Fotografii cu sfârșitul lumii... Brexit, al echipei noastre de fotbal și al Cumințeniei pământului, făcute de un vierme cu colți de vampir și de un străjer beat

În filmul sud-coreean ”Poezie” al regizorului Lee Chang-dong ți se cerea să compui o poezie uitându-te la un măr. Am ales și eu unul spre a-l contempla. Virtual sau real? Care-i diferența? Poate doar că virtual e mai real. Așadar, mă holbez la măr să găsesc poezia: văd diavolul, văd ispita, o văd pe Albă ca Zăpada mușcând ca proasta și apoi așezată de piticii înlăcrimați în sicriul ei de cristal, de fițe (eu sunt mai proastă ca ea, dau nu din gropi în gropi, ci din abis în abis și nu o să am niciodată o înmormântare așa de frumoasă și nici nu-mi doresc, de altfel). Văd contrastul între coaja roșiatică, netedă și lucioasă și miezul putred, colcăind de viermi. ”Roșu aprins, colorează-mi tăcerea”. Văd invadatorii, viermii de invadatori, împuțiții de teroriști și trădători, dușmanii poporului, mă văd și pe mine un vierme de invadator cu colți de vampir, Fata lui Dracula și aș invada chiar acum Marea Britanie. Ce, n-ați mai auzit de viermi invadatori cu colți de vampir?

Dar am pierdut șirul și firul etichetelor și epitetelor (deși m-am chinuit o vreme să țin listă, măcar pentru cele mai importante). Desigur, adică probabil (căci nimic nu e sigur), sunt și eu un vierme invadator, mișcându-mă brownian, bezmetic, fără țintă în miezul dulce-grețos până paralizez complet. Simt apoi gustul acidulat care-mi provoacă arsuri la stomac și reflux gastroesofagian (un gust amărui în gură) și văd colții mei de vampir înfigându-se lacom, nesățios în miezul putred și rămânând acolo, implantați ca steagurile marilor exploratori la Poli ori lipiți ca Ponta, Dragnea, Corlățean și alți penali de scaunele lor imperiale. Oare îmi pierd și colții de vampir? Bizar, încă mai am dinți și măsele de pierdut la vârsta mea (unii chiar de lapte, pe care nu i-am schimbat anterior, poate că a venit momentul). Sincer, nu mă interesează prea mult dinții și măselele, sufletul să nu-l pierdem, nu-i așa? Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) știe ce vreau să spun: și-a prăpădit, mai rău decât dinții, organele, de nu știu câte ori, drept răsplată a zeilor pentru faptele sale bune, iar viața i-a fost redusă la o agonie și descompunere fără sfârșit, din care nu mai înțelegea nimic. Însă colții de vampir sunt o marcă de identitate la care nu pot renunța.

Mai bine aș chema un străjer al Domnului să-mi caute, să-mi găsească și să-mi vegheze dinții, vreau să spun, colții de vampir, apoi să aibă grijă să nu mai cad în ispită. Dulce cădere! O să încerc să mă inspir din cartea lui Harper Lee,”Du-te și pune un străjer!”, care analizează subtil, cu multe detalii revelatoare, în stil satiric, rasismul și, totodată, conformismul din sudul Statelor Unite. Acestea îți intră în sânge, ajungi să te obișnuiești și să te complaci, asumându-le ca parte a identității tale. ”Așa mi-a vorbit Domnul: du-te și pune un străjer ca să dea de veste despre ce va vedea!” Străjerul conștiinței. Însă conștiința (dacă există) reprezintă frecvent produsul familiei și al societății, nu numai al confruntării cu sistemul (și al luptei interioare). Astfel, o fată dintr-un oraș mic sudist, Jean Louise, descoperă lucruri grave și șocante despre cei dragi. În dorința de a se integra și de a nu-și pierde privilegiile, prietenul ei, Henry și tatăl ei, Atticus (modelul ei în viață), au devenit membri ai unor consilii locale rasiste, scuzându-se că nu împărtășesc ideile, dar vor să apere vechiul stil de viață și bruma de independență locală de interferențele gurvernului central și ale unor organizații de negri care bruiază sistematic acest lucru. Fata respinge valorile rasiste, respinge lumea ei, îl respinge pe prietenul ei, îl respinge chiar pe tatăl său pe care-l adora și admira, însă nu se poate desprinde complet. Face totuși eforturi să-l înțeleagă și să-l reaccepte pe tatăl ei (începutul adaptării!) care i-a zis: ”Nu văd de ce nu poți să trăiești cu un ipocrit. Ipocriții au dreptul să trăiască pe lumea asta la fel ca oricare altcineva”. Buni și ipocriții la ceva, logic, nu? Străjerul îi păzește și pe ei. Uneori parcă exclusiv pe ei.  

Să punem un străjer și în Siria să vegheze și să vestească adevărul lumii întregi (ipocrite sau nu). Hm, poate că străjerul e mangă sau doarme în guvern, parlament (ori la ONU) pentru că masacrele continuă: în spiritul postului, în primele două săptămâni de Ramadan, au fost uciși 464 civili, dintre care 200 copii. Și nu doar atât, în ultimele două luni (22 aprilie – 21 iunie), au existat 670 victime printre civili, dintre care 242 copii și femei în bombardamentele asupra orașului Aleppo, conform Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (OSDO). Pe ansamblu, în ultimele două zeci de luni au fost exterminați mai mult de 11.000 civili (dintre care peste 4.000 copii) de bombardamentele regimului și cele rusești. Iar atacurile aeriene ale Coaliției au produs 466 victime-civili, inclusiv 200 copii, de la începutul operațiunii, septembrie 2014. Dar operațiunile de salvare merg mai departe și ele: în mod miraculos, un băiat de 11 ani a supraviețuit bombardamentelor și a fost scos dintre ruinele din Aleppo.

În stilul unic și inegalabil, autentic și original al Țarului, după ce au declarat că susțin un armistițiu pe termen lung în Aleppo, sub pretextul că rebelii nu s-au disociat de al-Nusra (al-Qaida), rușii au bombardat din  nou ultima rută de aprovizionare pentru rebeli din partea estică a orașului (Castello). Și apoca...lipsurile continuă. Episodul 345.218 al telenovelei unde nu o găsești niciodată pe Elodia: după atacurile sinucigașe cu explozibili asupra grănicerilor iordanieni de lângă o tabără improvizată de refugiați, Rukban (6 militari uciși), Iordania a închis granițele cu Siria și Irak. Mai mult de 50.000 de refugiați așteaptă în condiții extreme în această zonă pentru a trece în Iordania. Supraviețuirea lor depinde de ajutoarele livrate din Iordania. Similar, la granița cu Libanul (al-Qaa), unde sunt amplasate alte tabere de refugiați, au avut loc o serie de atentate sinucigașe (8) care au condus la moartea a 5 persoane și rănirea a 15. Iar la aeroportul din Istanbul au fost masacrate cel puțin 42 persoane și peste 140 rănite în atentate teroriste (nerevendicate încă, dar probabil efectuate tot de Statul Islamic). Cine suferă? Oamenii de rând sau or fi cumva politicienii? Și străjerul ăsta mangă ce face? Trezirea!

Hei, străjerule, vezi cumva ceva suspect sau îngrijorător și în Marea Britanie sau ai adormit de tot? Cred că trebuie să preiau cuvântul în locul tău deși, sincer, m-am săturat de toate și nu mai pot nimic, nici să mai donez o ultimă flegmă intelectuală și aș emigra pe altă planetă, dar nu mă pot desprinde nici eu, ca fata aia sudistă, Jean Louise ori ca Promy, Pământul ăsta putred ne-a intrat în sânge și limfă, ne-a contaminat iremediabil, dovada că mai scuipăm din când în când câte un firicel de nămol, mai bine ne dădeam cu el la curul gol, în sforăiturile străjerului (ca în cântecul ăla vechi de la Timpuri Noi). Chiar dacă străjerul mangă nu a observat, votul la referendumul Brexit reflectă o țară polarizată: 52% s-au pronțat pro, în timp 48% au optat împotrivă. Mobilizarea de amploare și campaniile intense au condus la o participare largă la vot, de 72% (cu toate acestea, unii au contestat votul ca fiind nereprezentativ, solicitând o prezență la urne de minim 75% și un procentaj pro de minim 60%). Oamenii mai săraci, mai puțin educați, mai în vârstă, fără joburi sau cu posturi slab plătite, care s-au simțit abandonați de politicienii britanici și de UE, au ales dominant pro-Brexit.  

La nivelul regiunilor, Scoția, Irlanda de Nord și Londra au votat împotriva ieșirii din UE, iar Anglia și Țara Galilor pentru Brexit. Scoția și Irlanda de Nord (pro-europeane) s-ar putea desprinde din Marea Britanie. Deocamdată, Scoția încearcă să blocheze juridic rezultatul referendumului.  Oricum, acesta nu este obligatoriu constituțional vorbind. În timp ce laburiștii au optat majoritar anti-Brexit (deși liderul Jeremy Corbyn s-a confruntat cu o moțiune de neîncredere din partea colegilor laburiști din cauza implicării reduse în campanie!), conservatorii au manifestat opinii divizate (unii pro-Brexit ca Boris Johnson, alți contra, de pildă, inițiatorul referendumului și premierul Cameron pronunțându-se anti-Brexit). La Londra (pro-UE) au avut loc deja proteste anti-Brexit, cu pancarte care arată că londonezii tânjesc să îmbrățișeze un european sau ”Nu ne mai spuneți să plecăm acasă. Suntem acasă”. În mod ironic, unul dintre susținătorii Brexit, William Oliver Healey, autorul unei petiții online pentru reluarea referendumului, lansată pentru a contesta un eventual rezultat negativ, a strâns peste 4 milioane de semnături (inclusiv peste 20.000 din Coreea de Nord unde accesul la internet e limitat... spre zero!).

Liderii UE avertizează că Marea Britanie trebuie să respecte principiul liberei circulații (bunuri, lucrători, servicii și capital), precum și al contribuțiilor la bugetul UE, dacă (mai) vrea acces la piața comună. Piața comună? Mai e ceva comun? Mare victorie pentru politica diviziunii și a fricii, pentru presa tabloidă anti-imigrație și pro-Brexit, pentru prietenul vampirilor, Nigel Farage, liderul Partidului Independenței (UKIP), și chiar pentru rățoiul Donald Trump ori pentru Țarul (deși rubla și schimburile comerciale, deja intrate în declin, pot fi afectate suplimentar și, în plus, el nu poate concepe decât un referendum/alegeri unde votează fiecare cum vrea și din urne iese cine trebuie). Uau, a venit ”ziua independenței”. În schimb, pentru Cameron, inspiratul inițiator al proiectului referendumului pentru desprinderea din UE (alt potop, altă Cutie a Pandotrei), a sosit ziua demisiei. Spaima de migrație, asociată cu ideea identitară, a fost, de altfel, o temă dominantă în campanie (pe lângă ideea contribuțiilor nejustificate la bugetul UE). S-a creat totodată un precedent pentru alte state să o apuce pe o asemenea cale. Calea regăsirii, doar nu a pierzaniei! Unitatea Uniunii Europene s-a spart. Când a existat ea vreodată? Sau unitatea Regatului Unit al Marii Britanii? Și totuși, acum, mai mult ca oricând, ar trebui să luptăm pentru unitate. Cu toate că s-ar putea să apară contrareacții la o nouă inițiativă ”more Europe” (”mai multă Europă”).

Piața răspunde deja alarmant: lira a scăzut chiar de la anunțarea rezultatelor cu 9% față de dolar, Marea Britanie ar putea intra în recesiune. Sectorul bancar, domeniul construcțiilor, imobiliar și auto, transporturile și turismul sunt afectate. Doar producători de băuturi alcoolice precum Diageo (Johnnie Walker, Guiness) și BAT (Lucky Strike, Pall Mall și Dunhill) vor fi probabil avantajați la exporturi de o liră mai slabă. Marea Britanie va dori probabil să-și păstreze accesul la piața comună, având în vedere că aproximativ jumătate din exporturi sunt direcționate spre UE și jumătate din importuri provin din UE. Dar nu e vorba numai de economie și de cifre, nu putem reduce totul la ele. Partidele eurosceptice, extremiste (de exemplu, Frontul Național din Franța) pot profita de eveniment, discursul partidelor mainstream din sistem se poate radicaliza în stil populist, iar UE își pierde impactul global (și așa redus). La nivel european, niște cetățeni iluminați din Olanda au avut o revelație și și-au exprimat ideea (prin afișe) că România ar trebui exclusă din UE, nu Marea Britanie. Noi vrem să iasă România, nu Marea Britanie! Ideile lor iluminate mă illumirează și pe mine, dacă nu eram illumirată destul (altfel nu-mi denumeam blogul așa).  

În ce ne privește, România poate fi afectată în primul rând prin pierderea fondurilor europene și apoi prin deprecierea leului (nu foarte mult). Românii aflați la lucru în Marea Britanie ar putea rămâne fără dreptul de ședere, de muncă și beneficiile sociale (acestea din urmă se acordă acum după minim 4 ani), deși pentru angajatori ar fi mai ieftin să-și plătească salariații fără contribuțiile sociale la șomaj, sănătate sau pensie. Băncile au refuzat deja să deschidă conturi pentru cetățenii străini (fără de care nu te poți angaja). Depinde și de stabilitatea jobului fiecăruia și de numărul de ani petrecuți în Marea Britanie. Unii s-ar putea reorienta spre Franța și Germania. Interpelat de liderul laburiștilor, Corbyn, în parlament, Cameron a declarat că va face totul pentru a opri actele discriminatorii la adresa imigranților din estul Europei (români, polonezi sau alții): ”atacurile sunt îngrozitoare şi trebuie să înceteze”. ASAP. I’m doing my best. Vom face totul, tovarăși. Au fost peste 100 asemenea atacuri imediat după anunțarea rezultatelor pro-Brexit (o româncă a găsit fecale în cutia poștală!). Ei, lasă, față de căcatul din sistemul universitar românesc privat (unde m-am murdărit ireversibil și era să-mi pierd nu numai viața, ci și sufletul când mi s-a cerut să trec note-fantomă unor studenți-fantomă care nu se prezentaseră nici la examen), cred că e totuși mai bine. Oricum, procesul de divorț al Marii Britanii din UE va dura cel puțin doi ani, iar autoritățile din România vor trebui să aibă mare grijă pentru renegocierea statutului românilor care muncesc în Marea Britanie.

Reacția unui imigrant român, Bogdan Cronț, care lucrează la Londra în construcții, redă foarte bine situația românilor de acolo, precum și divizarea societății britanice: ”Întâlnesc, tot mai des, două tipuri de reacţii în relaţia cu străvechii locuitori ai insulei. Fac precizarea că nu trebuie să fii antropolog, ca să-ţi dai seama că nu-s englez, aşa că se prind rapid că au de-a face cu un imigrant.  Prima reacţie, cea dragă mie, e de o politeţe reală şi chiar o uşoară jenă. Doamna de la care cumpăr mă priveşte în ochi, îmi mulţumeşte pentru cumpărături şi strânge din buze, într-un mesaj nonverbal care ar vrea parcă să zică: îmi pare rău, ştiu că sunteţi oameni ok, e o tâmpenie ce se întâmplă. În cea de a două reacţie, doamna vânzătoare, care tocmai se hlizise copios cu clientul din faţa mea, mă scanează preţ de o secundă, realizează că nu suntem de pe aceeaşi nobilă genă, evită, pe cât posibil, să mă privească, împachetează, ia banii şi îmi mulţumeşte formal. Mă simţ că atunci când am locuit cu ea în aceeaşi casă, am muncit amândoi să punem lucrurile în ordine, iar într-o noapte furtunoasă, de vară, Boris i-a apărut în vis şi i-a zis: "Johana, asta e casa ta şi a strămoşilor tăi. N-are rost să mai împarţi nimic, rămâi singură, să te bucuri de tot! Trage-l de picioare şi scoate-l afară. E slab şi nu simte. Dă-i şi câteva tigăi în cap, aşa, de control. Să nu se mai scoale!".  Zis şi făcut, dar în seara următoare m-am întors, plouat şi plin de cucuie, în patul meu. Nu-mi plăcea, dar nu aveam în altă parte unde să mă duc. Amândoi ştim ce s-a întâmplat, dar evităm să vorbim despre asta. Şi, totuşi, e bine să vorbim. Nici o casă, fie înăuntru, fie în afară UE, nu va rezista dacă ascundem problemele sub preş, prefăcându-ne că nu s-a întâmplat, de fapt, nimic grav. Johana are motivele ei, întemeiate, să fie supărată, iar eu pe ale mele. Dar eu locuiesc în casa ei, aşa că avantaj Johana. Ea serveşte prima. Nu-mi rămâne decât să sper că ce ne apropie e mai puternic decât toate cele câte ne despart.”

Probabil că refugiații și imigranții din Marea Britanie se simt precum ”Cumințenia pământului”: ”Azi am trecut să-i dau binețe. O știam doar din fotografii. Nu mi-am imaginat că o să trezească în mine atâtea stări. I-am simțit spaima și m-am gândit cum se simt copiii abandonați. I-am simțit rușinea și mintea mi-a fugit la tinerele abuzate. I-am văzut ezitarea și mi-am spus că suntem atât de mulți ca ea. Iar spre final i-am auzit strigătul. Nu, nu e o piatră fără suflet. E un amalgam de trăiri, așa cum suntem toți. Și, da, suntem înconjurați în fiecare zi de copii abandonați, tinere abuzate, adulți care n-au curaj - fiecare are nevoie de ajutor - de la stat dar și de la noi. Să nu mai taci când vezi nedreptatea, să întinzi o mână celui ce se teme, să nu te retragi la primul obstacol!” (Melania Medeleanu).  

Nedreptatea... Era drept ca marii savanți și scriitori penali, martiri din închisori, să scrie și să publice cărți (fie și plagiate precum ale lui Copos) fără număr, fără număr, pentru a scăpa de pedeapsă? Potrivit datelor transmise de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, 188 de deţinuţi au scris şi publicat peste 400 de cărţi în ultimii doi ani (nu știu cum reușesc unii precum Motanul Felix, patronul Antenuțelor, să scrie și să publice o carte într-o lună, mie îmi ia ani să o scriu și ani să o public, dar poate o să mă inspir și eu de la ei... adică dau copy-paste). În sfârșit, pentru lucrările științifice și literare din pușcărie se va acorda o scutire de pedeasă de numai 20 zile, indiferent de numărul lucrărilor publicate. Și încă o veste bună: securiştii acuzaţi că l-au torturat până la moarte pe disidentul Gheorghe Ursu, maiorul în rezervă Marin Pîrvulescu şi colonelul în rezervă Vasile Hodiş, foşti ofiţeri în Cadrul Direcţiei a VI-a a Departamentului Securităţii Statului, sunt cercetaţi pentru infracţiuni contra umanităţii (și nu doar pentru omor), slavă Domnului. 

Nu e suficient să-i acuzăm numai pe alții, ci trebuie să descoperim zeii sfidători, impostori și corupți, securiștii torționari,  teroriștii și talibanii din noi înșine și să-i înfruntăm: ”Carevasăzică, „nasc şi la noi” terorişti… Nu ne trebuie mult ca să dăm de pămînt cu europeni de-ai noştri, cu străvechi „concetăţeni”, dacă nu chiar cu membri ai propriei familii. Violuri? Avem. Necrofilie? Avem. Copii abuzaţi, sau abandonaţi fără milă? Avem. Tîlhărie la drumul mare? Avem. Crimă? Este! Nu ne lipsesc dovezile că pasiunea sinistră de a face rău fizic „aproapelui” este larg răspîndită şi ar trebui să se adauge, ca temă de introspecţie, culpabilizării „creştine”, „europene” a „străinilor”. Cain nu e arab. E primul fiu al cuplului primordial şi e prezent, ca atare, în gena tuturor seminţiilor. Sigur, există, uneori, diferenţe de amploare, de acceleraţie, de grad, între crimele unora şi ale altora. Uneori, ocupă scena albii, alteori coloraţii. Uneori roşii, alteori verzii. Dar nu vom avea nicio şansă de a controla terorismul „alogen”, cîtă vreme nu vom avea înţelepciunea de a reflecta cît de cît şi la terorismul din noi înşine şi din imediata noastră vecinătate. Începînd, ca s-o luăm de jos, cu bătaia pe care i-o poate administra un politician liberal unei concitadine, supărate că era s-o calce cu maşina. Sau cu preotul care îşi cotonogeşte un enoriaş în curtea bisericii, sau (altul) care sare să-i dea cu crucea-n cap unui „recalcitrant”. E plin, în jurul nostru, de ură, violenţă verbală extremă, chef de bătaie şi porniri ucigaşe. „E ceva şubred” în alcătuirea fiinţei căzute care suntem. Măsuri imediate? Prudenţă, milă, grija de a nu provoca. Restul e ideologie.” (Andrei Pleșu)

Un asemenea exemplu creștinesc de milă și grijă față de aproape sunt angajații orfelinatului ”Sfânta Maria”. Ca dovadă: îi sedează pe copii (mai mult de jumătate) ca să nu se revolte, îi trimit la spitale psihiatrice ca să se linișteasscă (ei, nu copiii săracii), se complac în mizerie (ploșnițe, hm, dar cea mai mare mizerie e chiar comportamentul îngrijitorilor) şi îi bat crunt pe copii ca să le fure mâncarea, medicamentele, hainele și produsele de igienă/cosmetice (primite prin donație). Poate că sărmanii copii nu s-au revoltat, însă noi ar trebui. Eu le recomand să învețe cum să procedeze cu copiii orfani de la echipa națională de fotbal: aceasta nu bate pe nimeni niciodată. Circulă și bancuri pe seama ei: ”după un accident de autocar, întreaga echipă de fotbal a României ajunge la porţile Raiului. - Doamne, zice Sfântul Petre, eu zic să-i primim pe toţi. - Cred că glumeşti, i-am auzit permanent înjurând. - Au înjurat, Doamne, aşa e, dar n-au bătut pe nimeni.”

Poate că e mai bine așa. Unii știu să joace fotbal numai cu capete ca Statul Islamic și regimul sirian. Și, dacă tot e meci mare, bătaie pentru sau împotriva Brexit, pentru și anti-sistem, dacă nu se mai termină vreodată telenovela de apoca...lipsuri de succesuri și ne izbesc noi potopuri de bombe-butoi și de flegme divine (până uită și să ne scuipe, ah, indiferența e și mai devastatoare ca ura), iar străjerul e mangă și sforăie de se cutremură pământul, păi atunci să-mi ascut și eu bine colții de vampir (rătăciți la un moment dat în mărul putred) și să mi-i scot (ca să nu-mi  pierd cumva identitatea... de vierme cu colți de vampir, logic, nu?). Vorba lui Florian Pittis, ”ține minte, sfârșitul nu-i aici”. Închei (provizoriu, că n-ați scăpat încă de mine, voi mai mușca zdravăn zeii și voi roade Zidurile, na, uite, vă mai enervez un pic) cu versurile poetului Adrian Suciu, ”Fotografie de la sfârțitul lumii”: ”sfârşitul lumii nu vine în carne, chiar dacă / ochii slabi văd gunoieri cum deşartă / pe străzi tomberoane de narcise mirosind a ţărână. / Mulţi nu ştiu asta, dar / sfârşitul lumii a fost deja de câteva ori. / Eu am mai multe fotografii cu el.”

Zi, lăutare, până trec focul și potopul și ies dracii din noi!

Cum mă paralizează aproape complet eterna rinită (confundată anterior cu răceala) și problemele de circulație (sindromul Raynaud pe care-l am de la 14-15 ani și artrita), de-abia tastez o literă la laptop (nu mai zic de SMS), cu eforturi titanice și dureri cumplite, cu greu flexez mâinile/degetele, picioarele și genunchii ori transport un kil într-o sacoșă. De regulă, pun ce am cumpărat în rucsac sau țin sacoșa pe umăr (ah, urăsc shoppingul, și nu numai din acest motiv, pentru mine shoppingul a devenit tortură de nesuportat după 25 de ani, cred, înainte mă mai fâțâiam și eu pe la magazine și mă holbam la țoale). Dar avantajul problemelor de circulație e că așa îmi păstrez demnitatea, sunt prea înțepenită să-mi îndoi genunchii, cu excepția rugăciunii (deși mi se pare adesea că ajung să mă târăsc în genunchi și cerșesc la Ziduri). Și apoi, un alt beneficiu e că detectez orice schimbare de presiune (de la problemele de circulație și hipotiroidie/mixedem) și prezic ploaia mai exact ca la buletinul meteo. Mai bine să ghicești ploaia decât potopul. Promy (titanul Prometeu, prietenul și erou meu) și fiul său, Deu (Deucalion, supraviețuitorul potopului) sunt de acord. În fine, bune și potopurile la ceva! Să nu uităm, focul sacru nu se stinge în potop și, chiar dacă aparent binele nu învinge răul aici pe pământ, e valabil și viceversa: nici răul nu învinge binele.

Era bine dacă ghiceam ploaia în Siria sau o inundație ca aia la care Mickey Mouse Copy-Paste, Scrat din ”Ice age”, campionul dezastrelor neasumate, fostul premier, a replicat prompt, foarte corect și eficient, dintr-o bărcuță pneumatică, înglodată în noroaie (mult mai curate și mai naturale ca el, într-adevăr): ”Fă, Doino, ai chef de niște inundații?” Nu, din păcate, e potopul, unul pe care-l vedem și tot anunțăm, de peste cinci ani. Și nu întrezărim încă șanse de ameliorare reale. Iată, de pildă, negocierile de pace au rămas în impas, împotmolite în mocirlă mai rău ca fostul nostru premier. Hm, însă, chiar dacă nu merge nimic, ”merge și așa”, vorba românilor descurcăreți și adaptabili (eu nu mă încadrez aici, spre (ne)fericirea mea). Iar showul declarațiilor continuă, evident. La summitul de la Oslo (Oslo Freedom Forum), John Kerry a avertizat Rusia că răbdarea Statelor Unite a ajuns la capăt în ce privește conflictul sirian și că soarta teroristului-șef trebuie odată stabilită, pentru a-l trage la răspundere pe acesta.

Uau, au descoperit tocmai acum, că președintele-fantomă Obama a stat și s-a uitat și nu a văzut nimic, cu toate că ne citește sistematic mailurile și postările pe Facebook, Twitter și youtube? A îngăimat cel mult, din când în când, dimineața după jogging sau la vreo partidă de golf, că teroristul-șef din Siria trebuie să demisioneze. De mai bine de cinci ani! Să avem răbdare, cu cât așteptarea e mai mare, plăcerea e mai mare. Sau frustrarea? Și câți suferă și mor (și eu cu ei)? E clar că aceste simple aserțiuni au avut un impact puternic, devastator asupra regimului sirian... cam cât efectul gelatinei pârțâitoare pe care o folosea Alex, fii-miu, când era mic, pentru farse. În ultima perioadă, pe plan intern, în Statele Unite s-au accentuat presiunile asupra administrației Obama pentru a se implica mai mult: 51 diplomați americani au cerut lovituri aeriene împotriva teroristului-șef din Siria pentru a-l determina să negocieze (inițiativă susținută și de ministrul de Externe din Arabia Saudită, al-Jubeir). În paralel, la vizita în Statele Unite, prințul Mohammad Bin Salman din Arabia Saudită s-a plâns de încălcarea acordului de încetare a ostilităților din partea regimului sirian și a comunicat că vrea mai multe arme pentru rebeli (rachete sol-aer și arme anti-tanc). Bineînțeles, noile presiuni asupra administrației Obama au avut cel puțin la fel de mare efect ca cele ale administrației Obama asupra regimului sirian ori asupra Rusiei.

De asemenea, Kerry a insistat ca Rusia să preseze regimul sirian pentru respectarea acordului de încetare a ostilităților și permiterea ajutoarelor umanitare. În plus, Kerry a punctat că Occidentul nu se află într-un ”război al civilizațiilor” cu Islamul, ci ”este o luptă între civilizație și barbarie, între civilizație și exploatare politică brută și un mix de fascism medieval și modern, toate în același timp”. Bună precizare În replică, Serghei Lavrov a acuzat Statele Unite că sunt în stare să cruțe al-Qaida pentru a-l da jos pe mărețul și gloriosul conducător al regimului și practic, între al-Qaida și acesta, aleg al-Qaida. Și de ce nu-i conving americanii pe așa-zișii rebeli moderați ai lor să abandoneze al-Nusra (al-Qaida)? Similar, Țarul a declarat că aprobă să fie inclusă o anumită parte a presei, ă, vroiam să zic, a opoziției la negocieri. Dar de ce să introducem niște teroriști ageamii în guvern? Nu-i avem deja pe ăia profesioniști care fac genocid, împreună cu noi (victime cu sutele de mii și milioanele, nu cu miile)? Oricum, până nu se va cădea de acord asupra parametrilor tranziției, nu va mai fi nicio negociere de pace reală. E clar doar ce bine se înțeleg, în continuare, Rusia și Statele Unite și ce progrese de comunicare s-au operat.

Dacă de la Rusia și Statele Unite poate nu mai ai pretenții ori nu mai aștepți nimic... în afară de dezastre globale și glocale, nu același lucru se întâmplă la ONU care și-a demonstrat pe deplin eficiența și imparțialitatea în această criză umanitară. Ca dovadă, peste 50 de organizații umanitare, ale drepturilor omului și ale societății civile unite în Syria Campaign (la acțiunile căreia am luat și eu parte, la fel ca la Planet Syria), au publicat recent un raport difuzat și la BBC, semnat printre altele de trupele de intervenție civilă, ”Căștile Albe” (”White Helmets – Syrian Civil Defence”), Syrian Network for Human Rigths și Violations Docunentation Center. Acest raport acuză ONU de ”cultură a complianței” și de încălcarea principiilor sale, prin faptul că a permis regimului sirian să controleze livrarea ajutoarelor. 99% dintre ajutoare au fost direcționate către teritoriile ocupate de regim, nu de rebeli. Mii de sirieni și-au pierdut viața din acest motiv, din cauza malnutriției și bolilor asociate și sute (poate chiar mii) au murit de foame. Organizațiile cer operațiuni principiale și imparțiale, bazate pe impunerea unor condiții regimului sau retragerea cooperării cu acesta.  

Să reamintim un detaliu semnificativ pentru a înțelege mai bine contextul. La începutul conflictului, regimul a amenințat că va interzice ONU să opereze în Siria și va retrage vizele pentru personalul non-sirian dacă se încearcă pătrunderea cu ajutoare la Daraa, localitate aflată sub blocadă guvernamentală. De atunci, regimul a continuat să amenințe în acest mod și să-și exercite veto-ul pentru a controla unde, când și cum să distribuie ajutoarele. ONU a acceptat constrângerile guvernului și atunci blocadele au fost folosite permanent ca arme de război. În aprilie nu ajunseseră unde trebuia decât 12% din ajutoarele cu mâncare (conform Programului Alimentar Mondial - ONU). În lipsa sancțiunilor și a unor condiții ferme, regimul blochează și în prezent ajutoarele.

O persoană avizată chiar de la ONU, Roger Hearn, fost director al agenției ONU de Ajutorare a Palestinienilor din Orientul Mijlociu, a comentat astfel, confirmând datele raportului: “A existat un eșec sistematic în răspunsul ONU. În loc să fie bazat pe nevoi, acesta s-a transformat într-un program de răspuns de un miliard de dolari, controlat în mare măsură de regimul sirian și apropiații săi”. Acum au ajuns, în sfârșit, ajutoare la Daraya și Douma, spărgându-se bariera psihologică. ONU a anunțat că vor mai sosi convoaie umanitare la 50.000 locuitori aflați sub blocada din al-Waer (Homs), la Afrin (Aleppo), respectiv la 25.000 persoane din Kafr Batna (provincia Rif Dimashq din Ghouta de Est). Se încearcă pătrunderea și la Zamalka și Arbin în următoarele zile. Alt bob de orez și altă aspirină pentru milioane... mai bună aspirina săracului (dacă mai ai un strop de energie).

Nu, nu mai ai nici energie, nici chef de aspirina săracului, căci ești prea slăbit, bolnav și traumatizat și trăiești în teroare (mă rog, cel mult supraviețuiești, nu trăiești, asta nu e viață). Interesant, Statele Unite și ONU desemnează crimele împotriva umanității ale Statului Islamic împotriva comunității yazidi ca genocid, dar crimele regimului sirian care a produs peste 90% dintre victime și are o contribuție semnificativă la geneza și expansiunea Statului Islamic, prin radicalizare, pe ele cum le clasifică? Sau ăștia nu erau decât teroriști și trădători, dușmanii poporului? Iar spiritul postului s-a făcut, într-adevăr, simțit: 224 uciși chiar în prima săptămână de Ramadan, potrivit Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (OSDO). Rusia, spirit creștin autentic, responsabilă și ea pentru aceste masacre, după ce au fost uciși și răniți peste 3.500 în ultimele 55 zile în Aleppo (conform OSDO), iar ajutoarele nu mai pot fi expediate la peste 200.000 rămași în localitate, dorește acum, fie și de ochii lumii, un acord de încetare a ostilităților pe termen lung în oraș și a acuzat al-Nusra de atacuri (grupare exclusă oricum din acord). Asta la scurt timp după declararea unui armistițiu de 48 de ore (16-17 iunie).

Și, într-un spirit de această dată islamic al postului, o, da, profund islamic, Statul Islamic a crucificat oameni pentru întreruperea acestuia și încurajează atacurile asupra civililor în Occident cum a fost cel de la clubul gay Pulse din Orlando, pe care, de altfel, l-a revendicat, efectuat de un prieten al jihadiștilor și simpatizant al-Qaida (al-Nusra), american radicalizat, Omar Mateen. Foarte tare, Mateen și-a procurat arme legal, FBI i-a avut sub urmărire pe el și pe prietenul său jihadist, Abu Salha (care s-a dus în Siria, a făcut training cu al-Nusra și a luat parte, într-un final, la o misiune sinucigașă), însă a considerat că legătura dintre ei e minoră și nu are de ce să ia măsuri. Și când l-a prins CIA-ul pe calif în persoană, au apreciat că nu reprezintă o problemă (în schimb, au arestat oameni nevinovați). Nu, califul nu e o problemă pentru CIA, dar pentru mine și întreaga planetă e. Și îmi cer scuze că am folosit cuvântul ”sinucigaș”, probabil trebuia să zic ”martir”, însă nu o să-l pronunț, din respect pentru adevărații martiri.

Statul Islamic știe să rezolve problemele împușcând lumea, incendiind, aruncând în aer și jucând fotbal cu capete, merită cupa campionilor. Și tot așa procedează unii europeni fundamentaliști. Recent, o prietenă a Siriei și a refugiaților, activistă și politician laburist, unul dintre puținii politicieni pe care-i respect (ca pe Coposu) și singurul pentru care am plâns și de care mi-e dor (cu excepția lui Coposu), Jo Cox, a fost împușcată mortal în fața bibliotecii Birstall, West Yorkshire, de un bărbat cu probleme mentale, apropiat de cercuri radicale. Era o trădătoare, logic, nu? Moarte trădătorilor, intelectualilor și dușmanilor poporului! Ah, și mai zic de noi că suntem nebuni! Faptele bune continuă să se condamne pe pământ, iar cele rele să fie premiate. Și totuși, nu trebuie să ne cerem scuze pentru fapte bune. Să ne luăm etichetele și condamnările absurde ca pe titluri de glorie, să ne păstrăm nebunia frumoasă și să dăruim focul sacru mai departe, în memoria ei. Parcă tot ce e bun și frumos în Europa (inclusiv dintre politicieni!) trebuie să dispară așa de repede. Dar ea a trăit o viață, fie și scurtă, ascultând de principii și conștiința ei, condusă de o nebunie frumoasă: cea de a dărui focul sacru pe pământ. Focul sacru nu se stinge nici în potop, împușcături, explozii sau lagăre de exterminare. Trăiască trădătorii și dușmanii poporului!

Să trăiască și teroriștii și trădătorii de refugiați! Numărul lor (al persoanelor dislocate, incluzând refugiații) a atins 65 milioane global, dintre care cei din Siria, Afganistan și Somalia reprezintă peste jumătate. Țările bogate (care au relocat pe teritoriul lor foarte puțini refugiați) au promis 11 miliarde dolari pentru susținerea acestora, dar banii nu au fost încă investiți decât în mică măsură. Totuși, în Statele Unite, s-au înregistrat unele progrese în ce privește admiterea refugiaților. Administrația Obama acceptă circa 100 de refugiați pe zi, marea majoritate musulmani (din iunie, anul curent), fără verificări minuțioase (cereri procesate dintr-un centru din Amman, Iordania, 600 de interviuri zilnic, procedură simplificată – redusă la trei luni de la doi ani). Incredibil, potrivit unui sondaj Brookings din luna mai, populația americană susține acum primirea refugiaților din Siria și alte țări din Orientul Mijlociu, după verificări serioase (59% vs. 41%). Apare o diviziune majoră între opiniile republicanilor și democraților: 77% dintre democrați sunt pro-refugiați, în timp ce doar 38% dintre republicani sunt astfel. Principalele motive de a refuza primirea refugiaților sunt problemele de securitate/terorism (50% dintre cei care se opun venirii refugiaților), apoi povara socială (41%).

Între timp, în Europa, refugiații încearcă să se descurce, indiferent de condiții (noi, românii, înțelegem asta perfect). La granița dintre Grecia și Macedonia, într-o tabără improvizată în cadrul unei benzinării, refugiatul sirian Mourhaf Lababidy și-a găsit activitate și un mijloc de subzistență din prepararea falafelului (cu făină, iaurt, limonadă). Inițial se aflau peste 1.000 de persoane aici la graniță, dar au fost transferați către tabere oficiale. Toți sunt confuzi, nu știu ce se va întâmpla cu ei, însă se luptă să facă față, orice ar fi. Mourhaf a ajuns master-chef de nevoie, sirienii au idei și spirit antreprenorial. Cândva a fost chiar proprietarul unei cafenele. Vinde și pizza, pâine și legume. E ajutat de un bătrânel, imobilizat în scaunul cu rotile, pentru a superviza afacerea. Tot acolo, Mohamad Rashed, frizer, tunde și bărbierește irakienii, în fața unei oglinzi roz cu prințese Disney, pentru 3-4 Euro. Cum i se pare că nimănui nu-i pasă de refugiați, se străduiește să recupereze cumva controlul și să-și ia viața în propriile mâini. Frizeria îi aparține prietenului său care, tot de nevoie, a devenit conducătorul bărcuței la traversarea Mediteranei (traficantul se speriase) și s-a decis să pună o mică afacere pe picioare.

Și un alt caz de refugiat sirian din Germania, se poate spune fericit: Hassan Jamous, 24 de ani. Când traficantul a strigat ”afară din camion, suntem în Munchen”, nu îl interesa unde e, dacă era Germania sau nu, ci doar să iasă din camion. Pentru moment, nu dorea decât un moment de liniște și o gură de aer proaspăt. O gură de aer! Vreau să respir. Ceilalți sirieni din camion (încă 20) și-au schimbat hainele, dar el nu avea altele bune la dispoziție și se aștepta, oricum, să apară poliția dintr-un moment în altul și să-i aresteze. Nu cunoștea pe niciunul dintre ei, anterior călătoriei. Cineva tot din Damasc i-a zis că vor merge într-o localitate unde oamenii sunt foarte drăguți și cererile se procesează mai rapid: Saarbrücken. Așa că au oprit un taxi și i-au cerut în engleză să-i ducă până la stația principală de autobuz. S-a gândit apoi, în timpul mersului: voi avea un viitor aici? Voi fi acasă? Pe drum spre Saarbrücken, leșinat de foame și oboseală, a adormit. Când a ajuns la tabăra de refugiați (de toate naționalitățile), a primit mâncare și o cameră. Prima zi a fost foarte grea: a trebuit să stea la coadă pentru acte și mâncare. Unde e casa mea? Unde e familia mea? Când vine cina pregătită de mami?

Apoi a fost transferat în alt loc, Trier, oferindu-i-se bilete de tren și o hartă. Oare o fi OK? Te îngrijorezi din nou. Era o tabără mai mică unde a petrecut prima noapte pe hol. Ulterior, a fost mutat și din Trier. Se săturase deja de drumuri și vroia să rămână într-un singur loc. Dar germanii zâmbitori pe care îi întâlnești pe drum te încurajează să continui. În tabere trebuie să stai la coadă la mâncare și duș și nu poți lega relații strânse cu nimeni, căci nu știi cât va fi acolo. Din a 28-a zi te obișnuiești, ba chiar găsești strategii pentru a obține mâncare. Oamenii încearcă să meargă mai departe. Asta te surprinde. Observi și alte lucruri uluitoare, cum ar fi copii fericiți, jucându-se sau dormind liniștiți (cum nu prea făceau în Siria). Până la urmă, a primit o casă în Stadecken-Elsheim, ceea ce l-a bucurat și mai mult. Nu te gândești decât la o cămăruță și o bucătărioară unde să-ți pregătești ceva de mâncare. O voluntară din Germania a venit să-l ajute, inclusiv să învețe germana. Remarci altceva: toată lumea zâmbește, numai noi, nu (cu excepția copiilor). Parcă am uitat să zâmbim. Nu avem nevoie atât de bani, casă și mâncare, cât de un zâmbet. Trebuie să redescoperim să zâmbim.

Aș vrea eu să reînvețe să zâmbească și refugiații din Iordania. Aceștia reprezintă circa un milion. Încă mai așteaptă cu miile la graniță. În prezent, Iordania primește câte 300 pe zi, cu condiția ca aceștia să fie la început izolați și verificați minuțios într-o altă tabără, la Azraq (cu gard de sârmă ghimpată), pentru a se asigura că nu se strecoară jihadiști printre ei. Sirienii deja înregistrați trebuie să repete procedura pentru a primi un nou statut legal care le va permite să obțină legitimații gratuite de muncă și servicii medicale. De multe ori, refugiații locuiesc în corturi improvizate din prelată, bucăți de lemn, uneori chiar din eșarfele femeilor, expuși la căldură și frig extrem, la furtuni de nisip, și, în plus, insecuritate (crime, furturi, exploatare, extremism etc.). Nu au la dispoziție toalete sau mijloace de colectare a gunoiului. Dar de ce ar avea nevoie de altceva? Le ajung eșarfele femeilor pentru a strânge deșeurile sau a se adăposti. Mulți sunt suficient de slăbiți ca să încapă în ele. Eventual, când nu mai fac față, le pot folosi pentru a se strangula cu ele.

De asemenea, în Liban (unde sunt circa un milion de refugiați, aproape un sfert din populație), aceștia trebuie să se descurce cu 0,7 dolari pe zi, alocație pentru mâncare. Să nu uităm că mai mult de jumătate din populația Siriei este dislocată din propriile locuințe, iar cea mai mare presiune e pusă pe țările vecine (Turcia, Liban și Iordania) și doar 3,6% dintre sirieni au fost relocați din Turcia, Liban, Iordania, Irak și Egipt (principalele țări care au primit refugiați). De parcă nu ar fi destul ce se întâmplă în Siria, grănicerii turci continuă să împuște refugiații: 16 răniți și uciși la granița cu Idlib, dintre care patru femei și trei copii (au masacrat deja zeci de persoane de la începutul anului). Apelul ONU pentru refugiați din 2015 a fost completat numai în proporție de 61%, iar Agenția ONU pentru Refugiați are nevoie urgent anul acesta de aproximativ 500 milioane de dolari pentru a acoperi cheltuielile cu refugiații ca aceștia să nu rămână fără adăpost.

Mai mult, fetițele refugiate se mărită forțat, fără să-și cunoască măcar bărbatul, abandonând școala și planurile de viitor, constrânse să-și asume responsabilități uriașe care le depășesc. De pildă, Salma, o fetiță de 13 ani, refugiată din tabăra Zaatari din Iordania, a fost obligată (prin presiuni și agresiuni fizice) de mama ei vitregă să lase jucăriile și școala și să ia de bărbat pe cineva pe care-l întâlnea abia atunci. Acum, gata, trebuie să renunți la școală și la jucării, trebuie să te căsătorești, uite, ți-am găsit un bărbat bun care o să aibă grijă de tine, ăsta e, o să vă cunoașteți pe parcurs și o să vă înțelegeți, să-l asculți, e bărbatul tău, să nu cumva să spui nu, să ne dezonorezi. Ca și cum căsătoria forțată nu ar fi ajuns, vărul soțului a intrat în cort și a violat-o sub privirile soțului care a acceptat tacit acest lucru. Doar când starea fetiței s-a agravat, au dus-o la spital unde a povestit despre suferințele ei și a cerut disperată ajutor. Soțul și vărul au fost arestați, Salma a obținut divorțul și s-a întors în tabără, dar chinurile ei nu s-au încheiat.

Mama vitregă, deși știa situația, a certat-o că nu a fost o soție bună și ascultătoare. Cum e posibil să nu asculți de soțul tău, orice ar face și apoi să divorțezi? Ce rușine pentru noi! Nu mai putem scoate capul în lume! Când a revenit în tabără, tatăl ei și-a manifestat la rândul lui furia și nemulțumirea pentru că a divorțat și i-a cerut să se recăsătorească imediat, pentru a nu dezonora familia și mai mult. Nu știa ce se întâmplase, iar fetița nu a avut curajul să-i spună. Cum poți să-i spui așa ceva? Te doare. Ți-e frică (e greu să vorbești și poate nu o să fii crezut sau înțeles). Ți-e rușine. Dar divorțul e o rușine și mai mare. Ascultând voința tatălui ei, s-a recăsătorit și acum, la 16 ani, are un bebeluș și este însărcinată din nou, cu gemeni. Nici soțul actual nu îi place. A încercat să se sinucidă de multe ori, în ciuda consilierii medicale și psihologice. În prezent, se agață de copii săi... de fetițele cărora vrea să le ofere alte perspective, în primul rând prin educație. Vreau ca fetele mele să nu se mărite așa de repede și să meargă la școală. Măcar ele. Pentru mine e prea târziu. Căsătoriile copiilor ating un procent de 35% prntre refugiații sirieni. Părinții cred că aceste căsătorii le ușurează povara și oferă o minimă protecție pentru fete.

Mentalitățile se schimbă greu nu doar în Siria, ci și în România. Aici continuă sfidările bunului simț, deja o rutină, o banalitate cotidiană (cu care încă refuz să mă obișnuiesc). Dacă m-am bucurat de activitatea DNA, că au fost condamnați niște torționari comuniști de treabă și că s-au redeschis dosarele Revoluției și ale Mineriadei, au fost și lucruri care m-au revoltat. Astfel, parlamentarii noștri încearcă să blocheze anchetarea votului din Diaspora: s-au opus ridicării imunității lui Corlățean (căruia atât Ponta, cât și Dragnea i-au solicitat să nu deschidă noi secții de votare). Fără ridicarea imunității, nu se poate începe urmărirea penală și realiza ancheta. Unde e băiețelul nostru imigrant în Occident care identificase mizeria din clasa politică atât de bine (”mami, upstairs e un mess de mama focului!”) și, mai recent, când a văzut nota de plată la restaurant, a întrebat candid: ”Ne-a dat amendă?” Te rog, mă, băiatule, să-i amendezi tu pe politicienii ăștia. Să-i amendezi zdravăn la vot și nu numai, prin tot ceea ce faci. Am încredere în noile generații (de titani cu papion, veste, ochelari falși și paiete).

Da, din fericire, nu toți românii sunt la fel și nu ne limităm la băiețelul acesta român imigrant în Occident. Iată, Sebastian Crăciun, un băiețel de 13 ani, din Câmpulung Moldovenesc, imobilizat în scaunul cu rotile, care suferă de tetrapareză spastică, a scris patru cărți pentru a-și plăti operațiile. Iar proiectul ”Șamanul Mut”, lansat în urmă cu câțiva ani de un alt tânăr, Bogdan Mihai Simion, încearcă reînvierea muzicii lăutărești, recuperarea trecutului și a identității și eliberarea cathartică prin muzica de acest gen. „Sunt forme muzicale specifice muzicii lăutăreşti urbane, care nu există în muzicile ţărăneşti de tradiţie orală, dar sunt înrudite cu acestea, sunt cântece cu formă liberă, în general în tonalitate emoţională depresivă şi cu tuşe orientale neostentative“, spune Bogdan Mihai Simion, inițiatorul proiectului. E o muzică pentru exprimarea pasiunilor și pulsiunilor, care exorcizează demonii și ne purifică. „Zi, lăutare, cântarea aia de jale, să mă răcoresc un pic“. Cânți până ies dracii din tine. Zi, lăutare, până trec focul și potopul și ies dracii din noi!

Troli, fantome și penali care știu doar să bată recordul pentru cel mai mare mic, rămași fără semnal și manele la maxim, în vacanță în Siria

Știe cineva ce gândește Țarul și ce mai pune la cale? Să o chemăm pe mama Omida ori pe Cristian Tudor Popescu să ghicească ce surprize, surprize mai pregătește Țarul? Ce vrea Rusia în Siria în momentul de față? Ce vrea Țarul, mai exact? Rusia acceptă acum, teoretic, opoziția la negocieri, dar încă îl susține pe teroristul-șef din Siria (ceea ce nu reprezintă o soluție viabilă de stabilizare a țării pe termen lung și pe care opoziția o respinge, de altfel, vehement). Țarul a izbutit să întărească regimul sirian, devenind frate de sânge al acestuia... sângele medicilor, jurnaliștilor, activiștilor, femeilor însărcinate și al bebelușilor, pentru care merită să-și acorde singur premiul Nobel pentru pace. Bun și premiul Nobel pentru pace la ceva! Se poate spune că armata siriană cu suport rusesc a obținut unele succesuri militare, însă nu a reușit să elibereze, de pildă, Aleppo, controlat dominant de rebeli ori alte victorii decisive. Unii apreciază chiar că progresul armatei siriene nu se datorează Rusiei, Iranului sau Hezbollahului, aliate regimului, cât presiunilor asupra Turciei de a-și închide rutele de aprovizionare pentru grupările armate rebele (asta a avut un impact negativ și asupra rebelilor moderați, FSA (Armata Siriană Liberă), de exemplu).

Interesant, în ciuda avansului armatei siriene, opoziția (mai mult sau mai puțin) moderată încă ocupă aproximativ o treime din teritoriul Siriei. La fel, regimul și jihadiștii de la Statul Islamic – fiecare circa o treime. Iar recent, Rusia a înregistrat o nouă lovitură: a pierdut arme (inclusiv elicoptere) în atacurile jihadiste de la bazele sale (de pildă, la T4, pe drumul dintre Homs și Palmyra), deși, în ”dulcele stil clasic”, respinge vehement acest lucru. Rusia neagă orice incidente apărute pe parcursul implicării sale militare oficiale în Siria (piloți dispăruți, elicoptere distruse, atacuri la spitale, școli, piețe sau tabere de refugiați etc.). Putem prevedea asemenea declarații, spre deosebire de surprizele Țarului. Mai mult, acesta se folosește de noul război rece cu Statele Unite și de cel cald din Siria ca să distragă atenția populației ruse de la prăbușirea economiei și de la excesele măreților și glorioșilor conducători precum Țarul și regimul său. La rândul său, Iranul, suporter devotat al regimului sirian, cu toate că aprobă formal prezența opoziției în guvernul de tranziție, își urmărește propriile obiective geostrategice, căutând să-și mențină influența în Siria, Liban și Irak.

Și, acum, noi surprize, surprize din partea regimului sirian: a oprit bombardamentele, a eliberat prizonierii, a ridicat blocadele și a permis ajutoarele, iar teroristul-șef și-a dat demisia. Aș vreau eu să fie așa, dar, din păcate, nu, nu e. Regimul sirian a încălcat noul deadline convenit pentru 1 iunie în ce privește distribuirea ajutoarelor umanitare în zonele sub blocadă. Logic, nu? Ah, știam dinainte că le respectă la fel de mult ca politicienii noștri și ca ONU. Nu aveam nevoie de ajutorul mamei Omida sau al lui Cristian Tudor Popescu pentru a ghici. Ca să lase impresia că fac ceva, pe principiul revoluționar ”Mircea, fă-te că lucrezi” sau al combinațiilor ingenioase ale muncitorului Dorel, Statele Unite, Marea Britanie și Franța au presat ONU, Rusia și Iran pentru livrarea aeriană a ajutoarelor umanitare în zonele sub blocadă. Într-un final, au ajuns convoaie umanitare la Muadamiyat al-Sham (Ghouta de Vest) – 17 camioane cu 4.500 pachete cu mâncare și 1.200 saci de făină. Au fost trimise și la Daraya, însă, din nefericire, iar nu conțineau mâncare, ci doar lapte pentru bebeluși și medicamente. În Daraya, copiii încă beau apă mlăștinoasă și savurau prăjituri din noroi. Mult mai sănătoase și nutritive decât propaganda pe care n-o mai gustă nimeni!

În cele din urmă, au sosit la Daraya, pe 10 iunie, primele camioane cu mâncare (orez, linte, năut, fasole, bulgur, ulei și zahăr). După patru ani de așteptări! Nici nu le-a mai așteptat nimeni: puținii locuitori rămași sunt fie prea slăbiți și bolnavi ca să se deplaseze, fie s-au îngrijorat de noi bombardamente fix la împărțirea ajutoarelor, fie nu mai așteaptă nimic. Ce să mai aștepte? Au fost abandonați, lăsați singuri pe cruce (iar eu sunt împreună cu ei și nu mă pot elibera fără să fie salvați și ei, copiii și frații noștri din Siria). Numai Dumnezeu le-a rămas alături. Și noi, cei care împărtășim cu ei. Hm, bine au procedat oamenii prevăzători din Daraya care s-au temut de noi bombardamente la distribuirea ajutoarelor. Da, era predictibil. Chiar în momentul livrării coletelor, au avut loc, într-adevăr, noi bombardamente cu bombe-butoi (cel puțin 68 și o să mai fie, e deja o rutină). Astea da ajutoare! Regimul e generos. Dar locuitorii din Daraya se încăpățânează să-și învingă frica, mizeria și umilințele, să mai reziste o zi măcar și să nu-și îndoaie genunchii, orice ar fi. Încerc și eu, urmându-le exemplul, căci sunt, oricum, prea înțepenită să mi-i îndoi (cu excepția rugăciunii... deși uneori am senzația că mă târăsc în genunchi și cerșesc la Ziduri, nu la Dumnezeu).

Iar Daraya nu e unica localitate rămasă sub blocadă. Circa un milioan de sirieni trăiesc (mă rog, vorba vine, trăiesc, mai curând supraviețuiesc, deși nici măcar asta nu se întâmplă de multe ori) sub blocade, marea majoritate guvernamentale, impuse de regim (oficial, ONU nu recunoaște decât vreo 600.000 de sirieni sub asediu). Ca să recupereze la capitolul imagine (dovedind o minimă credibilitate) și să câștige timp, regimul a aprobat distribuirea ajutoarelor către localitățile sub blocadă până la sfârșitul lui iunie. Pentru 19 asemenea localități. Cine mai crede ceva? Cine mai așteaptă ceva? Un înalt oficial ONU, Ramzi Essedine Ramzi, emisar special, adjunctul lui Staffan de Mistura în Siria, admite că ajutoarele trimise aerian (din avion) nu sunt ”iminente”, vor fi utilizate doar dacă vor eșua livrările pe cale terestră. ONU a mai expediat aerian cu succesuri astfel de colete la Deir al-Zour (oraș sub blocada Statului Islamic): din 21 de palete lansate din avion 10 nu au fost deloc înregistrate, 7 au ajuns într-un ”no man’s land” și 4 au fost avariate. Până la urmă, au reușit să transporte la Deir al-Zour, 44 încărcături (orez, fasole, năut), apoi încă 10. Mult peste așteptări.

În ciuda măruntelor succesuri, apoca...lipsurile domină. Bilanțul rămâne tragic: aproape 5.000 uciși în luna mai, dintre care 917 civili și 185 copii, după datele Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (OSDO). În particular, au rezultat circa 3.000 morți sau răniți numai din bombardamentele de la Aleppo (oraș și împrejurimi),  în perioada 22 aprilie – 5 iunie, dintre care mai mult de 500 civili masacrați, inclusiv 105 copii, conform OSDO. A fost lovit și spitalul al-Bayan din Shaar (Aleppo), unul dintre ultimele care oferea servicii pediatrice, iar cel puțin 15 persoane au murit în acest atac. Medicii au trebuit să scoată bebelușii din incubatoare ca să-i salveze. Șase spitale au fost bombardate în ultimele două săptămâni în țară, au precizat doctorii de la spitalul al-Bayan. În orașul Aleppo, la scurt timp după bombardarea spitalului  al-Quds pe 27 aprilie, a fost atacat și spitalul al-Hakim, tot unul dintre ultimele care mai avea departamente de pediatrie, iar peste 10 persoane au fost ucise. Statisticile sunt sumbre: 740 de medici/personal medical exterminați în 360 atacuri asupra spitalelor de la începutul războiului, potrivit organizației Physicians for Human Rights. Regimul continuă să se lupte (cu ajutorul Rusiei) cu viermi de trădători și câini turbați de teroriști ca medicii, intelectualii, jurnaliștii, activiștii, femeile însărcinate și bebelușii.

Ce mă mir eu nu e că suferă și mor atâția (și eu cu ei, în sufletul meu), ci că mai sunt doctori (ruine și ei) care operează dintre ruine, din peșteri sau din subterane, acoperiți cu straturi groase de praf, cu cuțitul de bucătărie la nevoie, fără anestezic, la lumina telefonului mobil (dacă reușesc să-l încarce, că nu e curent). Aș vrea eu politicienii noștri și din alte părți să aibă măcar o fărâmă din curajul, responsabilitatea, devotamentul și profesionalismul lor. Însă cei din Occident se limitează și ei la vorbe, nu la fapte. Astfel, Statele Unite au cerut Rusiei să nu mai atace al-Nusra, pentru a nu mai fi bombardați și ceilalți rebeli moderați (ca la Aleppo). Și, totodată, să-și exercite influența de care dispune asupra regimului pentru a respecta acordul de încetare a ostilităților. Senin, Serghei Lavrov susține că Rusia a solicitat rebelilor moderați să părăsească zonele ocupate de al-Nusra, pentru a evita incidentele. Iar Rusia nu s-a oprit la regiunea Aleppo: 23 de civili uciși în Idlib, lângă un spital și 17 în Ashara (Deir al-Zour), la piață, conform OSDO. Și regimul a exterminat 41 de civili în Idlib (în orașul Idlib și Maarrat al-Nu’man), de data asta fără suport rusesc.

Coaliția internațională împotriva Statului Islamic, la rândul ei, se poate lăuda cu mărețe realizări: 30 civili uciși (dintre care 11 copii) în confruntările pentru recucerirea Manbij de la Statul Islamic, un teritoriu de graniță strategic, punct-cheie de aprovizionare pentru Statul Islamic, situat lângă granița cu Turcia, ultima bucățică deținută de jihadiști în zonă. Rebelii  implicați în operațiune, susținuți de Statele Unite, sunt dominant arabi, zic americanii, dar, de fapt, sunt mai mult kurzi de la YPG/Forțele Democrate Siriene, trupe compuse în special din kurzi, plus câteva mii de arabi. Kurzii de la YPG/Forțele Democrate Siriene au fost foarte eficienți în lupta cu Statul Islamic, însă sunt priviți cu reticență, ca o amenințare, atât de turci (care-i asimilează cu PKK și se tem de instaurarea unui stat kurd), cât și de rebelii din opoziție (care-i acuză de colaboraționism cu regimul). Deja au fost uciși 150 de jihadiști, au fost recuperate mai multe orașe și sate din nordul Aleppo, a fost tăiată ultima rută de aprovizionare a Statului Islamic din Turcia prin Manbij și încercuită această localitate, dar și dislocate peste 20.000 de persoane, iar zeci de mii rămași în Manbij se află acum sub blocada Forțelor Democrate Siriene.

În prezent, Statul Islamic trece prin momente dificile. Din cauza distrugerii câmpurilor sale petroliere și a reducerii fluxului de bani (pensii, salarii etc.) dinspre guvernul irakian spre zonele ocupate de Statul Islamic, jihadiștii nu prea mai au cu ce plăti luptătorii. Totuși, deși se strânge lațul în jurul său, Statul Islamic își continuă mărețele sale realizări (chit că rămâne clar la mare distanță în urma regimului sirian la atrocități). De pildă, în Irak de această dată, a răpit 100 de tineri din Fallujah pentru că... nu purtau barbă și nu vroiau să se alăture trupelor Statului Islamic! Din fericire, forțele speciale britanice care asistă acum, din Iordania și Siria, rebelii moderați de la Noua Armată Siriană (proveniți din trupe speciale din vechea armată siriană) au găsit o armă suficent de puternică pentru a distruge Statul Islamic: muzica din filmele indiene îi scoate din minți (ce-or fi alea la ei?) pe jihadiști. Să încerce și cu manele la maxim (pentru noi asta e tortură de nesuportat).

Nicio muzică (în afară de cea lină și mângâietoare a valurilor Mediteranei) nu mai alină trupurile și sufletele celor înghițiți de mare: peste 10.000 din 2014 încolo, după datele ONU. Creștinii merg pe valuri, musulmanii pe sub ele. Și anul acesta, în ciuda acordului dintre UE-Turcia pentru a opri fluxul de refugiați și, totodată, a măsurilor de protecție/salvare luate, s-au înecat 2.800 de oameni, în perioada ianuarie-iunie 2016 (dominant pe ruta Egipt-Italia). Chiar dacă numărul refugiaților ajunși în UE pe ruta balcanică s-a redus, aceștia au folosit alte căi de acces... la Marea Mediterană și unii continuă să încerce să acceseze fundul mării via Grecia: astfel, 330 au fost dați dispăruți în Creta, în ultimele zile. Concret, în cazul Siriei, dacă pierderile de vieți au ajuns la peste 400.000, refugiații ating 6,5 milioane dislocați intern, respectiv aproape 5 milioane extern (și sute de mii rămași în închisori/centre de detenție pe care îi căutăm și acum, din care nu vom mai găsi o unghiuță smulsă să îngropăm).

Cu toate că se aflau în fruntea relocării și primirii refugiaților (50% din total), Statele Unite au acceptat doar 10.000 și au luat efectiv numai 2.192 anul trecut. Comparativ, Canada a admis 27.580, Germania a procesat un milion de aplicații și a preluat 447.336, Liban are deja peste 1 milion (un sfert din populație), Iordania peste 655.217 (unii zic și peste un milion, tot circa un sfert din populație), iar Turcia peste 2,7 milioane. Populația americană a fost întotdeauna reticentă în ce privește primirea refugiaților, începând cu cei evrei din al doilea război mondial. Jurnalistul Fareez Zakaria de la Washignton Post condamnă nu atât absența intervenționismului american în Orientul Mijlociu în timpul administrației Obama (care s-a uitat și nu a văzut mai nimic, deși ne citește toate mailurile și postările pe Facebook și a rămas un președinte-fantomă din punctul meu de vedere), cât lipsa de spirit umanitar: ”Unde e Bernie Sanders atât de preocupat de americanii care nu pot plăti taxele de școlarizare la colegiu, dar parcă destul de indiferent în legătură cu sirienii care nu reușesc să rămână în viață? Unde sunt starurile rock care au cântat odată “We Are the World” și au pus în secenă un concert live umanitar pentru a lupta cu sărăcia din Africa? Milioane de sirieni, bărbați, femei și copii, își părăsesc casele, trăiesc în mizerie și își pierd viața. Unde suntem noi toți?”

Unde suntem noi? Am impresia că nu prea ne dăm seama nici de noi înșine, darămite de ceilalți. Cred că avem toți nevoie de ceva din spiritul medicilor de război din Siria pentru a ne regăsi umanitatea. Și, fiindcă tot vorbeam de doctorii din Siria care lucrează în condiții inimaginabile și își sacrifică viața, la noi, în România, ne confruntăm cu alte lucruri de neconceput (chiar dacă par lucruri comune, cotidiene, obișnuit nu înseamnă normal). După scandalul dezinfectanților diluați din spitale și cel al infecțiilor cu E-coli la bebeluși, 77 de oncologi, un sfert din medicii de această specialitate din România, au fost puși sub urmărire penală. Pentru participarea la un congres... vacanță în India. Sau poate au căutat iluminarea, cunoașterea și pacea (pe care eu nu le voi găsi niciodată). Ia să-i trimit eu la fostul meu șef, guru cred acum în India, să-i învețe asceza într-un ashram, să-i pună la muncă și să scoată și untul din ei! Iar colegii lor (care nu au plecat încă la lucru afară, nici în vacanțe prelungite, nici n-au fost anchetați de DNA) amenință cu greva. În România, deși nu e război, nici dictatură, ne putem lăuda cu un deficit de 42.000 de cadre medicale. Bolnavii rămân desigur, adică probabil, ai nimănui și sunt plimbați de colo colo până mor ca Domnul Lăzărescu din filmul lui Cristi Puiu. Și Domnul Lăzărescu e fiecare dintre noi. La fiecare confruntare cu sistemul sanitar.

De asemenea, să nu o uităm pe Delia Marina Podea, șefa secției de psihiatrie a spitalului din Arad, un român model, tipic pentru o țară-fantomă (și nu, nu e vorba de Transnistria, republicile Lugansk și Donețk, Oseția de Sud, califat, ci de însăși România). Doamna Podea e o maestră autentică și inegalabilă a falsificării, la competiție cu fostul premier Mickey Mouse Copy-Paste: pensionări false pe caz de boală (cu șpăgi), racolare falși pacienți (sub pretextul pensionării pe caz de boală) și utilizarea lor pe post de cobai pentru falsa testare a unor false medicamente (firmele sponsor ale studiului îi solicitau un număr cât mai mare de pacienți și rezultate favorabile, indiferent de realitate sau dacă pacienții chiar se prezentau la doctor). Acordul de participare la studiu era obținut fie prin minciuni, fie prin falsificarea semnăturii. Mulți bolnavii nu sufereau de afecțiunea pentru care se testa medicamentul. Dacă starea pacienților se agrava în urma experimentului, se prelevau probe de la alte persoane care confirmau un impact pozitiv al medicamentului. Sunt implicate și alte 50 cadre medicale și spitale din toată țara. La fel, merită pomenită șefa ATI, Laura Constantinescu de la spitalul Pantelimon care făcea o economie nejustificată la sondele de aspirație,            cerând să fie refolosite și primejduind viața bolnavilor (prin infecții nosocomiale). Ori Dan Straja, managerul Institutului Oncologic Bucureşti şi Bogdan Păltineanu, fostul manager de la „Ana Aslan” (actualmente la spitalul Bagdasar-Arseni) care primeau şpăgile ascunse în reviste, mita fiind negociată pe bileţele distruse ulterior.

Asemenea români merită să fie promovați și în articolele din media oficiale siriene unde se vorbește ce bine și frumos e în țară, ce fericiți sunt copiii, ce mult îl iubesc pe mărețul și gloriosul conducător, ba chiar, recent, că turismul e în creștere! Poate au fost deja niște medici și politicieni-fantomă români în vacanță în Siria. Dacă nu, să nu rateze ocazia. De asemenea, personaje de prestigiu ca acestea ar trebui să apară în campaniile de propagandă rusești la adresa României. Trăiască trolii! Odată cu amplasarea scutului antirachetă de la Deveselu, criticile rusești la adresa României s-au amplificat. Într-un nou documentar de propagandă (”Capcana europeană”, filmat la Deveselu și într-un cartier sărac bucureștean și difuzat de canalul TV Rossia 1), România este prezentată ca o ţară din lumea a treia, fără semnal la telefoane mobile, fără gaze, unde situaţia s-a înrăutăţit după aderarea la Uniunea Europeană. Totodată, ne-am bucura dacă partidul anti-imigrație Alternativa pentru Germania ar include în campanie astfel de ”paraziți sociali” românești de top, nu doar imagini cu fotomodele din România. Și senatorul american John McCain și-a adus aminte de România recent. Analizând posibilitatea ca rățoiul Donald Trump să fie ales preşedintele Statelor Unite, acesta apreciază că statul de drept american nu va eșua indiferent cine va câștiga alegerile: „Avem un Congres. Avem o Curte Supremă. Noi nu suntem România”. Și totuși, noi l-am ales pe Iohannis, nu pe rățoiul Donald!

Apropo de Iohannis, acesta se arată îngrijorat de blocajele investigațiilor referitoare la crimele împotriva umanității comuniste și la cele de la Revoluție. Mai mult, Iohannis susține că, similar problematicii Holocaustului, ”avem nevoie de o legislaţie care să interzică orice negare a crimelor comunismului. O astfel de lege trebuie să sancţioneze şi tendinţele de articulare a cultului persoanelor care se fac vinovate de promovarea abuzurilor pe criterii politice în vremea comunismului.  Numai aşa arătăm că am înţeles drama trecutului totalitar şi că apărăm principiile după care se ghidează statul de drept.” Da, așa e, din nefericire, „românii se trag mai mult din comunism decât din daci şi din romani“, spune și Lucia Boia în cartea „Strania istorie a comunismului românesc (şi nefericitele ei consecinţe)“. Deocamdată, nu suntem capabili să ne asumăm complet trecutul și, încă bântuiți de fantomele și demonii comunismului, (re)alegem candidați penali (de exemplu, Cătălin Cherecheș – Baia Mare, Robert Negoiță – sectorul 3 București, Gabriel Mutu – sectorul 6 București, Mircia Gutău – Râmnicu-Vâlcea, Lia Olguța Vasilescu - Craiova, George Scripcaru – Brașov, Dorin Florea – Târgu Mureș, Mircia Muntean – Deva, Liviu Dumitru Voiculescu – Cungrea, Constantin Sava - Urziceni) și/sau ostili statului de drept, ne purificăm cu o mătură de paradă (ca la Gabi Firea... e în firea noastră) și mușcăm din micul electoral (până și Nicușor Dan, în speranța că va fi popular!). Să nu ne mirăm că rămânem mici și murdari, chiar dacă vom intra în Cartea Recordurilor pentru cel mai mare mic.

Plasă cu Cioran și cuvinte frumoase cu ”v” (viziune și verticalitate) pentru motanii hipsteri și zombie de la ONU/ambasada Rusiei și pentru românii care au inventat apa

Ce mă făceam dacă, atunci când lucram în cercetare de piață, aș fi pierdut vreun deadline? Cred că era mai important decât sufletul. Acum nu, dar un deadline e încă sfânt și nenegociabil. Din păcate, nu și pentru ONU. Acesta din urmă, laolaltă cu marile puteri, se încadrează în deadline-uri la fel de mult ca politicienii noștri (avem parte poate numai de dead, nu și de line). Astfel, în timp ce oamenii continuă să sufere și să moară în Siria, grupul de 17 țări care susțin procesul de pace din Siria s-au întâlnit pe 17 mai la Viena pentru revitalizarea acordului de încetare a ostilităților și relansarea negocierilor de pace. Însă, deși s-a cerut la unison revigorarea acordului de încheiere a ostilităților și facilitarea livrării ajutoarelor (containere cu apă, mâncare și medicamente, distribuite în zonele sub blocadă de Programul Alimentar Mondial (ONU) de la 1 iunie, în cazul în care mai este restricționată intrarea), marile puteri nu au putut cădea de acord pentru a stabili o dată a unor noi negocieri de pace, iar opoziția a plusat că nu va participa la discuțiile de pace de la Geneva fără îmbunătățiri concrete pe teren (implementarea acordului, ridicarea blocadelor, accesul convoaielor umanitare).  Deadline-ul pentru realizarea unui guvern de tranziție de uniune națională este pe 1 august. Facem pariu că îl vor respecta desigur, adică probabil (că nimic nu e sigur), logic, nu? Bune și deadline-urile la ceva!

De asemenea, la Viena s-a convenit asupra sancționării celor care încalcă acordul de încetare a ostilităților, precum și a celor care blochează ajutoarele, mergând până la excluderea de la negocierile de pace de la Geneva și armistițiu, aceștia fiind, în același timp, raportați la Consiliul de Securitate ONU. În plus, s-a discutat despre găsirea unor mijloace de separare între al-Nusra (al-Qaida) și ceilalți rebeli, pentru a nu mai fi cu toții bombardați ca la Aleppo. Însă teroriștii-șefi continuă să își privească adversarii ca ”teroriști” și încearcă să impună lumii viziunea lor îngustă. Înainte de meetingul celor 17 țări de la Viena, Rusia a solicitat la ONU ca două grupări rebele islamiste importante (Jaish al-Islam / Armata Islamului, finanțată de Arabia Saudită și Ahrar al-Sham, susținută de Turcia și țările din Golf), parte a acordului de încheiere a ostilităților, să fie trecute pe lista neagră a teroriștilor la ONU, dar Marea Britanie, Franța, Statele Unite și Ucraina au stopat acest demers (era necesar consensul a 15 țări). Aceasta ar fi agravat situația, într-o perioadă în care ar fi trebuit să se manifeste eforturi de detensionare.

În cazul concret al orașului Aleppo menționat mai sus, armistițiul de 48 ore decis de regim (început marți pe 4 mai), excluzând al-Nusra (al-Qaida) și Statul Islamic, a fost extins în zilele de marți-miercuri 10-11 mai. Au fost uciși peste 300 de civili până acum în Aleppo. Cu toate acestea, echipele de salvare își continuă misiunea, iar puținii rămași încearcă să reziste: unii savurează până și în aceste condiții viața, de pildă, merg la evenimente culturale ori fac baie în piscină (ca activistul media Ismail Abdalrahman)! Și, apropo de Aleppo, în Rusia ministrul apărării anunță că au ajuns camioane cu arme chimice la Aleppo, iar ambasada Rusiei tweetuiește că ”Extremists near Aleppo received several truckloads of chemical ammo.” (”Extremiștii de lângă Aleppo au primit câteva camioane cu arme chimice”). Toate false, desigur, adică probabil că nimic nu e sigur, logic, nu? O nouă campanie de dezinformare. Imaginea atașată de ambasadă face parte din jocul video ”Command and conquer” (unde americanii și chinezii se unesc pentru a lupta împotriva teroriștilor). Internauții au reacționat prompt, publicând fotografiile reale ale teroriștilor (păpușele, pisicuțe sau imagini din jocuri video). Vă ajutăm în lupta anti-terorism, tocmai l-am identificat pe jihadistul-șef cel mai periculos, motănelul ăsta lățos cu căciuliță, papion, vestă și ochelari falși de hipster eventual. Curând, ambasada Rusiei a recidivat, cu un tweet ”Russia will continue to fight nazism” (”Rusia va continua lupta cu nazismul”), însoțit de o imagine foarte inspirată din filmul cu zombie ”Dead Snow”. Bravo, așteptăm noi mărețe și glorioase dez...informări de la ambasada Rusiei!

În timp ce politicienii dezbăteau, iar amabasada Rusiei informa lumea... din jocuri video și filme cu Zombie, ajutoarele erau încă restricționate de regim în zonele sub blocadă (pentru sute de mii de oameni). Până în prezent, ONU nu a livrat ajutoare decât pentru aproximativ 160.000 de persoane (din circa un milion sub blocadă). Până și Stephen O’Brien, reprezentant ONU, secretar general adjunct pentru Afaceri Umanitare, recunoaște existența a peste 500.000 de oameni sub blocadă, precum și împiedicarea accesului la ajutoare pentru 40% din populația din Aleppo, Al Wa’er și Talbiseh în luna mai, anul curent. Astfel, convoaiele umanitare nu au intrat deocamdată în Daraya, Muadhamiya sau Al Wa’er. În Daraya, localitate aflată sub blocadă de aproape 4 ani, un convoi ONU a adus numai lapte pentru bebeluși, truse de igienă, medicamente și vaccinuri. Dar convoaiele au fost oricum oprite de armata regimului, pe motiv că acestea conțin lapte pentru bebeluși și nu sunt permise decât medicamentele. Soldații regimului au scotocit prin camioane și au sustras medicamente. Și acum, la urma urmei, să-i hrănim pe toți cu o aspirină (eventual a săracului)? Copiii sunt amețiți și leșină de foame (adulții, și ei). Apoi, probabil ca să uite de foame și de boli și să le dea altă preocupare, au fost bombardați (chiar dacă Daraya face parte din acordul de încetare a ostilităților).

Să-i bombardeze și pe sărmanii refugiați palestinieni din tabăra Khan Eshieh ca să uite de foame și de boli! Aceștia, 12.000 de persoane (dintre care un sfert copii) au rămas fără mâncare și apă, conform unui raport ”Salvați copiii!” , din cauza închiderii rutelor de aprovizionare și a bombardamentelor. Din fericire, măcar la Harasta (localitate de 11.000 persoane), aflată sub blocadă guvernamentală, Crucea Roșie a adus mâncare, medicamente și truse de igienă, iar la Der-Ezzor (peste 100.000 locuitori, oraș sub asediul Statului Islamic), s-a reușit descărcarea din avion a 26 comtainere umanitare cu mâncare și medicamente. Și, pentru că tot vorbeam de Der-Ezzor și blocadele Statului Islamic, acesta din urmă se așteaptă și el la asediu la ”capitala” Raqqa, așa că a decretat stare de urgență, încercând să-și protejeze obiectivele strategice și relocând personal. E atât de disperat (a pierdut peste 22% din teritorii) încât s-a răzbunat cu atentate în teritoriul alawit, în zonele-cheie ale regimului sirian (Tartous și Jableh), a distrus o bază aeriană rusească (Tiyas, lângă Palmyra) și elicoptere la altă bază rusească (T4, pe drumul dintre Homs și Palmyra), a ajuns până la spitalul din Marea (gata să ia ostateci), vinde sclave sexuale pe Facebook cu 8.000 de dolari, își continuă execuțiile macabre (2.162 civili uciși după datele Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului) și, iată, culmea performanței jihadiste, a aruncat în acid azotic 25 de ”spioni” până li s-au dizolvat toate organele (la Mosul, în Irak).

Din nefericire, atitudinea față de refugiați se demonstrează uneori la fel de umană ca cea a Statului Islamic și a regimului sirian în raport cu prizonierii, chiar în țări care și-au asumat povara a milioane de refugiați (de exemplu, Turcia – 2,7 milioane). Astfel, grănicerii turcii continuă să împuște, să aresteze și să bată refugiații, iar poliția slovacă a tras asupra unei mașini cu refugiați, rănind o femeie din Siria. După închiderea rutei balcanice, Mediterana a înghițit circa 700 refugiați, pe drum spre Italia, numai în ultimele săptămâni (nu e marea, săraca, de vină, dimpotrivă, ea se arată mult mai blândă, prietenoasă și primitoare decât oamenii, să ne aducem aminte cum îl legăna și-l mângâia cu valurile sale pe băiețelul kurd înecat, Aylan, a cărui poză a ajuns viral). Autoritățile și ONU sunt, ca de obicei, în impas: Agenția ONU pentru Refugiați are nevoie de circa jumătate de miliard de dolari pentru a asigura condiții minimale pentru refugiați (deține doar 158 milioane dolari din 728 milioane necesare), altminteri milioane dintre aceștia riscă să devină fără adăpost. Iar Angelina Jolie, trimis special ONU pentru refugiați, solicită implicarea întregii planete și condamnă la rândul ei politica fricii și a diviziunii în legătură cu refugiații.

Potrivit lui Felippo Grandi, Înaltul Comisar ONU pentru refugiați, mai puțin de 1% din 20 de milioane de refugiați au fost relocați anul trecut. Problema nu poate fi rezolvată prin ignorarea ei ori prin expulzarea refugiaților. Numărul refugiaților a atins 60 de milioane la nivel global! De asemenea, ”Salvați copiii” a semnalat că doar unul din patru copii refugiați frecventează școala. Mai mult, refugiații proveniți din țări aflate în război cum e Siria, se luptă nu numai cu traumele fizice și psihice, cu condițiile precare de trai, cu accesul redus la educație și lipsa perspectivelor, ci și cu probleme grave de sănătate. De pildă, în Iordania (care adăpostește 1,4 milioane de refugiați), o treime dintre aceștia se confruntă cu o dizabilitate sau cu o problemă de sănătate gravă. Protezele, fizioterapia și medicamentele sunt scumpe, pentru mulți inaccesibile. Dar, fie și în asemenea condiții, refugiații cu dizabilități din taberele Zaatari și Azraq au voință, nu renunță la luptă, nu cerșesc mila nimănui, își păstrează simțul umorului, fac exerciții fizice, joacă jocuri și chiar participă la o cursă nebună cu cărucioarele, împreună cu Nikki Fox, corespondent BBC (tot o persoană cu dizabilități).

Interesant, a existat cineva care a semnalat problema crizei sistemului internațional pentru refugiați cu douăzeci de ani în urmă. Acest vizionar a fost James Hathaway, coordonator al Programului Juridic pentru Refugiați (Refugee Law Programme) de la Universitatea Michigan. El a arătat încă de atunci că responsabilitatea primirii refugiații ar trebui împărțită mai echilibrat între state și a propus un sistem ONU de cote pentru refugiați în acest sens. Convenția pentru Refugiați datează din 1951, de când s-a încercat protejarea refugiaților europeni din al doilea război mondial. Aceasta are însă nevoie de reformă: experții în drepturile refugiaților susțin că definiția refugiatului este mult prea îngustă (persoane care fug de persecuții) și, simultan, nu sunt clar delimitate obligațiile statelor unde ajung refugiați (se precizează doar că refugiații nu pot fi deportați într-o țară unde riscă viața sau libertatea). De asemenea, lipsesc mecanismele de aplicare a legii, acestea rămânând la bunul plac al statelor. Mai mult, repatrierea rapidă a refugiaților (prevăzută inițial) nu mai este de actualitate. De teama unui rău mai mare, ONU s-a opus reformei până acum. Totuși, agenția pentru refugiați ONU trebuie să facă eforturi de modernizare și implementare a drepturilor refugiaților, iar povara să fie distribuită mai echitabil între state. Oricum, chiar dacă va exista un sistem pentru refugiați reformat, acesta nu poate fi pus în practică fără o altfel de abordare a refugiaților, atenționează Roni Amit, cercetător senior la African Centre for Migration and Society din cadrul universității Witwatersrand Johannesburg. Aceasta apreciază că niciun sistem pro-refugiați, oricât ar fi de bun, nu poate fi aplicat câtă vreme refugiații sunt considerați ”imigranți economici” sau ”riscuri pentru securitate/teroriști”. De aceea, e necesară schimbarea discursului despre refugiați și discutarea despre beneficiile economice aduse de aceștia.

Situația refugiaților de astăzi seamănă cu cea a evreilor din al doilea război mondial. Și atunci, singura țară care și-a crescut cotele de evrei refugiați a fost... Republica Dominicană! O descriere nuanțată și subtilă a condiției evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial apare în ”Bulevardul de centură”, romanul lui Patrick Modiano. Scriitorul abordează ingenios o temă altminteri cunoscută, căutarea tatălui și a identității și conturează o lume de fantome (cetățeni-fantomă evrei), fără perspective, fără speranță, cu drumuri înfundate, Ziduri, Auschwitzuri mai mult sau mai puțin evidente și Antigone de la Auschwitz (similar, Saul din filmul ”Fiul lui Saul (Son of Saul)”, Antigonele siriene, eu care îi caut pe cei dispăruți din toate epocile și de pretutindeni, inclusiv Antigonele astea). Impresionant sacrificiul băiatului, Serge Alexandre, de a ierta tatălui, Chalva, faptele rele și chiar absența, de a-l căuta neîncetat și de a se lăsa arestat împreună cu el (asta pe motiv că sunt diavoli și lepădături de evrei, tot așa cum sunt refugiații teroriști).

Și eu, și Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu), și refugiații, și voi, noi toți știm despre ce e vorba: o lume în care ești negat și abandonat, una în care te afli în lanțuri, pe Elbrus, devorat de bestii antropofage și, cu ultimele puteri, te rogi ca zeii să vină să te scuipe ca să te bage în seamă și, astfel, să-ți confirme existența. Cerșești să fii răsplătit măcar cu niște flegme divine (suntem născuți din spuma balelor, nu a valurilor ca Afrodita) ca o dovadă a existenței tale, dar nu se mai întâmplă nici asta, ești pur și simplu ignorat. Apoi, nimic nu mai contează, nu-ți mai dai seamna de nimic, nu mai înțelegi nimic, doar că se continuă coșmarul și ești redus la agonie și descompunere până nu mai rămâne din tine nici stânca/Zidul de care ești înlănțuit. Însă mai bine să lăsăm lucrurile astea deprimante și să ne gândim la viitor. Care viitor? Ăsta e cuvântul cu ”v” de care am și eu cea mai mare fobie (mai e și un cuvânt cu ”p” care mă înspăimântă și pe care nu-l voi găsi niciodată... ”pace”). Ce să (mai) facem? Jocurile sunt concepute ca să pierzi și, totuși, trebuie să pariem, asta am învățat când lucram la cazinou pe vremea studenției. ”Place your bets, please!” Un singur lucru să nu-l pierdem: sufletul.

Hm, hai acum să găsim alte cuvinte cu ”p” și cu ”v” mai simpatice. Cu ”p”: Promy / Prometeu, Piersicuță / Pesi (motanul, titanul și nepotul nostru, îngeraș păzitor acum), pisică, prietenie, părinte, previziune, putere (să fim la putere, dacă nu în putere, să ne luptăm să fim stăpâni pe noi înșine), pasiune, perseverență, probă, precizie, piruetă, partitură, penis, palincă. Și acum cu ”v”: vacanță, veselie, vitejie, virtute, valoare (îmi sună cam artificial, manelist), vis, vers, vertij, vernisaj, virtual, vindecare. Vindecare? Oare vrăjitorii ăștia ca Mama Omida, guru care le știu pe toate precum Cristian Tudor Popescu / Monica Tatoiu sau românii care au inventat apa (conform ”Vax populi”: ”Cine a inventat apa?” ”Păi, românii!”) or putea vindeca și boala puterii, cea mai grea boală? Mai bine iei plasă cu Cioran (la propriu, plasă inscripționară cu citate... o inițiativă  inspirată, ”Tricocultura”, a unor tineri din Cluj) decât cu candidații la primărie care promit metrou în Ardeal, tunel sub Dunăre, parcări mecanizate smart, auobuze electrice, canalizare în pustiu (exclusiv pe terenul primarului) ori case gratis. Stați puțin, am descoperit alte trei cuvinte cu ”v” foarte frumoase: victorie, verticalitate, viziune. Să le repetăm împreună: victorie, verticalitate, viziune, victorie, verticalitate, viziune, victorie, verticalitate, viziune...

Concert la Palmyra în memoria victimelor DNA, cuvioși închinători... la propriul portret, curățați cu succesuri cu ajutorul dezinfectanților diluați din spitale

Unii politicieni precum dictatorul african Mugabe se închină evlavioși în fața propriului portret. Asemenea politicieni se găsesc cu duiumul și în România (și nu numai aici, din păcate, peste tot). Unii au exclusiv meritul de a fura, a fi impostori, a trăda, a te corupe și, eventual, a ucide sau a face genocid. În Siria, măreții și glorioșii conducători se pot premia și pentru crime împotriva umanității, plasând angelic culpabilitatea asupra Statului Islamic sau a intelectualilor, activiștilor, medicilor, bebelușilor ori a femeilor însărcinate. Iar Obama și ONU (încă) se uită și nu văd nimic. În ciuda ”implicării” competente și dezinteresate a ONU (”united nothings”) și a lui Obama, decretat pe merit ca cel mai neinfluent președinte de presa americană (”o anumită parte a presei” măcar), negocierile de pace de la Geneva pentru soluționarea conflictului sirian întâmpină probleme și mai departe, fiind mereu pe punctul de a se dezagrega. Reprezentanții regimului sirian continuă să taxeze opoziția ca ”teroriști” și evită sistematic discuțiile serioase despre un guvern de tranziție fără teroristul-șef la cârmă. Astfel, este nevoie de presiune din partea Țarului pentru a determina regimul sirian să respecte acordul de încetare a ostilităților, a declarat al-Muslat, reprezentant al opoziției (Comitetul pentru Înalte Negocieri): dacă Țarul are influență, nu o utilizează, iar dacă nu are, nu te poți baza oricum pe el.

Uau, se poate cineva baza pe Țarul, chiar dacă ar avea o anumită influență? Doar că va produce, în continuare, surprize, surprize... Una mai plăcută decât alta. Pretutindeni pe pământ. Și-și va acorda apoi singur premiul Nobel pentru pace. În contextul escaladării violențelor din Siria (încălcarea acordului de încetare a ostilităților din partea regimului), al deteriorării situației umanitare și al refuzului autorităților de a elibera prizonierii, în același timp, nemulțumiți de soluțiile parțiale de tranziție (propunerea unui guvern de uniune națională sub conducerea teroristului-șef pentru o perioadă determinată), pentru a face presiune asupra regimului sirian și a Rusiei, consiliul opoziției a încercat să boicoteze a treia rundă de negocieri de pace. După ce a rămas o vreme pentru ”discuții tehnice” la Geneva, ulterior, pe parcursul intensificării luptelor, membri ai consiliului opoziției (Comitetul pentru Înalte Negocieri) au părăsit orașul negocierilor de pace. Revoltat de violările repetate și grave ale acordului de încheiere a ostilităților, Riad Hijab, șeful consiliului opoziției, a cerut marilor puteri să intervină prin presiuni sporite asupra regimului pentru a obține reevaluarea acestei înțelegeri. Până la urmă, negocierile s-au reluat, dar într-un climat dificil și tensionat.

Se pare că mai e ceva de lucru până la pace, ameliorarea situației umanitare, democratizarea și stabilizarea Siriei. Până atunci, într-un gest oficial de solidaritate față de refugiați, doamna Merkel a vizitat tabăra Nizip din Gaziantep, Turcia (5.000 persoane), împreună cu preşedintele Consiliului European, Donald Tusk şi vicepreşedintele Comisiei Europene, Frans Timmermans, și a inaugurat un centru de asistență pentru refugiați (unde copiii se pot juca, pot derula activități artistice și au la dispoziție consiliere psihologică). Însă, conform organizațiilor pentru drepturile omului, situația se prezintă complet diferit în alte tabere, iar turcii continuă să aresteze, să bată și să împuște refugiați la graniță (circa 30 uciși de la începutul anului potrivit datelor Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului). Dacă refugiații din Turcia au beneficiat de vizita formală, mai mult sau mai puțin productivă a doamnei Merkel, în Siria s-a reușit în cele din urmă o operațiune de amploare în sprijinul victimelor din zonele sub blocadă: 500 răniți evacuați din patru asemenea teritorii (cea mai mare astfel de operațiune de până astăzi), jumătate dintre aceștia provenind din localități asediate de rebeli (Foua și Kefraya), ceilalți din zone aflate sub blocada regimului (Zabadani și Madaya). Similar, la Rastan (circa 120.000 de oameni) a ajuns cel mai mare convoi umanitar de până acum într-o zonă sub blocadă guvernamentală (65 de camioane cu mâncare și medicamente).  

Sunt realizări, dar reprezintă echivalentul unui bob de orez și al unei aspirine, iar situația pe teren este și în prezent foarte gravă. Mai exact, nu a fost eliberat niciun prizonier și foarte probabil nu voi mai găsi nici un fir de păr încleiat de sânge sau o unghiuță smulsă din cineva pentru a o îngropa, se știe doar că în Siria sunt violați și torturați până la moarte chiar și copiii, deși eu mă încăpățânez să rămân o Antigonă ridicolă și neînțeleasă și îmi continui deznădăjduită căutările, izbindu-mă bezmetic de Ziduri, la început isteric, apoi din ce în ce mai anemic, din inerție, până mă prăbușesc. Și o iau de la capăt. Mai mult, nici blocadele regimului nu au fost ridicate: la Daraya, de pildă, de peste 1285 zile regimul a blocat orice ajutor, în timp ce țări occidentale ca SUA, Franța, Marea Britanie, Germania și Olanda, implicate în intervenții militare în Siria, livrează aerian bombe, nu pâine. Și, din păcate, în ciuda acordului de încetare a ostilităților, continuă masacrele regimului asupra civililor, cu suport rusesc, conform datelor Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului: în Aleppo (în oraș 253 victime dintre care peste 80 femei și copii, în perioada 22-30 aprilie și 60 în împrejurimile orașului în intervalul 22-24 aprilie), Idlib (37 civili uciși la Maarrat al-Nu’man, în atacuri inclusiv asupra piețelor de legume, apoi din nou în ultimele zile 25 victime în orașe din Idlib și Maarrat al-Nu’man), Douma (13), Kafr Nabl (7), Kafranbel (10) și în alte părți, ba chiar, culmea performanței militare în lupta anti-terorism, peste 30 civili exterminați și peste 80 răniți într-o tabără de refugiați, Kamounia.

Au masacrat inclusiv 5 membri ai trupelor de salvare ”Căștile Albe” (White Helmets – Syria Civil Defence), targetând împreună cu avioanele rusești centrul lor de instruire din Atareb. Faptele bune continuă să fie condamnate pe pământ, iar cele rele premiate, eventual cu premiul Nobel pentru pace. De asemenea, ultimul doctor pediatru (Muhammad Maaz) din cel mai mare oraș al țării, Aleppo, a fost ucis în bombardamentele asupra spitalului Al-Quds (27 morți din personalul medical!) și linia utilizată pentru livrarea ajutoarelor umanitare a fost distrusă. În ultima vreme, guvernul sirian (cu sprijin rusesc) s-a pregătit să asedieze Aleppo, controlat dominant de al-Nusra (al-Qaida). Mă întreb: oare ultimul concert rusesc de la Palmyra, eliberată de sub ocupația Statului Islamic, o fi fost oare pentru susținerea civilizației și în memoria acestor victime, așa cum s-a spus, de altfel? În ciuda retragerii oficiale, Rusia participă la masacrele regimului din Aleppo (și din alte părți) și își păstrează o prezență militară puternică în Latakia (avioane SU-34, SU-24, SU-35, elicoptere Mi-28, Mi-24) pentru a arăta lumii cine face jocurile în Orientul Mijlociu. Iar acordul de încetare a ostilităților a fost greu încercat, pe punctul de a colapsa, din cauza nenumăratelor încălcări ale sale din partea regimului (cu suport rusesc). Recent,  pe 4 mai a fost încheiată o nouă înțelegere între Rusia și Statele Unite pentru a extinde acordul de încetare a ostilităților asupra Aleppo. Regimul sirian a anunțat și el un armistițiu de 48 ore în Aleppo începând cu ziua de 5 mai, după ce au produs peste 300 victime-civili în ultimele două săptămâni. Mai crede cineva ceva? ”Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”

Numai în luna aprilie au fost masacrate 3.116 persoane, dintre care 859 civili, după datele Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului. Câte un civil este ucis la fiecare 25 de minute. Interesant, și în România, țară democratică, pe timp de pace, o dată la trei zile un copil moare într-un accident sau într-o agresiune. O dată pe lună un copil este ucis din cauza unei bătăi în România. Nu cu multă vreme în urmă, un copil a fost omorât cu pietre la o școală din Slobozia. Era în România, nu la Statul Islamic ori în închisorile regimului sirian. Și eu nu aud, în continuare, decât urlete și tăcere... a pumnului în gură. Bine ar fi dacă am întâlni pretutindeni oameni obișnuiți și politicieni cu bun simț și polițiști prietenoși ca cel care s-a prezentat la grădiniță la un băiețel emigrant din România în Occident, dovadă mărturia acestuia: ”Mami, a venit policeman la grădiniță și a fost nice, nu a mușcat pe nimeni și nici nu a plâns. Și a adus fireman stickers!” Ori ca cei care au oferit pături pentru refugiați și s-au jucat cu copiii lor. Ce e bizar e că lumea încă rezistă și poate rămâne umană în asemenea condiții. La nevoie, să apelăm cu toții fie la polițiștii ăștia drăguți, fie la operațiunile de salvare ale maică-mii precum alertarea poliției și a pompierilor (la începutul anului) pentru a stinge focul... de pe aragazul meu, de la broccoli, în urma unei suspiciuni de sinucidere, într-un moment în care eu, de fapt, îmi ceream scuze (pe blog) pentru prea multă fericire. Să le recomand și activiștilor din Siria, poate dă rezultate.

Prea multă fericire și în cazul refugiaților. Dar nu sunt nici ei singuri. Asta nu pentru că, în mod ingenios, responsabil și unitar (logic, nu?), Comisia Europeană se străduiește din nou să impună un sistem de relocare prin cote a refugiaților, prevăzând sancțiuni de 250.000 de Euro pentru fiecare refugiat refuzat și, în același timp, doamna Merkel s-a dus la o tabără de refugiați din Turcia, ci mai curând prin gesturile de solidaritate ale celorlalți. De pildă, o bătrânică de 82 de ani din Grecia ajută cu mâncare, baie și adăpost temporar refugiații. Iar actrița Kate Blanchett a vizitat tabăra de refugiați Azraq din Iordania și a văzut o piesă pusă în scenă de copiii refugiați, vorbind despre traumele lor, pierderile lor, incertitudinile viitorului, inclusiv căsătoria precoce (fetele trebuie să renunțe la școală și să se mărite la o vârstă fragedă pentru a obține un ipotetic suport). De asemenea, regizorul Marcel Mettelsiefen va lansa curând filmul despre copiii războiului din Siria, ”Children on the Frontline”. Una dintre fetițele siriene filmate recunoaște că murea la fiecare atac al regimului și îi arată regizorului (se preface căzută). Tatăl ei, luptător la rebelii moderați de la FSA, a fost și el răpit de Statul Islamic. Dezamăgită de revoluția confiscată de Statul Islamic și disperată din cauza dispariției soțului ei, mama cu cei patru copii a decis să se refugieze, deși toți erau foarte atașați de țară și de orașul lor, Aleppo. Le e dor până și de dărâmături și de penele de curent. Războiul îi urmărește atât în Turcia, cât și în Germania. La trecerea unui elicopter în Turcia, fetița țipă și se ascunde, crezând că va arunca bombe-butoi. Însă, în ciuda dificultăților, încearcă să meargă mai departe.

Nu toți susțin refugiații precum bătrânica, regizorul și actrița amintite. Astfel, Khairuldeen Makhzoomi, refugiat irakian, student la Berkeley, a fost dat jos din avion pentru că vorbea la telefon în arabă. O pasageră a crezut că proferează amenințări, s-a speriat și a alertat personalul de bord. Când și-a dat seama că toată lumea se uita fix la el, a vrut să încheie conversația la mobil, dar era prea târziu. A fost scos din avion, apoi preluat de agenții federali și interogat. Ce să mai zicem de Raed al-Saleh, șeful trupelor de intervenție civilă ”Căștile Albe” (”Syria Civil Defence – White Helmets”), salvatoare a peste 40.000 de vieți în Siria, căruia i s-a comunicat că viza i-a fost anulată și că trebuie să se întoarcă în Turcia fix la intrarea în Washignton D.C. pentru decernarea unui premiu în domeniul umanitar! USAID, Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională care a furnizat peste 20 milioane de dolari către organizația de voluntari a lui Raed, și-a cerut scuze pentru incident. Viza era valabilă până în septembrie 2016 și Raed nu a fost informat în prealabil despre vreo problemă în legătură cu aceasta. Să zic vorbele alea care se rostesc când nu mai ai nimic de spus? ”Supercalifraglisticexpialidocious”. ”Barzăcopilviezure” (moștenirea noastră dacă). ”Pneumonultramicroscopicsilicovolcaniconioză”. ”Kuaseukuakuaukuakuakuaua”. Ouagadougou (capitala Burkinei Faso). Pe ultimele două, tot le repeta tata săracul.

Și în România continuă sfidările bunului simț. Cât fac 2+2? Dragnea rămâne președinte PSD în ciuda condamnării la doi ani cu suspendare în dosarul ”Referendumul”. Singurul exclus din PSD e Zgonea (pentru că a protestat și i-a cerut demisia lui Dragnea), iar fostul premier Mickey Mouse Copy-Paste se află din nou în ascensiune... spre funcția de președinte al Senatului. De asemenea, deputaţii vor să modifice legea avocaturii, conferind avocaţilor o adevărată superimunitate în faţa legii, la competiție cu parlamentarii și care ar putea afecta actul de justiție. În plus, încă mai apar candidați penali la alegerile locale: hm, mai pe nicăieri... adică în Alba, Arad, Argeș, Bacău, Bihor, Bistrița-Năsăud, Brașov, Botoșani, Călărași, Constanța, Galați, Gorj, Hunedoara, Ialomița, Iași, Maramureș, Neamț, Olt, Prahova, Sălaj, Sibiu, Suceava, Timiș, Teleorman, Vaslui. Mai mult, în pofida deciziei Sinodului BOR de a interzice implicarea politică a preoților (cu excepția celor care concurează la alegerile locale pentru un mandat de consilier, sunt independenți și beneficiază de aprobarea superiorilor), unii candidează pentru posturi de primari independenți/din partea unor partide (înscriși sau nu în acestea): Suceava – 2 (PNL), Buzău – 1 (independent), Argeș – 1, preot implicat în sex cu minore (Partidul pentru Argeș și Muscel), Cluj – 1 (independent), Sibiu – 1 (PNL), Mehedinți – 1 (ALDE),  Vrancea – 2 (nu s-au comunicat detalii cu privire la formațiunea din care provin). Candidaturi la fel de inspirate ca și cea a regelui Mihai la președinție ori a lui Marian Munteanu la primărie. Ce să mai facem? Să-i curățăm cu dezinfectanții diluați din spitale? ”Un popor care alege politicieni corupți, impostori, hoți și trădători nu este victimă, ci complice” (G. Orwell).

Să nu ajungă cumva popii ăștia ca dictatorul african Mugabe să se închine mai curând în fața propriului portret decât în fața lui Dumnezeu. Ori ca acei cocalari de la noi din Arad care au folosit țuică în loc de apă pentru fundația vilei lor. Și nici mie să nu mi se urce la cap după ce am obținut un punctaj ridicat la un test de rezistență la stres (226%) și, totodată, diplomă de ”geniu” la alt test pe Facebook (la care majoritatea înregistrează scoruri mari, cred). Vai, erau singurele diplome care-mi lipseau, după cea de fotomodel de acum douăzeci de ani, eu considerându-mă de obicei complet neputincioasă, urâtă cu spume și proastă de dau în gropi (pardon, din abis în abis). Da, din abis în abis. Nu mai cunosc decât agonia și extazul. Culmea agoniei și angoasei în cazul meu: mi-e frică să nu-mi pierd coșmarurile sau să le uit și, odată cu ele, propria identitate. Și, vorba unuia de pe Facebook, oricum o dai, ajungi ”exaustipated” (exausted & constipated).

Dar, în cele din urmă, dacă mai scoate frustrarea un sărman scuipat intelectual și o limbuță să ne lingem cicatricele și rănile, ”sinceritatea este forma cea mai îndrăzneață a curajului” (W. S. Maugham), cât de incomod și cutremurător ar fi adevărul. La rândul meu, ”din bube, mucigaiuri și noroi / iscat-am frumuseți și lucruri noi.” Sincer, eu am avut întotdeauna oroare de urâtul din jurul nostru și am căutat frumosul din rațiuni de salvare. Din motive ”est-etice”, cum zicea Monica Lovinescu. Frumusețea din sufletul nostru. ”Frumusețea va salva lumea” (Dostoievski). Și dacă nu va salva nimic, ce dacă? Poate că binele nu învinge răul, dar nici răul nu învinge binele. Binele nu poate fi învins. Și cred că secretul fericirii este recunoștința (la mine, paradoxal, e și nemulțumirea un asemenea secret), iar ”mulțumesc” reprezintă cea mai bună rugăciune. ”Dacă singura rugăciune pe care ai spus-o în viață ta a fost „mulțumesc”, aceasta este suficient.” (Meister Eckhart)