Eroi în turul II

Pentru că au luptat eroic cu așa-zisa pasivitate românească și, în același timp, și-au învins sila și oboseala ca să voteze, românii din diaspora au fost premiați de autorități cu cozi, gaze lacrimogene (la Paris, Torino etc.) și indiferență. Acest lucru putea fi evitat (măcar într-o anumită măsură, ca să se convingă toți că autoritățile sunt de bună credință) dacă s-ar fi organizat noi secții de votare pentru românii din străinătate, BEC a lăsat să se înțeleagă că există obligația respectării numărului fix de secții (același din turul I și pentru turul II) doar acolo unde sistemul electoral funcționează pe baza listelor permanente, adică în țară, dar nu și în afara ei, unde se utilizează liste suplimentare. Chiar Comisia de la Veneția admitea derogări de la practica numărului fix de secții în cazuri speciale în care era necesară stimularea și/sau eficientizarea procesului de vot. Sau acum nu era nevoie?

Indiferent de asta, cum sistemul actual de vot prezintă deficiențe insurmontabile și se putea anticipa că cererea va depăși halucinant oferta (inclusiv în urma antecedentelor din 2009, când românii din afara țării s-au confruntat cu dificultăți de vot, chit că atunci era PDL la putere), votul din diaspora trebuia reglementat printr-o nouă lege electorală, mai exact oferindu-se opțiunea votului electronic sau prin corespondență. Faptul că PDL-ul a greșit și el, nu scuză PSD-ul aflat acum la guvernare. Dacă alții au greșit, nu trebuie să perseverăm în greșeală. Cu atât mai mult, ar fi trebuit să învățăm din experiență și să căutăm soluții fezabile. Iar PSD-ul a adoptat aceeași atitudine arogantă față de cetățenii români și în turul II, prin ministrul de externe, Meleșcanu, care, constatând neregulile din turul I, a promis că va rezolva problema votului din diaspora în turul II și nu a făcut-o. A reușit doar performanța unei declarații hilariante și absolut scandaloase: dacă e coadă la Paris, să voteze românii la Nancy... la 385 de kilometri distanță de Paris. ”Cine nu are pâine, să mănânce cozonaci”.

Românii din diaspora au făcut eforturi titanice ca să-și exprime dreptul de vot: au parcurs sute de kilometri și au așteptat ore în șir, la cozi comuniste, în frig și ploaie, cu copii în brațe sau în cărucioare. Doi români din Canada (Alecsandru și Ioan) au mers 127 de kilometri pe jos ca să voteze, alt român din aceeași țară (George Latiș) a străbătut 1000 de kilometri ca să-și exercite dreptul de vot. La München, niște tineri au sosit la secția de votare, cu 12 ore înainte de deschiderea urnelor, înarmați cu steagul României și... periuţe de dinţi. Lucian Brujan din Germania a petrecut și el ore în șir în frig, la ”cozile umilinței” din Berlin, a reușit în cele din urmă să voteze și i-a scris președintelui proaspăt ales: ”Ne-a unit dorinţa de schimbare, pentru că, după 25 de ani de la Revoluţie, suntem sătui de sistemul corupt din ţară, de instituţii care nu funcţionează, de aroganţă şi mârlănie, de furt şi pile, de incorectitudine şi neputinţă”   Ce trebuie să înţelegeţi, domnule preşedinte Iohannis, de la noi, cei care am stat la cozile umilinţei  . O ”cerșetoare... de voturi” de la Paris, Eva Ferriere, a stat 11 ore la coadă pentru a vota și a transmis românilor de acasă "Nu suntem un popor de victime. Suntem un popor de încăpăţânaţi, de oameni care nu abandonează, care au un cromozom în plus, cromozomul frigului şi al foamei prins în lanţul genetic după ani de întuneric. La asta poate nu v-aţi gândit, că nu am uitat şi încă mai ştim să stăm în frig" Noi, CERŞETORII DE VOTURI de la Paris, vă mai spunem un singur lucru  .

Acestea sunt doar câteva exemple. Practic, sute de mii de români din diaspora s-au încăpățânat să voteze, chiar dacă nu au reușit efectiv s-o facă (inclusiv rude și prieteni de-ai mei ori de-ai voștri). Și-au asumat riscul și disconfortul așteptării până la capăt. Nu au renunțat. Ei sunt adevărații supereroi ai votului de duminică, noi, ceilalți din țară, nu am făcut altceva decât să ne învingem dezgustul și să le urmăm exemplul. Cu ajutorul românilor din diaspora, dacă ne simțeam străini la noi în țară, rătăciți în hățișurile tranziției și confruntați cu ”meandrele concretului”, extenuați de frustrare și neputință, am ajuns să fim acasă, în exil. Datorită diasporei, am redescoperit eroii din noi și am redat România românilor.

Și, dacă cei din diaspora nu au putut vota, noi, cei din țară, am făcut-o, în locul lor. Am ales să protestăm în numele dreptului lor la vot și, mai ales, să votăm în număr mare, dincolo de orice previziuni. Astfel, am răsturnat situația – de la Ponta 40% - Iohannis 30% în turul I la Iohannis 55% - Ponta 45% în turul II. ”Spirala tăcerii” a funcționat, majoritatea tăcută și-a făcut auzită vocea. Au fost semne ale trezirii conștiinței civice încă din 2012, la protestele din Piața Universității, dar acum acestea s-au extins la nivelul unui public larg: electoratul s-a maturizat, România a devenit activă și implicată, au votat 62%, cu circa 10% peste estimări, comparativ cu turul I (52%). Eu una recunosc: mă așteptam să câștige Ponta, nu-mi făceam iluzii, m-am obișnuit să nu aștept nimic, să nu sper nimic niciodată.

Românii din țară au înțeles, în mod salutar, că indiferența înseamnă complicitate și s-au solidarizat cu frații lor de afară, evitând să-i considere ”dușmanii poporului”, ”băsiști”, ”trădători”, ”vânzători de țară”. La protestele pro-diaspora și pentru mobilizare la vot (începute pe Facebook, dar, de această dată, continuate și în stradă, și la secția de vot) românii din țară, foarte mulți tineri, au scandat: ”Fiți eroi în turul II”, ”Santa Klaus, Santa Klaus / Scapă-ne de Mickey Mouse”, ”Ghinon, ghinion / țara s-a trezit din somn”. Intrusul de altă etnie, religie, fără copii, un ”lucru”, nu o persoană, străinul rupt de lumea politică și clientela ei, a devenit, brusc, un erou salvator, providențial (”Santa Klaus”), iar românii din diaspora – frați nedreptățiți. Retorica naționalist-comunistă (promovată agresiv de echipa de campanie și canalele media aservite) n-a mai funcționat, ba, dimpotrivă, a produs efectul contrar. Ponta are, într-adevăr, meritul de a-i fi ”unit” pe români. Sper că va mulțumi într-o zi electoratului și DNA-ului că-i curăță PSD-ul de corupți și insolență.

Slavă Domnului, datorită presiunii electoratului și a lui Iohannis, legea amnistiei a picat deja în Parlament. Și nu numai ea. Au mai căzut niște Ziduri în România. Fantoma comunismului care mai bântuia România prin sistem și mentalități a fost, în sfârșit, exorcizată. Alegerile au purificat România. Oglinda spartă în mii de cioburi, de rușine că reflecta monstruosul ”portret al lui Dorian Gray” s-a refăcut și arată acum nu pe ”Albă ca Zăpada” (lui Sebastian Lăzăroiu), nici pe ”Maștera”, ci o Românie mai frumoasă și mai curată. Votul anti-sistem de duminică a adus o gură de aer românilor. El demonstrează că România își dorește și e pregătită pentru o altfel de politică: a responsabilității, transparenței, corectitudinii și a respectului față de cetățean. O Românie civilizată, de bun simț. O Românie unde să te simți acasă. S-a relansat adevărata Revoluție (din minte și suflet), iar aceasta nu va mai putea fi furată.

Sunt mândră de România și de românii de pretutindeni care au participat la vot, indiferent cu cine au votat. Bravo tuturor eroilor din turul II, fie din țară sau din diaspora!

Cine nu e cu noi e cu Băsescu, Ștefane!

Cum unii (hipsteri sau nu, cu tricouri și accesorii inscripționate ”mă piș pe el de vot”) refuză să voteze că așa e cool sau au oboshit să o facă la vârsta de 18 ani, după atâtea experiențe traumatizante, au apărut spoturi de motivare civică pentru a stimula partciparea la alegerile prezidențiale din 2014 (  Vino la vot!  ). Ștefan cel Mare, Mihai Viteazu sau Dracula, rămași singuri, fără armată, ne cheamă să nu ne pișăm pe el de vot și să mergem să alegem președintele țării. Eu nu mă piș pe el de vot: indiferent cât sunt de dezamăgită, când mă gândesc câți mor pentru dreptul la vot în alte părți și că, practic, democrația nu poate funcționa fără voturile noastre, mi se face rușine, mă târăsc până la cabina de vot și trântesc o ștampiluță pe partidul/personajul cel mai puțin toxic pentru Românica (în concepția mea). Și mi-e teamă că, dacă nu mă duc, vine muma lui Ștefan cel Mare cu furcoiul după mine!

Hm, nu știu dacă apelul lui Ștefan cel Mare a funcționat, dar mulți din diaspora au vrut să voteze, însă n-au mai apucat, după ce guvernul a modificat numărul și amplasarea secțiilor de votare. Au fost cozi ca-n vremea comunismului. Și numai Băsescu e de vină. În țara mea, Stracciatella (pe care mi-am instalat-o în cadă, umplând-o cu iaurt cu straciatella, pentru ca să fiu și eu la modă, căci în ziua de azi fiecare își face țară, pretutindeni pe glob) nu se întâmplă așa ceva, e totul impecabil organizat, observatorii OSCE pot confirma. Și să vedem dacă muma lui Ștefan cel Mare ar fi stat ore în șir pe drumuri și la coadă, în frig și zloată, ca să pună o șampilă. I-ar fi înțepat frumușel cu furcoiul pe toți. Ce să mai vorbim de tatăl nostru, Dracula! Cred că el i-a inspirat pe cei din echipa de campanie a lui Ponta să arunce cu 58 de găini moarte în curtea lui Iohannis, la sediul ACL. Doar nu o fi fost părintele Arsenie Boca, guru lui Ponta (cu care acesta se identifică potrivit ”icoanelor” electorale), la originea acestui gest creștinesc.

Din păcate, nu au lipsit atacurile la persoană, mizeriile de campanie negativă (ex. Iohannis nu e bun de președinte pentru că nu-i ”om complet” (n-are copii), e ”lucru”, neamț sau protestant). Dacă temele votului din diaspora (de mare actualitate), corupției, independenței justiției, plus unele aspecte economice (ținând mai curând de guvernare decât de președinție) au fost amplu discutate în dezbaterile TV dintre Ponta și Iohannis, tocmai subiectele legate de politica externă și afacerile europene (principala ocupație a președintelui), foarte fierbinți în contextul ascensiunii partidelor extremiste și tendințelor secesioniste în UE și al crizelor din Ucraina și din Orientul Mijlociu, nu au fost abordate corespunzător (la B1 TV – absență completă, iar la Realitatea TV (aproape la fel de amețită ca pe vremea când ”omora” protestatarii) – o singură întrebare referitoare la politica externă).

În schimb, băsismul a rămas o temă de campanie. Cine nu e cu noi e cu Băsescu. Puțin surprinzător și contradictoriu pentru un președinte care ”unește” România ca Ponta. Sau România nu e pentru băsiști? Ponta nu vrea să fie și președintele lui Băsescu? Ori al băsiștilor? Iohannis, la rândul lui, și-a subminat imaginea de neamț ”serios”, omul ”lucrului bine făcut” și exponentul unei Românii ”normale”: a venit cu răspunsuri improvizate, a părut nepregătit, paralel cu subiectele (mai ales la Realitatea TV, dezbaterea de la B1 TV fiind mai echilibrată, iar Iohannis ceva mai ofensiv). Nu că ”veverița Scrat”-Ponta-”Copy Paste” ar fi capabilă să producă altceva serios în afară de atacuri grave la adresa democrației și statului de drept din România, cum au fost cele din 2012. Pentru mine una, Iohannis a devenit uman și și-a recâștigat demnitatea când a cântat prima strofă din imnul României, la provocarea jurnaliștilor (  Klaus Iohannis a cantat imnul national intr-o conferinta de presa  ) și când a apărat discursul civilizat, în spiritul respectului față de adversar, cu orice riscuri: ”Decât să fiu mârlan, mai bine pierd”.

Indiferent de prestație, cei doi candidați s-au acuzat reciproc de băsism: Ponta pe Iohannis fiindcă e aliat cu oamenii lui Băsescu (ex. Blaga, Videanu, MRU) și are stilul lui Băsescu, Iohannis pe Ponta pentru că a semnat pactul de coabitare cu Băsescu în calitate de premier, iar Băsescu l-a acceptat pe Ponta ca prim-ministru, nu pe Iohannis. Băsismul e încă de actualitate și naște reacții virulente la televizor. Pământul arde și băsiștii se piaptănă în direct. Și numai Băsescu e de vină. Băsiștilor, treziți-vă!

P.S. Știe cineva, domnitorii din spotul de mobilizare la vot sunt și ei băsiști?

Examen cu Big Brother (37): Pterodactilul Popescu își face țară și... telfie precum Kim Kardashian

Luni, mă întorc entuziasmată. Atât de entuziasmată, că nu mai pot dormi. Îmi reiau programul meu obișnuit de insomnii, zile și nopți la rând. Mă dor capul, stomacul, ficatul, inima și articulațiile, mi-e greață și mă ia cu leșin. Dorm prost sau deloc și nu reușesc să recuperez ca altădată: mă trezesc după o oră-două de somn agitat, pe la 6 dimineața și, eventual, mai ațipesc o oră la prânz. Cred că Promy m-a deochiat ca o adevărată vrăjitoare, baba Promida, ce este: ”Blestemată fii tu, Fata lui Dracula, să te culci la 6:00 și să te trezești la 5:00, ca să ajungi la timp la fabrica de brânzici, iar eu la ședință la palat!” La tradiționala mea ședință de vineri de la două noaptea – nu mai vine nimeni (au și ei drepturi!), așa că o suspend sine die. De fapt, n-am mai ținut o ședință din vara trecută, s-a scurs aproape un an. Mai am un pic și rămân fără personaje, cine mai vrea să se sacrifice? Eu însămi mi-am dat demisia în toamnă – a treia în semn de protest. Dar mai fac voluntariat. Deocamdată.

Când Promy se plânge de... coșmarurile lui obișnuite (cu lanțuri, piroane, păsărele antropofage și flegme divine, corozive ca acidul sulfuric), îl invidiez. Ce n-aș da să am și eu coșmaruri! Asta ar însemna că am dormit. Ce n-aș da să am și eu 5 minute de liniște! Cred că trebuie să-mi fac și eu o normă săptămânală. Proaspăt renăscut, Promy mă asigură că-mi dă el 5 minute de liniște și fericire de la el, acum are de dat. Și atunci când nu are de dat, dă, darămite când are de dat. Proaste obiceiuri! Ah, îmi bubuie capul ca lui Bran când lucra la atelierul de testat claxoane. Să fie liniște! Faceți odată liniște! ”Dacă trebuie să faceți zgomot, faceți-l în liniște!” – vorba unui polițist din alt film cu Stan și Bran. Logic, nu? Na, uite că am ajuns și eu la vorba unui polițist. În ce hal m-a adus insomnia!

Indiferent cum mă simt, nu vreau să mă resemnez. Voi continua lupta mea pentru liniște. Așadar, dau pe gât zilnic 2-3 litri de ceai de mușețel, înfulec folii întregi de Sedatif PC, melatonină și valeriană, și, totodată, încerc să-mi schimb programul (care program?), adică mă culc la 10-11 seara ca să-mi creez o rutină a somnului. Promy, ca un titan căpos și băgăcios ce e, se încăpățânează să-mi facă program. Cu Dio de ce nu încearcă? Sincer, crede că are mai multe șanse cu muritorii și nemuritorii blestemați decât cu zeii.

După ceva vreme, realizez că trebuie să ascult Vocea Rațiunii, și nu vorbele polițiștilor, adică... să mă prezint la doctor. Consult, deci, câțiva specialiști: unul îmi recomandă ce iau deja (Sedatif PC, melatonină și valeriană, câte o folie odată), altul îmi prescrie un antidepresiv, Tritico, pentru tulburări de somn. Încep cu o treime de tabletă seara, timp de 5 zile, continui cu două treimi tot așa, apoi trec la o pastilă întreagă. Mă asigură că nu are efecte secundare grave, nici nu dă dependență ca Xanax. Totuși, mi-e teamă. Ei, am testat eu pe pielea mea și chestii mai tari, cum ar fi berea tutti-frutti din Iran. Așadar, înghit o treime de pastilă de Tritico și mă pregătesc să mă duc în pat. Asta e realmente dificil pentru că, imediat ce am luat pastila, am simțit furnicături în corp și înțepături în inimă. În cele din urmă, nimeresc patul, mă sforțez să mă întind și aștept. Trebuie să învăț odată să am răbdare, nu zice așa Promy?

În curând, o să-și facă efectul și o să dorm buștean. Vreau să mă întorc pe o parte, dar nu reușesc și rămân cu fața în sus – parcă mă apasă o forță nevăzută și mă strâng lanțuri (din acelea zdravene, de firmă, ca ale lui Promy de la Hefaistos). Zici că mă storcește Antenuța sau mă calcă Țarul cu tancul. După patru ore, adorm, în sfârșit, și mă trezesc după numai o oră, îngrozită, pentru că am avut un coșmar (pe care nu mi-l amintesc). Încerc să mă duc la toaletă, însă constat că picioarele nu mă ascultă. Mă împleticesc și totul se învârtește cu mine. Să-l chem pe Obama? Mi-e teamă că Obama se uită și nu vede. Mai bine apelez la cine m-a ajutat întotdeauna, chiar și când nu i-am cerut. Mă pregătesc să spun rugăciunea, dar, brusc, îmi dau seama că nu mai știu ”Tatăl nostru”.

Atunci, îmi zic, în stilul meu unic și inimitabil, autentic și original: ”las-o baltă, Madame Dezastru!” Ajunge experimentul ăsta. Dacă așa e la o treime, cum o fi la o pastilă întregă, după mai multe luni de utilizare? Cred că mă limitez la treimea mea de tabletă de acum și îmi păstrez dreptul la insomnie. Oricum, nu aș da conștiința mea torturată și insomniile mele pe somnul liniștit al porcilor.

***

În fiecare seară, Promy se străduiește să mă adoarmă cu povestea pterodactilului Popescu, dar nu procesez nimic, nici cum îl cheamă pe pterodactilul Popescu. Atunci, sărmanul Promy se hotărăște să mi-o istorisească ziua, doar-doar oi dormi la prânz, măcar o oră. E o poveste hollywoodiană  (din Vestul sau Estul Sălbatic?), foarte exactă, care respectă memoria și datele istorice, redactată în ”Newspeakul” de azi, politically correct, cu multe aventuri standardizate, clișeizate, turnate pe bandă rulantă, savuroasă ca o bere tutti-frutti cu aromă de borâtură, însă de actualitate și cu happy-end: ”Pterodactilul Popescu își face țară.” Se petrece acum, în plină criză, în ”Epoca de gheață”.

Foarte pe scurt, pterodactilul Mihai Popescu se născuse în Țara Leneșilor. Acolo, aceștia dețineau cele mai prestigioase funcții și distincții, multe premii, medalii și diplome-fantomă de la fabricile de diplome, precum și numeroase vile și conturi în paradisuri fiscale (virgine, complet inaccesibile celorlalți). Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Toate sunt la fel. Las-o baltă, pterodactile! O să te obișnuiești. Bineînțeles, pterodactilii aveau numai dreptate, nu și drepturi. Leneșii treceau direct din leagăn la doctorat și fotolii de parlamentar unde, bineînțeles, se remarcau prin absență sau sforăit. Aparent, leneșii meritau puterea pentru că reprezentau cel mai înalt progres pe scara evoluției – mamifere sofisticate față de cvasi-reptilele de pterodactili sau mamiferele cu marsupial ca oposumii.

La școală, unde mergeau doar copiii din păturile inferioare ale societății ca pterodactilii, oposumii sau mamuții, micului Popescu i se scăzuse odată nota la purtare pentru că spusese într-o compunere că leneșii nu știu să scrie (încă o dovadă că avea dreptate, nu și drepturi). La liceu, culmea, se împrieteni cu o leneșă, Corina, pe care colegii pterodactili o ironizau, așa că Mihai era respins chiar de cei de-un neam cu el. De asemenea, tatăl leneșei, șeful poliției din oraș, dezaproba vehement legătura dintre cei doi și-l amenința că-l omoară dacă nu încetează imediat relația cu fiica lui. Mai mult, leneșa Corina, ”născută” prințesă și foarte răsfățată, îl trata disprețuitor pe Mihai, păstrând întotdeauna o distanță ”igienică” față de el (dacă nu fizică, cel puțin psihică). Lui tocmai asta îi plăcea: inaccesibilitatea și aroganța ei. Era, pur și simplu, fascinat. Iar Corina, la rândul ei, nu se îndura să se despartă de el: se dădea în vânt după chiulurile și zborurile secrete peste lacul din parcul școlii, când îl călărea zdravăn pe Mihai.

Când pterodactilul Popescu ajunse la facultate, la Construcții, leneșa îl părăsi, iar Mihai se cuplă cu o studientă-oposum, Cristina. Nu putu să-i reziste când îi atinse blănița cenușie, zbârlită de ploaie și îi văzu fățuca albă, parcă de Panda, cu urechiuțele fine, negre, ochișorii ca mura și năsucul umed, delicat, roz precum viața la Paris. Ca cei mai mulți dintre pterodactili, Popescu nu fusese niciodată la Paris, dar era sigur că acolo viața e roz și totul e de vis. Curios, leneșii mergeau peste tot, dar erau incapabili să diferențieze Parisul de Londra, Roma, Moscova, Beijing sau New York.

Nu existau diferențe (semnificative) de mărime între Mihai și Cristina (ea era cam cât o pisică, el – puțin mai voluminos, de dimensiunile unei păsări obișnuite). Un singur lucru îl deranja pe pterodactilul Popescu și le făcea dificilă sincronizarea: ea dormea cu capul în jos și picioarele în sus, agățată de codiță într-un copac sau cuier. Sincer, ăsta e, probabil, un mit hollywoodian, dar vă rog să vă prefaceți că-l credeți și să-l transmiteți mai departe, e și el o flacără din focul nostru sacru. Incontestabil, cei doi protagoniști aveau în comun ceva important: amândoi prefereau sexul oral. Cum decurgea o partidă de sex? Simplu, Cristina lua în gură penisul mic, ca de crocodil, al pterodactilului, iar Mihai își vâra ciocul în vaginul ei bifurcat (plăcere dublă!), frecându-l lent, însă profund, cu voluptate.

Pe lângă școală și sex, ca mulți alți studenți, Mihai și Cristina aveau preocupări revoluționare. Domnișoara Cristina îl introdusese pe Mihai într-un cerc de studenți-oposum revoluționari care doreau să reformeze sistemul. Adică să fie exact ca la Paris, totul de vis, o viață în roz. Acum rămâne vorba între noi, Cristina era mai interesată de faimă și putere (inclusiv pe Twitter, Facebook și youtube) și, de aceea, monitoriza permanent numărul de accesări, sharinguri și like-uri ale postărilor sale instigatoare la revoltă, în timp ce Mihai vroia o schimbare reală din tot sufletul lui mare de pterodactil. Așadar, pregătiră împreună proteste online și de stradă împotriva regimului leneșilor, pentru început solicitând îmbunătățirea condițiilor de cazare din căminele studențești unde persista igrasia, apa rece era mai caldă decât apa caldă, paturile șubrede se rupeau (asta pe Cristina n-o prea preocupa, căci ea dormea în cuier, legănându-se de codiță) și existau diverse elemente decorative precum gândacii sau păianjenii.

Ca urmare a protestelor studențești, Twitter, Facebook și youtube fură interzise (restul internetului deveni controlat integral), iar Cristina și Mihai, împreună cu revoluționarii-oposum, fură arestați. La poliție, Mihai avu marea plăcere să-l întâlnească față în față chiar pe tatăl Corinei. După trei zile, acesta își dădu seama cine era pterodactilul Popescu și izbucni într-un râs isteric. Tocmai i se oferise nesperata șansă de a se răzbuna pentru tentativa de viol la adresa fiicei sale. Puneți mâna pe Vasilică! Vasilică e de vină. Vasilică are dreptate, dar niciun drept. Sărmanul pterodactil fu torturat și cu aripile zdrobite, însă se ținu tare, nu spuse nimic incriminator despre prietena lui, Cristina. Realiză amar, că, atunci când nu dorm, leneșii știu doar să frângă aripile pterodactililor. Casa de copii ”Țara Leneșilor” nu e acasă.

Ulterior, Mihai fu condamnat la 10 ani de închisoare într-un proces-spectacol televizat în care, bizar, Cristina nu apăru. Nu mai știa nimic de ea. Mama lui Mihai dădu șpăgi grase, până  rămase fără un ban, ca băiatul ei să fie amnistiat, cu condiția ca acesta să se întoarcă la facultate și să păstreze o distanță ”igienică” față de Cristina. Eliberat după doi ani de închisoare, după exmatricularea din facultate, Mihai susținu din nou examen de admitere și reuși, cu chiu, cu vai, să continue școala, ținându-se departe de Cristina și de politică. Când se reîntoarse la facultate, Mihai află că, în cele din urmă, domnișoara Cristina scăpase de închisoare, cu prețul trădării lui și a transformării ei în târfă-informator al poliției, spuneau colegii pterodactili, atenționându-l să se ferească de ea, aproape tot atât de mult ca mama lui.

Într-o zi, cu câteva săptămâni înainte de examenul de licență al lui Mihai, Cristina veni din nou la facultate. După se legănă o vreme, emoționată, de codiță, cu capul în jos, de creanga unui fag din parcul facultății, când îl văzu pe Mihai, domnișoara oposum sări din copac și făcu pe moarta. Probabil și de-asta i se spunea ”domnișoara Cristina”, ca fantoma seducătoare și crudă din povestirea lui Eliade. Pterodactilul Popescu nu citise Eliade, așa că a fost sensibil la farmecele ”domnișoarei Cristina”, căzută ca moartă lângă el: își frecă ciocul de blănița ei  cenușie, aspră și zbârlită până o trezi. Apoi, o invită la o cafea într-o cârciumă obscură din zona căminelor studențești. Acolo, inhalând aburii nessului 3’n’1 cu aromă de ciocolată, domnișoara Cristina îi mângâie aripa (ruptă) lui Mihai, iar acesta simți un fior, de parcă ar fi fost gata să zboare din nou, cu ea, undeva, departe, unde nimeni nu i-ar fi găsit niciodată.

Privindu-l, topită de dor, cu ochișorii ei ca mura, Cristina îi mărturisi lui Mihai că și la anchetă făcuse pe moarta (așa procedează oposumii la nevoie), dar nu convinsese pe nimeni. Anchetatorul ei, leneș de asemenea, adormise între timp. Cu lacrimi în ochi, Cristina  recunoscu că da, îl trădase, însă o făcuse de frică. Continua să-l iubească. În plus, ea îl înțelegea și era singura capabilă de asta: trecuseră împreună prin atâtea, știa și ea ce înseamnă să pună toți mâna pe tine și să te abuzeze, doar trebuia să agațe noapte de noapte zeci de bărbați și să informeze despre ei la poliție, ca să câștige și ea o pâine amară. Îi turna? Nu, nici vorbă, nu transmitea niciodată nimic incriminator. Mihai îi strânse tare lăbuța și, hotărât să reziste ispitelor, lăsând ochii în jos, îi răspunse că el o iartă, înțelege, cu toate că el personal n-o trădase. A iubit-o, poate o mai iubește, dar nu mai pot fi împreună, acum e prea târziu.

Deși bulversat de întâlnirea cu Cristina, Mihai susținu examul de licență și își luă diploma. După absolvire, se angajă relativ repede (în 7-8 luni), în domeniu, ca inginer constructor pe un șantier, dar șeful află în scurt timp că e un împuțit de pușcăriaș și un vierme de trădător, așa că-l dădu afară. Direct, fără scuze și explicații, fără să caute măcar un pretext. Mihai nu se resemnă, mai încercă în câteva locuri, întâi ca inginer constructor, apoi ca simplu muncitor, însă fu expediat urgent de peste tot. În cele din urmă, din disperare, pterodactilul Popescu se angajă la negru, la Obama: menajeră, bodyguard, paznic, om de serviciu, baby sitter, meditator la fetele lui Obama (după cum se știe, destul de figurante, capabile să exaspereze nu doar un pterodactil, ci și pe chinezi... pe angajații hotelului Westin Beijing Chaoyang).

Dar fetele lui Obama, Malia și Sasha, din prima secundă, se atașară de pterodactilul Popescu și tot timpul stăteau lipite de el. Abia așteptau să zboare cu pterodactilul. Doar că Mihai avea aripile frânte. Totuși, fetele lui Obama nu se dădură bătute: începură să-l piseze pe tati să aducă un doctor care să-i trateze lui Mihai aripile bolnave și să-l facă bine. Mai întâi, Obama le ceru să-l lase în pace și le amenință că le va sancționa crunt (adică le va reduce programul de vizionare TV cu 8 minute, iar cel de net cu 5), însă nu rezistă mai mult de un sfert de oră și, în cele din urmă, chemă un doctor mamut să-l vadă pe pterodactilul Popescu. Acesta îl consultă (deși Mihai se jena foarte tare și bolborosea, pierdut, că suferise un accident) și îi transmise lui Obama că personal nu-l poate vindeca, dar e posibil ca cel mai mare doctor pe care-l știa, guru în medicină, să rezolve problema. Așadar, îl chemară pe doctorul recomandat (titanul Prometeu din Olimp) care își dădu imediat seama despre ce e vorba și îi îndreptă aripile lui Mihai. Când se înălță cu fetele lui Obama în spinare, pterodactilul Popescu simți că și-a recâștigat, măcar pentru o clipă, demnitatea. Zbura. Era liber din nou. Și toată lumea era a lui.

Deși înțelegea că acasă la Obama nu era Parisul de vis, dar nici ”Țara Leneșilor”, pterodactilul Popescu tânjea de dorul domnișoarei Cristina. Vroia să afle măcar ce mai face, așa că, într-o zi, Mihai se duse pe strada unde lucra ea și o căută. Zări un client-oposum lovind-o și  interveni, luând-o în spinare și avântându-se împreună departe, în zbor. Se opri abia când ajunseră la casa lui Obama. Acolo, domnișoara Cristina stătu o vreme ascunsă în pod, bântui casa ca o fantomă și îl posedă pe Popescu cu foc. Fetele lui Obama știau de ea și profitau de prezența ei ca să o șicaneze sau să le facă temele, fără să-i spună nimic tăticuțului. Obama nu ar fi văzut-o nici dacă i se băga în papuci sau în chiloți, chiar dacă îi citea sistematic mailurile și postările pe Facebook, Twitter și youtube (la Obama acasă Facebook, Twitter și youtube erau funcționale). Obama se uită și nu vede.

La un moment dat, la poarta casei lui Obama apăru șeful poliției din orașul lui Popescu, tatăl Corinei. Obama se făcu alb ca varul, mai exact ca Michael Jackson după operația de schimbare de pigment. Speriat, își strânse cele mai importante lucruri (tablourile scumpe) și se încuie în baie. Mihai și Cristina rămaseră în pod, clănțănind de spaimă. Dar fetele lui Obama nu știau ce înseamnă frica. Săriră pe șeful poliției și îl asaltară cu poveștile lor, gesticulând, țipând și trăgându-l de haine. Îi istorisiră ultimele scene din serialele preferate de pe Disney Channel, îi zbierară ultimele hituri de pe MTV, îl întrebară de personaje, vedete, hăinuțe, rechizite, reviste, gadgeturi și accesorii, se plânseră că tăticul le neglijează, e rău, prost, dus cu capul, nu le-a mai cumpărat de mult ce vor ele (și ele vor o bonă-pterodactil), deci decât... ele s-au hotărât să-l lase pe tăticul lor, l-au ales pe nenea să fie tăticul lor și-i cer să meargă imediat la hypermarket să le ia... o listă la fel de lungă și de neînțeles ca numele ierbii cu Bifidus pe care o consuma Antenuța (în versiunea sa de omiduță) și pe care nu-l putea pronunța decât cântărețul din Hamelin. Șeful poliției ieși amețit, clătinându-se, cu capul gata să-i explodeze, intră în magazin să cumpere ce-i ziseseră fetițele lui, însă, la primul raion (de rechizite), își dădu, brusc, seama că uitase mare parte din listă. Când se afla în al doilea raion (de jucării), avu altă revelație: pentru care fetițe?! Fetițele lui?! Se zăpăcise complet. Trebuia să se întoarcă imediat acasă, la Obama, să-i caute pe împuțiții de trădători, să-i aresteze și să confiște porcăriile de tablouri ale lui Obama. Dar îi era somn, așa că se trânti pe o banchetă și adormi.

Când șeful poliției părăsi casa împleticindu-se, fetele lui Obama bătură din palme, țopăiră și se tăvăliră pe jos de râs. Cum reapăru Obama de la budă, tremurând, gata să scape tablourile lui scumpe din brațe, fetele săriră pe el și țipară:

– Ne-am găsit alt tătic! strigă Malia, cea mai mare dintre fetițe. Tu ești rău, nu ne iubești deloc, nu-ți pasă decât de tablourile tale. Te urăsc!

– Ești rău și dus cu capu’. Nu ne-ai cumpărat nici măcar un cățel, întări Sasha, cea mică.

Obama lăsă tablourile încet, jos și le privi siderat. Cum așa?

– F-f-fe-fe-te-lor, voi aveți alergie la părul de animale, iar cățel, oricum, nu există în Epoca de gheață, bâigui Obama.

– Ba da, tati, tu nu știi ce e la modă, noi am văzut poze pe Facebook, Twitter și Instagram, pufni Sasha, băgându-i lui Obama i-Pad-ul în față ca să-l confrunte cu dovada zdrobitoare.

– Tati, trebuie să ne iei neapărat un cățel ca-n poze (Portuguese Water Dog), să fim cele mai tari, căci altfel schimbăm tăticul de urgență, tătici mai buni sunt peste tot, punctă Malia.

– Poate că pozele erau photoshopate, zise Obama. Încerc să vă demonstrez acum concret. Uite, iei un hobbit, îl bagi la Photoshop și iese Kim Kardashian. Iei un pterodactil, pe șeful poliției sau pe mine în persoană, îl bagi la Photoshop și iese un cățel. Logic, nu?

Apropo de Photoshop, hobbiti și trenduri, nu știu dacă Obama e în temă, dar Kim Kardashian, hobittul photoshopat, un guru real, ”future maker”, ”trend setter”, o inventatoare, o profetă și o vizionară, a făcut o descoperire revoluționară: un nou selfie, de la buric în jos. Nici nu se mai cheamă selfie, ci telfie (de la ”tummy”, abdomen în engleză). Trendul a fost deja preluat cu entuziasm și satisfuckție de numeroși tineri din toată lumea care-și fuck acum astfel de poze și le postează pe Facebook. Evident, este limpede ca lumina zilei că pentru un yahoo cea mai importantă parte nu, nu e capul. Aviz Statului Islamic! Dacă are cap.

În timp ce Obama se chinuia să le convingă pe fete că nu există cățel și că numai Photoshopul e rău și numai Photoshopul e de vină, intră în casă, spărgând geamul cu grație (nu și tablourile, din fericire), un câine real. Nu, nu doctorul Prometeu, fiara turbată care a mușcat mâna stăpânului său, ci câinele din Baskerville, mare și fioros, negru ca smoala, cu ochii săi fosforescenți sticlind dement în noapte. Obama se făcu iar alb ca Michael Jackson și o șterse la budă, abandonându-și tablourile. Entuziasmate, fetele lui Obama începură să-l alerge pe câinele din Baskerville peste tot prin casă, strigându-l cuprinse de extaz: ”Cuțu, cuțu, ce cuțu drăguț!”. Înspăimântat, câinele din Baskerville se refugie și el în pod, dar, în ciuda întunericului, îl dădură de gol sclipirile de foc ale ochilor fosforescenți. Pterodactilul Popescu se afla încă sus, în pod și tremura ușor, strângând-o pe Cristina sub aripa lui. Când văzu câinele, vru să o ia la sănătoasa, însă câinele începu să schelălăie de durere, implorându-l să-l ajute să scape de fetele lui Obama. Lui Mihai i se făcu milă și-l ascunse în pod, într-o cutie de pantofi veche și prăfuită.

Îndată ce ieși din pod, pterodactilul Popescu se bucură că a scăpase de șeful poliției și răsuflă ușurat. Putea să respire liniștit, să se ducă înapoi în pod și să facă dragoste cu Cristina, la lumina romantică a ochilor câinelui din Baskerville? Nu, nu putea. Se sufoca. Începuse să-și numere iar minutele și secundele și nu vroia să mai ajungă nici mort la închisoare, în ”Țara Leneșilor”. Fără să-și facă bagajele, îi zise Cristinei să se urce în spinarea lui. Vor pleca departe, undeva unde să nu-i găsească nimeni. Casa de copii ”Țara Leneșilor” nu e acasă. Zbură mult, parcă la nesfârșit, în tăcere, din dragoste și disperare, până se prăbuși, epuizat de efort. Din fericire, aterizaseră chiar la doctorul Prometeu acasă, iar acesta îi salvă și îi îngriji. Când își reveni suficient cât să poată purta o conversație, Mihai îl întrebă pe doctorul Prometeu:

– Ce să fac? Sunt disperat, nu știu unde să mă duc.

– Nici eu. Dragul meu, din păcate, nici aici nu e o situație prea fericită, îi răspunse doctorul Prometeu cu glas întretăiat, întunecându-se la față. Tocmai a izbucnit un război crâncen între zei și titani, așa că nu vă pot găzdui prea mult. Nu vreau să vă implic într-un război de familie, pentru putere, între zei și titani. O să fie unul devastator. Nici eu nu vreau să iau parte, detest războaiele! Urăsc... ura. Vă sfătuiesc și pe voi să vă țineți deoparte. Eu însumi voi aștepta să văd cum evoluează lucrurile.

– Doctore, mă sperii. Pot să te mai întreb ceva? Crezi că pterodactilii vor dispărea? întrebă Mihai îngrijorat.

– Da.

– Și oposumii?

– Da.

– Și zeii?

– Da.

– Și titanii?

– Da.

– Și leneșii?

– Nu... știu sigur. Sunt cel mai bine adaptați. De fapt, nimic nu e sigur, ci doar probabil. Te înțeleg, Popescule, și eu mă simt la fel ca tine. Parcă nu-mi găsesc locul nicăieri. Dar, când sunt vremuri întunecate, cu atât mai mult trebuie să fim puternici, să ne bucurăm de viață și să ne împărtășim din lumina ei, savurându-i efemerul. Mulțumește-i cerului că trăiești și că ai picat la mine! Fii fericit că te iubește cineva, fie și fetele mofturoase ale lui Obama. Zboară! Cât mai poți!

Atârnată de cuierul înalt, din lemn de pin (sculptat cu nimfe și fauni), bălăngănindu-se în continuu cu capul în jos, fără să reușească să se detensioneze, Cristina interveni, pe un ton precipitat, înecându-se și tușind:

– Chiar că ne sperii, doctore Prometeu. Tu întotdeauna spui ce gândești?

– Am prostul ăsta obicei. V-am zis ca să vă avertizez. Nu există soluții miraculoase, nu putem face minuni, dar modul în care înfruntăm urgia, târându-ne în genunchi, cu fața în noroi sau drepți, neclintiți în furtună, cu fruntea spre cer, asta depinde de noi. Și până atunci putem să ne bucurăm de clipele frumoase care ne-au mai rămas, încercând să nu le numărăm. Recunosc că și eu am reflexul ăsta, mi-e greu să mă abțin.

– Eu una nu știu cum să mai procedez. E frumos ce-mi spui, dar eu nu mai am încredere în nimeni. Nici în mine... Să-ți spun ce am văzut pe Facebook, Twitter și youtube, doctore Prometeu: în ultima vreme, fiecare își face țară (uneori chiar într-o căciulă, pe care poți s-o iei cu tine). Dacă ne-am face și noi propria noastră țară?

– Da, cred că ăsta e ultimul trend, hm, după telfie-ul lui Kim Kardashian. Dacă vă faceți țară, va fi doar una fantomă, pe care nu ar recunoaște-o nimeni, iar voi v-ați simți și mai izolați și hăituiți.

– Păi și noi suntem fantome, doctore Prometeu. Nu mai avem nimic de pierdut.

– Ba da, sufletul. Și o noapte romantică de dragoste în pod, la lumina ochilor câinelui din Baskerville.

În cele din urmă, doctorul Prometeu îi convinse să se întoarcă acasă, la Obama și să-și facă o țară-căciulă, după numele domnișoarei (ca să fie și ea promovată) – KrisTEENa, să înfigă un steag, să fotografieze, să photoshopeze și să posteze pe rețelele de socializare (funcționale în locuința lui Obama... bun și Obama la ceva!). Cei doi îl ascultară. La plecare, doctorul îi strânse tare în brațe, gata să-i sfărâme, de parcă ar fi știut că urmează să se volatilizeze în minutele următoare, așa că preferă să le sfarme el însuși oasele și să le preschimbe în praf de stele.

La sfârșit de tot, o întrebare: pterodactilul Popescu vrea să fie personaj sau nu? Să-l întrebăm? Eventual, și dacă e de acord să-i invadez țara (Stracciatella e prea mică, nu-i încape lui Promy scula în ea). Nu, nu se poate. Nu am zis deja că nu mă cobor la nivelul ăsta?

Examen cu Big Brother (36): De ce să fiu un loser când pot să fiu martir?

Împachetez. Mâinile îmi tremură, totul îmi scapă pe jos din palmele cuprinse de o transpirație rece. Azi e duminică, trebuie să plec. Chit că nu ajung mai departe de capătul străzii, apoi mă refugiez, mai mult sau mai puțin discret, înapoi în casă. Cât să mai merg (pe jos, fără să mă teleportez)? Cine îmi cară mie bagajele? Și unde mă duc? Cine îmi mai aduce mie papucii încălziți pe calorifer și cafeluța fierbinte la pat, cum făcea pe vremuri bunică-mea, Mama Coca?  

– Unde plecași tu, Ilenică? Cui mă lăsași tu, Ilenică? se lamentează Promy, frângându-și mâinile, pe punctul de a-și smulge părul din cap (iar el ține la coafură!).

– Promy, termină cu teatrul ăsta ieftin! Parc-ai fi o bocitoare.

– Păi ce, numai tu să-ți faci showul? Mie îmi bagi pumnul în gură? Am și eu drepturi. Și, spune-mi, nu trebuie să mă prefac că mă sperii și mă îngrijorez? Nu trebuie să vin să te caut pe stradă și să te strig disperat, chit că te văd pe iPhone 7 unde ești?

– Promy, dacă mă mai monitorizezi, nu mă mai întorc niciodată. Și, să știi, dacă ieși pe stradă după mine și mă vede lumea cu tine, sunt și mai în nesiguranță. Unde ești tu, acolo e pericolul.

– Dacă nu plâng după tine, sunt nesmțit, am ajuns un bolovan, a rămas numai stânca din mine, cum a zis Kafka. Dacă plâng, mă dau în spectacol sau mă prefac. Dacă nu vin după tine, ești în pericol și mie nu-mi pasă. Dacă vin după tine, ești și mai în pericol și mie nu-mi pasă. M-ai înnebunit, Ile. Vezi că-ți spun acum o ”odă pentru Kim Jong Ile” de să mă ții minte! Sau mai bine o ”predică de Nana”, exact ca mătușă-ta.

– Dacă începi acum o ”predică de Nana”, o să fug înainte să-mi fac bagajele, așa că va trebui să-mi împachetezi tu lucrurile și să mi le aduci.

– Bine, Ile, cu plăcere. De fapt, din dragoste și disperare. Dar, spune-mi, te rog, de ce-ți faci tu întotdeauna bagajele duminica, iar luni te întorci entuziastă aici, acasă, în Olimp?

– Păi, Promy, funcționez pe principiul lui Bulă: ”sarmale-sarmale”. Știi povestea lui Bulă? Mânca, sărmanul, numai sarmale de luni până duminică și tot așa. Lunea era un fan înfocat al sarmalelor, joia începea să-și piardă entuziasmul, iar duminica le blestema. Pentru ca să o ia de la capăt lunea, cu avânt revoluționar și o poftă nebună de sarmale. La mine se aplică varianta ”cașcaval-cașcaval” sau ”brânzici-brânzici”, de luni până duminică. Eu sunt în mod obișnuit o adoratoare a brânzicilor, dar, duminica, brusc, mă satur. Am fobie de brânzici. Logic, nu? E exact invers ca în morala angajatului, cea inscripționată pe plăcuțe de lemn și vândută adesea prin târguri: acolo, oamenii sunt foarte deprimați luni, când încep serviciul, și în extaz duminica, în weekend. Eu nu. Eu semăn cu Bulă.

– Sunt invidios. Ce n-aș da să am și eu parte de atâta variație! Eu sunt născut duminica. În duminica lui Bulă. Și am rămas blocat acolo, degeaba blestem sarmalele. Natural born on Sunday. God created on Sunday.

– Atunci așteaptă ziua de luni, Promy. Titanii știu să aștepte, nu? Indiferent de asta, sper că demisia mea de la voi (a treia în semn de protest) e valabilă. Nu mi-ai dat niciun formular specific pentru a-l completa, a rămas doar o demisie verbală... Se pune?

– Cum să nu se pună? Iar Bebe și cu mine am zis chiar să sărbătorim, tu n-ai vrut. Și formulare am, normal. Ce, mie nu-mi trebuie pentru demisia mea pe care sper să mi-o dau înainte să primești tu numărul de dosar de la Parchet? Vrei unul? Sau mai întâi te ajut să-ți faci bagajele?

Refuz mai mult sau mai puțin politicos și continui să împachetez. Ce am? Mi-am pierdut iar răbdarea? Mi-am pierdut-o eu sau ”timpul nu mai are răbdare”? Dacă azi e duminică, mâine va fi luni, logic, nu? Sigur? Sau cel puțin probabil? Nu pot să aștept măcar până îmi vine numărul de dosar de la Parchet? Acum, în sfârșit, în Olimp e liniște... după ce au fost executați Știi Tu Cine... Zeus și Madame Hera și a fost dejucată lovitura de stat al lui Pando și a Antenuței. Ambele în mod inteligent și discret, pentru a nu genera noi scandaluri și a amplifica problemele deja existente. Cu câteva zile înainte de nașterea lui Bebe junior, Bebe senior a fost teleportat pe SPP1001, i-a transformat pe cei doi foști stăpâni ai Olimpului într-un snop apetisant de trifoi cu patru foi și i-a înghițit cât ai clipi. A făcut-o din nou invidioasă pe Rocinante, ca la execuția legală a timpului... a lui nenea Cronos.

Să minți și să furi (focul sacru) ca să salvezi vieți nu e un păcat. De asemenea, să pui deasupra soarta unei planete comparativ cu cea a unor dictatori care o amenințau și ar fi urlat, după ce ar fi făcut praf planeta, ca întotdeauna, ”Prometeu e de vină” sau ”SPP1001 e de vină”. Al Gore e rău, Al Gore e de vină. Antropofagia nu mai e constituțională, dar fitofagia este, în continuare, permisă, deci, procedura s-a încadrat în limitele legii. Sau legea nu se mai aplică pe alte planete? Ori titanii pot fi și ei consumați din nou, având în vedere că sunt legume? Indiferent de asta, titanii (Mene, Deu și Promy) au dansat dezlănțuit, un sirtaki (”Zorba”) de s-a zguduit pământul.

Imediat după marele eveniment, a avut loc un protest ”Salvați mogulii!”, iar sărmanul Promy, ”băiat deștept” din energie și infrastructură, IT și sănătate, încă zdruncinat de ultimele întâmplări și amețit de extaz, a crezut că se referă la el sau la Apollo, marele artist al poporului, multiplu (auto)medialiat. Surprinzător, Apollo și Caliope au fost, în sfârșit, arestați și se află sub anchetă. Sperăm ca aceasta să dureze cât mai mult, măcar 10-20 de ani ca la București. Din păcate, protestul ”Salvați mogulii!” nu-l viza pe el, ci pe patronul Antenuțelor, ”motanul Felix”, proaspăt devenit erou-martir și deținut politic, victima lui Băsescu, evident.

Chiar în momentul nașterii lui Bebe junior, în timp ce Promy o asista pe Mi Ko,  a survenit lovitura de stat a lui Pando și a Antenuței. Cu ajutorul lui Pando, Antenuța reușise să-și încarce coiful dezactivat și se pregătea să evadeze din Tartar, dar Promy a izbutit în cele din urmă să o oprească și să-i sustragă coiful. Antenuța a rămas, așadar, sub maximă supraveghere, dezonorată, fără coif, cu acces la net doar o dată pe săptămână și condamnată la porție dublă de mâncare din aia bio scârboasă, iar Pando a fost exilată pe VJ45, la ginerele său, Deu. Nu știu ce a fost în capul lui Pando: Antenuța nu ar fi împărțit cu ea puterea sub nicio formă. Se folosise de ea ca s-o șteargă din închisoare și să acceadă la putere. Ar fi ținut-o o zi-două prin preajmă, pe lângă tron, însă ulterior ar fi expediat-o în Tartar (în cel real!), aruncând, impasibilă, spre Pando, fulgerașe din sceptru și surâzând engimatic precum un Sfinx.

Pando a crezut-o pe Antenuța? Mai curând a vrut s-o creadă. La fel cum Promy, în ciuda exploziei Pandoruței de pe Gliese (când ea și-a exprimat foarte direct nemulțumirile legate de revoluție și reformă), a vrut să creadă că e doar o cădere nervoasă (le cunoștea foarte bine și pe ale lui) și că singurul ei mare păcat e nimfomania. Dar e nimfomania un păcat? Dacă vă uitați la ”Nimfomana” lui Lars von Trier, deocamdată permis de CNC, devine problematică această conceptualizare. Pentru Promy nu nimfomania a fost un păcat capital, ci faptul că l-a trădat și Pando, scurt timp după Pan. O persoană apropiată, din familie, de care era atașat... Un nou ciob de presse-papier (unul elegant, din platină, încrustat cu cristale Swarovski de un albastru intens, ireal ca florile de cactus de pe Gliese ori ca ochii Pandoruței) i-a străpuns inima. Sau era un piron? Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Promy a încercat să rezolve discret și, în același timp, prompt, problema, evitând în mod diplomatic scandalul, foarte periculos în acest acest moment nu doar pentru el și familia lui, ci și pentru reforma din Olimp.

Cu siguranță (adică probabil), sărmanul Deu l-a strâns în brațe titanic și l-a umplut de băluțe de fericire pe tăticuțul său pentru că i-a trimis-o pe soacră-sa în exil, după ce a dat o lovitură de stat. Să nu uite cumva că e născut din spuma balelor. Din fericire, Pando a șters-o urgent, cu prima delegație sosită pe VJ45. Toată lumea s-a bucurat, cu excepția lui Epi care continuă să plângă după scorpia lui de nevastă. La câteva zile după tentativa de lovitură de stat, deși pe moment l-am susținut pe Promy și eram pregătită să-mi scot colțișorii de vampir ca să-l apăr pe el și democrația din Olimp, am fost posedată de Pando într-o noapte: l-am făcut pe Promy ”zdreanță, cârpă, pămpălău și jeg de trădător”. Ba chiar intenționam să-i introduc în fund compasul mare, de tablă cu care vroiam să înțep în clasa a VII-a intelectualii. ”Moarte intelectualilor!” Apoi mi-a părut rău. Eu nu-i voi ierta niciodată un lucru lui Pando: nu că l-a pipăit pe Promy (sub blugii strategic rupți la spate), nici că m-a posedat pe mine, nici că l-a abandonat și l-a înșelat nonstop pe săracul Epi, nici că a dat lovitură de stat tocmai când lucrurile începuseră să se așeze în Olimp, ci că, la lansarea Startarului turistic, l-a invitat exclusiv pe Dracula din România, în ciuda listei actualizate de Promy și de mine care-l includea și pe legendarul rege Dapix, inventatorul sistemului cușmocentric, al cușmo-piramidelor și al celebrei expresii: ”Barzăcopilviezure”.   

Atlas, ca de obicei, n-a observat nimic, era cufundat în jocul ”Plante vs. Zombie”. Bebe l-a ajutat să finalizeze nivelul 7, apoi Promy l-a teleportat pe VJ45 la terapie intensivă. Prima probă pentru VJ, înainte de a-l convinge pe Mene să emigreze și pe Dio să se dezalcolizeze! După două ore, Atlas a apărut pe malul oceanului, adormit, fără consolă. De atunci, sforăie la competiție cu Europa. Secretul calmului său englezesc nu e ”Suleyman Magnificul” ca la Chiron, ci consola. Însă, dacă îi privezi de serial sau de joc, cred că se declanșează revolte de proporții cosmice, un tsunami universal de zboară și Kim Jong-un până pe SPP1001.

Aveam de sărbătorit trei mari evenimente: nașterea lui Bebe junior (care seamănă leit cu mama lui, Mi Ko, a moștenit trăsăturile ei delicate și ochișorii ei căprui, luminoși), condamnarea lui Știi Tu Cine... Zeus și dejucarea fermă și ingenioasă a loviturii de stat, așa că am mers cu toții pe Gliese, la bungalourile în culorile curcubeului – eu, Promy, Mene, Mi Ko, Bebe junior, Bebe senior, Deu, Her, Alex, Jill (fără Don Quijote, are interdicție pe această planetă până va renunța la spadă, la armură și la salvarea domnițelor petrecărețe). În plus, trebuia să-l ducem pe sărmanul Epi, foarte afectat de ultimele evenimente și îndurerat de dispariția scorpiei de Pando, să-l consoleze un pic sirenele.

În sfârșit, pe Gliese, Promy a jucat meciul de fotbal promis pe stadionul olimpic ”Meneceu”, construit chiar de fratele său, Mene. De când visează bietul titan o statuie jucând fotbal! Astfel, deși mereu presat de timp și foarte oboshit, Promy a conceput echipament albastru ca florile de cactus de pe Gliese atât pentru echipă (improvizată ad-hoc și intitulată ”Nu mă uita”), cât și pentru majorete. Păi, dacă tot se dau titanii în spectacol, s-o facem și noi, să nu se mai simtă, săracii, singuri pe cruce. Jill, Mi Ko și cu mine am acceptat cu entuziasm să fim majorete.

Înainte de meci, am țopăit și am zbierat cât ne țineau bojocii: ”Nu mă uita” e cea mai tare / Madame Dezastru dă bine din picioare / Blonda cu tirul, Mi Ko cu Excelul / Și pe dușmani îi trimitem la Bellu / Titanii au talent să se joace cu focul / Și nu ne va învinge nici potopul”. Da, am și eu trei calități (să mi le repet, să le știu dacă mă cheamă cineva vreodată la interviu): 1. dau bine din picioare, 2. sunt expertă în demisii în semn de protest (ofer consultanță în acest sens la prețuri promoționale – un bilet dus până-n Tartar, căci de-acolo nu mai există întoarcere, ”lasciate ogne speranza voi ch'entrate”), 3. ii iubesc pe Promy și pe Dumnezeu. Încă îi mai iubesc? Sigur? Măcar probabil? Și până când?

Pe stadionul de pe Gliese nu se înjură... prea mult, nu se aruncă cu cutii de bere sau Cola (astea se reciclează), și în niciun caz cu petarde, scaune rupte sau spectatori dezmembrați. Polițiștii nu arestează și nu amendează membrii galeriei pentru jigniri aduse ”organului canin” ca în România. Cum nu era timp de dezbatere și trebuia luată rapid o decizie, Her s-a sacrificat să fie, simultan, căpitan de echipă și antrenor. A organizat doar două antrenamente înainte meci. Promy a jucat ca mijlocaș, a alergat surprinzător de bine, a driblat, a creat multe faze de gol, a intrat și la atac și a dat 7 goluri (unul la vinclu). Înfrângere umilitoare pentru ”dușmani”, mai rău ca a Braziliei în fața Germaniei (7 la 1) – la noi, 17 la 1. Chiar că i-am trimis la Bellu.

Am sărbătorit, totul e bine acum, atunci de ce mai plec? Și-l las pe Promy singur, fie și numai până luni? Dacă se întâmplă ceva tocmai în noaptea asta? Hm, poate că e mai bine să-l iau și pe Promy cu mine. O să-l întreb imediat, să verific măcar dacă acum se simte acasă în Olimp.

– Ce-ar fi să emigrăm în țările nordice sau să facem măcar o plimbare? Cu bicicleta?

– Lasă-mă, Ile, știi că de-abia merg pe jos până la budă, darămite cu bicicleta. Și m-am săturat să emigrez. Sunt un prost de dau din abis în abis, exact ca Brunnhilde. Nici oamenii pe care i-am creat și i-am ajutat să progreseze nu-s prea departe de mine. Evoluția continuă. Se prostesc din ce în ce mai mult. Ai văzut, coeficientul de inteligență a scăzut cu 14 puncte procentuale din secolul XIX, din epoca victoriană până acum.

– Asta au descoperit cercetătorii britanici? Ăștia, cercetătorii britanici, au mai descoperit că găina mutantă care nu-și pierdea vremea pe Facebook, ci făcea ouă de aur a născut un șarpe înaripat. Nu, nu, era ”Evenimentul” lui Cristoiu, ci cercetătorii britanici. Poate că l-a născut pe Quetzalcoatl. Apropo, Quetzalcoatl, șarpele înaripat, zeul toltecilor și aztecilor, a inventat și el civilizația ca tine. Spune-mi, te rog, Pando și-a tras-o cu Quetzalcoatl? Nu l-am văzut la lansarea Startarului turistic. Oricum, valoroși cercetătorii britanici! Mai bine investești în Startar decât să le dai lor bani de cercetare. Sau mă pui pe mine să prezic viitorul.  

Ce-am pățit? Am febră, sunt posedată de Bush Jr. sau am inhalat prea mult praf de pe videoproiector? Și eu, și Promy am jurat împreună (pe democrație, Constituție, Maretti și iPhone, nu pe Al-Lac, Al-Cool sau Al-Cola!) că nu vom mai ghici niciodată viitorul. Apropo de viitor, se pare că trendul e întoarcerea la natură, la paradisul adamic și la inocență. În acest sens, un deputat rus a propus să fie interziși pantofii cu toc (deformează picioarele), apoi tenișii și espadrilele (provoacă platfus): în curând o să umblăm iar desculți, știința ne întoarce la natură. Și UE a interzis porcul, țăranul român, parfumul Channel no. 5 și țigările mentolate. Europa arde și Madame Merkel se piaptănă. Bine că are părtul scurt și drept deja, ce ne făceam dacă stătea să se coafeze câteva ore cu placa în fiecare dimineață, ca știm noi cine, persoană importantă, VIP fără drept de vot. Și clericii discutau la căderea Constantinopolului despre sexul îngerilor.

Promy așază ultimul tricou, împăturit impecabil, în pungă, apoi în valiză. Oftează, își suflă bretonul negru, lung până la bărbie, filat, asimetric, perfect îndreptat cu placa și zâmbește trist:

– Legat de Pando și Quetzalcoatl nu comentez, nu mă cobor la nivelul ăsta. În ce privește scăderea IQ-ului, din păcate, Ile, e pe bune. 

– Atunci ăsta e și efectul pervers al civilizației tale, iubire. Oamenii sunt comozi, puturoși și nu mai sunt în stare de nimic. Incapabili să reacționeze, nu, nu numai la Madame Dezastru, ci și la stimuli precum o catastrofă ecologică sau un război. Uite, Europa și Statele Unite în criza din Ucraina și în cele din Orientul Mijlociu. Sau Atlas.

– Eu cred că e și o problemă socio-demografică. Oamenii inteligenți refuză să mai procreeze. Ce om inteligent mai face copii pe planeta asta, în ziua de azi?

Tac și mă uit în jos. Iau punga plină de tricouri frumos împăturite din valiză și încep s-o mototolesc, fâșâind melodios, fără să rostesc niciun cuvânt. Nu, în ziua de azi, oamenii mai mult sau mai puțin inteligenți care sunt dispuși să se implice, să acționeze ca să lase ceva în urma lor își fac țară, nu copii. Păi, ce, există vreo legătură între copii și țară? Copiii se fac pentru țară sau țara pentru copii? Vorba lui Roger Waters de la concertul ”The Wall”, ”No fucking way!” sau... ”La dracu’, nu!”, în traducerea Irinei Margareta Nistor. Vai de mine, tocmai mi-am adus aminte de țara mea, Stracciatella, o neglijasem și vroiam să-l rog pe Promy ceva, neapărat, înainte să plec: 

– Promy, dacă acum tot universul e al tău, Stracciatella e și ea țara ta, te rog să o recunoști și să nu mi-o lași fantomă! Urăsc fantomele, spun precipitat, înroșindu-mă.

– Da, Ile, universul e al meu, Stracciatella e a mea, sigur că da, dar nu e țara mea. E o cadă, nu o țară! Dacă mă chemi în cada ta, vin cu mare plăcere. Însă, dacă mă inviți în țara ta, o să te refuz, răspunde Promy pe un ton aparent calm și detașat, surâzând ușor superior.

– Și eu care vroiam să-ți ofer numai ție viză! Lasă, Promy, când o să-mi ceri tu azil în Stracciatella, o să te refuz și eu, o să-ți dau brânci afară din cadă, vreau să spun din țară.

– Ba din cadă. Și să știi că m-am săturat să emigrez. Am pierdut șirul agoniilor, infarcturilor, evadărilor și emigrărilor...

Îmi ia punga șifonată din mână și o pune la loc tacticos în geamantan. Apoi închide valiza și se așază pe ea încet pe ea, tronsnindu-și oasele. Își scoate o pungă de Maretti cu pizza, o desface și începe să crănțene bruschettele una câte una, plescăind și lingându-și degetele, cu pupilele dilatate de plăcere.

– Să-ți spun drept, dacă e ceva pentru care merită să mă întorc pe Pământ, acela e Maretti cu pizza, reia Promy. Totuși, când mă duc la shopping, trebuie să am grijă să nu care cumva să mă rătăcesc precum soldații-fantomă, ”omuleții verzi” ruși, la graniță. Prin țările sau... căzile altora! Misterioase sunt căile ”omuleților verzi”...

– Iubire, dacă văd ”omuleți verzi” în cada... ăăă... țara mea, îmi scot colțișorii de vampir. Fii atent, dacă te mai bate gândul să emigrezi, grăbește-te. Mai târziu e prea târziu. O să ajungă califatul talibanilor de la Statul Islamic (din Siria și Irak) până aici, în Grecia, ba chiar și în România. Acoperă și zonele care au aparținut/au fost supuse Imperiului Otoman. Iar Obama se uită și nu vede. Abia aștept s-o zăresc pe Antenuța fără coif, cu chador/burka, mutilată genital și încuiată în casă, la bucătărie, că muierile n-au voie să circule neînsoțite de un bărbat. Să nu deschidă gura neîntrebată și să răspundă atunci doar ce vrea califul. Iar Dio să consume Al-Cola, nu Al-Cool. Na, uite c-o să reușești asta fără să-l internezi la clinică pentru dezalcoolizare. Și poate că o să lupt și eu de partea talibanilor. De ce să rămân în țara mea mică și de căcat când pot alege puritatea islamică? De ce să fiu asfixiată de falsuri grosolane, minciună și copy-paste când pot asculta vocea lui Allah, să mă cutremur de adevăr și să urmez calea cea dreaptă a jihadului, la fel ca mii de alți europeni? Unica și adevărata, autentica și originala, inconfudabila și inegalabila voce a lui Allah este Statul Islamic și numai el. De ce să fiu o mizerie, un jeg, un gunoi nereciclabil când pot să fiu un taliban? De ce să lupt cu sistemul până mă fac praf când pot să port un război sfânt? De ce să fiu un loser când pot să fiu martir?

– Știi de ce, Ile? Mai ții minte când a-a-am-am... a-a-vut în-în-tâlnirea de gradul minus 25, altitudine 5500 metri cu Știi Tu Cine... Știi Tu Unde, tu apărai telecomanda de la portalul infernului și eu mi-am reproșat că nu m-am făcut un pic taliban ca să te salvez? Tu mi-ai spus că mai bine mori decât să fii salvată de un taliban și că mă iubești așa zdreanță, cârpă și pămpălău cum sunt, de nu-s capabil să omor o muscă și nu aș vrea să sufere nici o Drosophila Melanogaster. Eu însumi mi-am zis de nenumărate ori că prefer să fiu o legumă putrezită și storcită decât să mă fac zeu.

– Da, Promy, ai dreptate. Mereu ai dreptate, nu și drepturi. Chiar dacă împărtășesc cu talibanii revolta anti-sistem, nevoia de puritate, jihadul interior, spiritual (lupta cu sine pentru purificare și perfecționare, în numele lui Dumnezeu), dezgustul față de idolatrie și cultul sacrificiului, nu înseamnă că sunt de acord și cu scopul (califatul islamic unde se aplică una dintre cele mai opresive legi, sharia) ori cu mijloacele lor (jihadul exterior, războiul sfânt în forma sa militară).

Accepțiunea jihadului, atât în vechime, cât și în contemporaneitate, este dominant una militară, însă există și un înțeles spiritual (apărut sub influența sufismului) – războiul sfânt ca luptă interioară. Violența este permisă doar ca autoapărare, conform unor versete din Coran. Dar autoapărarea ce semnifică exact și până unde poate merge? Unii se pot simți atacați de cultura occidentală, cu valorile ei, și, astfel, îndreptățiți să riposteze prin forța armelor. Din păcate, deși a preluat (ca profeți), din cultura ebraică și creștină, pe Adam, Noe, Iosif, Moise, David, Solomon, Avraam, Iona sau Iisus, Coranul înregistrează unele atitudini intolerante la adresa persoanelor de altă religie (evrei, creștini) sau fără religie, exploatate de jihadiști pentru a se legitima. Mai ales în surele de la Medina, comparativ cu cele de la Mecca, atunci când profetul Mahomed se confrunta cu provocări mai numeroase și mai diverse, în calitate de lider religios, militar și politic. Unii spun că acestea din urmă ar avea prioriate, plasându-se cronologic ulterior.

În ultimele luni, mii de copii și tineri nu doar din Irak și Siria, ci și din Europa, Turcia sau Statele Unite au hotărât să asculte cuvântul lui Allah din Coran și să se înroleze în Statul Islamic. Abu Hattab, un băiețel de 13 ani (de vârsta lui fii-miu) din Turcia, recent înscris în Statul Islamic, știe deja să tragă cu mai multe arme, inclusiv cu mitraliera. El a declarat presei: „Nu vreau să mai ies cu prietenii mei, să mă distrez. Allah ne-a ordonat să luptăm pentru viaţa viitoare. Înainte mă duceam în parc, la mare, însă mi-am dat seama că greşeam. Acum am ales calea dreaptă. (...) Îmi place Statul Islamic, deoarece ucide necredincioşii, non-suniţii şi cei care s-au convertit la alte religii decât Islamul. Oamenii ucişi de Statul Islamic sunt agenţi americani. Trebuie să-i eliminăm, aşa cum spune Allah în Coran.” Și în Coran e cuvântul Domnului, transmis direct profetului (nu mediat cum e în Biblie), incontestabil și etern valabil, oriunde pe pământ.

Și, pentru a duce cuvântul Domnului mai departe, jihadiștii decapitează, crucifică, lapidează, iau oameni în sclavie, trec prin foc și sabie (la propriu) sate, orașe și cimitire ale ”necredincioșilor” (yazidi, creștini) sau ”ereticilor” (musulmani șiiți), dar și ale credincioșilor de origine kurdă, suniți aidoma lor. Nu au milă nici monumentele străvechi: au aruncat în aer mormântul lui Iona (profet islamic!) din Mosul, împreună cu moscheea sa (sunită!) – un gest simbolic în lupta lor anti-idolatrie, pentru redeșteptarea adevăratei credințe și reînvierea practicilor religioase originare. Israelul, de asemenea, a reușit anul acesta, în timpul războiului său ”chirurgical” din Gaza, performanța de a produce distrugerea moscheei Al-Omari, monument istoric și cultural. Iar, apropo de Iona, în Iran, Mohsen Amir Aslani, un ”eretic”, ”dușman al poporului”, a fost executat pentru insultarea profetului Iona. ”Pagube colaterale!”

Talibanii de la Statul Islamic au reușit asemenea performanțe de purificare religioasă și etnică (nu doar împotriva minorităților creștine/yazidi sau ”ereticilor” șiiți, ci și contra kurzilor suniți ca și ei), încât până și al-Qaida lui Bin Laden din care se trag (originară din mujahedinii sponsorizați de americani să lupte contra Rusiei sovietice în Afganistan) s-a dezis de ei. Binecuvântați să fie Al-Lac, Al-Cola, Qatar, Arabia Saudită, Turcia și... Statele Unite care au sponsorizat sărmanii martiri jihadiști sau au închis ochii atunci când Statul Islamic făcea prăpăd în Siria, pentru a trece ulterior la Irak. Somnul rațiunii naște monștrii, nu-i așa, Obama?

Promy își suflă cu forță bretonul, își îndreaptă spatele anchilozat milenii de paralizie liber alaseă și se ridică în picioare. Are fața congestionată, îmbrobonită de sudoare, iar ochii negri melancolici, umbriți de gene lungi, îi ard. Inspiră adânc, încercând să-și regleze respirația, apoi rostește încet, dar apăsat:

– Iar ideea de a nu forța pe nimeni să adere la islamism, prezentă într-unul dintre versete și citată ca exemplu de toleranță religioasă, ce înseamnă, Ile? Ai de ales între convertire, sclavie sau moarte? La Statul Islamic cel puțin cam așa e. Indiferent de asta, scopul NU scuză mijloacele. O acțiune este definită în primul rând prin mijloacele ei, nu prin scopurile ei. Republici comuniste, fasciste, califat islamic, țări-fantomă, toate sunt niște utopii construite și consolidate prin minciună și teroare. Să premiem atunci minciuna și teroarea? Să le cauționăm? Ce vorbeam mai înainte? Suntem capabili de orice? Nu, și asta e bine. Capabili de orice sunt doar bărbați adevărați ca Știi Tu Cine, țarul Putin sau califul Ibrahim al Statului Islamic.

– Să facem atunci, cu toții, din dragoste și disperare, un jihad spiritual pentru a rămâne oameni și a calcula corect ”2+2=4”, pentru că toți suntem frați și toți ne uităm la ”Suleyman Magnificul”, evrei, creștini, musulmani sau budiști, spun cu glas tremurător și ochii în lacrimi. Să nu ne temem decât de noi înșine, căci ”Binele ce te întâmpină vine de la Dumnezeu, iar răul ce te întâmpină vine de la tine însuți”, spune atât de frumos Coranul, și pentru toți ”Dumnezeu e un scut îndeajuns.” Invitația la jihad interior și la aromonie exterioară o lansează cineva cu autoritate. O ”nebună”, ”maimuță posedată”, ”femeie născută la PMS”, ”catastrofă”, ”dezastru”, ”vacă proastă”, ”intelectual depresiv”, ”sclavă obraznică”, ”băgăcioasă”, ”Vampi”, ”Fata lui Dracula”, ”golancă”, ”ciumpalacă”, ”homosexual” (care critică mari filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Becali), ”teroristă” și ”trădătoare”! Jur pe Al-Cool, ă, pardon, pe Al-Cola, ă, pe Mecca! Și-așa plecasem pe drum spre Mecca precum emirul din poezia lui Macedonski când am început lupta cu sistemul din România. Jur pe Mecca!

– Ba să te juri pe fabrica ta de diplome, doamna!

– Taci, Promy! Ține-ți ciocul ăla cârcotaș. Am și eu demnitatea mea. Dacă-mi mai zici așa, te decapitez! Scuze, am glumit. Nici nu știu ce să mai spun. Pneumoultramicroscopicsilicovolcaniconioză...

– Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure...