 1989, reprezentanţi ai ONG-urilor, monarhişti, membri ai mişcării „Occupy”, ultraşi (dar aceştia, din fericire, minoritari). Sper din tot sufletul ca ultraşii să nu mai deturneze protestele (în general paşnice). Există două aspecte cheie: sărăcia extremă şi ideea de reformă a clasei politice corupte, lucruri care au ieşit în relief şi la sondajul recent al Grupului de Studii Socio Comportamentale Avangarde. Clasa politică în ansamblul ei şi, în special, cei de la guvernare sunt blamaţi pentru sărăcie şi corupţie. Asta nu înseamnă că nu se manifestă o unitate în diversitate în ce priveşte revendicările pe termen scurt: protestatarii cer cel mai frecvent, aproape la unison, demisia lui Băsescu, a guvernului şi alegeri anticipate. Nu trebuie să uităm că situaţia, cel puţin în ce priveşte sărăcia şi insecuritatea joburilor, este generată şi de măsurile anti-criză care au avut loc în toată Europa, dar cred că măsurile dure ar fi meritat o dezbatere publică mai largă şi o comunicare mai bună, nu doar o aplicare forţată, fără niciun fel de explicaţii.

Mesajele sunt şi ele eterogene: de la cele legate de corupţie (ex. „Vă rugăm să ne scuzaţi/Nu producem cât furaţi”, „Piticu’ şi chioru’/Au furat poporul”, „Du-te după mă-ta / Şi adu-ne flota!”, „Jandarmeria / Apără hoţia”) şi decredibilizarea clasei politice („PDL şi USL/ Aceeaşi mizerie”, „PDL şi USL / Fură prin rotaţie”, „Pierdut clasă politică/O declar nulă”, „Baie de mulţime / Dacă te mai ţine!”, „Roberta să ne numere!”, „2012 – sfârşitul lumii voastre” etc.) la cele ecologiste (ex. „Roşia Montana/Nu e de pomană”), monarhiste („Marinare, ce mai stai? / Vine Regele Mihai!”, „Monarhia / Salvează România!”), demisie la modul general („Jos Băsescu!”, „Demisia”, „Ieşi afară/Javră ordinară!”, „Nu vă fie frică / Şi Băsescu pică”), vechiul slogan al Pieţei Universităţii din anii ’90 („Noi de-aicea nu plecăm / Nu plecăm acasă / Până nu vom câştiga / Libertatea noastră”), soluţii (democratice) de detensionare („Nu vrem comasate/ Vrem anticipate!”), trezirea conştiinţei civice („România, trezeşte-te!”, „Ieşi din casă / Dacă îţi pasă!”, „Vierme şi ciumpalac paşnic”, „Cinste lor, cinste lor / Cinste ciumpalacilor!”). Nu cred că în Râmânia e dictatură (deci, n-am strigat, „Jos dictatorul!”, mi se pare deplasat şi inoportun) şi nu mă solidarizez cu mesaje anti-sistem anarhice ori anti-europene (am văzut doar cazuri izolate). M-au trecut frisoanele şi când am auzit sloganul de stânga „România nu e de vânzare”... mai auzisem ceva asemănător pe vremea lui Iliescu, în ’90: „Nu ne vindem ţara”, asociat „inspirat” cu „Moarte intelectualilor” şi „Noi muncim / Nu gândim”.

Mesajele mele, cel puţin pe pancarte, au fost următoarele: „NU anarhie, NU populism, NU extremism / DA clasă politică reformată, mai profesionistă, mai curată”, „Un vierme din mahalaua ineptă te roagă: / Audiatur et altera pars”, „Flacăra violet / S-o aruncăm la closet”, „Ţara nu o scufunda / Nu-i Costa Concordia”, „Forţa e cu noi”, „Ciumpalac „plătit” / Cu ger, gripă şi indiferenţă”, „Stop ACTA, noua inchiziţie a internetului/ Free internet!”.

Din păcate, mediatizarea protestelor (TV, online, print), cel puţin la început, nu a fost corectă si echilibrată. Partizanatul s-a manifestat de multe ori grotesc şi scandalos, luând forma manipulării. În media, opiniile sunt divizate (ştim noi, "o anumita parte a presei" şi "alta parte a presei"), deşi, pe ansamblu, societatea susţine protestele (doua treimi), conform sondajului Avangarde, publicat pe 22 ianuarie. Presa puterii a calificat protestele mai curând ca asaltul unor huligani (ultraşi) împotriva ordinii de drept, izbucnirea "mahalalei violente şi inepte", o diversiune a opoziţiei cu protestatari plătiţi, iar presa opozitiei l-a diabolizat pe Băsescu, transformandu-l într-un "dictator" venal, corupt, responsabil pentru toate problemele românilor şi a prezentat mai curând latura socială a protestelor, neglijând-o pe cea civică.

În concluzie, sper ca aceste proteste să însemne cel puţin (re)trezirea conştiinţei civice, indiferent dacă vor fi demisii sau alegeri anticipate. Mai mult decât demisiile sau alegerile anticipate, mi-aş dori să se reformeze întreaga clasă politică şi să devină mai responsabilă. Şi, „the last but not the least”, aş vrea să ne schimbăm şi noi – cred că a fost şi un mesaj în Piaţă de acest gen: „Ultima soluţie/ Propria evoluţie”. Iar eu înţeleg prin asta în special să ne valorificăm aşa cum trebuie libertatea şi să fim mai umani.

Tatăl meu (Dumnezeu să-l ierte) a fost cel care a mers cu mine pe 22 Decembrie 1989 la Revoluţie, imediat după fuga lui Ceauşescu. A fost cea mai frumoasă zi din viaţa mea şi-i voi mulţumi pentru asta întotdeuna: era o stare de fericire absolută, împărtăşită, o stare de comuniune, graţie, zbor, oamenii parcă pluteau, dansau şi se îmbrăţişau pe stradă. Libertate, demnitate, solidaritate. Tata zicea mereu că oamenii buni vor fi mai buni, iar cei răi vor deveni buni, cu ajutorul lui Dumnezeu. Chiar tâlharul răstingnit pe cruce a fost salvat. Să dăm o şansă şi clasei politice. Să ne dăm o şansă şi nouă înşine.

„Hey you! Don’t tell me there’s no hope at all/Together we stand, divided we fall”

UN VIERME CARE VISEAZĂ LA O LUME MAI UMANĂ,
O CARAMIDA DESPRINSA DIN ZID