Scrisoare către cel mai bun înger din echipa lui Dumnezeu

Tatalui meu care ne-a parasit in noaptea de 28 septembrie 2011 dupa sarbatorirea a 36 de ani de casnicie

Tu ai ajuns acum cel mai bun înger din echipa lui Dumnezeu. Alex chiar ţi-a făcut o diplomă de „cel mai bun înger”, după cea de „cel mai bun bunic” pe care ai primit-o de ziua ta. Alex a zis că, chiar dacă i-e dor de tine, este fericit pentru tine că eşti lângă Dumnezeu, lângă mama ta şi lângă tatăl tău pe care nu ai apucat să-l cunoşti, lângă Nana şi Bununu, lângă bunicii tăi, lângă animăluţele tale trăsnite şi lângă celelalte rude şi prieteni dragi pe care nu-i mai văzuseşi de multă vreme. A mai scris pe diploma frumos ornată pe margini (cu fascicule de carton gri metalizat) că o să vă revedeţi în curând – peste câteva zeci de ani.

Şi nouă ne e deja dor, mie şi lui Meme. Poate că noi nu mai avem atât de mult de aşteptat. Meme ar fi vrut să trăieşti oricum, te-ar fi îngrijit în orice condiţii. Chiar dacă erai paralizat sau în comă, ea ar fi stat lângă tine, te-ar fi ţinut de mână şi te-ar fi mângâiat.

Eu cred însă că nu ţi-ar fi plăcut să mergi din spital în spital, nici să ajungi în faza finală a bolii Huntington care poate fi devastatoare (fizic, psihic şi mental).

Te aşteptam totuşi acasă şi ne făcusem multe planuri: Meme igienizase camera, zugrăvise şi aranjase frumos mobila, găsisem un fizioterapeut care trebuia să înceapă exerciţiile cu tine chiar de la spital, de joi (29 septembrie) şi urma să le continue acasă şi eram pe cale să-ți aducem şi o infirmeră. Plecarea ta ne-a luat prin surprindere, nu eram pregătiţi. Eu vroiam să mai stăm de vorbă, să ascultăm muzică, să vedem filme şi să-mi faci şedinţele tale unice de psihoterapie (tu erai singurul care asculta, care mă înţelegea şi mă încuraja). Acum cine o să fie psihoterapeutul meu? Te deranjam uneori şi noaptea, când veneam de la lucru, dar tu te trezeai din somn ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi mă ascultai ore în șir povestindu-ţi toate problemele alea stupide de serviciu; întodeauna găseai o vorbă bună să-mi spui.

Boala nu ţi-a distrus veselia şi simţul umorului. „Radu” înseamnă bucurie, nu? Aduceai bucurie oriunde te aflai şi ştiai să destinzi atmosfera. Râdeai singur, amuzat de mişcările coreice haotice şi necontrolate şi de mersul tău caraghios, când coborai scările ”ţopa-ţopa” sau când mă conduceai la lift. Te amuzai şi de constipaţia îngrozitoare (care-ţi smulgea urlete de femeie în chinurile naşterii), de durerile generate de fisura de bazin şi de escarele infectate. Îi întrebai pe toţi din salon ce îi doare şi apoi tu strigai: „Pe mine mă doare în cuuur!!!”. Glumeai cu „băieţii” din salon şi cu rudele aflate în vizită, comentai meciuri și pofteai, din când în când, la o ”bericioaică” fără alcool.

Îţi străluceau ochii când intra cineva drag în salon. Mai întâi întrebai de Meme sau, mai exact de „Teroare”: „Teroare unde este?”. Eu râdeam de tine că eşti masochist, că-ţi place să stai sub Teroare. Tu spuneai că nu ştii dacă-ţi place, dar că mai ai timp să experimentezi şi să încerci să te obişnuieşti cu Teroarea până la nunta de aur. Mai erau 14 ani până atunci! Era cât pe ce să nu serbezi nici 36 de ani de căsnicie (chiar în ziua în care ne-ai părăsit). „Teroare”, în nebunia drumurilor la spital şi în agitaţia pregătirilor pentru a te întoarce acasă, uitase complet de aniversarea voastră. Tu ţi-ai adus aminte şi, mai mult, ai trimis-o după prăjituri. Şi ai mâncat împreună cu ea amandine (tu care abia înghiţeai, cu greu, înecându-te, ceai sau apă)!

Ultima oară când te văzusem la spital, la Vâlcea, mi se păruse că eşti mai bine: ai mâncat singur o banană şi doi biscuiţi, ai glumit cu cei din salon, cu mine şi cu nepoata ta, Mariana, ai ascultat cu mult interes tot ce-ţi poveasteam despre Festivalul Enescu şi despre filmul „Concertul” al lui Radu Mihăileanu, m-ai întrebat de program, de solişti, de dirijori, de evenimente şi de atmosferă. Mi-a părut atât de rău că nu am avut căştile de la mobil pentru a putea asculta „Concertul 2 în do minor” de Rachmaninov sau „Concertul pentru vioară şi orchestră în re major,” de Ceaikovski pe mobil. Vroiam să mai ascultăm muzică împreună, în Iancului, acasă, aşa cum făceam în copilărie, când Meme călca rufe, iar tu schiţai paşi graţioşi de dans sau dirijai orchestra. Uneori Meme ţopăia ca un urs şi tu râdeai, demonstrând printr-o piruetă elegantă sau prin câţiva paşi de dans complicaţi cum ar fi trebuit să procedeze. Doar ai fost un dansator înnăscut, poate şi de-asta ai „ales” boala asta, „Coreea” (dansul) lui Huntington, ţie ţi-a plăcut întotdeauna să dansezi.

Boala Huntington a fost pentru tine tragi-comică: ştiai să râzi de ea şi de tine (cu toate complicaţiile ridicol-înduioşătoare), dar, mai mult decât atât, ai reuşit să păstrezi tu controlul (spiritual, psihic şi mental). Ai avut mereu un moral bun, te-ai rugat mereu (nu atât pentru tine, cât pentru cei dragi, fie că te îngrijeau sau nu), ne-ai încurajat constant. Eu, una, aveam mare nevoie de încurajări. Anul trecut, când ai fost tu diagnosticat, ţi-am zis că vroiam să mă sinucid ca să nu te văd pe tine bolnav şi nici pe mine sau să mă chinuie gândul că Alex a moştenit şi el. Ţi-am spus că regretam că-l născusem pe Alex. Tu nu te-ai supărat, ci mi l-ai arătat pe Alex care construia un castel în faţa noastră: „Uite-l, el e fericit, se joacă. Şi daca ar trăi numai câţiva ani, tot contează.”. M-ai lăsat să înţeleg totodată că, în ciuda bolii, erai fericit pentru că erai înconjurat de atâta dragoste (în primul rând din partea lui Meme) şi pentru că te simţeai protejat de Dumnezeu. Şi încă mai puteai să te bucuri de viaţă: chiar dacă vorbeai greu sau nu mai puteai să te exprimi verbal uneori, scriai, cu eforturi sisifice, cu mâna tremurătoare, lucruri incredibile: poezii pentru Meme, rugăciuni pentru toţi cei dragi (pentru mine, Alex, Saied, rudele de la Olăneşti şi prietenii), recenzii (cum ar fi cea pentru „Leagănul respiraţiei” – Herta Muller), meditatii cu citate din Biblie, Nichita Stănescu, Eminescu şi Dostoievski.

Boala te-a făcut mai comunicativ (cu atât mai mult că vorbeai greu din cauza dislexiei, există comunicare şi dincolo de cuvinte), mai deschis, mai receptiv (ascultai ore în şir problemele mele enervante de serviciu), mai iubitor şi capabil să apreciezi mai mult dragostea cu care erai înconjurat de familie şi de prieteni. Căci asta a fost, în cele din urmă, singura ta avere: dragostea celor din jur, pe care ai ştiut să o stimulezi, să o împărtăşeşti şi să o dăruieşti la rândul tău. Boala ne-a solidarizat ca familie şi ne-a făcut să luptăm împreună împotriva ei.

Boala ţi-a distrus corpul, dar nu şi spiritul. Dimpotrivă, spiritul tău a rămas liber.

Deasupra valurilor. „Numai poetul/Ca păsări ce zboară/ Deasupra valurilor/Trece peste nemărginirea timpului.”

Când am ajuns miercuri seara la spital la Bucureşti, la Sf. Luca (unde abia fuseseşi transferat de la Vâlcea), în noaptea fatidică (venită după ziua binecuvântată a aniversării celor 36 de ani de căsnicie), am crezut iniţial că s-a manifestat şi la mine boala direct prin halucinaţii. Te-am văzut dublu, mai exact am văzut două persoane în patul tău din salon! M-am ciupit, m-am tras de păr să-mi revin, mi-am scos ochelarii din poşetă ca să văd mai bine, dar imaginea nu se schimba. În patul tău, erau două persoane. M-am uitat mai bine şi am izbucnit într-un râs isteric: în patul tău, ghemuit lângă tine, mai exact lipit de tine, stătea un moşulică. Te îmbrăţişa. Când mi-am revenit din criza de râs, am chemat repede o asistentă să-l dea jos pe moşulică din pat: mi-era teamă să nu te lovească la piciorul operat sau să te sufoce din greşeală, şi aşa respirai greu. După ce moşulică a coborât din pat, l-am lăsat totuşi să stea cu mine şi cu Saeid, lângă tine: spunea că eşti copilul lui şi că nu te simţi bine. M-a certat că te-am forţat să mănânci banană şi să bei apă, ţi-a luat temperatura şi pulsul, îngrijorat că nu te simţi bine şi că pulsul e slab („Copilul meu nu se simte bine, pulsul e slab, ce are copilul meu?”). L-am lăsat să te mângâie şi el uşor pe frunte. Şi poate că ultimele mângâieri le-ai primit de la acest înger deghizat care te-a vegheat toată noaptea (pentru că pe noi ne-a alungat asistenta pe la zece jumate)

Mi-aş fi dorit să mai rămâi cu noi: un minut, o secundă, un anotimp, un an, un timp... Cum citai tu din Nichita în scrisorile tale, „Mai lasă-mă un minut./ Mai lasă-mă o secundă./Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip./ Mai lasă-mă o briză, o undă./ Mai lasa-mă un anotimp, un an, un timp.” sau din Eminescu: „Nu e păcat/Ca să se lepede/Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?”

Îţi mulţumesc pentru zilele fericite din copilărie când ne plimbam, exploram munţi şi scurtături (care adesea ne duceau în locuri bizare, neplanificate), jucam badminton, rezolvam jocuri logice sau inventam poveşti trăsnite, combinând variantele actuale sau creând altele complet noi sau când mă lăsai să te bat la Fazan! Îţi mulţumesc pentru brânzoaicele de la mare (pentru care nu a fost nevoie să plâng prea mult: „Plângeţi copii să vă ia părinţii brânzoaica cea mare!”), pentru lecţiile de înot până la geamandură şi dincolo de ea, pentru vorbitul moldovenește pe plajă ca s-o stresăm pe Meme, pentru micii şi spuma de bere băută la munte, cu acordul tău, în luminişuri înconjurate de brazi!

Îţi mulţumesc pentru participarea la şedinţele enervante şi plicticoase din şcoală şi liceu pe care cu siguranță le detestai! Erai cel mai frumos şi mai manierat tătic, toate mămicile erau îndrăgostite de tine! Îţi mulţumesc pentru serile de colinde din jurul bradului: aveai o voce atât de frumoasă, profundă şi emoţionantă, care făcea să tresară acele pomului împodobit și să oprească renii Moșului pentru o clipă din goana lor, în fața ferestrei noastre. Îţi mulţumesc că mi-ai cântat şi mie când eram mică, şi apoi lui Alex; am crescut cu cântecele tale şi cu cele ale Mamei Coca, am ascultat împreună discuri de vinil şi m-ai ajutat să descopăr muzica de calitate. Îţi mulţumesc pentru spectacolele de rock’n’roll cu figuri, când mă învârteai, mă aruncai în aer şi mă trăgeai printre picioare; nu am învăţat încă prea bine paşii, dar promit să fac progrese.

Îţi mulţumesc că mi-ai transmis dragostea ta pentru poezie: ai fost un copil fermecat care ştia pe dinafară la trei ani „Rapsodie de toamnă” de Topârceanu şi o recita urmărind versurile rând cu rând şi lăsând impresia tuturor că citeşte (în timp ce uriaşul tău motan, Dapix, întorcea paginile)! Poezia a fost pentru tine un mod de existență, de expresie și de raportare la lume. Îţi mulţumesc că ai fost un puşti rebel la liceu şi în facultate, cu plete şi blugi rupţi, într-o perioadă în care miliţienii tăiau mini-jupele şi tundeau băieţii la colț de stradă: curajul şi nonconfromismul tău au fost mereu o sursă de inspirație pentru mine.

Îţi mulţumesc pentru că ai făcut sacrificii pentru ca eu să trăiesc într-o lume mai bună (inclusiv participarea la revoluţie şi apărarea televiziunii): deşi ai suferit când ai înţeles mai târziu manipulările şi multe iluzii s-au risipit, tu nu ţi-ai pierdut niciodată speranţa şi ai crezut că nimic nu e în zadar. Îţi mulţumesc că m-ai învăţat să fiu un om corect, incoruptibil, prin exemplul tău. Îţi mulţumesc că ai fost mereu uman, deschis către toţi oamenii, cu respect faţă de orice fiinţă, cu o atitudine întotdeauna nediscriminatorie! Îţi mulţumesc pentru şedinţele de psihoterapie care m-au susţinut în zilele apăsătoare şi pe care nimeni și nimic nu le poate înlocui!

Îţi mulţumesc mai ales că ai fost mereu alături de noi, vibrând de dragoste, dăruind-o necondiționat, fără calcule, fără rezerve! Te rog să ne păzeşti şi de acum încolo în calitate de „cel mai bun înger din echipa lui Dumnezeu”!

PELERINAJ IN TARA SFANTA

ŢARA SFÂNTĂ

Călătoria in Israel nu a fost una turistică, ci mai curând un pelerinaj. Eforturile extrem de mari (plecarea după o noapte nedormită şi agitată, luni la ora 4.00 şi continuarea drumului în dimineaţa următoare până seara târziu, programul zilnic foarte solicitant, de vizite, de la 7.30 a.m. până la 11.00 p.m., de multe ori fără pauză de masă, întoarcerea noaptea târziu la ora 4.00 în Bucureşti) m-au făcut să realizez semnificaţia şi importanţa călătoriei şi să mă bucur de fiecare clipă petrecută pe Pământul Sfânt.

Acolo, totul mi s-a părut ca-n paradis, cu toate filtrele de securitate şi amenţarea terorismului: frumuseţea răvăşitoare, aspră şi simplă a oraşelor la limita deşerturilor, unitatea de stil arhitectural (casele albe-crem, cu maxim câteva niveluri, construite toate elegant şi cu gust, departe de haosul şi kitschul din Bucureşti), armonizarea perfectă dintre nou şi vechi, dintre tradiţie şi modernitate (mai ales în Ierusalim), dar, în special, faptul că păşeam pe Pământul Sfânt, pe urmele lui Iisus şi ale Fecioarei Maria, mai aproape de ei ca niciodată. Un prilej pentru ca sufletul să se încarce cu sfinţenie, dar nu numai el, ci şi transpiraţia de pe frunte, rucsacul, tricoul, pălăria, tenişii din picioare şi chiar şi praful scânteietor de pe haine şi valize.

Călătoria a fost organizată de Omnia Tour şi coordonată de o ghidă din Bucureşti, dar am beneficiat şi de prezenţa unui ghid evreu (Gabi) şi a unei ghide de origine română, stabilită în Bethleem , iar identificarea subită a unui preot în grup a fost o adevărată binecuvântare: ne-a citit din Biblie la fiecare loc sacru vizitat (inclusiv la coadă la obiectivele turistice şi religioase), a condus corul de colindători la grota naşterii lui Iisus, ne-a citit „Fericirile” pe Muntele Fericirilor, ne-a botezat în Iordan la Yardenit.




















MUNTELE MĂSLINILOR

În Ierusalim am urcat pe Muntele Măslinilor, am luat mir, am trecut pe lângă piatra unde Iisus a acceptat voia Domnului în ce priveşte răstingirea („Facă-se voia Ta”, a spus El), am fost la biserica „Lacrima” unde Iisus a plâns (se pare că Domnul Iisus s-a manifestat, într-adevăr, uman: a râs şi a dansat la nuntă la Cana Galileei, în Tiberias unde a transformat apa in vin, dar a şi plâns, frământându-se la gândul răstignirii şi acceptând, în cele din urmă, voinţa Tatălui). Frunze de cactus, pe marginea drumului, erau scrijelite cu numele lui Iisus, dar şi cu numele pelerinilor.





















MORMÂNTUL MAICII DOMNULUI

Pe drum spre mormântul Maicii Domnului am văzut şi moscheea Al Aqsa, cu cupola ei aurie, celebru loc de pelerinaj al musulmanilor şi, lângă ea, un vechi cimitir evreiesc. La mormântul Maicii Domnului (aflat sub administraţie grecească ortodoxă) nu era aglomeraţia pe care urma s-o vedem mai târziu la Mormântul Sfânt şi la grota naşterii lui Iisus în Bethleem. Deşi este impropriu spus „mormântul”, maica Domnului practic, nu a murit, ci a adormit şi apoi s-a înălţat... În semi-întunericul din grota unde este mormântul Maicii Domnului, vibra o perdea de candelabre ca o cascadă de lacrimi scânteietoare. Era linşte şi spaţiu sufiecient să te rogi. Şi ceva mai mult timp la dispoziţie din partea ghizilor...

Cu toate că se afla într-o grotă, mormântul nu părea îngheţat, ci oferea o răcoare reconfortantă după căldura înăbuşitoare de afară. M-am apropiat de marmura albă a sicriului şi atunci, dintr-o dată, parcă m-am cutremurat, m-am simţit ca electrocutată (dar fără spaimă, fără durere, era o energie mângâietoare şi binecuvântată), şi, cu ochii în lacrimi, am strâns puternic marginea sicriului, mi-am plecat fruntea şi l-am sărutat. Maica Domnului era cu mine, o simţeam atât de aproape, îmi spunea că mă iubeşte şi că e alături de mine şi eu îi mulţumeam că exista, îi mulţumeam pentru tot ce făcuse pentru noi, oamenii, pentru ce făcuse special pentru mine până atunci şi pentru tot ce urma să mai facă.

































DRUMUL CRUCII ŞI MORMÂNTUL SFÂNT

Tot în Ierusalim am fost pe Golgota, reconstituind Drumul Crucii („Via Dolorosa”) cu cele 14 staţii ale sale. Drumul începe cu intrarea pe Poarta Leilor în Cetatea Veche. Traseul era asediat de negustori ambulanţi care tindeau să te deturneze din starea de rugăciune şi de graţie, dar, pe de altă parte, constituiau o sursă rapidă şi practică de lumânări, cruciuliţe şi alte obiecte ritualice.

La Mormântul Sfânt era aglomarat, dar o armată de preoti patrula încoace şi încolo necontenit şi veghea ca să fie respectată liniştea (sau să fi fost „popi Mossad”?!). La coadă erau oameni din toate colţurile lumii, cu feţele transfigurate de emoţie, tremurând de nerăbdare şi încercând să-şi ascundă agitaţia. Doar erau atât de aproape, cât mai aveau de aşteptat? Un tătic din grup ciufulea buclele bălaie ale băieţelului său, urcat în spatele lui, eu îl strângeam de mânuţă pe fiul meu, de teamă să nu-l pierd în mulţime, o rusoaică transpirată, cu obrajii încinşi, citea din Biblie cu mâini tremurătoare, o negresă din Etiopia într-o rochie lungă albă, cu un turban alb pe cap, pe care o călcase fi-miu, din greşeală, pe picoare, ne întreabă în şoaptă de unde suntem şi ne invită la ea, în Etiopia.

Dacă poţi aştepta ore în şir la intrare la doctor ori să plăteşti o factură ori poate trenul, de ce nu ai rupe o jumătate de oră din viaţa ta să aştepţi să ajungi la Mormântul Sfânt? Iisus şi-a dăruit toată viaţa şi fiinţa Sa pentru tine, s-a sacrificat pentru tine şi tu nu poţi să-i oferi o jumătate de oră de stat la coadă? Iar aici, la Mormântul Sfânt, totul e foarte bine organizat şi coada merge relativ repede, fără incidente şi altercaţii, iar oamenii sunt civilizaţi. Chiar dacă trebuie să petreci maxim 60” înăuntru în Mormânt (după ceas, cronometrate de popa cu sutană lungă, neagră, care păzeşte intrarea la Mormântul Sfânt ca un adevărat Cerber), acele câteva secunde sunt frisonante şi revelatoare. Chiar să fiu eu, Doamne, aici, la Mormântul Tău, atingând cripta rece unde ai fost tu coborât? Îmi pare atât de rău de tine că ai suferit, mă simt atât de vinovată! Dar, în acelaşi timp, simt iertarea Ta, blândeţea nesfârşită a iubirii Tale şi lumina învierii (care nu e brutală, incendiară, orbitoare, ci blândă, proaspătă, clară, tandră şi plină de delicateţe). Ies răvăşită, cu ochii în lacrimi. Iar apoi aprindem lumânările – de aici se ia lumina Învierii. Nu e încă Paştele, dar noi am luat deja lumină şi am simţit învierea chiar la Mormântul Sfânt.





































ZIDUL PLÂNGERII

În Ierusalim mai mergem şi la Zidul Plângerii, unul dintre cele mai importante locuri de spiritualitate evreiască. Din cele mai vechi timpuri, aici au venit evreii să plângă şi să se roage lui Dumnezeu, lăsându-i şi câte un bilet înfipt în zid, conţinând rugăciunile lor cele mai fierbinţi. Sunt spaţii separate de rugăciune pentru femei si bărbaţi: în partea dreaptă este un spaţiu mai îngust pentru femei, iar în stânga unul mai mare delimitat pentru bărbaţi. Sunt şi mese înalte (mai exact pupitre înalte) şi scaune. Te poţi aşeza sau poţi sta la pupitru pentru a scrie mesajul adresat lui Dumnezeu. Peretele e ticsit de bilete şi bileţele (mai ceva ca şi cutia unui flaşnetar plină cu bilete din care papagalul alege biletul corespunzător destinului tău). La Zidul Plângerii vin şi evrei ultra-tradiţionalişti, uneori chiar fundamentalişti: îmbrăcaţi în costume negre, cu pălării negre pe cap sau pălării înalte ca de magician ori cu turbane de mătase. Pun şi eu un bileţel cam lung (Doamne, ce te mai bat la cap!) în zid, chinuindu-mă să-l îndes printre celelalte şi să nu scape şi, nu în ultimul rând,... să-l extragă papagalul, apoi mă îndepărtez în vârful picioarelor.






























BETHLEEM

Pentru a ajunge la hotelul nostru din Bethleem, care se află în Palestina, sub administrare arabă, trebuie să trecem de filtrele de securitate, formate din băieţi arabi foarte curioşi. Bethleem este o zonă autonomă, sub autoritatea arabă palestiniană (au chiar şi poliţie, armată, guvern, parlament propriu), iar experimentul de autoadministrare a început acum mai bine de 10 ani, nu merge întotdeauna perfect, totuşi e bine că s-a încercat ceva, iar coordonatorii au fost evrei (care instruiesc inclusiv poliţiştii şi soldaţii). Aşadar, băieţii arabi care urcă la noi în autocar la punctele de securitate au învăţat în Israel, sunt relativ deîncredere, nu trebuie să ne temem de ei. Ghidul evreu ne atenţionează doar că băieţii arabi sunt ceva mai curioşi ca restul (că doar n-au voie să bea, iar pe femei le văd de obicei îmbrăcate până peste cap), aşa că mai cască şi ei ochii la rusoaicele sexy, cu bluze decoltate sau la româncuţe frumuşele. Băieţii intră în autocar cu armele, se plimbă printre rânduri şi fac poze cu fetele, lansând uneori şi câte o invitaţie mai mult sau mai puţin timidă la o cafea.

Hotelul din Bethleem nu este el cel mai elegant, dar e spaţios şi primitor. Se poate fuma în cameră şi la restaurant, ceea ce compensează vag preţul unei beri la bar, la hotel: 5 euro. În spatele hotelului, e o alee îngustă care duce către nişte case alb-gălbui, construite în trepte, pe terase, destul de simple, dar frumoase, uneori părând nefinalizate/nefinisate. Oare am făcut bine că am luat-o pe aici, dacă vom întâlni terorişti? Nu ne-a sfătuit ghidul să stăm cuminţi? Pe alee, singurii „terorişti” pe care-i găsim sunt nişte copii desculţi care joacă fotbal cu o sticlă de plastic. Nu par să aibă nici măcar o minge, darămite echipament de sport ori jucării sofisticate: sigur nu ştiu ultimele modele de extratereştri şi de Omnitrix din Ben 10 Ultimate Alien, nici care e cel mai în vogă joc pe PSP sau care e cea mai tare consolă Wii. Par însă extraordinari de fericiţi, cum copiii noştri fiţoşi, care se plictisesc de cea mai la modă jucărie încă înainte de a o desface din ambalaj, nu vor fi niciodată. Copiii nu sunt doar fericiţi, ci şi prietenoşi: cel mai mic dintre ei, de vreo 5-6 ani, cu tălpile murdare şi cu pantalonii rupţi, vine spre fi-miu, Alex, cu gura lăţită într-un zâmbet, zicând „Bello” („Hello”). Alex îi priveşte şi el fascinat cum se joacă, dar nu intră în joc. Din când în când „mingea” (sticla de plastic) scapă în lanurile de maci sângerii de la marginea drumului.




































GROTA NAŞTERII LUI IISUS

La grota naşterii lui Iisus, era extrem de aglomerat, lumea era foarte agitată, se împingea, se călca-n picioare. La un moment dat am avut senzaţia că mă sufoc şi eram pe punctul de a face un atac de panică. Ba chiar a intervenit şi poliţia, pentru a restabili ordinea şi a calma oamenii turbulenţi care se transformaseră în fiare şi se împingeau ca nişte hipopotami turbaţi. Oare de ce se purtau aşa necivilizat? Ajunseseră să mă sperie, să mă enerveze, să mă scoată din starea de rugăciune şi reculegere, să mă deprime şi să mă deturneze din scopul vizitei. Şi atunci, brusc, mi-am spus: nu, nu o să-i las să-mi strice starea de graţie şi de bucurie. Sunt aici şi Fecioara Maria îl va naşte pe Iisus în următoarele minute! Nu puteau aştepta civilizat la rând câteva minute? Fecioara Maria a înfruntat atâtea pericole şi a bătut atâta drum ca să nască şi... a născut într-un loc aşa umil, o iesle... şi apoi, nici n-a apucat să-şi crească bine fiul, că şi l-a pierdut atât de devreme. Pentru oameni. Oare oamenii meritau atâtea sacrificii?

Am încercat să-mi recapăt starea de graţie şi de bucurie. M-a ajutat, mai exact ne-a ajutat preotul ortodox din grup care a început dintr-o dată să cănte colinde româneşti la coadă, în apropiere de intrarea în grotă, iar noi ne-am alăturat lui. Am intrat în grotă cu o stare de spirit schimbată: transfigurată, vibrând de emoţie şi fericire. Bucurie pură precum clinchetul de zurgălăi şi de colinde. Aici ai născut, tu, Fecioară Maria, în locul acesta simplu şi frumos? Niciodată n-o să putem să-ţi fim suficient de recunoscători pentru darul făcut! Aici te-ai născut Tu, Doamne? Parcă Te văd acum în iesle – pruncul în braţele mamei, păstorii şi magii te veghează, îngerii te mângâie cu aripile. Ieşim din grotă fericiţi şi luminaţi de bucuria naşterii lui Iisus.

































MASSADA ŞI MAREA MOARTĂ

Vizităm Marea Moartă pe drum spre Massada (un loc foarte important pentru istoria evreilor unde au luptat contra romanilor ca spartanii la Termopile contra perşilor – până la ultimul om, un loc simbolic, de veneraţie şi de inspiraţie pentru noile generaţii de soldaţi care vin aici să depună jurământul pentru patrie). Până la Marea Moartă, un arab divorţat, cu doi copii, vânzător de cruciuliţe sfinţite, dar şi profesor de muzică tradiţională arabă, îmi face declaraţii şi-mi dedică o „serenadă” arabă ad-hoc pe stradă, dar şi la microfon, in autocar.

Marea Moartă are o salinitate extremă de 38%, trebuie să eviţi contactul apei cu ochii, nu poţi înota nici pe faţă, nici pe spate (marea te respinge, te aruncă cât colo ca un gheizer fierbinte), poti doar să mergi (nu pe apă, ci în apă) oricât ar fi de adâncă, până unde nu mai atingi fundul, până la geamandură sau mai departe. După primele trei minute în apă, pentru mine disconfortul e teribil: apa ustură îngrozitor, iar pielea mea s-a făcut roşie ca focul. Nu-i nimic, are efect terapeutic, spune lumea. Există chiar o adevărată industrie de cosmetice bazată pe ingrediente de la Marea Moartă, sunt chiar magazine de suveniruri specializate pe aşa ceva.




















MUNTELE FERICIRILOR ŞI CAPERNAUM

Serile, deşi eram rupţi de oboseală, mergeam la bisericile româneşti şi greceşti şi/sau făceam turul Ierusalimului „by night” (aşa am văzut Parlamentul şi Menora – candelabrul evreiesc cu 7 braţe). În penultima zi, am fost în locuri edenice, de exemplu, pe Muntele Fericirilor, într-o grădină luxuriantă de palmieri şi flori multicolore, la malul mării, iar preotul din grup ne-a citit „Fericirile”. Acestea erau scrise şi în biserică, în latină, cu litere sidefate. Să ne reamintim aşadar:
1. „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor”;
2. „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”;
3. „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul”;
4. „Fericiţi cei ce flamânzesc şi insetează de dreptate, că aceia se vor sătura”;
5. „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”;
6. „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”;
7. „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”;
8. „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor”;
9. „Fericiţi veţi fi când vă vor ocarî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi”. Încă o dată, Iisus nu a spus: „fericiţi cei bogaţi, cei fiţoşi, vanitoşi, politicienii, vedetele, cei de „succesuri”...”

Am fost şi la Capernaum, la casa sf. Petru şi la o biserică grecească cu cupole roz bombon, copaci bătrâni, noduroşi şi păuni mândri, cu cozile înfoiate ca nişte evantaie turcoaz uriaşe, defilând pe podium ca nişte top modele, iar apoi la Tabgha - locul unde Iisus a multiplicat peştii şi pâinile pentru a hrăni gloata înfometată.

























































TIBERIAS –LOCUL UNDE IISUS A TRANSFORMAT APA ÎN VIN ŞI MAREA GALILEEI

În ultima noapte, am fost cazaţi la Tiberias, la Cana GaliLeei, acolo unde Iisus a făcut minunea transformării apei în vin: un orăşel micuţ, liniştit, luminos, cu case frumoase, aşezate pe coline în terase, un loc cu un aspect de grădină paradisiacă, la malul mării (Galileei), de un verde crud (comparativ cu mai aridele Ierusalim şi Bethleem). La apus de soare, am fost să vedem cupele în care Iisus a transformat apa în vin. Dar, surpriză, la biserica administrată de greci, nu poti să intri decât dacă mai întâi cumperi vinul casei. Iar ca să cumperi vinul casei, trebuie să stai cel puţin jumătate de oră la rând, chiar dacă eşti singura persoană şi să auzi urletele vânzătorilor (probabil mamă şi fiu sau poate soacră şi ginere) care sunt gata să se păruiască. Şi când intri, nici nu apuci să te apropii de icoane şi de pocalele sacre, că auzi imediat „Pss” şi vezi un spray bleu-argintiu împrăştiat în faţa ta pe icoane, înainte de a le pupa. Doar nu vrei să umpli de bale sfintele icoane, mai bine stai la distanţă, cupele sunt suficient de mari pentru a le vedea de la uşă!

Seara am văzut unul dintre cele mai frumoase ceruri înstelate (pe care l-am fotografiat şi setat ca imagine de fundal pe mobil) – auriu, stea lângă stea, de parcă stelele nici n-ar mai fi avut loc şi s-ar fi înghesuit ca noi la coadă la Mormântul Sfânt, comparabil cu cerul văzut la munte în Carpaţi ori în deltă, la Sf. Gheorghe si clădirile din oraş ele însele strălucitoare ca nişte stele. A doua zi (ultima) am făcut o mini-croazieră pe Marea Galileei: vremea era foarte plăcută, o zi luminoasă, dar destul de răcoroasă, o binecuvântare pentru călători. De fapt, ce călători, mai exact „pelerini” – pe vas am primit diplome de „pelerin”, cu ştampila Ministerului de Externe şi semnate de ghidul nostru.














































































BOTEZUL ÎN APA IORDANULUI, HAIFA ŞI TEL AVIV

Mai departe am mers la Yardenit, locul unde Sf. Ioan Botezătorul l-a botezat pe Iisus în Iordan: un colţ de rai, un loc liniştit, micuţ şi intim, de un verde luxuriant, străbătut de râul şerpuitor, plin de vidre care se strecurau printre picioarele oamenilor. Oamenii se dezbrăcau, îmbrăcau eventual cămaşa albă de pelerin şi intrau în apa Iordanului pentru a se boteza. Pe noi ne-a botezat, după întregul tipic ortodox, preotul din grup care s-a descălţat şi a intrat cu sutana neagră în râu.

La sfârşit, chiar înainte de a merge la aeroport, am făcut un tur rapid Haifa (incluzând grădinile suspendate persane Bahai şi priveliştea panoramică de lângă ele) şi un tur Tel Aviv încheiat cu un apus de soare extraordinar la malul Mării Meditarane (un contrast minunat între aurul cerului şi violetul mării). Tel Aviv ne-a impresionat ca un centru financiar important, un oraş incredibil de stilat şi de modern, pe alocuri futurist, clădiri înalte, aerodinamice.