Hei, Europa veselă vasală, nu-i așa că e bună și propaganda din buletinele meteo la ceva?

Ca urmare a retragerii Occidentului, a lipsei de strategie și a vidului de putere din Orientul Mijlociu, Țarul a profitat pentru a umple golul, ieșind în apărarea directă, militară, prin intermediul loviturilor aeriene, a talibanului-șef din Siria și a regimului său. Încearcă să mențină măcar zona alawită sub control și să-i facă loc talibanului-șef la masa de negocieri. Merită, doar luptă cu terorismul. Poate îi acordăm și premiul Nobel pentru Pace. Politicienii ruși consideră absolut ineficiente și ridicole acțiunile, foarte limitate de altfel, ale Occidentului în Siria. Astfel, parlamentarii ruși ironizează loviturile aeriene ale lui Obama împotriva Statului Islamic și strategia ”train and equip” care a contribuit la crearea unei trupe de senzație de circa 60 de Supermen pentru a lupta cu regimul și Statul Islamic (răpiți, sărmanii, a doua zi de al-Nusra, afiliată al-Qaida). Și, băi, idiotule, ratatule lipsit de soluții, vorba califului Statului Islamic, dacă vreți să negociem cu opoziția moderată, dați-ne nume! Care opoziție moderată? Care... opoziție? Și FSA ăștia ai voștri, rebelii ”moderați” (pe care nu, nu i-am bombardat noi, jurăm pe votcă, pe Țarul nostru și pe Țarul sirian, ci Statul Islamic) sunt extremiști/fabrică de extremiști sau o structură-fantomă.

Oops, dar ”omuleții verzi” ce-or fi? Războaie-fantomă cu victime reale! În stilul regimului sirian, Țarul derulează și el atacuri aeriene nediscriminate (utilizând arme fără precizie, fără capacități de targetare) cu victime civili: bombardează moschei, spitale de campanie, tabere de refugiați, monumente și situri arheologice la competiție cu Statul Islamic (de exemplu, satul antic Sanjella din Idlib). Peste 90% dintre atacuri nu vizează Statul Islamic, ci ceilalți rebeli. Din exces de zel (în lupta cu Statul Islamic, logic, nu?), a intrat și în spațiul aerian iranian (aliat al regimului) și turc (adversar) și a construit propria zonă de excluziune aeriană pentru talibanul-șef din Siria și regimul său, monopolizând spațiul aerian sirian. Ba a adus și trupele speciale Spețnaz ca să elimine pe oricine amenință pe talibanul-șef (adică toți copilașii, activiștii media, intelectualii, jurnaliștii, medicii, echipele de salvare). Se laudă că a ucis 300 de rebeli ”de la Statul Islamic” în 24 ore. Și nu doar atât: a lansat rachete și din Marea Caspică, provocator, într-o demonstrație de forță și fără să anunțe pe nimeni. Iar serviciile secrete americane par la fel de surprinse, confuze și paralizate ca Obama. Și numai Statul Islamic e de vină.

În legătură cu atacurile Rusiei, dr. Martini din Idlib, fondator al Orient Humanitarian Relief,  manager a 10 spitale de campanie, supraviețuitor... deocamdată al bombelor-butoi, al atacurilor chimice și al torturii regimului (un profesionist adevărat care și-a continuat munca după ce au fost uciși colegii săi și el însuși a fost arestat pentru că și-a respectat Jurământul lui Hipocrate și a refuzat să trateze exclusiv susținătorii regimului), comentează: “Forțele ruse au venit să continue ceea ce a început regimul. Cred că regimul le dă țintele și locațiile. Nu e Statul Islamic aici, absolut.” Și se pare că mai nimeni nu mai poate opera în spațiul aerian sirian. Cu excepția Țarului. Iar condițiile meteo în octombrie sunt ”ideale” pentru a bombarda Siria, conform buletinului meteo de la canalul TV Rossiya 24 (cu toate că rușii au declarat că au intrat accidental în spațiul aerian turc din cauza vremii urâte). Propaganda în buletinele meteo nu apărea nici în vechea URSS. E o întreagă campanie care arată spectaculos desfășurarea de forțe, exhibarea puterii Rusiei. Aceasta a determinat publicul din Rusia, inițial împotriva intervenției (declarându-se neinformat și temându-se probabil de un nou Afganistan), să fie acum e de acord într-un procent de 72%. Bună și propaganda din buletinele meteo la ceva!

În Statele Unite, criza refugiaților și intervenția Țarului în Siria fac mai populară ideea unei zone de excluziune aeriană, deși se manifestă temeri în legătură cu riscul unei confruntări cu Rusia. Zona de excluziune aeriană câștigă tot mai mulți adepți din motive de protecție a civililor, pentru oprirea refugiaților, pentru mărirea presiunii asupra Statului Islamic, pentru a realiza un pas înainte spre negocieri de pace, dar și pentru a riposta odată la intervențiile Țarului și creșterea influenței sale în Orientul Mijlociu, în paralel cu reducerea celei americane. Dintre prezidențiabili, Hilary Clinton, Chris Christie, John Kasich, Carly Fiorina, Marco Rubio și Bobby Jindal sprijină această idee. Senatorul John McCain a susținut-o de la început, împreună cu înarmarea rebelilor moderați. Interesant, Hilary Clinton vrea să inițieze o astfel de zonă prin colaborare cu Țarul. Oops, Țarul și-a creat-o deja pe a sa, pentru a proteja regimul, nu poporul masacrat de acesta (se pare că, dacă în alte părți regimurile trec, popoarele rămân, în Siria e invers). Desigur, adică probabil, dragă Hilary, Țarul e un partener de încredere, un bărbat adevărat care știe să comunice cu planeta doar cu bombe, tancuri și ”omuleți verzi”, la fel ca prietenii săi.

Reticent, în continuare, față de orice intervenție, rămâne Big Brotherul-fantomă, Obama, deși până și John Kerry, membru al cabinetului său, a propus o dezbatere serioasă în ce privește zona de excluziune aeriană. Obama crede că Țarul și-a vârât singur coada în capcană în Siria, ca-n Afganistan (să-i plângem de milă, nu?) și, pe de altă parte, apreciază că oamenii din Orientul Mijlociu trebuie să învețe mai întâi să conviețuiască, altfel degeaba intervenim (să-l invităm pe Obama să conviețuiască pașnic cu regimul sirian și cu Statul Islamic?). Armata americană are rețineri pentru că sunt miliarde de actori în spațiul aerian sirian (inclusiv Rusia) și, totodată, e dificil să selectezi trupe terestre credibile pentru coordonarea zonei. Unii se așteaptă și la al treilea război mondial, război nuclear sau apocalipsă. Dar, vorba unui critic rus al Țarului, poate declanșa așa ceva un fanfaron care își face injecții cu botox și poze la bustul gol? Să avem totuși grijă, mai târziu e prea târziu. Rățoiul Donald Trump, la rândul lui, este ostil oricărei intervenții americane în Siria, consideră că Țarul i-a dat o lecție de conducere lui Obama și ne asigură că acesta se va împotmoli în Siria ca în Afganistan, iar în legătură cu refugiații își exprimă franc temerile... nu numai de terorism, ci și de o potențială lovitură de stat. Mai periculoși ca Țarul, logic, nu?

Opinia publică americană este și ea din ce în ce mai favorabilă unei zone de excluziune aeriană, deși înțelege riscurile. Potrivit unui sondaj Rasmussen, reprezentativ la nivel național, desfășurat în perioada 6-7 octombrie, 45% dintre americanii cu drept de vot sunt de acord cu înființarea unei zone de excluziune aeriană în Siria față de 26% împotrivă, respectiv 29% care nu știu/nu răspund. 31% cred că o asemenea intervenție va reduce violența în Siria în timp ce 16% consideră că, dimpotrivă, aceasta va crește, iar alți 31% apreciază că nu va avea niciun impact asupra violenței. În același timp, majoritatea sunt îngrijorați de posibilitatea unei confruntări militare cu Rusia dacă se va introduce o zonă de excluziune aeriană (67%). De asemenea, 68% opinează că Statul Islamic va profita de o asemenea zonă de excluziune aeriană. În ce privește relația cu Rusia, doar 11% o privesc ca pe un potențial aliat în lupta cu Statul Islamic.

Dar ce spun sirienii, dacă interesează pe cineva de pe planetă? Is there anybody out there, Planet Syria? Iată ce ne comunică un sondaj în rândul refugiaților sirieni, realizat cu ajutorul Social Science Center Berlin: 70% fug de violența comisă de regim (față de 32% - de cea a Statului Islamic). 77% au plecat de teama arestărilor/răpirilor făcute de regim (față de 42% - de a arestărilor/răpirilor operate de Statul Islamic). Doar 8% vor să se stabilească în Europa, însă, pentru a se întoarce în Siria, talibanul-șef trebuie să plece (52%). De asemenea, 73% consideră bombele-butoi o amenințare la securitatea personală. Dintre potențialele măsuri pentru a ameliora situația în Siria și a-i ajuta să rămână în țară, 58% cred că o zonă de excluziune aeriană ar facilita acest lucru, în timp ce 24% menționează ajutorul umanitar sporit. În ce privește cauzele războiului civil, 79% opinează că reprimarea militară a protestelor din 2011 a condus la conflictul de azi.

Vox populi... dar ce propun politicienii din Statele Unite? Date fiind minusurile curente ale administrației Obama, pentru a crea o imagine de forță a Statelor Unite (spre deosebire de cea de azi) în raport cu Rusia, senatorul Ted Cruz recomandă: punerea în vigoare a Magnitsky Act (tragerea la răspundere a ofițerilor ruși acuzați de crime împotriva umanității), creșterea înarmării (a apărării anti-rachetă, reduse cu 25%), reintroducerea unor site-uri de interceptare în Polonia și Cehia (anulate în prezent). În acest moment, administrația Obama a renunțat la strategia ”train and equip” în Siria (care a condus la trupa de 60 de Supermen, răpiți a doua zi de al-Nusra), decizându-se să se axeze pe înarmarea unor lideri rebeli, atent selectați, pentru a lupta cu Statul Islamic. Însă rebelii au ca prioritate regimul (principalul pericol pentru sirieni și autorul dezastrului curent), nu Statul Islamic, și, dacă nu vor fi susținuți puternic militar, nu vor putea progresa semnificativ.

În Europa, intervenția Rusiei a declanșat critici vehemente din partea unor politicieni: Tony Blair și Hollande condamnă atacurile Rusiei, susțin înarmarea rebelilor moderați și solicită căderea talibanului-șef din Siria. Însă Hollande a venit cu o propunere cel puțin la fel de ciudată ca a lui Obama referitoare la trainuirea celor 60 de Supermen care să lupte cu Statul Islamic (nu și cu regimul, principalul pericol și responsabilul pentru dezastrul actual): FSA (rebelii moderați, sprijiniți de Occident) să colaboreze cu armata siriană în lupta cu Statul Islamic. Propunerea i-a plăcut numai Țarului, doar că nu știe cine e FSA. Deși îi bombardează de două săptămâni, la fel ca pe toți ceilalți rebeli, cu excepția Statului Islamic. În Marea Britanie, Andrew Mitchell (conservator) și Jo Cox (democrat) doresc creșterea ajutoarelor pentru refugiații sirieni din Liban, Iordania, Turcia (așa cum a procedat Marea Britanie), dar și introducerea unei zone de excluziune aeriană (interzisă bombardamentelor regimului și Statului Islamic) pentru protecția civililor și ca un pas înainte către negocieri de pace (un semnal transmis regimului/Rusiei pentru a veni la masa negocierilor).

Potrivit unei declarații adoptate de miniștrii de Externe ai statelor membre UE, soluționarea pe termen lung a conflictului sirian este o urgență, subliniindu-se că “nu poate exista pace durabilă cu actualii conducatori.” ”Regimul Assad poartă cea mai mare responsabilitate pentru cei 250.000 de morți cu care s-a soldat conflictul și pentru milioanele de persoane strămutate”, mai arată documentul citat, cerând tuturor părților să înceteze “bombardamentele nediscriminate”. Tusk și Schulz s-au întâlnit cu Erdogan (vechi promotor al unei zone de excluziune aeriană) pentru a discuta despre situația din Siria. În cadrul acestei întâlniri, Tusk a precizat: ”am căzut de acord că soluția nu poate avea loc având Rusia aliat al președintelui al-Assad și bombardând forțele opoziției”. De asemenea, la Consiliul European, a fost condamnată intervenția Rusiei pentru că prelungește conflictul, subminează un proces politic, agravează situația umanitară și stimulează radicalizarea.

Dar, surpriză, persistă unele diviziuni în cadrul UE, produse chiar de cineva care a lansat anterior un apel la unitate și solidaritate în ce privește criza refugiaților, nimeni altul decât președintele Comisiei Europene, veșnic glumețul Jean-Claude Junker: ”Europa ar trebui să trateze Moscova cu mai mult respect şi să lucreze pentru ameliorarea relaţiilor cu Rusia, asta în loc să cedeze diktatelor venite de la Washington. (...)  Da, spun cu mare sinceritate acest lucru, trebuie să-i tratăm pe ruşi în mod corect. Din conversaţiile mele cu Putin ştiu că nu acceptă fraze precum cele în care Barak Obama a afirmat că Rusia este o putere regională. Ce vrea să spună asta? Rusia nu poate fi tratată astfel!” A fost o glumă? Era vorba de Europa veselă sau vasală? Și, mai exact, cui trebuie să-i fie Europa veselă vasală? Rușilor sau americanilor? Rușii ne-au (tot) demonstrat cât de interesați sunt de democrația, stabilitatea și securitatea europeană, logic, nu?

Până ne hotărâm cui vrem să închinăm Europa veselă, să spunem din start, loviturile aeriene (fie ale Țarului, fie ale Coaliției împotriva Statului Islamic) nu sunt suficiente, e nevoie de trupe terestre cu care să colaborezi, iar în acest caz Țarul dispune de un avantaj: trupele terestre ale regimului, prin care și-a inserat și soldați-fantomă, ”omuleți verzi” ca-n Ucraina. Plus ”omuleții verzi” din Iran și Hezbollah. O, luptă împtriva terorismului alături de teroriștii de la Hezbollah și de un regim terorist. Bravo! Ar mai putea trimite 150.000 de ”voluntari” ruși, trupe terestre, conform Daily Mail. Să sărbătorim? Iranul și-a suplimentat și el trupele. Cu ajutorul loviturilor aeriene rusești, armata siriană, împreună cu Hezbollah și soldații-fantomă iranieni, a reușit să recupereze teritoriu: a recâștigat satul Kafr Nabudeh din Hama, un punct strategic ce poate deschide accesul spre Idlib, ocupat în prezent de rebeli.

Ca răspuns la intervenția Țarului și la reacția Iranului, Statele Unite au trimis 50 de tone de muniție rebelilor și rachete anti-tanc coaliției împotriva Statului Islamic formate de rebelii arabi de la Raqqa Revolutionaries Front și kurzii de la YPG (sperând să lanseze cât de curând o ofensivă asupra ”capitalei” ”califatului”, Raqqa). Arabia Saudită va crește suportul militar pentru rebeli și va introduce poate sancțiuni economice. Dar o chemare la jihad  cu Rusia din Arabia Saudită & Co. va spori, probabil, terorismul și instabilitatea, putând conduce la un război total în Orientul Mijlociu și la atentate în Rusia. Asta pe lângă jihadul cu Statele Unite, al căror președinte-fantomă este numit direct ”un idiot, ratat, lipsit de soluții”. Și Statul Islamic jubilează, atrăgându-și noi recruți. De fapt, se bucură nu numai Statul Islamic, ci și Țarul și regimul sirian (deși nu luptă unul cu altul pe teren, ci cu ceilalți rebeli): fiecare nouă atrocitate a celuilalt îl legitimează ca salvator al alawitilor/suniților, îi aduce simpatizanți și, totodată, îi lichidează competiția (ceilalți rebeli). Etern recunoscători unul altuia. Chiar acum, Statul Islamic și-a extins teritoriul asupra a cinci sate din zona Aleppo (eliberate de rebeli în urma bombardamentelor rusești) și-i mulțumește lui Allah, rușilor și regimului sirian.

Mai mult, în contextul intervenției rusești, Coaliția Națională (opoziția siriană recunoscută de Occident) va boicota discuțiile de pace propuse de ONU, în semn de protest față de acțiunile militare ale Rusiei și încercările de a-l păstra în funcție, într-un viitor guvern de tranziție, pe talibanul-șef din Siria. Să negociem și să avem încredere în cineva care, împreună cu prietenii săi, ajută poporul sirian arestând și ucigând zeci de mii prin tortură în centre de detenție/spitale militare, livârându-i 50 de cutremure pe zi, atacuri chimice și blocadele foamei? Se spune ritualic (de ani de zile) că situația din Siria e prea complexă pentru a se găsi vreo soluție. Mai exact, cine ce face în Siria? A sintetizat un sirian din Canada, Rex Brynen: "Într-adevăr, Siria nu este așa de complicată. Statul Islamic luptă cu necredincioșii (ucigând în principiu musulmani), turcii bombardează Statul Islamic (dar în realitate bombardează kurzii), rușii atacă Statul Islamic (dar, de fapt, atacă opoziția anti-Statul Islamic),  Hezbollah se luptă cu Israel (ucigând sirieni), saudiții luptă cu extremismul (sponsorizând extremiștii), iar regimul sirian bombardează teroriști (masacrând civili cu bombe-butoi)”.

În absența unei soluții pentru sirieni (căci, din păcate, deocamdată, nu s-au putut reconcilia pozițiile, nici identifica strategii eficiente, nici găsi voința politică pentru a le aplica), în timp ce Germania e asaltată și cu greu mai poate distinge sirienii reali de falșii sirieni (circa o treime), o parte dintre sirienii din Iordania, afectați de reducerea dramatică a ajutoarelor, au început să se întoarcă cu miile în Siria. Peste 10 milioane de sirieni sunt dislocați din casele lor și se confruntă cu insecuritate alimentară. ONU nu a reușit să acopere nici 50% din apelul pentru refugiați. Anul acesta au ajuns în Europa 557.899 refugiați, dintre care 3000 s-au înecat pe drum. Recent, Merkel a criticat țările din Est care s-au opus în consiliul JAI (pe 22 septembrie) primirii refugiaților (Cehia, Ungaria, România, Slovacia) pentru că ar reprezenta ”un pericol pentru Europa”: "Refuzul de a primi refugiaţi, în principiu, este - scuzaţi-mă că o spun atât de franc - un pericol pentru Europa" Da, să ne fie rușinică!

Uitată de lume, Siria se zbate în tăcere, printre dărâmături, strivită de bombe-butoi, arsă de sete, îmbătată de propriul sânge, strângând spasmodic în palmele descărnate, mânjite de funingine, resturi de organe sfărâmate. Și totuși, la Aleppo, puținii rămași se străduiesc să-și creeze un minim de normalitate în mijlocul infernului: se îndrăgostesc, se căsătoresc, fac copii, iar aceștia din urmă încă mai se joacă, în ciuda celor 50 de cutremure pe zi, și merg la școală (în buncăre). Un alt exemplu de rezistență este jurnalista Kholoud Waleed: urmărită atât de regim, cât și de rebeli, aceasta conduce mai departe un jurnal underground Enab Baladi (Grapes of My Country). Deși colegii și prietenii ei au fost arestați/uciși de regim, ea își continuă activitatea în condiții nu extreme, ci inimaginabile. Pentru curajul și meritele ei profesionale, a câștigat premiul Reach All Women in WAR (RAW in WAR) Anna Politkovskaya. A rămas în Siria pentru că trebuie să mărturisească adevărul, să informeze publicul și să demaște crimele regimului și ale celorlalte părți participante la conflict. "Media din Siria întotdeauna zic același lucru, nu a fost conflict, nu au fost demonstrații, nu au fost bombardamente, nimic. (...) Mesajul regimului este: ”soarele strălucește, păsările cântă, nimic, absolut nimic nu se întâmplă în Siria”. Îndrăznește să apară cu numele real, în poză, aproape dezbrăcată (vreau să spun cu capul descoperit) și ne arată o față serioasă, concentrată și încrâncenată de Harry Potter (care mie nu-mi mai iese... doar cea de bacterie putrezită și mizerie frustrată și neînțeleasă). Mâine s-ar putea să nu mai aibă față deloc și să dispară fără să mai găsim un fir de păr năclăit de sânge sau o unghiuță smulsă să îngropăm. Cu aspirații cel mult la o groapă comună, dacă are noroc.

Nu e niciun secret, o să facă, desigur, adică probabil, stop cardiac sau poate o să manifeste probleme respiratorii. Nimeni n-o s-o mai recunoască, ca-n fotografiile lui ”Caesar” (ale zecilor de mii uciși prin tortură) unde nu se știe cine e copil sau bătrân, fată sau băiat (”Caesar” nu și-a putut identifica proprii prieteni care au fost uciși în câteva luni). O s-o pună să repete că ”nu există alt Dumnezeu decât Bashar”, iar ea o să refuze (cum a observat ”Caesar” că procedează armata cu oamenii de pe stradă și, dacă remarcă vreo reținere, îi execută pe loc). Apropo de Dumnezei și tovarăși-zei, și eu, când eram în clasa a V-a și trebuia să recit o poezie la televizor, la ”Cântarea României”, pregătită de acasă cu poezii de Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau Eminescu, m-am trezit în fața unei găleți imense, pline cu poezii omagiale (tipărite șters, pe bilețele gălbui) dedicate lui Tovarășu’ (al cărui cult personal îl detestam). Cuprinsă de o transpirație rece, albă ca varul, am scotocit vreo oră prin găleată, căutând disperată o poezie fără Tovarășu’, în timp ce tovarășa-cenzor mă asigura că ”toate sunt la fel” și îmi adresa întrebări indiscrete, inclusiv despre familie și cei plecați din țară. Brusc, am conștientizat că or fi toate la fel, însă eu nu sunt la fel (și nu vreau să devin o Tovarășă), tatăl meu e tata și tatăl nostru e Dumnezeu (și niciun tovarăș) și, dacă mă arestează cineva (împreună cu toată familia, eventual și cățelul, Charlie), nu sunt eu de vină, că nu mă arestez singură (ci Tovarășu’ și ai lui). În momentul în care m-am hotărât să nu spun o poezie cu Tovarășu’, orice s-ar întâmpla, s-a petrecut un miracol: am descoperit o poezie cu pionierii (fără Tovarășu’). Mi-am zis: cineva acolo sus mă iubește, și nu Tovarășu’.

De ce ar mai vrea să intre cineva în armata siriană? Foarte mulți, de altfel, au refuzat, cu prețul de a ajunge în fotografiile lui ”Caesar” (albumul de animale, legume, mizerii și bacterii al familiei, din care nimeni nu mai poate identifica ce specie e). Hm, nu mai poți recunoaște un loc sau o persoană în Siria. Dacă te apuci să compari poze (înainte și după), ți se sfâșie inima și imaginile te bântuie la nesfârșit, fără să te lase să dormi. În prezent, numai ruine, praf, cenușă. Au avut cel puțin curajul de a protesta și a rezista în asemenea condiții (nu doar de cinci ani, de când a început războiul civil, ci de când s-a instaurat regimul Baas, tot un fel de socialism cu mărețe realizări). Dar poate că într-o zi din ruine se va ridica încet, spre cer, praf de stele și din cenușă va renaște pasărea Phoenix.  

Cameron, îți iert tot și te pup în cur dacă aprobi o zonă de excluziune aeriană în Siria!

Mi-am zis că o să înfrunt bombele-butoi, tancurile, furiile și fulgerașele azvârlindu-mi hainele, măștile, armurile și dansând dezlănțuit, în mijlocul urgiei, împreună cu Promy (titanul Prometeu,  prietenul și eroul meu), fie și pentru un minut (fără să numărăm secundele) și, dacă ne vom face praf, va fi praf de stele. Sunt însă praf... și-atât. Patru ani și mai bine de coșmaruri (siriene și nu numai), furie (slabă și parcă inutilă, a unei fantome care nu mai poate articula niciun cuvânt, e uneori prea obosită să plângă, nu poate nici să se trezească, nici să doarmă, dar nu-și poate găsi liniștea, continuă să bântuie și cerșește năucă la Ziduri), rușine, vinovăție, anxietate, neputință, neînțelegere și frustrare, abandon și paralizie în starea de bacterie criogenată, captivă într-un sicriu de gheață. Și totuși, într-o zi specială (ziua lui Alex, fii-miu), mă răsfăț. În ciuda faptului că mi-am impus să nu fiu fericită când ceilalți, inclusiv Promy și toți de pe pământ suferă, făcându-mă să mă cufund într-un abis fierbinte și sălbatic al culpabilității incurabile. Porunca A282. Mi-am mai încălcat anul ăsta porunca A282 în perioada de pregătire a grevei foamei și în săptămâna de după. De ziua lui Alex, așadar, mă îndop cu crenvurști în covrig (am luat și Maretti cu ceapă pentru Alex, cu măsline pentru mine și cu pizza pentru Promy), pictez (art terapy... deocamdată flori, vreau să desenez și Zidul prăbușit al inchisorii lui Saddam din Irak pe care copiii sirieni refugiați au redat în culorile curcubeului pasărea zburând din colivie). Recunosc că am participat (fără chef) și la câteva spectacole de la festivalul Enescu, mai exact la concertele orchestrei din Londra și nu regret, căci Simfonia a V-a în do diez minor de Mahler a reușit cumva să exprime durerea mea incomunicabilă, să o transforme în lacrimi și să mă trezească, astfel, pentru o clipă la viață.

În ciuda evidențelor, am încercat să-mi continui operațiunile de salvare. Don Quijote castrat și fără vise, acum fanomă și el... Ultima l-a vizat pe ștrumful poet. La un moment dat, tot de ziua lui Alex, când am șters praful (cu grijă, că am alergie la acarieni și sunt deja intoxicată de praful de pe videoproiectorul de la fuckultatea-fantomă), am descoperit ceva. Oops, a mai rămas doar pana din el. Cum? A dispărut și el? Poate și Promy? Nu, slavă Domnului, Promy e lângă mine. Nu vreau să mai dispară poeții. Nimeni, de fapt. M-am săturat să fiu Antigona cea mai disperată care-i tot caută pe cei jde mii de miliarde de dispăruți,  înghițiți de coșmarul istoriei ca să nu mai găsească nici o unghiuță smulsă, arsă cu acid și pătată de urină ori vreun fir de păr plin de sânge închegat ca să îngroape creștinește, apoi să se volatilizeze și ea. Sper că ștrumful poet n-a ajuns în Siria. Bun, n-am altceva de făcut decât să inițiez o operațiune de salvare imediat, să-l caut pe ștrumful poet, să adun bucățile dezmembrate, să-l recompun și să-l resuscitez, chiar dacă, sărmanul, la fel ca noi (eu, Promy și copiii noștri din Siria), nu poate nici să moară complet, nici să trăiască, și-a dat demisia de la tot și toate în semn de protest (inclusiv de la scris) și nu vrea să pună pe Facebook nici o manea cathartică în versuri albe ca poezia mea arhicunoscută: ”Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești. Tu ești de vină. Moarte intelectualilor și dușmanilor poporului!”

Stați așa! Eu n-o las baltă niciodată. Mă voi uita pe jos, sub dulap ca să-l caut pe ștrumful poet. Vai de mine, dar n-am zis, împreună cu Promy, că suntem prea înțepeniți să ne îndoim genunchii (și la propriu, și la figurat)? Ba da, însă, de data asta, voi face o excepție. Așadar, îmi iau lanterna și încep să mă târăsc, strănutând, clipind din ochii roșii și lipicioși și uitându-mă cu greu sub stratul gros de praf. Ah, parc-am găsit ceva. Mi s-a lipit de mână. Din fericire, e chiar ștrumful poet încleiat într-un răhățel de-al mâțelor (Guru sau Pesi?). Norocosul! Și eu, și Promy suntem invidioși. Ce bine e să se lipească de tine doar răhățelul sacru al mâțelor, și nu căcatul de la fuckultatea-fantomă sau din alte părți și să te murdărească iremediabil. Apropo, dosărelu’ puturelu’ al notelor și studenților-fantomă a ajuns de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 (care mi-a respins memoriul de infirmare a ordonanței de clasare și de redeschidere a anchetei) la DNA, apoi iar la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6. Sunt foarte mulțumită de rezultate (nu numai în plan moral, în procesul de purificare a conștiinței, ci și pe calea legală), mult peste așteptări (sincer, nu aveam niciuna, într-un sistem unde anormalul e (încă) norma): apreciez gestul de normalitate al funcționarului-minune (minune pentru că a fost responsabil) de la comisia prezidențială, cel care a direcționat plângerea către poliție, apoi ancheta în sine și, the last but not the least, faptul că am primit după doi ani numărul de dosar de la Parchet (mă gândeam că o să se înregistreze la nesfârșit, am și vorba "când oi primi numărul de dosar de la Parchet"). Eu zic așa: mulțumesc celor care m-au ajutat, fără ei nu mă descurcam. Le mulțumesc celor care nu m-au ajutat (deocamdată): sper sa o facă data viitoare. Le mulțumesc celor care (mi)-au făcut rău, că așa m-au stimulat să fac bine.

Dar să nu-l neglijăm pe ștrumful poet. Îl iau în brațe, îl spăl, îl parfumez, îl mângâi și-l fac ”hobbit” și ”boxtroll”. Asta vor și copiii noștri din Siria. Asta vrem și noi. Asta vreți și voi. În plus, Promy îi dă un sărut gay pasional, salvator (cum a primit și el, la nevoie, de la Her (Heracle) sau alți membri ai echipei). Ei, acum, dacă se simte mai bine, sper că se apucă de treabă și postează o poezie pe Facebook, că eu una am demisionat (în semn de protest) de la scris de mult, pe noi ne-a lăsat inspirația și toate muzele din Olimp sunt împotriva noastră (cu excepția Thaliei, partenera noastră și organizatoarea festivalului ”A.E.R.” (”Aceasta E Revoluția”), în memoria victimelor/martirilor/eroilor holocausturilor și apocalipsurilor, în special a intelectualilor). Trăiască intelectualii!

Primele cuvinte pe care le rostește ștrumful poet sunt următoarele: ”words like f*tui, p*la will not be tolerated...” (http://adevarul.ro/news/facebook-magazin/mesajul-viral-corporatii-angajatii-romani-vorbesc-urat-words-like-ftui-will-not-be-tolerated-1_55fbdae9f5eaafab2cbc4457/index.html). E mesajul viral al unei corporaţii către angajaţii români care vorbesc urât: aceasta a sistematizat în romgleză situațiile în care trebuie să eviți să te exprimi vulgar (prezentând o listă centralizată, exhaustivă a acestor situații... de la a.1, a.2, ... , a.n, b.1., b.2., ... , b.n. etc.).

Îndată ce trece ziua lui Alex, coșmarurile se reiau, înainte să apuc să deschid netul să văd știrile/rapoartele. Pățită acum câțiva ani (când, stresată de un deadline, am lăsat farfuriile să se adune în chiuvetă halucinant, ca vrejul de fasole al lui Jack, și au ajuns până în rai, infestând paradisul de gândaci), mi-am reînceput campania anti-gândaci mai întâi cu insecticid (total inutil), apoi cu un aparat cu ultrasunete. Nu sunt atât de prietenoasă cu gândacii ca tata săracul (care îi boteza și se juca împreună cu ei) și nu mai vreau să produc dezastre. Madame Dezastru, logic, nu? După o săptămână de utilizare a aparatului, gândacii sunt deja afectați: agonizează mai mult sau mai puțin vizibil, unii îmi sar în față, alții mișună bezmetic, iar câțiva nu mai au energie nici să se târască și intră drept în gura lui Pesi (motanul Piersicuță). Împărtășesc starea de confuzie, incertitudinea, amețeala, anxietatea și zbuciumul lor anemic. Ah, mi-e milă de ei și mi-e rușine. Cred că am devenit și eu un torționar de treabă. Mă identific simultan cu călăul și victima și mă confrunt iar cu disonanțe cognitive sfâșietoare. Și totuși păstrez aparatul în priză.

O vizită pe pagina Facebook Planet Syria nu face decât să-mi accentueze durerea, rușinea,vinovăția, neputința și disperarea Din lunga și glorioasa serie... ce scoate frustrarea: un grup de activiști sirieni scrie către ONU și propune ironic returnarea armelor chimice (confiscate în 2013 – ex. gaz sarin) către regim în schimbul interzicerii bombelor-butoi, astfel încât poporul sirian suveran să-și poată alege forma de moarte dorită. Sunt preferate armele chimice întrucât: 1. nu distrug casele (trimițând oamenii în exil), 2. nu cauzează dureri insuportabile și nu produc imagini horror (corpuri împrăștiate în bucăți, cu organele curgând de-a valma afară) (mai bine pentru integritatea corporală a sirienilor/pentru protecția psihică a publicului internațional care a luat supradoză de horror sirian), 3. vor fi utile pentru recucerirea și stabilizarea țării (cu prețul a sute de mii de victime, dar sirienii oricum dispar și stabilitatea cere sacrificii), 4. operațiunile de salvare și echipamentele (ex.  măști de gaz, atropină, adrenalină) sunt categoric mai ieftine și mai eficiente.

Urmează mărturia unei supraviețuitoare-activiste Planet Syria, după un atac aerian al regimului: "Pentru o clipă, întreaga lume a devenit neagră și m-am simțit de parcă aș fi fost deja moartă și în mormânt. Și am auzit o voce întrebându-mă de rugăciune și, în același timp, mă întrebam de ce oamenii se tem atât de moarte și de desprinderea sufletului de corp, de vreme ce nu simțeam nimic dureros. Deodată, am auzit sunetul a ceva ce se spărgea deasupra mea. Am ridicat mâinile și m-am uitat la oamenii care stăteau deasupra mea și pietrele se spărgeau grămezi în jurul meu. Acesta a fost momentul când am realizat că a avut loc un atac aerian și că eram încă în viață. Am ieșit și am început să merg amețită și sunetul pietrelor și al șrapnelului ce cădeau mă asurzeau. Întreaga lume era complet neagră în jurul meu și m-am auzit țipând, încercând să-mi găsesc membrii familiei, unul câte unul. Și, îi mulțumesc lui Dumnezeu, m-au auzit și au răspuns, cu excepția lui Omar. Am întrebat oamenii unde era și am început să-l caut, dând la o parte înnebunită molozul care căzuse peste el și strigând, dar nimeni n-a răspuns. Și am continuat să-mi imaginez că îl voi găsi, însă sfâșiat în bucăți, dar, slavă Domnului, a apărut într-o singură bucată și e bine acum. Îi mulțumesc lui Dumnezeu.” Moartea și învierea lui Lazăr... Cumva, am experimentat și eu starea de ”captivă în mormânt” nu doar în coșmaruri, ci și când s-a răsturnat odată, la mare, la sfârșitul liceului, microbuzul (de trei ori) ori banana (mi-a căzut în cap și nu mai puteam ieși) ori când am rămas blocată în lift cu violatorul care m-a lovit și m-a amenințat cu cuțitul (tot la sfârșitul liceului). Dar cum o fi să ai parte de 50 de astfel de cutremure și prăbușiri în mormânt pe zi?

După noile statistici (ah, urăsc cuvântul, e vorba, de fapt, de copiii și frații noștri din Siria), conform Syrian Network for Human Rights, au fost uciși 179.291 (96%) de civili de regim față de 1.543 – de Statul Islamic. Medicii au fost exterminați într-un procentaj de 93% (511) de regim față de 14 – Statul Islamic. Activiști media lichidați 93% (449) de regim, 18 – de Statul Islamic. Tortură până la moarte: regim 11.501 (99,5%), 20 – Statul Islamic. 18.496 (93%) dintre victimele copii aparțin regimului față de 217 Statului Islamic. Poți să alegi numai între diverse tipuri de moarte. Aceasta din urmă a devenit o rutină. Și totuși, trebuie să refuzăm să ne obișnuim.

Până și școlile au fost transformate în centre de detenție. Vorba lui Hagi, ”bună și școala la ceva!” Copiii sunt arestați, lăsați fără mâncare și apă, ținuți înghesuiți și fără somn, agățați de încheieturi de tavan, bătuți și electrocutați, arși cu acid/țigări, cu unghiile smulse, uneori torturați până la moarte, chiar și copii de 5-6 ani care nu înțeleg nimic din ce se întâmplă cu ei și cei din jur. Mărturiește, câine turbat de terorist și vierme de trădător! Mărturisește că ai violat Leviathani și ai disrus planeta Krypton a lui Superman! Unii mor, pur și simplu, de foame și de sete. Chiar când își doresc să trăiască și supraviețuiesc, rămân etern marcați (și eu). I-au văzut pe ceilalți copii, inclusiv pe frații lor, murind în fața lor. Îi privesc pe ceilalți copii cum agonizează și dispar în tăcere. O tăcee sfâșietoare ca un urlet. Se uită cum frații lor se mai trezesc un pic din leșin (cel mai fericit, binecuvântat moment, vorba lui Promy), apoi respirația li se stinge lent, buzele arse și însângerate îngheață, bărbiile ascuțite și diforme înțepenesc într-o postură nefirească, iar fețele trase, emaciate împietresc.

Oricât ar plânge și ar striga, nu-i aud mamele lor. Cu fețele albe ca varul și supte din care au rămas doar ochii adânciți în orbite, întunecați și rugători, întind brațele subțiri, descărnate spre bucata de cer răsfrânt, strâmb și tulbure dintre gratii și o cheamă pe mama lor. Țineți ciocul, câine turbat de terorist și vierme de trădător! Așa-ți trebuie. Mărturisește, târăște-te în genunchi și cerșește îndurare! Și, la un moment dat, nu mai au energie nici să țipe după mama lor, se prăbușesc încet în abis pentru totdeauna, fără lacrimi, fără o lumânare, fără altă groapă decât cea comună, groapa de gunoi a pământului. Pământul e o imensă gorapă comună (și eu, la rândul meu, nu mai am nicio fantezie tanatică și nu-mi mai doresc nicio înmormântare într-un cimitir verde și liniștit, străjuit de castani în floare). Așa le trebuie, nu? Pagube colaterale în războaiele altora. Chiar dacă își revin fizic măcar parțial (deși mulți rămân nu numai cu cicatrice, ci și cu handicap... nu mai pot merge, vorbi, mesteca sau înghiți), și-au pierdut copilăria și nu se mai pot juca. Nu mai vor jocuri video, telefoane, bomboane sau gesturi de tandrețe. E prea târziu. Mai târziu e prea târziu. Au rămas paralizați și muți (închiși într-o tăcere apăsătoare), fragmente amorfe și imobile din Ziduri, din dărâmături fără număr, bombardate la nesfârșit de vânturi fierbinți, ploi acide și bombe-butoi.

Și totuși, potrivit Syrian Network for Human Rights, Statul Islamic e de 43 de ori mai mediatizat ca atrocități. În ciuda faptului că regimul e principalul responsabil pentru acest dezastru, inclusiv pentru stimularea extremismului și emergența Statului Islamic prin incitare sectară (șiiți anti suniți și viceversa), eliberarea prizonierilor al-Qaida (care au fondat Statul Islamic), protejarea jihadiștilor de la Statul Islamic de bombe-butoi, blocade, răpiri/arestări, precum și radicalizarea populației prin crimele împotriva umanității, căci fiecare bombă-butoi consacră un nou jihadist, membru al Statului Islamic. Iar regimul profită și se erijează în postura de salvator al poporului și luptător anti-terorism. La nașterea Statului Islamic a mai contribuit și Țarul, exportând la luptă în Siria mii de ceceni fundamentaliști (ca să nu-l mai deranjeze în Rusia), conform ziarului de opoziție, Novaia Gazeta. În prezent, din greșeală, în confruntarea cu Statul Islamic, desigur, adică probabil, Țarul a atacat rebelii moderați, unii dintre ei de la FSA, antrenați de CIA, iar Obama e din nou surprins (dacă e un Big Brother-fantomă, se uită și nu vede, oricât ne-ar spiona). Și numai Statul Islamic e de vină.

Halucinant, Băsescu tolerează asemenea atrocități (nu cumva trebuie să le înmânăm și premii, medalii și diplome Big Brotherilor, talibanilor și torționarilor de treabă, inclusiv Premiul Nobel pentru Pace, și să le ridicăm statui, dacă nu au deja suficiente?): dictaturile trebuie să fie lăsate în pace de țările democratice să-și masacreze popoarele cum au chef. Și cine vrea refugiați, să-i ia acasă. În acest sens, Costi Rogozanu a evaluat datele din teren și propune: Băse ar putea găzdui 40 de refugiați, Udrea – 20, Dragnea – 100, Blaga – 60, Robert Negoiță – 500, Oprea – 100, Iohannis – 50, iar Ponta – 30. Katie Hopkins, vedetă TV și editorialist The Sun a comunicat pe același ton: “Bărci de salvare? Aș utiliza arme să opresc imigranții.” Să mă împuște Bombo! Dar poate că iar n-am înțeles eu, era, de fapt, un gest umanitar și jurnalista în cauză a intenționat pur și simplu să-i scape pe copiii și frații noștri sirieni de chinuri. S-a lansat și o petiție (viral) pentru a o da la schimb... în Siria pe eminenta jurnalistă în locul a 50.000 de refugiați. Poate așa se convinge singură de situație (sau în Siria e totul perfect?) și, totodată, scapă Marea Britanie (și Europa, și pe mine personal) de rușinea comentariilor ei. Am crezut că mor de rușine când am văzut ce-a declarat această jurnalistă (bine că eram moartă deja, fantomă și nu nemuritoare blestemată de câteva luni încoace). Fiți lady/gentlemeni britanici și semnați petiția la acest link: https://www.change.org/p/uk-government-swap-katie-hopkins-for-50-000-refugees.

De fapt, sirienii nu vor să plece din Siria, vor doar ca această casă de copii să redevină acasă. Surprinzător, deși toți prietenii ei au fost arestați (adică sunt morți sau pe moarte), iar sirienii par a nu fi acceptați nicăieri ca niște ”maimuțoi” extratereștri, infestați cu viruși letali, ce sunt, o activistă, Mariah, și-a întrerupt doctoratul în microbiologie din Franța, a revenit în Siria și-și continuă lupta, în ciuda foametei, mizeriei, a celor 50 de cutremure pe zi și a răpirilor. Interesant, băieții ăștia ce-și riscă viața (mă rog, supraviețuirea, că de viață n-au avut parte până acum) pe mare utilizează smartphone-uri, poartă tricouri șmechere și sunt frumos coafați cu gel, spumă, ceară sau fixativ (ca Promy care, dacă nu mai poate să îndrepte altceva pe lumea asta, își îndreaptă bretonul lung, negru, franjurat cu placa, în fiecare dimineață, de luni până vineri). Parcă și-au cumpărat produse de coafat, tricouri și telefoane în loc de saci de dormit și cort. Vor să arate bine când se crapă barca sub ei, rămân afară în arșiță sau frig, ori îi snopește poliția din Ungaria.

La Consiliul Europei, Iohannis a cerut gestionarea problemei refugiaților de la sursă (încheierea conflictului). România alocă 300.000 EUR pentru Turcia, Liban, Iordania și a propus centre europene (supranaționale) de înregistrare. La summitul ONU, Iohannis a declarat: ”ne confruntăm cu o criză complexă. Este vorba de aspecte umanitare, de o criză a protejării graniţelor, de o criză a integrării şi de o criză financiară. Dacă nu găsim cele mai adecvate mijloace de a le soluţiona pe fiecare dintre ele, fiecare val de migraţie îl va depăşi pe cel anterior. Orice naţiune are obligaţia de a salva oameni, de a-i susţine şi de a-i proteja”. Să ne aducem aminte un detaliu din vremea celui de-al doilea război mondial: atunci când s-a discutat problema salvării everilor amenințați de fascism, statele democratice occidentale au rămas fixate în cote meschine în timp ce numai Republica Dominicană a acceptat să-și suplimenteze cotele de refugiați. Oricum, în ce ne privește, România a fost țara în care s-a intrat doar din greșeală.

Perspectivele asupra încheierii conflictului indică, în continuare, incongruențe și divergențe (nu numai pe plan global, ci și în lumea occidentală). Unul dintre liderii europeni, Cameron, a declarat recent că talibanul-șef din Siria poate să rămână pe termen scurt, pentru o perioadă, ca parte a unui guvern de tranziție, dar în viitor va trebui condamnat pentru crimele împotriva umanității, inclusiv pentru bombardamentele cu bombe-butoi, pentru că a fost la originea coflictului, a radicalizării și a crizei refugiaților. Ulterior, Cameron a revenit, cerând ca talibanul-șef să plece. Merkel condamnă bombardamentele rusești asupra rebelilor, însă crede că nu poate exista soluție fără Rusia și acceptă temporar poziția talibanului-șef la conducere. Până și Erdogan (un critic vehement anterior al talibanului-șef) susține prezența acestuia într-un guvern de tranziție, cu toate că primul ministru turc Davutoglu e împotrivă. Statele Unite și Franța au spus din nou, la summitul ONU, că doresc să colaboreze cu Rusia, dar cer căderea talibanului-șef (principalul vinovat pentru dezastru), în timp ce președintele Iranului, Rouhani, e pregătit pentru aducerea democrației în Siria, deși nu și-a retras/redus suportul economic, politic și militar pentru regim și agreează reformele în Siria... după ce/dacă e învins Statul Islamic.

Țarul își accentuează, suportul său pentru regim (”oferă asistență unui guvern legitim”... legitim, logic, nu?), acuzând totodată Statele Unite de amestec în treburile altei țări și de finanțarea ilegală a rebelilor care ajung extremiști (cu arme americane). Cine vorbea? Unul dintre talibanii-șefi ai lumii care au ajutat să se mențină la putere talibanul-șef din Siria, un torționar de treabă responsabil pentru crime împotriva umanității. Sprijinul sporit al Țarului pentru regim împiedică Coaliția internațională împotriva Statului Islamic să identifice luptători anti-Statul Islamic și o determină să colaboreze cu regimul, transformând membrii Coaliției în potențiale ținte ale rebelilor. Țarul se erijează în rolul unui lider global (inclusiv al Occidentului) în lupta anti-terorism și se pregătește de negocieri de pace cu tehnica pumnului în gură... tancurile și bombele. În spiritul Yaltei, al împărțirii lumii între marile puteri și al abadonării țărilor mici. Datorită intervenției Țarului, războiul va dura mai mult, crimele împotriva umanității vor continua, iar situația se va deteriora și mai puternic, împingând oamenii tot mai disperați fie să fugă, fie să devină extremiști.

Redau mai jos comentariul amar al unui activist Planet Syria, legat de intervenția militară a Rusiei: ”Rușii vor să bată americanii și controlează mai întâi spațiul aerian sirian. E atât de simplu și, după cum stau lucrurile în prezent, ei au câștigat. Între timp, pierdem vremea discutând acest lucru, dezbătând dogmatic, la nesfârșit probleme de geopolitică ca și criza refugiaților, uitând adeseori sirienii încă blocați în țara asta nenorocită. Dincolo de faptul că suntem distruși și emaciați, săraci și înfometați, deprimați și traumatizați, sirienii din interiorul Siriei sunt singuri. Se simt profund izolați, abandonați de o lume a unui așa-zis umanitarism care mai curând pretinde că îți acordă atenție decât o face de fapt.”

În ce privește zona de excluziune aeriană, din păcate, prezența aeriană a Rusiei ridică mari obstacole pentru că există riscul unei confruntări militare cu aceasta. Dar a mai apărut recent o variantă: o asemenea zonă protejată de pe Marea Mediterană pentru a nu periclita viețile militarilor și a evita potențialul conflict cu Rusia. În acest moment, Cameron are în față o astfel de propunere, sprijinită de a laburiști. Mă rog lui Dumnezeu să-i dea minte și suflet să o aprobe, căci mai târziu e prea târziu (și e prea târziu deja pentru mulți și multe). Dacă e de acord, îi iert toată politica naționalist-extremistă (inclusiv față de vampiri) și-l pup și-n cur la propriu și la figurat, deși mi-am jurat să nu fac asta niciodată și am reușit să evit până acum.

Aruncă pianul în flăcări și stinge-ți focul în valuri!

                  

”Orice împărăție care se dezbină în sine se pustiește, orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui” (Matei, 12:25). O spunea un refugiat, un vierme de ”trădător”, un ”pomanagiu” împuțit, un câine turbat de ”terorist”, un ”infractor” răstignit pe cruce, un ”maimuțoi” bizar și nonconformist și un ”dușman al poporului” dovedit. Iisus. E pe cruce și acum, cu fiecare dintre noi, cu frații și copiii noștri din Siria. Ca să nu ne mai simțim abandonați, lăsați singuri pe cruce. Și cred că era și o chemare la unitate și solidaritate europeană în ce privește criza refugiaților, la eforturi comune pentru rezolvarea ei, pornind de la cauzele acesteia.

Practic, ce s-a (mai) făcut? Prin noul program EUnavfor Med (constituit după ”Mare Nostrum” - italian (de succes) și ”Triton”, derulat de Frontex (de (in)succes... dar bugetul pentru ”Triton” a crescut de 3 ori după incidentele din Mediterana și zona de acoperire/dotările/resursele umane implicate s-au extins), operațiunile pe Mediterana trec de la etapa de supraveghere a reţelelor de traficanţi de imigranţi la cea de capturare a vaselor suspecte care circulă pe mările internaţionale, decizie ce va intra în vigoare în luna octombrie. Echipe de intervenţie rapidă ale Frontex (Agenţia pentru managementul cooperării operaţionale la frontierele externe ale UE) vor opera la graniţele externe „sensibile“.

În același timp, relocarea refugiaților sirieni din taberele din Liban, Turcia și Iordania în țări din afara Europei face progrese în Statele Unite (deși insuficient): acestea vor prelua 85.000 refugiați în 2016, respectiv 100.000 în 2017. În Europa, sirienii reprezintă circa 50% dintre cei aproximativ 380.000 care au ajuns în Europa în acest an. Pentru a gestiona fluxul masiv de refugiați și, simultan, din rațiuni de securitate, Germania reintroduce controlul la graniță, apreciind că prin aceste măsuri ajută autoritățile locale (depășite de situație) să câștige timp, și, totodată, conferă asigurări că situația se menține sub control (verificări chiar ar trebui făcute, însă într-o manieră civilizată, nu știu cum pot să circule unii prin Europa așa de capul lor, de pildă, să fugă niște copii de-acasă (prin Turcia) la Statul Islamic!). Se încearcă impunerea sistemului de cote de refugiați în mod unitar, la nivel european. Țările care se opun cotelor de refugiați ar putea fi sancționate (de exemplu, reducerea Fondurilor Structurale, amendă - 0.0002% PIB, eventual cine nu primește va plăti 6500 EUR, cu 500 EUR mai mult decât suma alocată per refugiat, pentru întreținere). România, prin reprezentanții ei, rămâne fixată în ideea cotelor voluntare, nu obligatorii. Deocamdată, oricum, în ce privește imigrația/refugiații, România are o politică de securitate/control (de pildă, al granițelor, locurilor de muncă), și nu de integrare efectivă. Foarte vocal, Băsescu își continuă discursul populist, xenofob, în linia regretatului Vadim, subliniind incapacitatea europenilor de a integra musulmani și exprimându-și teama de terorism: ”S-ar putea CNCD-ul ăsta să constate că securitatea naţională e xenofobie, dar prefer să fiu acuzat de xenofobie decât de prostie“.

Provincialism, frustrare și bovarism, de parcă am fi rudele sărace ale Europei, mândria că suntem ”născuți europeni” e singura noastră calitate (nedublată de spiritul european), dar turbăm de invidie că pe noi nu ne adoptă Germania, cum spune Andrei Cornea: ”La München, refugiații sirieni sunt primiți cu flori. La noi, refugiați nu sunt, în schimb îi plângem pe nemți. Se poate un mai mare paradox? (...) Tocmai „esticii“, care nu trăiesc zilnic cu „celălalt“, precum „vesticii“, văd în prezența sporită a străinului Apocalipsa, sfârșitul civilizației, al treilea război mondial ori cine știe ce conspirație malefică ducând spre toate aceste dezastre. În loc să caute soluții realiste și pragmatice, se lamentează și, în loc să coopereze în organizarea unui sistem de primire / triere a refugiaților și migranților, se lasă cuprinși de panică.” (...) Oricum, paradoxul acesta subliniază o realitate îngrijorătoare: consider că nu riscul presupusei „islamizări“ a Europei este la ordinea zilei, ci riscul disoluției unității europene, cauzat de neputința statelor membre de a găsi o soluție comună, deopotrivă umană și rezonabilă la criză.” Ciprian Domnișoru susține și el depășirea acestui provicialism estic: ”O poziţie mai generoasă din partea lui Iohannis în privinţa refugiaţilor ar fi în asentimentul populaţiei şi ar fi ocazia pentru Iohannis să îşi depăşească condiţia de primar de oraş mic, speriat de probleme ample.”

Bizar, refugiații din Orientul Mijlociu s-ar integra mai bine în România decât în Vest, potrivit unui studiu de psihologie interculturală, analiză a psihologului Daniel David, pornind de la cercetările unui psiholog olandez (Geert Hofstede) şi ale colaboratorilor acestora, G.J. Minkov şi Evert vand de Vliert: ”Spiritul de turmă, neîncrederea în străini, credinţa că salvarea va veni de la un lider puternic şi dorinţa de a trăi precum europenii din Vest sunt trăsăturile caracteristice ale refugiaţilor din ţările arabe care îi apropie foarte mult de cele ale românilor.” De aceea, refugiații s-ar integra mai bine la noi, în Europa de Est decât în Europa de Vest, dacă depășim neîncrederea față de străini și ne învingem teama. Apropo, liderul providențial, salvator cu a cărui poză umblă refugiații în rucsac e Merkel, ”Maica Teresa” a Europei pentru ”o anumită parte a presei”, respectiv cea mai proastă ”vacă”, ”maimuță” împuțită ori ”spioană”, ”teroristă” și ”trădătoare” pentru cealaltă parte a presei.

După sondajul IRES (favorabil imigranților/refugiaților) urmează sondajul INSCOP – defavorabil. Poate că lucrurile au evoluat, în urma campaniei anti-refugiați și în perspectiva unei ”confruntări” directe cu ”străinul”. Astfel, 42% dintre români apreciază că motivul venirii refugiaților/imigranților este fuga de război, dar sunt și 23% care consideră că sunt grupuri organizate pentru a destabiliza Europa sau sărăcia este cauza (23%). Mai curând nu cred că România va fi o țară importantă de tranzit (37% nu vs. 23% da), nici de destinație (24% da vs. 44% nu). Ceva mai mult de jumătate (56%) declară că România nu ar trebui să primească refugiați, în timp ce 36% sunt de acord. Dintre cei care au oferit un răspuns pozitiv, marea majoritate (circa 80%) susțin că România trebuie să-și stabilească singură cotele. De asemenea, 65% nu sunt de acord ca refugiații să se stabilească (definitiv) în România.

Drumul refugiaților prin Europa a devenit tot mai dificil, marcat de tensiuni și fricțiuni cu autoritățile. Ungaria a scos tunuri cu apă și gaze lacrimogene împotriva refugiaților la Roszke (circa 300 răniți, inclusiv femei și copii – să nu cumva să se dezobișnuiască să fie tratați ca niște gunoaie). În urma investigațiilor, poliția ungară a descoprit și un ”terorist”. Secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, s-a declarat şocat de comportamentul poliţiei ungare, calificându-l drept ”inacceptabil”, deși poliția s-a declarat în legitimă apărare (după ce a fost bombardată cu pietre și sticle, bine că nu erau bombe-butoi!). Jurnaliștii străini au fost și ei victime: televiziunea sârbă de stat RTS a anunţat că trei dintre membrii personalului său au fost bătuţi de poliţia ungară la frontieră, iar echipamentul lor a fost distrus. RTS a precizat că poliţia ungară a împins un cameraman la zid şi l-a bătut pe cap şi pe spate, apoi i-a spart camera, iar un reporter a fost rănit la braţ. Proasta gestiune a situației (atât în Ungaria, cât și în Serbia) și refuzul oricărui dialog al autorităților din Ungaria cu refugiații (timp de 2 zile) a încins spiritele. Ungaria a decretat stare de criză, a închis granița (chipurile pentru că sârbii nu fac controale), a arestat 60 de refugiați care au distrus gardul de sârmă și amenință cu pedepse de 5 ani închisoare pentru imigranții ilegali (poate se termină războiul până atunci, iar în Ungaria la închisoare frații și copiii noștri din Siria au șanse mai mari, dacă nu de viață, măcar de supraviețuire!) Ca idee, alți polițiști din Danemarca sau Serbia găsesc timp și disponibilitate să se joace cu copiii refugiaților.

În urma închiderii graniței, mii de refugiați au rămas blocați în Serbia la granița cu Ungaria. Unii dintre aceștia au început greva foamei în semn de protest față de închiderea graniței. „Romania? Glumeşti, nu?”, răspunde Yasin, un tânăr profesor de engleză din Afganistan, atunci când reporterul Mircea Barbu îl întreabă de ce preferă să stea aici când poate să ceară azil în România, ale cărei graniţe sunt la doar câteva zeci de kilometri distanță. „România nu este o ţară unde afganii vor să se stabilească. Nu este o ţară bogată. (...) Oamenii preferă nordul Europei. Economia e mult mai bună”, explică tânărul nevoit să-şi părăsească ţara din cauza ameninţărilor primite de la talibani care vedeau în abilităţile sale lingvistice un pericol, nu o aptitudine. „Mai bine aştept aici o lună, decât să merg în România.", întărește el. Fie și în tabăra de la Roszke, un fel de Guantanamo ungar, criticată de Agenția pentru refugiați - ONU pentru condițiile sale inumane (refugiații au fost ținuți într-un țarc și hrăniți peste gard, ca animalele). Spre onoarea lor, tineri voluntari din Timișoara, niște ”maimuțoi” și ”teroriști”, bineînțeles, au adus haine și mâncare pentru refugiații de la Roszke.

Din cauza tratării ostile și inumane a refugiaților și a închiderii graniței, mii de refugiați au ales drumul Croației cu ”autobuzele speranței” (chiar dacă multor refugiați nu le mai ajung banii de bilet). Croația, ”invadată” de peste 20.000 de oameni disperați, a început să-i redirecționeze spre Ungaria. Slovenia se confruntă și ea cu valuri de refugiați și a utilizat gaze lacrimogene pentru a dispersa câteva sute de refugiați venind dinspre Croația cu trenul spre Zurich. Totuși, Slovenia e gata să primească 10.000 de refugiați, dacă depun cerere de azil acolo. Ungaria a ridicat un alt Zid și la granița cu Croația, în timp ce refugiați costumați în haine de țigani români, încearcau să se strecoare, cu ajutorul traficanților romi. Construirea unui gard și la granița cu România deranjează autoritățile române care condamnă gestul vehement. Victor Ponta declară că refugiaţii din Ungaria sunt „trataţi cu bâta şi cu înseriatul“ și, legat de declarațiile xenofobe ale lui Băsescu, ”Cred că cea mai bună sancţiune este mobilizarea noastră Băsescu. Băsescu e un fost om politic şi încearcă şi el să aibă o poziţie publică pentru a rămâne în politică.”

Uau, este prima oară când sunt de acord cu Mickey Mouse, veverița Scrat-copy paste, dottore Manga cum laude, că Băse e de vină. Sper să vorbim cât de curând și de el ca de un ”fost” om politic. „Într-o lume a globalizării, a crede că se pot rezolva probleme construind garduri de separare nu mi se pare că este o abordare care este în linie cu realităţile actuale şi viitoare. În istorie s-au mai construit ziduri şi acele ziduri nu au dus la ceea ce credeau cei care au fost autorii lor“, a spus și Comănescu, şeful Departamentului de Politică Externă de la Palatul Cotroceni. De asemenea, Aurescu a cerut rezolvarea problemei de la cauzele ei și a condamnat ridicarea de garduri ca ”un gest mai degrabă autist şi inacceptabil, în afara spiritului european”. Ungaria a răspuns imediat: ”Vrem modestie de la un ministru al cărui premier e judecat” (o, da, avem cu ce să ne lăudăm, premierul respectiv trebuia să demisioneze de mult, măcar pentru atacurile la adresa statului de drept, propriile probleme cu justiția și susținerea penalilor, dacă nu și pentru plagiat și scandalul votului din diaspora).

Dincolo de războiul declarațiilor și acuzațiilor, disperarea și revolta refugiaților se accentuează. Nu spune și Charlie Hebdo, ironizând moartea băiețelului kurd înecat, Aylan (hm, nu știu dacă trebuia să satirizeze și asta, eu am luptat întodeauna pentru libertatea de expresie, dar fiecare trebuie să-și impună propria limită... de bun simț, astfel încât 2+2 să dea 4): ”mai aveam atât de puțin până la un meniu pentru copii de la McDonald’s” și”în Europa creștinii merg pe valuri, musulmanii pe sub valuri.” Un adevăr crud și nedrept. Până și pianistul din Yarmouk (unul din ultimele cercuri ale infernului sirian), simbol al rezistenței prin cultură (artă), Ahmad, care înfrunta de mai bine de 4 ani foamea, mizeria, bombele-butoi și extremismul de orice fel cântând la pian pe stradă, printre dărâmături, consolând și eliberând oamenii prin muzică, a trebuit să se aventureze pe mare spre Europa. Mai întâi, a predat pianul la unul din nenumăratele puncte de control de pe drum jihadiștilor de la Statul Islamic care i-au dat foc imediat. Muzica e haram, logic, nu?  Pianul era ultimul lucru care îi rămăsese lui Ahmad (pe lângă suflet). Ahmad s-a minunat când a văzut apă, mâncare și curent electric în Turcia (uitase ce înseamnă), la Izmir și apoi că barca nu s-a răsturnat cu el, însă cred că o să plângă după pianul său și Yarmouk, rana din suflet va rămâne deschisă, nu se va împăca niciodată cu această pierdere și va arde mereu de dor și durere. Un foc ce nu-l poate stinge toată apa Mediteranei.

 În Turcia, la Edirne, o mie de refugiați au încearcat să plece spre Vest pe o cale terestră (nu maritimă), dar au fost opriți de autorități la granițele bulgare și grecești. În semn de protest, sute de refugiați au intrat în greva foamei. În cele din urmă, la granița cu Bulgaria s-au ridicat barierele și au fost lăsați să treacă. Turcia a primit 2 milioane de refugiați sirieni, furnizează hrană și asistență medicală în taberele de refugiați, dar nu recunoaște statutul de refugiat, nu acordă permisiunea de a lucra legal, iar copiii nu pot fi școlarizați în sistemul educațional turc (se oferă doar unele cursuri). Refugiații sirieni (dominant tineri, bărbați (da, pentru că drumul e lung, dificil și periculos, pleacă bărbații mai întâi, urmând să-și cheme familia ulterior), o treime cu studii superioare) s-au săturat să vegeteze în tabere, fără acces/cu acces limitat la servicii educaționale, medicale și joburi. Una dintre țările europene (dorită de refugiați), Suedia, a primit numeroase cereri de azil, derulează programe de training și învățare a limbii și a reușit să introducă circa 30% dintre refugiați pe piața muncii. Oricum, selecția nu trebuie operată în funcție de vârstă, educație sau calificări, privilegiind unele categorii. Toți au același drept la viață.

Totuși, cel mai important lucru (nu numai pentru refugiați, ci pentru toți sirienii... inclusiv pentru mine) îl reprezintă protecția civililor, pacea în Siria și tranziția spre democrație. În sfârșit, Statele Unite și Rusia discută serios despre Siria, războiul civil și extremism. Suportul intesificat al Rusiei pentru regim, admite John Kerry, nu face decât să stimuleze extremismul și să amâne negocierile de pace. De asemenea, Statele Unite nu-l pot accepta pe tovarășul-zeu, talibanul-șef al regimului în fruntea unui potențial guvern de uniune națională care să realizeze tranziția spre democrație (chiar așa, o fi un simbol al unității naționale, al democrației și al iubirii de popor cineva care regretă doar că a mai rămas vreo bacterie dintr-un medic, intelectual sau copilaș?). ”De un an şi jumătate discutăm că Assad trebuie să plece, dar calendarul şi modalităţile trebuie să fie stabilite în cadrul procesului de la Geneva.”, afirmă Kerry. În acord cu Rusia. Pe de altă parte, căderea talibanului-șef ar putea genera un vid de putere speculat de extremiștii, și, în acest caz, situația ar continua să se degradeze, iar Siria ar putea ajunge un fel de ”Libia” neguvernabilă și necontrolabilă, un ”război al tuturor contra tuturor”. Acest lucru trebuie, într-adevăr, evitat. Deocamdată, trebuie oprite atrocitățile regimului. Până și reprezentantul ONU, Staffan de Mistura recunoaște: ”toate probele demonstrează că marea majoritate a victimelor dintre civili în războiul din Siria au fost cauzate de utilizarea atacurilor aeriene aleatoare” (de bombele-butoi ale regimului).

În acest sens, o zonă de excluziune aeriană înseamnă un pas înainte pentru protecția civililor (eventual, se poate realiza aducerea unora dintre refugiați, bineînțeles, în condițiile unei garanții ferme a securității) și un mod de a slăbi regimul și de a face presiuni pentru negocieri de pace. Talibanul-șef cu regimul său (principalul vinovat pentru dezastru, autorul a peste 85% dintre victimele-civili, cel care face de 7 ori mai multe victine ca Statul Islamic și cel care a produs în bună măsură extremismul jihadist) a mai cedat sub presiune să predea arme chimice, în 2013, când Statele Unite au amenințat cu lovituri aeriene. Bombele-butoi stimulează imigrația (fie și în prima linie de front) și radicalizarea. Din cauza lor, nu se pot construi instituții de guvernare locală și nu poate funcționa societatea civilă. Și nu e prima intervenție militară a Statelor Unite. Aceasta există deja și se derulează în același spațiu aerian cu regimul, împotriva Statului Islamic (nu și a regimului!).   

Cum, lupți cu Statul Islamic, nu și cu regimul, împărțind frățește același spațiu aerian? Dubla măsură nu face decât să sporească extremismul, să aducă noi aderenți la Statul Islamic (care, de regulă, e perceput ca o forță (predominant străină, mult prea strictă pentru stilul de viață secular sirian obișnuit) invadatoare... însă nu atât de distructivă precun regimul). Sirienii detestă intervențiile militare străine (fie și limitate), dar, din păcate, este ultimul lucru la care se poate recurge. Activiștii sirieni își doresc să fie luați și ei în considerare. Majoritatea sirienilor nu vor nici Statul Islamic, nici regimul. Și au dreptate (sper că și drepturi într-o zi): nu trebuie să alegem între talibani (așa cum propune Rusia, preferându-l pe talibanul-șef și autorul principal al dezastrului, în locul califului și declarând doar Statul Islamic un pericol, nu și pe talibanul-șef al Siriei). Oricum, Statul Islamic și regimul s-au menajat reciproc, nu s-au atacat unul pe altul (ci numai pe ceilalți rebeli).

Statele Unite sunt acum ceva mai deschise propunerii Turciei de a iniția o zonă de excluziune aeriană în nord, dar rezultatele depind de mărimea zonei și de resursele alocate. De pildă, pentru un teritoriu de 97X48 km pătrați, trebuie creată o zonă de excluziune aeriană mult mai mare, în care ar intra localitatea Aleppo, însă poate că nu și Idlib (unul dintre cele mai bombardate orașe, confruntat frecvent inclusiv cu atacuri chimice cu clor). Trupele aeriene și terestre care vor coordona zona trebuie să lupte decisiv pentru protecția ei. Iran și Rusia care ar fi putut să-și folosească influența pentru a opri bombele-butoi, a ridica blocadele și a elibera prizonierii politici... înainte să fie prea târziu (și, din păcate, e prea târziu pentru mulți, mai târziu e prea târziu), continuă să susțină politic, economic și militar regimul, tolerând atrocitățile ca pe o parte a strategiei de luptă. Țarul l-a surprins din nou pe Obama (la fel ca la invazia Ucrainei) cu reechiparea armatei regimului și tranzitarea, în acest sens, a spațiului aerian iranian și irakian (oops, ultimul - aliat al Statelor Unite). Nu-i nimic. Să înfruntăm împreună (cu regimul și Țarul) terorismul, nu-i așa, Obama, ești cu noi, logic, nu? Cine nu e cu noi e împotriva noastră. Asculți pe tătuca Țarul care știe mai bine, că tu habar n-ai niciodată și ești un mototol și jumătate? Yes, you can. Te lăsăm și pe tine în echipă, dacă vrei... cu ăia 60 de Supermani trainuiți de voi care distrug Statul Islamic cât ți-ai încheiat cravata.

Oare vor să fugă sirienii din Siria? Iată ce ne spune o tânără activistă și scriitoare, Marcell Shehwaro, plecată de un an din Siria (și care nu a mai scris nimic de atunci, cu excepția propriei mărturisiri trimise întregii planete... Planetei Siria). E bântuită de fantomele descompunerii și morții, vede mereu corpuri zdrobite de copii, pulverizate de bombe, oricât ar încerca să nu se mai gândescă la nimic ori să se relaxeze urmărind emisiuni TV stupide fără număr, fără număr... Nu se poate adapta și nu poate depăși șocul sindromului posttraumatic, dimpotrivă e roasă de durere, îndoieli și capitulări, (auto)negare și neputință, vinovăție și rușine (complexul supraviețuitorului,însă nu se mai simte, de fapt, vie, ci doar o umbră rătăcită de trupul și sufletul ei). În timp ce alții au devenit dependenți de alcool sau droguri, ea se îndoapă cu antidepresive. Vrea să moară, dar parcă a murit deja. Arde în focul Gheenei de vinovăție și, de aceea, se automutilează (și eu procedam astfel, când mă ardeau flăcările culpabilității, îmi stingeam țigara pe mână, mă dădeam cu capul de pereți, îmi zdreleam mâinile de Ziduri sau mă tăiam cu cuțitul nu atât ca să mă pedepsesc, ci ca să convertesc durerea psihică insuportabilă în ceva fizic, să-mi distrag atenția de la ea și să o alin un pic; trebuie să recunosc că nu reușeam mari performanțe... mi-au rămas numai mici cicatrice care sunt mărturie a acelei suferințe).  

Din eroul (care înfrunta bombele-butoi, atacurile chimice, foamea, mizeria și închisorile regimului) a rămas doar victima. Admite că se simțea mai bine în focul luptei decât în focul Gheenei. Nu mai poate să scrie și, totuși, frustrarea a stors din ea o mărturisire (mai cunosc eu pe cineva). Trebuie să spunem adevărul, logic, nu? Chiar dacă, albi ca varul, șiroind de o transpirație rece, ne mușcăm mâinile sălbatic, cu furie, ajungem să ne înfigem singuri pumnul în gură, până la cot și apoi îl vomităm, înecându-ne cu propriul sânge și propria flegmă. ”Calea, adevărul și viața”, cum spunea ”teroristul”, ”trădătorul”, ”maimuțoiul”, ”pomanagiul”, veșnic condamnatul și refugiatul Iisus. O las pe Marcell să vorbească, deși știu cât îi e de greu, iar comunicarea e imposibilă: ”A trecut un an de când am părăsit Siria, poate pentru totdeauna. Un an de negare, vinovăție, durere și capitulare. Nimic din erou n-a mai rămas în mine” (...) ”Nu știu cât de bolnav e spun asta, dar mă simțeam mai bine acolo, aproape de moarte”. (...) ”În ce mă privește am devenit dependentă de un sentiment dureros de vinovăție care s-a translatat în răni pe mâinile mele, pe care cicatricele sunt încă vizibile”. (...) ”Îmbrățișez victima care a rămas din mine. Îi arăt milă, o iubesc, mă rog pentru ea să aibă putere și răbdare și, cel mai important, capacitatea de a ierta”.

Evadați printr-o spărtură din Zidul închisorii, să plonjăm în mare și să învățăm ”mersul pe valuri”!

Un weekend fericită ca la revoluția din Decembrie 1989, apoi două săptămâni deprimată cu senzația că sunt o bacterie abulică și o mizerie neînțeleasă de nimeni... Nu mai am lacrimi să plâng, așa că-l rog pe Bebe (inorogul din tatuaj) să-mi împrumute o lacrimă de-a sa, purificatoare și consolatoare, cu puterea învierii și a vindecării. Lacrimile nu doar curăță, eliberează și alină durerea, ci și spală păcatele lumii. Apoi, deodată, mă simt fantomă, una prea obosită ca să mai bântuie și să mai cerșească răspunsuri de la Ziduri. Ultimul neuron mi-a explodat demult, zac inertă, incapabilă să clipesc măcar, mă agasează orice zgomot (scârțâitul ușii, al scaunelor, liftul și mâțele) și am impresia că sunt hăituită și hărțuită de toți, așadar, empatizez, de această dată, cu Obama, un președinte și un Big Brother-fantomă, care, deși spionează pe toată lumea și a ajuns la putere cu sloganul ”Yes, I can”, nu vede și nu aude nimic, nu știe și nu poate nimic: ”Vai, toată lumea mă asaltează, nu știu unde să mă mai ascund. Nu mai zic de fetele mele, Malia si Sasha... dacă le-am răzgâiat, așa-mi trebuie. Toată lumea vrea ceva de la mine, inclusiv ”nebuna” aia din Țara lui Dracula, Madame Dezastru, ”maimuță posedată”, ”femeie născută la sindrom premenstrual”, ”catastrofă”, ”dezastru”, ”cățea turbată”, ”vacă proastă”, ”intelectual de-al lui Băsescu”, ”băsistă împuțită”, ”sclavă obraznică”, ”băgăcioasă”, ”Vampi”, ”Fata lui Dracula”, ”golancă”, ”ciumpalacă”, ”homosexual” (care critică mari filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Becali), ”jegoasa de la nouă”, ”teroristă” și ”trădătoare”, mai nou și ”curvă” (cum bine a spus Ioan Rus). A ajuns și Bush Jr. să-mi dea lecții, iar lumea e nostalgică după el. După mine nu o să fie nimeni nostalgic. Și Țarul îmi trântește verde în față că nu sunt bărbat. Și eu care credeam că să fii președintele Statelor Unite înseamnă să dormi, să te plimbi, să faci poze cu familia și cu cățelul, toți să te iubească, să-ți fie prieteni și followeri pe Facebook și Twitter și să-ți dea like-uri! Ah, și mai am atât de mult... 1 an jumate. Parcă nu se mai termină mandatul ăsta. Tocmai acum mi-a transmis cineva că mi-au fugit și mie fetele de acasă, în Siria să se facă jihadiste și să se mărite cu băieți de treabă de la Statul Islamic. Sunt puțin surprins, dar nu șocat. Ce dacă? Credeți că mă fac alb ca Michael Jackson de spaimă și blond ca Marylin Monroe? Nu-i nimic. Mare pagubă. Să-mi lase măcar tablourile, pe-astea le apăr și de băieții de la Led Zeppelin, și de jihadiști.”  

Obama nu observă nici dacă îl calcă Țarul cu tancul sau îi intră în fund o bombă-butoi cu clor. Ah, trebuie să ies din personajul ăsta, Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) o să înceapă o grevă nud sub chador (vălul integral iranian) sau, mai rău, una sexuală, căci exclude din start să pună mâna pe fundul lui Obama. Nu știu de ce mă îngrijorez, doar nu vreau să-mi crească tensiunea (proaspăt verificată), am deja 15/10. Nu vreau să ajung iar la 17-18 maxima ca la birou, în cercetare de piață, când eram în ”comă”, cădeam din picioare, nu puteam să gândesc și să simt altceva în afară de... oboseală și de silă și făceam eforturi supratitanice să înțeleg și să răspund monosilabic la întrebările doctorului: ”De ce te stresezi?” Niciun răspuns. ”Ia un sedativ PC” ”Da” (iau și acum, pot să înghit o cutie odată cu tot cu ambalaj, și tot degeaba). ”De tine nu-ți pasă?” ”Nu.” ”Ai familie?” ”Da”. ”De familia ta nu-ți pasă?” ”Nu.” ”De colegi nu-ți pasă?” ”Nu.” (Adevărul e că nu-mi păsa, dar m-am prefăcut că-mi pasă, m-am solidarizat cu ei și mi-am dat prima demisie în semn de protest). ”Crezi că-ți ridică statuie?” ”Nu.” ”Vrei să mori?” ”Da.”

În rest, acum, în afară de tensiune și crizele de ficat, se pare că a funcționat dacă nu purificarea, măcar detoxifierea, analizele de sânge mi-au ieșit perfecte, glicemia s-a (auto)reglat, iar colesterolul general a scăzut cu 100 (chiar și cel mai periculos, LDL, care se poate depune pe vasele de sânge dacă s-a acumulat în exces, are valori normale). Oricum, urăsc întrebările astea ale medicilor (care, în mod fatal, adeseori se neglijează ei înșiși) aproape la fel de mult ca următoarea serie de întrebări ale apropiaților (transmise fie direct, fie pe mail sau SMS): ”Ce faci? Ce (mai) faci? Ce-ai pățit? Ce s-a-ntâmplat? Ești bine? Unde ești? De ce nu răspunzi? De mine nu-ți pasă?!” Cât de curând, va trebui probabil să postesc din nou pentru că, deși am păstrat în meniu limonadele cu sirop de arțar bio și ceaiul de urzici, am cumpărat lapte și fulgi de ovăz bio, în același timp, am început deja să mă răzbun cu crenvurști (cu cașcaval topit) în covrig/rulouri, shaorma, ouă ochiuri, pizza și Maretti cu pizza (cu toate că înainte nu împărțea cu nimeni Maretti cu pizza și nu-i dădea nici lui fii-su, Deu (Deucalion), șpagă Maretti cu pizza ca să-i ofere viză pe planeta unde a emigrat... și/sau să-l aresteze el, Promy a așteptat până când am putut consuma eu Maretti și m-a servit personal). M-a făcut să plâng de fericire. Și continuăm să ne răzbunăm... ”Răzbunarea e dulce”.

Răzbunarea nu mă face însă să mă simt mai puțin fantomă. Și ce dacă? Înseamnă că sunt și eu cumva în rândul lumii. Timp de un an (din iulie 2012, de când am renăscut (după acea parcă nesfârșită ”comă”), până în august 2013), m-am perceput vie și uneori (insuportabil și inacceptabil de) fericită, astfel încât mi-era frică mereu că mă prăbușesc (iar) în abis și, în același timp, mă ardea rușinea. Am vrut ca fantomele să revină la viață sau să-și găsească liniștea odată pentru totdeauna. Și eu, și Promy, și copiii noștri din Sira și din alte părți căutăm cu disperare un minut de liniște și pace, un minut de imposibilă normalitate în care să nu numărăm secundele până la (un nou) sfârșit (de fiecare dată mult peste așteptări, depășind orice imaginație și orice profeție apocaliptică).

Dacă sunt și eu fantomă (și încă una proastă, neînțeleasă, incapabilă de nimic și absurdă, la rândul ei), nu e nicio problemă. Să mă obișnuiesc și să-mi văd de treabă. Cum spune Sorescu, așa trebuie să procedăm: ”Străzile erau înțesate de haine / Care își vedeau de treburi (...) Pe linia troleibuzelor / Circulau fiare de călcat. / Iar eu căutam oamenii. / Știam că trebuiau să se afle / Fie în buzunarul de la vestă / Fie în fața ori în spatele hainelor, / Anexați cu o clamă” Fața umană? ”Mersul pe valuri?” (tot Sorescu: ”Așa că înaintez somnambulic, / Mă ține mlaștina, / Iluzoriu acoperiș pe casă. / Jos e mulțimea cu capu-n jos, repartizată pe etaje, / Lumea care-și vede de treabă / Și nu crede în mersul pe valuri.” Ne lasă (pe mine sau pe altcineva, nu mai zic de intelectuali) politica să respirăm și să ne vedem de treabă? Ce glumă proastă! Mai bine răspundem și noi ca bravul soldat Svejk la toate cerințele și argumentele ridicole ale morții/regimului austro-ungar (într-o altă poezie soresciană): ”Să mă pupi în fund”. Sau un sfat foarte util din poezia ”Atavism”: ”Lăsați perdelele / Trageți obloanele / Și mai luați-vă o dată tensiunea. / După ce a văzut totul - ploi, războaie, / Soare, cârtițe, evenimente, / Repetate mereu aidoma / Omenirea nu cred că mai dorește serios / Să mai vadă ceva. / Totuși uite-o lipită de ferestre / În ochi cu un gol.” Ar trebui să-mi iau tensiunea și, totuși, rămân lipită de fereastră, praf din praful ei și al lumii întregi. Vanitas vanitatum. Și știam deja că sunt iremediabil intoxicată cu praful de pe videoproiectorul fuckultății-fantomă.

La un moment dat, totul mi se pare un vis. N-am mai avut senzația asta de vis de mulți ani (de prin 2009, de când m-am (re)apucat de scris). Da, scrisul m-a făcut să plonjez în infern și să agonizez în parametri optimi la nesfârșit, mai intens ca-n realitate (chiar dacă sunt experiențe proprii) până mor și, când în cele din urmă se face întuneric și liniște și cred că am scăpat, vine cineva și mă resuscitează. Și tot așa. Mereu. Mi-am depus și a treia demisie în semn de protest de la scris, dar mai fac voluntariat că sunt proastă de dau din abis în abis (împreună cu Promy), din dragoste și disperare. Probabil că, dintr-o supradoză de real (absurd, atroce și devastator la scară personală și universală), s-a creat un mecanism de (auto)apărare care mă determină să percep totul în registru oniric. Ce mai contează că sunt fantomă... nemuritoare blestemată, captivă într-un coșmar etern? Coșmarul e și el un vis, nu e nimic real.

Se pare că nu ne putem trezi, deocamdată, din acest coșmar și trebuie să-l acceptăm ca atare, chiar dacă eu una refuz să mă obișnuiesc. La perpetuarea și creșterea acestui coșmar contribuie, din păcate, și Iranul care trimite și mai departe mii de luptători în Siria și face presiuni asupra Rusiei pentru ajutor militar, economic și politic acordat regimului. Tovarășul-zeu al-Assad și regimul său, principalii autori ai acestui dezastru, merită susținere, logic, nu? În opinia reprezentantului ONU în Siria, Staffan de Mistura, Iranul cheltuiește anual cel puțin 6 miliarde de dolari în Siria (unii vorbesc de sume mult mai mari, de 15-20 de miliarde). Dar, ca de fiecare dată, în acest coșmar descopăr îngeri în infern, cum ar fi Muzoon, Malala siriană din Iordania (taberele de refugiați) care încearcă să convingă fetele să nu se mărite în adolescență, ci să continue școala. Din rațiuni de securitate și suport, în teroarea și mizeria războiului, părinții caută să le căsătorească repede. Mizeria și răpirea/dispariția forțată/arestarea sunt (încă) lucruri comune în Siria. Un bărbat se presupune că poate oferi protecție, însă e un lucru iluzoriu. Din nefericire, aproape o treime din fete renunță la școală și se mărită înainte de a fi pregătite pentru căsnicie și copii. Îmi aduc aminte și de echipele ”Căștile Albe” (”White Helmets”) care, deși sunt targetate/bombardate cu bombe-butoi/arme chimice și răpite/arestate (asta înseamnă de obicei morți sau pe moarte... torturați până la moarte), își continuă misiunea, ajungând să salveze 17.796 de vieți (ei chiar merită Premiul Nobel pentru Pace).  

M-a impresionat și regizorul (britanic), Sean McAllister, arestat și el cândva în 2011 pur și simplu pentru că filma un documentar în Siria despre un cuplu de disidenți sau... ”viermi de trădători”. Filmul său, realizat în ciuda presiunilor și interdicțiilor, ”A Syrian Love Story”, a câștigat premiul întâi la festivalul Sheffield Doc/Fest. Este vorba de povestea de dragoste a unor activiști care s-au cunoscut în închisoare (cu 20 ani în urmă, pe vremea lui Hafez al-Assad, tatăl actualului dictator), Amer și Ragda, comunicând prin spărtura din Zid. Au supraviețuit amândoi, s-au căsătorit și au făcut patru copii. După un șir nesfârșit de arestări și traume, inclusiv cele generate de războiul civil, protagoniștii sunt epuizați și sfâșiați între rolurile de activiști și cele familiale/personale (tatăl rămas în Franța cu copiii, iar mama în Turcia, consultant pentru un partid de opoziție, după o tentativă eșuată de sinucidere... când nu putuse suporta că asistase pasiv din Franța, exclusiv online, la escaladarea violenței în Siria). Dar, chiar dacă sunt separați, cei doi continuă să se iubească. Fie și prin spărtura în Zid.

Aș vrea ca iubirea lor și comunicarea prin spărtura din Zidul închisorii să fie un stimul pentru întreaga Planeta Siria. Din păcate, deși situația în Siria e (tot mai) disperată (4 milioane de refugiați extern, mai mult de jumătate din populație dislocată de la casele lor (refugiați intern), peste 500.000 în zone aflate sub blocadă guvernamentală, sute de mii arestați/răpiți/dispăruți forțat, zeci de mii uciși în închisori/centre de detenție/spitale militare, peste 12 milioane care au nevoie urgentă de ajutor umanitar), reacțiile planetei sunt (tot mai) slabe și/sau ineficiente. Îngroziți și exasperați de cele 50 de cutremure pe zi, de atacuri cu bombe-butoi și arme chimice, de violuri și torturi până la moarte, de foamete și mizerie, copiii noștri sirieni nu mai așteaptă să vină să-i salveze Statul Islamic și preferă să cerșească mii de euro pentru o croazieră cu vaporașul pe Mediterana unde să-și bea propria urină și apoi să se scufunde. Unii spun că mureau (mai mult sau mai puțin lent) în Siria, iar în taberele de refugiați continuă să moară (mai mult sau mai puțin lent), așa că aleg calea epavelor și fantomelor. Printre ei, numeroși copii rămași fără părinți, singuri și traumatizați, care fug de recrutarea în armata siriană/Statului Islamic/altor rebeli, de căsătorii forțate/sclavie sexuală, de mizerie și de escaladarea violenței, pe drumuri periculoase, negociind cu traficanți, împușcați (uneori) de grăniceri. Marea Mediterană, în marea ei generozitate, a absorbit deja peste 5365 de refugiați, numai în 2014 și 2015, încheindu-le, în sfârșit, agonia. Păi, Marea Mediterană e de vină? Nu știu, poate Băsescu e sau poate Statul Islamic. Și de ce ar trebui să încercăm să salvăm niște ”teroriști”, ”trădători”, ”dușmanii poporului”, ”extraterești”, oricum, ”pagube colaterale” în acest război?

Suprasolicitate de afluxul refugiaților, fără a primi susținere internațională, Iordania, Libanul, Turcia și kurzii din Irak au început să limiteze accesul și să reducă ajutoarele umanitare: de exemplu, în Liban (unde se găsesc 1,2 milioane de refugiați la o populație inițială de 4,5 milioane), alocația de hrană a scăzut de la 27 la 19 dolari pe lună și Libanul ia în calcul relocarea sirienilor înapoi în Siria, în tabere de refugiați, în timp ce în Iordania (unde sunt prezenți peste 600.000 de sirieni la o populație pre-criză de 6,7 milioane) alocația se ridică la 14 dolari pe lună. Turcia (unde se află 1,8 milioane de refugiați) se străduiește să mențină porțile deschise și să asigure condiții de ”cinci stele” în taberele de refugiați, dar are nevoie și ea de susținere internațională și de împărțirea poverii. Egiptul (unde au ajuns peste 100.000 de refugiați) a arestat mii de refugiați sirieni care vroiau să traverseze Mediterana. Nu-i nimic, copiii noștri sirieni sunt obișnuiți să fie umiliți și să trăiască în teroare. Dacă asta mai e viață (și nici măcar supraviețuire!).

La nivel global, numai 2,2% (mai puțin de 90.000) dintre refugiații sirieni au fost redistribuiți, iar apelul ONU pentru refugiații sirieni este acoperit, în prezent, doar într-un procentaj de 23%. După ”lupte seculare” de ani  buni, Europa a decis, în cele din urmă, să se implice ”decisiv”: să preia 40.000 de refugiați din Italia și Grecia, respectiv 20.000 din afara Europei în următorii doi ani. Uniunea Europeană a stabilit, în acest sens, un sistem de cote, în funcție de capacitățile fiecărui stat, prin care cei mai mulți erau repartizați în Germania, Franța și Spania, iar României îi reveneu 2.362. La opoziția Marii Britanii și a altor state, sistemul de cote a căzut. Oricum, 60.000 constituie mult prea puțin, reprezentanții ONU susțin că Europa ar putea primi lejer 1 milion de refugiați și ar trebui să relocheze (pentru început) cel puțin 130.000 dintre refugiații sirieni din Orientul Mijlociu. Europa se teme de imigranți, în special Marea Britanie care a acceptat cu chiu cu vai câteva sute de refugiați sirieni, după ce aceștia s-au înregistrat la ONU, au urmat diverse proceduri de selecție, și-au expus cicatricele ca să demonstreze că sunt victimele torturii și eventual au arătat că suferă de boli grave, imposibil de tratat în alte părți. Înainte susținător al unei intervenții militare în Siria din cauza atrocităților regimului, Cameron a devenit mai nou un al doilea ”Nigel Farage” care, în mod populist, manipulator și crud, înfierează cu mânie proletară ”căutătorii de o viață mai bună, nu de azil”. Desigur, Marea Britanie e îngrijorată de asaltul teroriștilor sirieni și al vampirilor din România.

În ce privește operațiunile de salvare din Mediterana, în 2014, operațiunea ”Mare Nostrum”, lansată de guvernul italian, a reușit să salveze 166.000 de vieți, însă a fost sistată la presiunea unor guverne europene, alertate de asaltul teroriștilor. Ulterior, s-a recurs la o nouă operațiune, ”Triton”, mai redusă ca buget și amploare/arie de acoperire, cu rezultate limitate. Abia în mai, după o serie de ”accidente” tragice în Mediterana cu mii de morți, s-au extins resursele și aria operațională ale programului ”Triton”.  În prezent, UE încearcă să voteze un plan umanitar de urgență, dar, Marea Britanie, Polonia, Cehia și Spania se opun și ne fac să ne fie rușine că suntem europeni. Din păcate, incidentele nu sunt ”accidente”, nici ”dezastre naturale” și ce mă doare cel mai mult e că toate aceste pierderi... vieți/suflete distruse/pierdute ar fi putut fi evitate, dacă nu ne izbeam din nou, absurd și ireparabil, de Zidul urii și al indiferenței.

Pentru a schimba odată pentru totdeauna paradigma globală asupra protecției refugiaților, Amnesty International recomandă comunității internaționale:

 Un summit internațional pe tema crizei refugiaților, focusat pe creșterea responsabilității internaționale și pe împărțirea poverii

 Ratificarea globală a Convenției pentru Refugiați (Refugee Convention)

 Dezvoltarea unui sistem domestic robust pentru refugiați: statele trebuie să stabilească proceduri corecte pentru a evalua nevoile refugiaților, să garanteze drepturile fundamentale și accesul la servicii precum cele de educație sau sănătate.

 Angajamentul absolut de a salva mai întâi viețile: statele trebuie să confere prioritate salvării vieților celor în nevoie comparativ cu politicile de imigrație. Când viața este în pericol, inclusiv (dar fără a ne rezuma la acest lucru) din cauza încercărilor de a traversa mările, statele trebuie să investească în operațiuni de căutare și salvare și să vină să salveze imediat oamenii în pericol. Acest imperativ nu poate fi pus în discuție de obiectivele de control al graniței.

 Combaterea traficanților: statele trebuie să realizeze acțiuni eficiente pentru a investiga și a condamna bandele traficante. Trebuie să ofere protecție și asistență victimelor traficanților și să se asigure că ele au acces la procedurile de stabilire a statutului de refugiat și/sau la proceduri de redistribuție.

 Îndeplinirea tuturor nevoilor de redistribuție identificate de ONU: aproape un milion au nevoie de redistribuție și de locuri unde să fie plasați umanitar (numărul lor crește anual). Amnesty International estimează că 300.000 vor avea nevoie anual de asemenea redistribuție/locuri umanitare în următorii 4 ani.

 Combaterea xenofobiei: guvernele trebuie să se abțină de la xenofobie, de exemplu, să blameze căutătorii de azil și imigranții pentru problemele economice și sociale. Guvernanții trebuie să caute politici eficiente pentru combaterea xenofobiei.

 Stabilirea unui fond global pentru refugiați: un asemenea fond poate acoperi toate apelurile ONU pentru crizele refugiaților. Și va procura un ajutor consistent pentru țările care găzduiesc numeroși refugiați pentru a le ajuta să ofere servicii pentru refugiați și comunitățile gazdă. Acest fond trebuie să funcționeze pe lângă ajutoarele de dezvoltare existente.

Mai mult,  Uniunea Europeană nu doar că nu face față crizei refugiaților, dar a ales să închidă ochii în fața mizeriei, torturilor și execuțiilor din închisori/spitale militare: Parlamentul European a decis să interzică publicarea fotografiilor celor uciși prin tortură (și mizerie) în spitalele militare siriene pe motiv că sunt prea ”deranjante și ofensatoare”, deși fotograful ”Caesar” a lucrat la arhivă ani în șir, îngrijorat că va împărtăși soarta ”pacienților”, a ascuns fotografiile în ghete, s-a furișat în patul unui camion ca să treacă granița și și-a riscat viața pentru a spune adevărul lumii întregi. Fotografiile (55.000, asociate unui număr de 11.000 de persoane exterminate în spitale militare, unii copii!) sunt deja expuse la sediul ONU- New York, Congresul Statelor Unite și Muzeul Holocaustului - Washington DC. Desigur (adică probabil), fotografiile sunt insuportabile - zeci de mii de oameni cu corpuri emaciate și ochii scobiți, adânciți în orbite (asta dacă-i mai au), arși (inclusiv cu acid), electrocutați, bătuți, cu organele sexuale extirpate sau mutilate. Ironic, unii dintre cei torturați până la moarte în spitalele militare aveau tatuaje cu mărețul și gloriosul conducător.

Și tovarășii securiști ai regimului râd, scuipă și urinează pe rănile, plăgile cangrenate și purulente pe care tot ei le-au produs unor copii, unor medici, unor membri ai echipelor de salvare, unor jurnaliști, intelectuali sau activiști și, din nefericire, și multor persoane arestate numai ca să se mențină teroarea, fără să fi scris vreo poezie pe Facebook sau să-i dea o compresă ori un pahar cu apă unui protestatar rănit. Cum spune Promy, recompensat la rândul său, cu exil pe Elbrus, lanțuri, piroane, furii, fulgerașe, flegme divine, păsărele antropofage, ger și jeg mii și mii de ani, drept răsplată pentru serviciile aduse zeilor, pentru opera sa și salvarea oamenilor (prin științe, arte și focul sacru), ”mai bine să fii condamnat pentru prea multă iubire decât să fii premiat pentru prea multă ură”, dar de ce trebuie să fie mereu condamnați salvatorii și creatorii, în timp ce călăii și distrugătorii, altminteri ”torționari de treabă”, sunt promovați și stimulați să recidiveze? De ce trebuie să fie lucrurile bune interzise, iar cele rele premiate, restul e haram? E o crimă să creezi și să salvezi?

Mai mult, Promy își aduce aminte cum se ruga uneori să vină să-l scuipe verișorul lui, Știi Tu Cine-Zeus și nepotul său, Hermes (mâna dreaptă a marelui conducător, tot un torționar de treabă) și să urineze pe rănile lui, atât se simțea de abandonat. Și-apoi n-a mai știut nimic, n-a mai înțeles nimic din ce se întâmpla, nu mai putea recunoaște pe nimeni și nimeni pe el, se degrada clipă de clipă de era să nu mai rămână nici stânca din el și, deși devenise o legumă putrezită, o crustă de puroi și de jeg, continua să fie consumat ritual. Aud și eu în continuu programul de urlete din închisori/centre de detenție/spitalele militare siriene, ba și urletele lui Promy (chiar atunci când se abține în fața zeilor ca să nu le dea satisfacție, când e prea epuizat s-o mai facă ori când își bagă (singur!) pumnul în gură și se zvârcolește până ajunge din nou o bacterie paralizată, criogenată într-un sicriu de gheață/în Zid/în stâncă... și eu împreună cu el).

Spitalele militare siriene vindecă și purifică corpuri și suflete prin mizerie, violuri și torturi până la moarte. Se poartă mai nou spitalele militare ca lagăre/centre de exterminare, gropile comune nu mai sunt la modă (decât la Statul Islamic). Și eu am coșmaruri fără sfârșit (din 2011, de când a început războiul civil în Siria), cu ochii deschiși/închiși: de fiecare dată când văd o știre/raport (și văd mereu acum) adorm după 6-7 ore (zvârcolindu-mă) și mă trezesc după o oră, fie că am fost eu răpită de securiști/milițiile Shabiha, fie că fericitul beneficiar al superofertei de tortură și execuție e Alex, fii-miu și, de regulă, în acest caz nu-i mai găsesc nici corpul să-l îngrop ori descopăr doar un deget scheletic, diform, ars cu acid, cu unghia smulsă și cu miros proaspăt de urină. La ultimul coșmar (de azi-noapte... când am dormit iar o oră), eram captivă din nou și tovarășul al-Assad, prezent la execuție, vroia să toarne acid pe mine și pe niște copii sirieni de-ai noștri. Mai întâi, mi-a cerut să vărs eu acidul pe copii, niște viermi de teroriști și gunoaie de trădători, dușmanii poporului... ca mine. Noi suntem de vină, desigur. Poate și că am distrus planeta Krypton a lui Superman sau am violat Leviathani, cum i s-a zis lui Promy.

Eu însă, suprasaturată de tovarăși-zei, sisteme și ”isme” și excluzând varianta de a mă transforma și eu în torționar (cel puțin la început, cât mai eram conștientă), i-am spus că nu suntem noi de vină, ci chiar el cu regimul său, cine a greșit să-și ceară iertare (vorba lui Promy), deși prevăd că nu o să o faceți niciodată, voi sunteți adevărații vinovați care ar trebui pedepsiți. N-am scăpat noi de voi, dar nici voi de noi, uite că vă mai enervăm cu o poezie pe Facebook sau cu o faptă bună. Știu că nu iertați niciodată faptele bune și operele subversive. Vă fac să tremurați de furie și de frică. Vă căcați pe voi să nu vă pierdeți ”inelul puterii” și scaunul de sub cur. Brusc, am luat acidul și l-am aruncat asupra lui. Cred că s-a dizolvat integral. Nu știu exact, m-am trezit și n-am mai putut adormi. Mă clătinam și îmi venea să vomit. Sincer, nici eu nu mă pot uita la fotografiile lui ”Caesar”, însă am și mai mare fobie să văd pozele (omagiale sau nu) ale tovarășului-zeu al-Assad și, indiferent cât e de incomod, adevărul trebuie spus. De-asta și-a și riscat ”Caesar” viața și s-a chinuit atât să adune și să sistematizeze arhiva: nu își dorea riscuri suplimentare (în Siria fiind), nu vroia aventuri, nici senzații tari în plus ori să-și testeze limitele. A urmat doar glasul conștiinței și al adevărului pentru că 2+2 nu făceau 4, ci cel puțin minus 11.000, asta numai cât a fotografiat el.

Arestările, violurile și torturile până la moarte sunt numai unul dintre ingrediente, pe lângă foamete, mizerie, 50 de cutremure pe zi, atacuri cu bombe-butoi, inclusiv cu arme chimice (cu gaze sarin sau clor). Dacă Statele Unite erau reticente la adresa unei zone de excluziune aeriană (Turcia a tot exercitat presiuni, anul acesta a reușit să obțină măcar includerea acestei teme în agenda SUA... eu cred că am pierdut șirul petițiilor semnate în acest sens), acum manifestă mai multă deschidere, măcar prin unii dintre membrii Congresului. Din martie anul curent au avut loc cel puțin 35 de atacuri cu arme chimice (cu clor), proiectate din elicoptere prin intermediul bombelor-butoi în nord-vestul Idlibului, după cum a depus mărturie la ONU și în Congresul american Dr. Tennari, inițiatorul unui spital de campanie la Sarmin și unul dintre puținii supraviețuitori dintre medici. Acesta continuă campania Planet Syria pentru oprirea bombardamentelor cu bombe-butoi, indiferent cât e de traumatizat, chiar dacă lucrează în condiții inimaginabile, a văzut mai mult suferință/moarte decât bucurie/viață și poate fi oricând și el răpit și torturat până la moarte. Consiliul de Securitate ONU a amenințat în martie că va lua măsuri dacă se vor mai produce atacuri cu arme chimice, ceea ce s-a întâmplat din nou din aprilie. Până și Rusia, aliată tradițională a regimului, a început să discute cu reprezentanții americani  (pe un draft de rezoluție de tragere la răspundere) și să ia în considerare condamnarea vinovaților pentru atacurile cu arme chimice. Totuși, Rusia rămâne aliata oficială de bază și se opune încheierii războiului prin presiuni/forțe externe. De asemenea, peste 70 de țări au semnat o scrisoare comună pentru oprirea bombardamentelor aleatoare (inclusiv a celor cu bombe-butoi).

Planeta Siria, să încercăm să comunicăm și noi prin spărtura în Zid de la închisoare a celor doi îndrăgostiți... Amer și Ragda, să rupem lanțurile, să topim Zidurile în lacrimi, să ne ridicăm din craterele fumegânde și să zburăm împreună în zori, în lumina cu miros de tămâie a învierii. Să evadăm prin spărtura din Zidul închisorii, să plonjăm în mare și să învățăm acum ”mersul pe valuri”!

Când aveți câteva secunde libere, vă rog să-mi SEMNAȚI PETIȚIA pentru stoparea crimelor împotriva umanității în Siria la acest link (durează doar câteva secunde):

https://secure.avaaz.org/en/petition/Syria_UN_EU_United_States_of_America_Romania_Russia_Iran_Stop_the_crimes_against_humanity/?oXkwsib

Mulțumesc pentru susținere!

Stay human... and alive!