Evadați printr-o spărtură din Zidul închisorii, să plonjăm în mare și să învățăm ”mersul pe valuri”!

Un weekend fericită ca la revoluția din Decembrie 1989, apoi două săptămâni deprimată cu senzația că sunt o bacterie abulică și o mizerie neînțeleasă de nimeni... Nu mai am lacrimi să plâng, așa că-l rog pe Bebe (inorogul din tatuaj) să-mi împrumute o lacrimă de-a sa, purificatoare și consolatoare, cu puterea învierii și a vindecării. Lacrimile nu doar curăță, eliberează și alină durerea, ci și spală păcatele lumii. Apoi, deodată, mă simt fantomă, una prea obosită ca să mai bântuie și să mai cerșească răspunsuri de la Ziduri. Ultimul neuron mi-a explodat demult, zac inertă, incapabilă să clipesc măcar, mă agasează orice zgomot (scârțâitul ușii, al scaunelor, liftul și mâțele) și am impresia că sunt hăituită și hărțuită de toți, așadar, empatizez, de această dată, cu Obama, un președinte și un Big Brother-fantomă, care, deși spionează pe toată lumea și a ajuns la putere cu sloganul ”Yes, I can”, nu vede și nu aude nimic, nu știe și nu poate nimic: ”Vai, toată lumea mă asaltează, nu știu unde să mă mai ascund. Nu mai zic de fetele mele, Malia si Sasha... dacă le-am răzgâiat, așa-mi trebuie. Toată lumea vrea ceva de la mine, inclusiv ”nebuna” aia din Țara lui Dracula, Madame Dezastru, ”maimuță posedată”, ”femeie născută la sindrom premenstrual”, ”catastrofă”, ”dezastru”, ”cățea turbată”, ”vacă proastă”, ”intelectual de-al lui Băsescu”, ”băsistă împuțită”, ”sclavă obraznică”, ”băgăcioasă”, ”Vampi”, ”Fata lui Dracula”, ”golancă”, ”ciumpalacă”, ”homosexual” (care critică mari filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Becali), ”jegoasa de la nouă”, ”teroristă” și ”trădătoare”, mai nou și ”curvă” (cum bine a spus Ioan Rus). A ajuns și Bush Jr. să-mi dea lecții, iar lumea e nostalgică după el. După mine nu o să fie nimeni nostalgic. Și Țarul îmi trântește verde în față că nu sunt bărbat. Și eu care credeam că să fii președintele Statelor Unite înseamnă să dormi, să te plimbi, să faci poze cu familia și cu cățelul, toți să te iubească, să-ți fie prieteni și followeri pe Facebook și Twitter și să-ți dea like-uri! Ah, și mai am atât de mult... 1 an jumate. Parcă nu se mai termină mandatul ăsta. Tocmai acum mi-a transmis cineva că mi-au fugit și mie fetele de acasă, în Siria să se facă jihadiste și să se mărite cu băieți de treabă de la Statul Islamic. Sunt puțin surprins, dar nu șocat. Ce dacă? Credeți că mă fac alb ca Michael Jackson de spaimă și blond ca Marylin Monroe? Nu-i nimic. Mare pagubă. Să-mi lase măcar tablourile, pe-astea le apăr și de băieții de la Led Zeppelin, și de jihadiști.”  

Obama nu observă nici dacă îl calcă Țarul cu tancul sau îi intră în fund o bombă-butoi cu clor. Ah, trebuie să ies din personajul ăsta, Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) o să înceapă o grevă nud sub chador (vălul integral iranian) sau, mai rău, una sexuală, căci exclude din start să pună mâna pe fundul lui Obama. Nu știu de ce mă îngrijorez, doar nu vreau să-mi crească tensiunea (proaspăt verificată), am deja 15/10. Nu vreau să ajung iar la 17-18 maxima ca la birou, în cercetare de piață, când eram în ”comă”, cădeam din picioare, nu puteam să gândesc și să simt altceva în afară de... oboseală și de silă și făceam eforturi supratitanice să înțeleg și să răspund monosilabic la întrebările doctorului: ”De ce te stresezi?” Niciun răspuns. ”Ia un sedativ PC” ”Da” (iau și acum, pot să înghit o cutie odată cu tot cu ambalaj, și tot degeaba). ”De tine nu-ți pasă?” ”Nu.” ”Ai familie?” ”Da”. ”De familia ta nu-ți pasă?” ”Nu.” ”De colegi nu-ți pasă?” ”Nu.” (Adevărul e că nu-mi păsa, dar m-am prefăcut că-mi pasă, m-am solidarizat cu ei și mi-am dat prima demisie în semn de protest). ”Crezi că-ți ridică statuie?” ”Nu.” ”Vrei să mori?” ”Da.”

În rest, acum, în afară de tensiune și crizele de ficat, se pare că a funcționat dacă nu purificarea, măcar detoxifierea, analizele de sânge mi-au ieșit perfecte, glicemia s-a (auto)reglat, iar colesterolul general a scăzut cu 100 (chiar și cel mai periculos, LDL, care se poate depune pe vasele de sânge dacă s-a acumulat în exces, are valori normale). Oricum, urăsc întrebările astea ale medicilor (care, în mod fatal, adeseori se neglijează ei înșiși) aproape la fel de mult ca următoarea serie de întrebări ale apropiaților (transmise fie direct, fie pe mail sau SMS): ”Ce faci? Ce (mai) faci? Ce-ai pățit? Ce s-a-ntâmplat? Ești bine? Unde ești? De ce nu răspunzi? De mine nu-ți pasă?!” Cât de curând, va trebui probabil să postesc din nou pentru că, deși am păstrat în meniu limonadele cu sirop de arțar bio și ceaiul de urzici, am cumpărat lapte și fulgi de ovăz bio, în același timp, am început deja să mă răzbun cu crenvurști (cu cașcaval topit) în covrig/rulouri, shaorma, ouă ochiuri, pizza și Maretti cu pizza (cu toate că înainte nu împărțea cu nimeni Maretti cu pizza și nu-i dădea nici lui fii-su, Deu (Deucalion), șpagă Maretti cu pizza ca să-i ofere viză pe planeta unde a emigrat... și/sau să-l aresteze el, Promy a așteptat până când am putut consuma eu Maretti și m-a servit personal). M-a făcut să plâng de fericire. Și continuăm să ne răzbunăm... ”Răzbunarea e dulce”.

Răzbunarea nu mă face însă să mă simt mai puțin fantomă. Și ce dacă? Înseamnă că sunt și eu cumva în rândul lumii. Timp de un an (din iulie 2012, de când am renăscut (după acea parcă nesfârșită ”comă”), până în august 2013), m-am perceput vie și uneori (insuportabil și inacceptabil de) fericită, astfel încât mi-era frică mereu că mă prăbușesc (iar) în abis și, în același timp, mă ardea rușinea. Am vrut ca fantomele să revină la viață sau să-și găsească liniștea odată pentru totdeauna. Și eu, și Promy, și copiii noștri din Sira și din alte părți căutăm cu disperare un minut de liniște și pace, un minut de imposibilă normalitate în care să nu numărăm secundele până la (un nou) sfârșit (de fiecare dată mult peste așteptări, depășind orice imaginație și orice profeție apocaliptică).

Dacă sunt și eu fantomă (și încă una proastă, neînțeleasă, incapabilă de nimic și absurdă, la rândul ei), nu e nicio problemă. Să mă obișnuiesc și să-mi văd de treabă. Cum spune Sorescu, așa trebuie să procedăm: ”Străzile erau înțesate de haine / Care își vedeau de treburi (...) Pe linia troleibuzelor / Circulau fiare de călcat. / Iar eu căutam oamenii. / Știam că trebuiau să se afle / Fie în buzunarul de la vestă / Fie în fața ori în spatele hainelor, / Anexați cu o clamă” Fața umană? ”Mersul pe valuri?” (tot Sorescu: ”Așa că înaintez somnambulic, / Mă ține mlaștina, / Iluzoriu acoperiș pe casă. / Jos e mulțimea cu capu-n jos, repartizată pe etaje, / Lumea care-și vede de treabă / Și nu crede în mersul pe valuri.” Ne lasă (pe mine sau pe altcineva, nu mai zic de intelectuali) politica să respirăm și să ne vedem de treabă? Ce glumă proastă! Mai bine răspundem și noi ca bravul soldat Svejk la toate cerințele și argumentele ridicole ale morții/regimului austro-ungar (într-o altă poezie soresciană): ”Să mă pupi în fund”. Sau un sfat foarte util din poezia ”Atavism”: ”Lăsați perdelele / Trageți obloanele / Și mai luați-vă o dată tensiunea. / După ce a văzut totul - ploi, războaie, / Soare, cârtițe, evenimente, / Repetate mereu aidoma / Omenirea nu cred că mai dorește serios / Să mai vadă ceva. / Totuși uite-o lipită de ferestre / În ochi cu un gol.” Ar trebui să-mi iau tensiunea și, totuși, rămân lipită de fereastră, praf din praful ei și al lumii întregi. Vanitas vanitatum. Și știam deja că sunt iremediabil intoxicată cu praful de pe videoproiectorul fuckultății-fantomă.

La un moment dat, totul mi se pare un vis. N-am mai avut senzația asta de vis de mulți ani (de prin 2009, de când m-am (re)apucat de scris). Da, scrisul m-a făcut să plonjez în infern și să agonizez în parametri optimi la nesfârșit, mai intens ca-n realitate (chiar dacă sunt experiențe proprii) până mor și, când în cele din urmă se face întuneric și liniște și cred că am scăpat, vine cineva și mă resuscitează. Și tot așa. Mereu. Mi-am depus și a treia demisie în semn de protest de la scris, dar mai fac voluntariat că sunt proastă de dau din abis în abis (împreună cu Promy), din dragoste și disperare. Probabil că, dintr-o supradoză de real (absurd, atroce și devastator la scară personală și universală), s-a creat un mecanism de (auto)apărare care mă determină să percep totul în registru oniric. Ce mai contează că sunt fantomă... nemuritoare blestemată, captivă într-un coșmar etern? Coșmarul e și el un vis, nu e nimic real.

Se pare că nu ne putem trezi, deocamdată, din acest coșmar și trebuie să-l acceptăm ca atare, chiar dacă eu una refuz să mă obișnuiesc. La perpetuarea și creșterea acestui coșmar contribuie, din păcate, și Iranul care trimite și mai departe mii de luptători în Siria și face presiuni asupra Rusiei pentru ajutor militar, economic și politic acordat regimului. Tovarășul-zeu al-Assad și regimul său, principalii autori ai acestui dezastru, merită susținere, logic, nu? În opinia reprezentantului ONU în Siria, Staffan de Mistura, Iranul cheltuiește anual cel puțin 6 miliarde de dolari în Siria (unii vorbesc de sume mult mai mari, de 15-20 de miliarde). Dar, ca de fiecare dată, în acest coșmar descopăr îngeri în infern, cum ar fi Muzoon, Malala siriană din Iordania (taberele de refugiați) care încearcă să convingă fetele să nu se mărite în adolescență, ci să continue școala. Din rațiuni de securitate și suport, în teroarea și mizeria războiului, părinții caută să le căsătorească repede. Mizeria și răpirea/dispariția forțată/arestarea sunt (încă) lucruri comune în Siria. Un bărbat se presupune că poate oferi protecție, însă e un lucru iluzoriu. Din nefericire, aproape o treime din fete renunță la școală și se mărită înainte de a fi pregătite pentru căsnicie și copii. Îmi aduc aminte și de echipele ”Căștile Albe” (”White Helmets”) care, deși sunt targetate/bombardate cu bombe-butoi/arme chimice și răpite/arestate (asta înseamnă de obicei morți sau pe moarte... torturați până la moarte), își continuă misiunea, ajungând să salveze 17.796 de vieți (ei chiar merită Premiul Nobel pentru Pace).  

M-a impresionat și regizorul (britanic), Sean McAllister, arestat și el cândva în 2011 pur și simplu pentru că filma un documentar în Siria despre un cuplu de disidenți sau... ”viermi de trădători”. Filmul său, realizat în ciuda presiunilor și interdicțiilor, ”A Syrian Love Story”, a câștigat premiul întâi la festivalul Sheffield Doc/Fest. Este vorba de povestea de dragoste a unor activiști care s-au cunoscut în închisoare (cu 20 ani în urmă, pe vremea lui Hafez al-Assad, tatăl actualului dictator), Amer și Ragda, comunicând prin spărtura din Zid. Au supraviețuit amândoi, s-au căsătorit și au făcut patru copii. După un șir nesfârșit de arestări și traume, inclusiv cele generate de războiul civil, protagoniștii sunt epuizați și sfâșiați între rolurile de activiști și cele familiale/personale (tatăl rămas în Franța cu copiii, iar mama în Turcia, consultant pentru un partid de opoziție, după o tentativă eșuată de sinucidere... când nu putuse suporta că asistase pasiv din Franța, exclusiv online, la escaladarea violenței în Siria). Dar, chiar dacă sunt separați, cei doi continuă să se iubească. Fie și prin spărtura în Zid.

Aș vrea ca iubirea lor și comunicarea prin spărtura din Zidul închisorii să fie un stimul pentru întreaga Planeta Siria. Din păcate, deși situația în Siria e (tot mai) disperată (4 milioane de refugiați extern, mai mult de jumătate din populație dislocată de la casele lor (refugiați intern), peste 500.000 în zone aflate sub blocadă guvernamentală, sute de mii arestați/răpiți/dispăruți forțat, zeci de mii uciși în închisori/centre de detenție/spitale militare, peste 12 milioane care au nevoie urgentă de ajutor umanitar), reacțiile planetei sunt (tot mai) slabe și/sau ineficiente. Îngroziți și exasperați de cele 50 de cutremure pe zi, de atacuri cu bombe-butoi și arme chimice, de violuri și torturi până la moarte, de foamete și mizerie, copiii noștri sirieni nu mai așteaptă să vină să-i salveze Statul Islamic și preferă să cerșească mii de euro pentru o croazieră cu vaporașul pe Mediterana unde să-și bea propria urină și apoi să se scufunde. Unii spun că mureau (mai mult sau mai puțin lent) în Siria, iar în taberele de refugiați continuă să moară (mai mult sau mai puțin lent), așa că aleg calea epavelor și fantomelor. Printre ei, numeroși copii rămași fără părinți, singuri și traumatizați, care fug de recrutarea în armata siriană/Statului Islamic/altor rebeli, de căsătorii forțate/sclavie sexuală, de mizerie și de escaladarea violenței, pe drumuri periculoase, negociind cu traficanți, împușcați (uneori) de grăniceri. Marea Mediterană, în marea ei generozitate, a absorbit deja peste 5365 de refugiați, numai în 2014 și 2015, încheindu-le, în sfârșit, agonia. Păi, Marea Mediterană e de vină? Nu știu, poate Băsescu e sau poate Statul Islamic. Și de ce ar trebui să încercăm să salvăm niște ”teroriști”, ”trădători”, ”dușmanii poporului”, ”extraterești”, oricum, ”pagube colaterale” în acest război?

Suprasolicitate de afluxul refugiaților, fără a primi susținere internațională, Iordania, Libanul, Turcia și kurzii din Irak au început să limiteze accesul și să reducă ajutoarele umanitare: de exemplu, în Liban (unde se găsesc 1,2 milioane de refugiați la o populație inițială de 4,5 milioane), alocația de hrană a scăzut de la 27 la 19 dolari pe lună și Libanul ia în calcul relocarea sirienilor înapoi în Siria, în tabere de refugiați, în timp ce în Iordania (unde sunt prezenți peste 600.000 de sirieni la o populație pre-criză de 6,7 milioane) alocația se ridică la 14 dolari pe lună. Turcia (unde se află 1,8 milioane de refugiați) se străduiește să mențină porțile deschise și să asigure condiții de ”cinci stele” în taberele de refugiați, dar are nevoie și ea de susținere internațională și de împărțirea poverii. Egiptul (unde au ajuns peste 100.000 de refugiați) a arestat mii de refugiați sirieni care vroiau să traverseze Mediterana. Nu-i nimic, copiii noștri sirieni sunt obișnuiți să fie umiliți și să trăiască în teroare. Dacă asta mai e viață (și nici măcar supraviețuire!).

La nivel global, numai 2,2% (mai puțin de 90.000) dintre refugiații sirieni au fost redistribuiți, iar apelul ONU pentru refugiații sirieni este acoperit, în prezent, doar într-un procentaj de 23%. După ”lupte seculare” de ani  buni, Europa a decis, în cele din urmă, să se implice ”decisiv”: să preia 40.000 de refugiați din Italia și Grecia, respectiv 20.000 din afara Europei în următorii doi ani. Uniunea Europeană a stabilit, în acest sens, un sistem de cote, în funcție de capacitățile fiecărui stat, prin care cei mai mulți erau repartizați în Germania, Franța și Spania, iar României îi reveneu 2.362. La opoziția Marii Britanii și a altor state, sistemul de cote a căzut. Oricum, 60.000 constituie mult prea puțin, reprezentanții ONU susțin că Europa ar putea primi lejer 1 milion de refugiați și ar trebui să relocheze (pentru început) cel puțin 130.000 dintre refugiații sirieni din Orientul Mijlociu. Europa se teme de imigranți, în special Marea Britanie care a acceptat cu chiu cu vai câteva sute de refugiați sirieni, după ce aceștia s-au înregistrat la ONU, au urmat diverse proceduri de selecție, și-au expus cicatricele ca să demonstreze că sunt victimele torturii și eventual au arătat că suferă de boli grave, imposibil de tratat în alte părți. Înainte susținător al unei intervenții militare în Siria din cauza atrocităților regimului, Cameron a devenit mai nou un al doilea ”Nigel Farage” care, în mod populist, manipulator și crud, înfierează cu mânie proletară ”căutătorii de o viață mai bună, nu de azil”. Desigur, Marea Britanie e îngrijorată de asaltul teroriștilor sirieni și al vampirilor din România.

În ce privește operațiunile de salvare din Mediterana, în 2014, operațiunea ”Mare Nostrum”, lansată de guvernul italian, a reușit să salveze 166.000 de vieți, însă a fost sistată la presiunea unor guverne europene, alertate de asaltul teroriștilor. Ulterior, s-a recurs la o nouă operațiune, ”Triton”, mai redusă ca buget și amploare/arie de acoperire, cu rezultate limitate. Abia în mai, după o serie de ”accidente” tragice în Mediterana cu mii de morți, s-au extins resursele și aria operațională ale programului ”Triton”.  În prezent, UE încearcă să voteze un plan umanitar de urgență, dar, Marea Britanie, Polonia, Cehia și Spania se opun și ne fac să ne fie rușine că suntem europeni. Din păcate, incidentele nu sunt ”accidente”, nici ”dezastre naturale” și ce mă doare cel mai mult e că toate aceste pierderi... vieți/suflete distruse/pierdute ar fi putut fi evitate, dacă nu ne izbeam din nou, absurd și ireparabil, de Zidul urii și al indiferenței.

Pentru a schimba odată pentru totdeauna paradigma globală asupra protecției refugiaților, Amnesty International recomandă comunității internaționale:

 Un summit internațional pe tema crizei refugiaților, focusat pe creșterea responsabilității internaționale și pe împărțirea poverii

 Ratificarea globală a Convenției pentru Refugiați (Refugee Convention)

 Dezvoltarea unui sistem domestic robust pentru refugiați: statele trebuie să stabilească proceduri corecte pentru a evalua nevoile refugiaților, să garanteze drepturile fundamentale și accesul la servicii precum cele de educație sau sănătate.

 Angajamentul absolut de a salva mai întâi viețile: statele trebuie să confere prioritate salvării vieților celor în nevoie comparativ cu politicile de imigrație. Când viața este în pericol, inclusiv (dar fără a ne rezuma la acest lucru) din cauza încercărilor de a traversa mările, statele trebuie să investească în operațiuni de căutare și salvare și să vină să salveze imediat oamenii în pericol. Acest imperativ nu poate fi pus în discuție de obiectivele de control al graniței.

 Combaterea traficanților: statele trebuie să realizeze acțiuni eficiente pentru a investiga și a condamna bandele traficante. Trebuie să ofere protecție și asistență victimelor traficanților și să se asigure că ele au acces la procedurile de stabilire a statutului de refugiat și/sau la proceduri de redistribuție.

 Îndeplinirea tuturor nevoilor de redistribuție identificate de ONU: aproape un milion au nevoie de redistribuție și de locuri unde să fie plasați umanitar (numărul lor crește anual). Amnesty International estimează că 300.000 vor avea nevoie anual de asemenea redistribuție/locuri umanitare în următorii 4 ani.

 Combaterea xenofobiei: guvernele trebuie să se abțină de la xenofobie, de exemplu, să blameze căutătorii de azil și imigranții pentru problemele economice și sociale. Guvernanții trebuie să caute politici eficiente pentru combaterea xenofobiei.

 Stabilirea unui fond global pentru refugiați: un asemenea fond poate acoperi toate apelurile ONU pentru crizele refugiaților. Și va procura un ajutor consistent pentru țările care găzduiesc numeroși refugiați pentru a le ajuta să ofere servicii pentru refugiați și comunitățile gazdă. Acest fond trebuie să funcționeze pe lângă ajutoarele de dezvoltare existente.

Mai mult,  Uniunea Europeană nu doar că nu face față crizei refugiaților, dar a ales să închidă ochii în fața mizeriei, torturilor și execuțiilor din închisori/spitale militare: Parlamentul European a decis să interzică publicarea fotografiilor celor uciși prin tortură (și mizerie) în spitalele militare siriene pe motiv că sunt prea ”deranjante și ofensatoare”, deși fotograful ”Caesar” a lucrat la arhivă ani în șir, îngrijorat că va împărtăși soarta ”pacienților”, a ascuns fotografiile în ghete, s-a furișat în patul unui camion ca să treacă granița și și-a riscat viața pentru a spune adevărul lumii întregi. Fotografiile (55.000, asociate unui număr de 11.000 de persoane exterminate în spitale militare, unii copii!) sunt deja expuse la sediul ONU- New York, Congresul Statelor Unite și Muzeul Holocaustului - Washington DC. Desigur (adică probabil), fotografiile sunt insuportabile - zeci de mii de oameni cu corpuri emaciate și ochii scobiți, adânciți în orbite (asta dacă-i mai au), arși (inclusiv cu acid), electrocutați, bătuți, cu organele sexuale extirpate sau mutilate. Ironic, unii dintre cei torturați până la moarte în spitalele militare aveau tatuaje cu mărețul și gloriosul conducător.

Și tovarășii securiști ai regimului râd, scuipă și urinează pe rănile, plăgile cangrenate și purulente pe care tot ei le-au produs unor copii, unor medici, unor membri ai echipelor de salvare, unor jurnaliști, intelectuali sau activiști și, din nefericire, și multor persoane arestate numai ca să se mențină teroarea, fără să fi scris vreo poezie pe Facebook sau să-i dea o compresă ori un pahar cu apă unui protestatar rănit. Cum spune Promy, recompensat la rândul său, cu exil pe Elbrus, lanțuri, piroane, furii, fulgerașe, flegme divine, păsărele antropofage, ger și jeg mii și mii de ani, drept răsplată pentru serviciile aduse zeilor, pentru opera sa și salvarea oamenilor (prin științe, arte și focul sacru), ”mai bine să fii condamnat pentru prea multă iubire decât să fii premiat pentru prea multă ură”, dar de ce trebuie să fie mereu condamnați salvatorii și creatorii, în timp ce călăii și distrugătorii, altminteri ”torționari de treabă”, sunt promovați și stimulați să recidiveze? De ce trebuie să fie lucrurile bune interzise, iar cele rele premiate, restul e haram? E o crimă să creezi și să salvezi?

Mai mult, Promy își aduce aminte cum se ruga uneori să vină să-l scuipe verișorul lui, Știi Tu Cine-Zeus și nepotul său, Hermes (mâna dreaptă a marelui conducător, tot un torționar de treabă) și să urineze pe rănile lui, atât se simțea de abandonat. Și-apoi n-a mai știut nimic, n-a mai înțeles nimic din ce se întâmpla, nu mai putea recunoaște pe nimeni și nimeni pe el, se degrada clipă de clipă de era să nu mai rămână nici stânca din el și, deși devenise o legumă putrezită, o crustă de puroi și de jeg, continua să fie consumat ritual. Aud și eu în continuu programul de urlete din închisori/centre de detenție/spitalele militare siriene, ba și urletele lui Promy (chiar atunci când se abține în fața zeilor ca să nu le dea satisfacție, când e prea epuizat s-o mai facă ori când își bagă (singur!) pumnul în gură și se zvârcolește până ajunge din nou o bacterie paralizată, criogenată într-un sicriu de gheață/în Zid/în stâncă... și eu împreună cu el).

Spitalele militare siriene vindecă și purifică corpuri și suflete prin mizerie, violuri și torturi până la moarte. Se poartă mai nou spitalele militare ca lagăre/centre de exterminare, gropile comune nu mai sunt la modă (decât la Statul Islamic). Și eu am coșmaruri fără sfârșit (din 2011, de când a început războiul civil în Siria), cu ochii deschiși/închiși: de fiecare dată când văd o știre/raport (și văd mereu acum) adorm după 6-7 ore (zvârcolindu-mă) și mă trezesc după o oră, fie că am fost eu răpită de securiști/milițiile Shabiha, fie că fericitul beneficiar al superofertei de tortură și execuție e Alex, fii-miu și, de regulă, în acest caz nu-i mai găsesc nici corpul să-l îngrop ori descopăr doar un deget scheletic, diform, ars cu acid, cu unghia smulsă și cu miros proaspăt de urină. La ultimul coșmar (de azi-noapte... când am dormit iar o oră), eram captivă din nou și tovarășul al-Assad, prezent la execuție, vroia să toarne acid pe mine și pe niște copii sirieni de-ai noștri. Mai întâi, mi-a cerut să vărs eu acidul pe copii, niște viermi de teroriști și gunoaie de trădători, dușmanii poporului... ca mine. Noi suntem de vină, desigur. Poate și că am distrus planeta Krypton a lui Superman sau am violat Leviathani, cum i s-a zis lui Promy.

Eu însă, suprasaturată de tovarăși-zei, sisteme și ”isme” și excluzând varianta de a mă transforma și eu în torționar (cel puțin la început, cât mai eram conștientă), i-am spus că nu suntem noi de vină, ci chiar el cu regimul său, cine a greșit să-și ceară iertare (vorba lui Promy), deși prevăd că nu o să o faceți niciodată, voi sunteți adevărații vinovați care ar trebui pedepsiți. N-am scăpat noi de voi, dar nici voi de noi, uite că vă mai enervăm cu o poezie pe Facebook sau cu o faptă bună. Știu că nu iertați niciodată faptele bune și operele subversive. Vă fac să tremurați de furie și de frică. Vă căcați pe voi să nu vă pierdeți ”inelul puterii” și scaunul de sub cur. Brusc, am luat acidul și l-am aruncat asupra lui. Cred că s-a dizolvat integral. Nu știu exact, m-am trezit și n-am mai putut adormi. Mă clătinam și îmi venea să vomit. Sincer, nici eu nu mă pot uita la fotografiile lui ”Caesar”, însă am și mai mare fobie să văd pozele (omagiale sau nu) ale tovarășului-zeu al-Assad și, indiferent cât e de incomod, adevărul trebuie spus. De-asta și-a și riscat ”Caesar” viața și s-a chinuit atât să adune și să sistematizeze arhiva: nu își dorea riscuri suplimentare (în Siria fiind), nu vroia aventuri, nici senzații tari în plus ori să-și testeze limitele. A urmat doar glasul conștiinței și al adevărului pentru că 2+2 nu făceau 4, ci cel puțin minus 11.000, asta numai cât a fotografiat el.

Arestările, violurile și torturile până la moarte sunt numai unul dintre ingrediente, pe lângă foamete, mizerie, 50 de cutremure pe zi, atacuri cu bombe-butoi, inclusiv cu arme chimice (cu gaze sarin sau clor). Dacă Statele Unite erau reticente la adresa unei zone de excluziune aeriană (Turcia a tot exercitat presiuni, anul acesta a reușit să obțină măcar includerea acestei teme în agenda SUA... eu cred că am pierdut șirul petițiilor semnate în acest sens), acum manifestă mai multă deschidere, măcar prin unii dintre membrii Congresului. Din martie anul curent au avut loc cel puțin 35 de atacuri cu arme chimice (cu clor), proiectate din elicoptere prin intermediul bombelor-butoi în nord-vestul Idlibului, după cum a depus mărturie la ONU și în Congresul american Dr. Tennari, inițiatorul unui spital de campanie la Sarmin și unul dintre puținii supraviețuitori dintre medici. Acesta continuă campania Planet Syria pentru oprirea bombardamentelor cu bombe-butoi, indiferent cât e de traumatizat, chiar dacă lucrează în condiții inimaginabile, a văzut mai mult suferință/moarte decât bucurie/viață și poate fi oricând și el răpit și torturat până la moarte. Consiliul de Securitate ONU a amenințat în martie că va lua măsuri dacă se vor mai produce atacuri cu arme chimice, ceea ce s-a întâmplat din nou din aprilie. Până și Rusia, aliată tradițională a regimului, a început să discute cu reprezentanții americani  (pe un draft de rezoluție de tragere la răspundere) și să ia în considerare condamnarea vinovaților pentru atacurile cu arme chimice. Totuși, Rusia rămâne aliata oficială de bază și se opune încheierii războiului prin presiuni/forțe externe. De asemenea, peste 70 de țări au semnat o scrisoare comună pentru oprirea bombardamentelor aleatoare (inclusiv a celor cu bombe-butoi).

Planeta Siria, să încercăm să comunicăm și noi prin spărtura în Zid de la închisoare a celor doi îndrăgostiți... Amer și Ragda, să rupem lanțurile, să topim Zidurile în lacrimi, să ne ridicăm din craterele fumegânde și să zburăm împreună în zori, în lumina cu miros de tămâie a învierii. Să evadăm prin spărtura din Zidul închisorii, să plonjăm în mare și să învățăm acum ”mersul pe valuri”!

Când aveți câteva secunde libere, vă rog să-mi SEMNAȚI PETIȚIA pentru stoparea crimelor împotriva umanității în Siria la acest link (durează doar câteva secunde):

https://secure.avaaz.org/en/petition/Syria_UN_EU_United_States_of_America_Romania_Russia_Iran_Stop_the_crimes_against_humanity/?oXkwsib

Mulțumesc pentru susținere!

Stay human... and alive!

Căutăm un colț ”mai ferit, între Scyla și Caribda”, deși e curat nesustenabil!

Deși situația din Siria e catastrofală (și, din păcate, nu e vorba de catastrofa de Madame Dezastru, nici de vreun dezastru natural... la 50 de cutremure pe zi) și se agravează pe zi ce trece, presiunile diplomatice pentru încheierea războiului (și a violenței) au fost din ce în ce mai reduse în ultima vreme, acordul de la Geneva din 2012 (Geneva Communiqué) nu a fost încă implementat, iar propunerile Ligii Arabe, planul în 6 pași al fostului Secretar General al ONU, Kofi Annan și conferința a doua de la Geneva din 2014 (Geneva II) nu au reușit să dea, deocamdată, rezultate semnificative.

Mai întâi, să vedem ce au presupus acordurile de la Geneva din 2012 și 2014. În mai 2012, Grupul de Acțiune pentru Siria, sub egida ONU, a propus o tranziție care oferă perspective de viitor tuturor sirienilor, fixează pași clari pentru atingerea acestui obiectiv, poate fi realizată într-un climat de siguranță, stabilitate și calm și se va obține în mod credibil și rapid, fără alte vărsări de sânge/violențe. Astfel, se recomandă următorii pași: constituirea unui guvern de tranziție cu puteri executive depline și care să includă membri ai guvernului și ai opoziției pe baza unui consimțământ mutual, participarea tuturor grupurilor și segmentelor din societate la o dezbatere națională serioasă, revizuirea ordinii constituționale și a sistemului legal, alegeri libere și corecte în sistem multi-partid pentru noile instituții și reprezentarea completă a femeilor în toate aspectele tranziției. Ulterior, în ianuarie 2014, a avut loc o a doua conferință internațională, lansată de ONU, însă fără rezultate relevante. Un detaliu tulburător: potrivit Syrian Observatory for Human Rights peste 1870 de persoane au fost ucise în cele 9 zile cât a durat conferința inițiată de ONU.  

La rândul său, fostul Secretar General al ONU, Kofi Annan, a propus în martie 2012, împreună cu Liga Arabă și ONU, un plan de pace în 6 pași, constând în: 1. colaborare cu reprezentanții ONU pentru crearea unui proces politic (coordonat de sirieni) incluziv, menit să răspundă aspirațiilor și preocupărilor legitime ale poporului sirian, 2. angajamentul de a opri luptele și de a stopa violența în toate formele sale, indiferent de cine o comite, sub supravegherea ONU, 3. garantarea livrării la timp a ajutoarelor umanitare către toate zonele afectate de război și stabilirea unei pauze umanitare zilnice de două ore în acest sens, 4. intensificarea procedurilor pentru eliberarea persoanelor deținute în mod arbitrar, în mod special a categoriilor vulnerabile și a persoanelor implicate în activități politice nonviolente, furnizarea unei liste complete a centrelor de detenție, a accesului la aceste centre și a informațiilor necesare în acest caz, 5. asigurarea libertății de mișcare pentru jurnaliști și o politică de vize fără discriminare, 6. respectarea libertății de asociere și a dreptului de a demonstra pașnic ca garantate legal. În august 2012, Kofi Annan și-a dat demisia din funcția de mediator în conflictul sirian din partea ONU-Liga Arabă, invocând refuzul guvernului sirian de a implementa planul în 6 pași, escaladarea campaniei militare a opoziției și lipsa de unitate din Consiliul de Securitate ONU.

Să fim sinceri, deocamdată, ONU s-a limitat  de multe ori să plângă și să producă rapoarte, lucruri utile, dar, din păcate, insuficiente. În 2014, pe 22 februarie, Consiliul de Securitate a reușit să adopte, totuși, Rezoluția 2139 prin care condamnă și interzice bombardamentele aleatoare, atacurile cu bombe-butoi, precum și arestările/răpirile/disparițiile forțate și, totodată, cere ridicarea tuturor blocadelor (guvernamentale sau nu), eliberarea prizonierilor politici și accesul nerestricționat al ajutoarelor umanitare. Crede cineva că tovarășul-zeu al-Assad sau califul Ibrahim al Statului Islamic ascultă vreo recomandare ONU sau vreo ”predică de Nana” cum îmi ținea mie mătușă-mea în copilărie (și eu, de regulă, fugeam, iar, uneori încercam să rezist numai pentru că mă aștepta, la sfârșit, o porție de cartofi pai ”ca la Paris”)? Au acești măreți și glorioși conducători vreo părere de rău, vreo limită sau vreo rușine în lupta lor pentru putere și control? Regretă doar că a mai rămas vreo bacterie (detectabilă la un control ONU) dintr-un medic, intelectual, jurnalist, activist, bătrânel sau bebeluș, ”dușmanii poporului”, viermi de trădători și teroriști, desigur.

În iulie 2014 a mai apărut o rezoluție a Consiliului de Securitate care autorizează livrarea ajutorului umanitar, fără permisiunea guvernului. Însă ONU întâmpină atât dificultăți de distribuție a ajutorului umanitar, cât și în ce privește sancțiunile. Dacă Obama, Big-Brotherul-fantomă (care e și mare cititor... de mailuri, postări pe Facebook, Twitter și youtube, deși se uită degeaba, că nu vede nimic), în ciuda faptului că a ajuns la putere cu sloganul ”Yes, I can”, a avut permanent un discurs pozitiv, tipic american, mai exact că ”nu există strategie pentru combaterea Statului Islamic” sau e teribil de ”surprins” de evenimente (vorba lui Pristanda, ”curat” surprins!), ONU, la rândul său, se recunoaște depășit și, tocmai prin Înaltul său Comisar pentru Refugiați, António Guterres, caracterizează situația din Siria ca ”nesustenabilă” (”curat” nesustenabilă!). Frecvent, ONU nu poate vota o simplă rezoluție de trimitere a unor criminali la Curtea Penală Internațională (pentru crime împotriva umanității) ori de sancționare a tovarășilor-zei care se luptă cu medici, echipe de salvare, intelectuali, jurnaliști, femei însărcinate, bebeluși ori bătrânei, pentru că este blocat sistematic în Consiliul de Securitate de unii dintre membrii permanenți cu drept de veto precum China și Rusia (uneori și de Statele Unite, când genocidul este comis de Israel). Se pare că tovarășii-zei de pe planetă, responsabili pentru crime împotriva umanității, se susțin reciproc și-și apără imunitatea precum parlamentarii noștri penali (prin mjloace oculte, dar și legale).

În 2005, ONU și-a asumat principiul responsabilității de a proteja (R2P Principle - Responsability to protect), în cazul crimelor de masă. Ulterior, în 2013, în contextul atrocităților din Siria, unul dintre membrii permanenți ai Consiliului de Securitate, Franța, a propus reformarea și reglementarea procedurii de veto: membrii permanenți se vor abține (mutual) de la veto în situația crimelor de masă (dacă acest lucru nu contravine fundamental interesului lor național). Cu mai multă presiune și implicare la nivel global (fac și eu, cu umilele mele puteri, la scara mea, imposibilul, prin greva foamei, petiții și campanii, în colaborare cu activiștii de la Planet Syria), să sperăm că va avea loc o dezbatere internațională, se vor confrunta idei și propuneri, se va alege varianta optimă și se va efectua această reformă a sistemului de vot și veto la ONU. Ca să fie odată funcțional, să nu mai ghicim viitorul... apocalipsuri, fără succesuri și să depășească mereu orice imaginație/ficțiune (ex. Siria, Cambodgia etc.).

În opinia lui David Miliband, președinte și CEO al International Rescue Committee, reprezentantul actual ONU în Siria, Staffan de Mistura, se ocupă predominant de consultări... adică ”vorbește discuții” (pentru deschiderea și păstrarea canalelor de comunicare), iar cooperarea în Consiliul de Securitate ONU prezintă lacune. Până în prezent nu s-a reușit aplicarea unei presiuni puternice asupra părților aflate în conflict pentru a stopa uciderea civilior și distrugerea infrastructurii, nici din partea membrilor Consiliului de Securitate, nici din cea a țărilor cu influență în Siria: din motive birocratice și/sau de punere sub blocadă, circa 5 milioane de persoane nu au acces la ajutor umanitar. Și acum aproximativ 12,2 milioane au nevoie de ajutor umanitar (apă, mâncare, adăpost, servicii medicale și de igienă) în Siria, după statisticile ONU. Iar în zonele aflate sub blocadă guvernamentală (ca în Yarmouk, de pildă) trec jde mii de ani ca să ajungă la oameni o aspirină, o sticlă de apă sau un bob de orez (și, la un moment dat, nu mai ai cui să-i oferi ajutorul).

Din nefericire, acoperirea acestor nevoi în Siria, susține David Miliband, a fost realizată în 2014 doar într-un procentaj de 48% (față de 68% în 2013). Cei patru milioane de refugiați (scăpați numai de cele 50 de cutremure pe zi, atacuri cu arme chimice, răpiri/dispariții forțate și arestări) au și ei aceleași nevoi de bază. Principalele țări care au primit refugiați, la rândul lor, au nevoie de suport material: Turcia a cheltuit 4,5 miliarde de dolari pentru refugiați, Liban - 2,5 miliarde de dolari, Iordania (cu efortul Statelor Unite de a absorbi Marea Britanie!) - 871 milioane. Kurzii din Irak (care sunt primii în lupta cu Statul Islamic prin armata lor Peshmerga, au salvat ultimii yazidi de genocidul Statului Islamic și au primit și 250.000 de refugiați sirieni) se confruntă și ei cu aceleași probleme. Apelul ONU pentru refugiații din Siria a fost acoperit în 2014 doar 64% (față de 73% în 2013).

Ce propune David Miliband? Unu, tragerea la răspundere a celor responsabili și presiuni pentru facilitarea accesului ajutoarelor umanitare. Doi, membrii permanenți ai Consiliului de Securitate ONU, împreună cu actorii regionali reprezentativi (Turcia, Iran, Arabia Saudită, Qatar) trebuie să trimită politicieni/diplomați cu experiență ca reprezentanți umanitari care să înțeleagă dimensiunea umanitară a conflictului, să monitorizeze și să combată restricțiile de acces, să medieze și să supravegheze încetarea focului, să colaboreze cu reprezentanții ONU pentru urgențele umanitare și să pregătească în detaliu rezoluții în Consiliul de Securitate cu toate părțile implicate (combatanți, susținătorii lor, ONU și ONG-uri). Trei, să fie acoperit apelul ONU pentru Siria în 2015.  

Asta doar pentru asigurarea accesului minimal la ajutoare umanitare. Găsirea unei soluții politice, stoparea violenței și tranziția Siriei spre democrație rămân, în continuare, o provocare la care trebuie să răspundem. În ce mă privește, je suis encore syrienne. Sper că și voi. Când este atâta rău în jurul nostru, trebuie să ne facem curaj să devenim mai buni. Haosul, nebunia și absurdul ne determină să fim mai raționali, mai logici și mai normali, sălbăticia - mai civilizați, distrugerea - mai creativi, urâtul - mai frumoși, nesimțirea - mai responsabili, minciuna - mai autentici, lanțurile - mai liberi, indiferența și ura - mai sensibili și mai iubitori (sincer, dacă se poate alege între astfel de ”talibani”, prefer ura indiferenței, căci ura, spre deosebire de indiferență, măcar îți recunoaște existența și te stimulează să reacționezi). Simplul nostru exemplu, în viața de fiecare zi, schimbă deja lumea și devine, de multe ori, molipsitor. Exercițiul faptelor bune ne ajută să ne regăsim când ne rătăcim, pentru că, uneori, de teama de a ne întoarce acasă, asemenea lui Ulise din poezia lui Marin Sorescu, căutăm un loc ”mai ferit, între Scyla și Caribda”, deși e ”curat” nesustenabil.

Când aveți câteva secunde libere, vă rog să-mi SEMNAȚI PETIȚIA pentru stoparea crimelor împotriva umanității în Siria la acest link (durează doar câteva secunde):

https://secure.avaaz.org/en/petition/Syria_UN_EU_United_States_of_America_Romania_Russia_Iran_Stop_the_crimes_against_humanity/?oXkwsib

Mulțumesc pentru susținere!

Stay human... and alive!

Mami, jur pe pizza că am mâncat supa de la tine! Greva foamei: zilele 13-14 și perioada de recuperare

Ca să o liniștesc pe maică-mea, vineri la prânz, în a treișpea zi de greva foamei, iau taxiul și mă duc la doctor. Liniștitor, într-adevăr: un pic de hiperglicemie, 125 mg/dl (evident, de la supradoza de miere de salcâm, dar altfel nu puteam minimiza slăbirea, asigura un minim de calorii și avea un minim de energie). Apoi, puls mărit (și când eram însărcinată era în jur de 140) și puțină hipertensiune (15/10), mult sub performanțele înregistrate la birou, în cercetare de piață, 17-18 maxima, luni la rând (când mă aflam într-un fel de comă fizică și psihică și nu mai eram capabilă nici să clipesc), apoi se regla singură, revenind la normal. Nu-i nimic, e totul sub control, voi merge din nou la doctor pentru analize și a verifica tensiunea și glicemia, am reușit măcar să reduc slăbirea la 4 kile. Spre deosebire de Beyonce (de care mi-e milă). Nu am mai perceput, oricum, senzația de foame din seara primei zile de greva foamei: eram full de la a unșpea limonadă.

A, și interesant, am mai făcut foamea cândva, în vremea liceului, când am primit drept premiu pentru rezultatele la o olimpiadă națională o excursie în străinătate. La Paris! Eram cazată într-o familie de francezi care îmi ofereau următorul meniu zilnic: o frunză de salată dimineața, o frunză de salată la prânz, o frunză de salată seara. Ce abundență și diversitate! Ca-n povestea cu sarmalele lui Bulă de luni până duminică sau a mea cu ”cașcaval, cașcaval” și ”cartofi, cartofi” (și a lui fii-miu... mare maestru și recordman la cartofi prăjiți). Ar fi trebuit să fiu cel puțin dimineața entuziastă, dacă nu și la masa de seară, dar nu puteam. Eu (obișnuită să fiu îndopată de la aperitiv (șuncă, ouă și cașcaval, desigur) la desert), aveam dureri groaznice de stomac și mă urcam pe pereți de foame, așa că, îndată ce scăpam de sub supravegherea gazdelor, evadam de acasă, fugeam la o brutărie, cumpăram repede o franzelă și o înfulecam pe furiș, la budă, aproape nemestecată, cu bale la gură și tremurând ca să nu fiu surprinsă. Culmea, francezii nu făceau discriminare cu mine, pur și simplu ăsta ea meniul lor și... păreau să se sature. ”La Paris totul e ca un vis”.

Sâmbătă dimineața, cum dorm tot puțin și prost (chiar cu somnifere) și tot nu obțin cearcănele convingătoare ale învățătoarei Cristiana Anghel în greva foamei, în timp ce maică-mea mă bombardează, slavă Domnului, nu cu bombe-butoi, ci cu SMS-uri și telefoane (interesându-se inclusiv ce să pună la supa pe care o voi testa duminică, în ziua în care închei greva foamei), dau pe gâr o limonadă cu trei linguri de miere și încerc să-mi adun ultima fărâmă de energie pentru a putea înregistra mesajul final (video pe youtube). Ah, dacă aș putea fi la fel de entuziastă ca atunci când lucram în cercetare de piață full-time, aveam cheratită herpetică (ochii aproape complet încețoșați) și, total surprinzător pentru România și pentru mine, am primit... concediu medical (primul și ultimul, cred)! Cât am savurat concediul! Ba chiar, unul dintre șefi, mi-a sporit entuziasmul când mi-a comunicat, pe un tonul lui Geoană când credea că a câștigat alegerile (”E, e, am câștigat, am câștigat!”), că și bunica lui a avut cheratită herpetică și a orbit. Aș vrea să-mi regăsesc entuziasmul de atunci. Din fericire, m-a ajutat băiatul meu, Alex, venit, în sfârșit, în vizită la mine (îl las la mama în timpul săptămânii, pe parcursul anului școlar, iar acum, în săptămânile de greva foamei, l-am încredințat mamei și în weekend, de-abia puteam avea grijă de mine și de mâțe). Alex face un pic curat (cu mătura, până și la mâțe în tăvița cu nisip), apoi, la rugămintea mea, se apucă să mă filmeze pe mine. Iese ceva ușor mișcat, cu mine din când în când decapitată (dar, desigur, ă, adică probabil, mai bine așa decât să mă decapiteze Statul Islamic), iar mâțele intervin și ele în cadru (sper că pentru autenticitate, pot depune și ele mărturie oricând). La sfârșit, mă simt mândră de fiul meu (e și salvator de mâțe și ”patriot” de când l-am plătit cu o găleată aripioare crocante de la KFC ca să protesteze la ”Uniți Salvăm Roșia Montana”).

Imediat după filmare, mă apucă o criză de ficat, cea mai puternică din viața mea, și mă zvârcolesc de durere (aș urla, dar nu mai am putere). Alex asistă și el. Brusc, mă simt precum Promy (titanul Prometeu, eroul meu și prietenul meu) în lanțuri pe Elbrus, în ger și jeg, spintecat de piroane și cu ficatul sfârtecat de bestia de vultur. E într-o stare avansată de descompunere (legumă putrezită, sucită și răsucită în continuu de viscol și de ciocul necruțător al vulturului) și, deodată, îl vizitează băiatul său, Deucalion. Durează un milion de ani doar să înțeleagă că a sosit fiul lui să-l vadă și tot atât ca să se adune un pic și să-l avertizeze că va veni potopul. Cu ultimele puteri, reușește să șoptească ”vine potopul”. Suferința tatălui lui și perspectivele de... viitor îl afectează și-l revoltă pe Deucalion, dar, în același timp, îi sporesc dragostea față de tatăl său și față de oameni și întăresc focul sacru din el. Deucalion preia focul sacru de la tatăl său, supraviețuiește potopului și reia proiectul civilizațional al tatălui său. Se pare că nici potopul nu poate stinge focul sacru. Sunt fericită și binecuvântată să mă doară ficatul (al meu, al lui Promy și al lumii întregi) și să-i predau, la rândul meu, focul sacru lui Alex.

Dumincă la prânz, în prima zi de după greva foamei, îi comunic și maică-mii trăirile mele și înțelege parcă numai că... mă doare ficatul și n-am mâncat supa de la ea (deocamdată). După-amiaza, îngrijorată de maică-mea și hotărâtă să-i fac pe plac, testez supa (cu morcovi). Beau o gură-două, apoi încerc morcovii fierți... doar că am uitat să mestec și, încă și mai mult, să înghit. Trebuie să mă limitez, oricum, la porții foarte mici (legume/fructe consumate separat, încet-încet). În cele din urmă, reușesc să mestec și să înghit 3-4 felii de morcov. Mami, îți jur, am mâncat supa! Jur pe bere, pizza și crenvurști în covrig. Seara, testez și spanac fiert (mai moale și mai ușor de mestecat/înghițit). Ficatul și stomacul nu prea fac față, dar le stimulez activitatea cu medicamente specifice. Încep și migrenele (sunt obișnuită). Oricum, totul e mult mai bine decât mă așteptam. De luni încolo, continui cu legume/fructe toată săptămâna (așa cum am procedat în săptămâna de pregătire înainte de greva foamei), păstrând, în același timp, în meniu limonadele cu sirop de arțar (înlocuiesc mierea cu siropul că am hiperglicemie) și reducând gradual doza de sirop. Cât de curând, ”cartofi, cartofi”... Și când m-oi răzbuna cu o pizza (cu sau fără bon de șpagă), o bere și crenvurști în covrig! Vai de mine, abia m-am purificat (ă, vroiam să zic, m-am detoxificat) și păcătuiesc iar?

 În rest, je suis encore syrienne. Sper că și voi.

Când aveți câteva secunde libere, vă rog să-mi SEMNAȚI PETIȚIA pentru stoparea crimelor împotriva umanității în Siria la acest link (durează doar câteva secunde):

https://secure.avaaz.org/en/petition/Syria_UN_EU_United_States_of_America_Romania_Russia_Iran_Stop_the_crimes_against_humanity/?oXkwsib

Mulțumesc pentru susținere!

Stay human... and alive!