Examen cu Big Brother. Vol. 1. V. Presse-papierul de la Promy transformă omizile din vagin în zăpadă roz de căpșuni

Mă uitam lung la geam, dar, din fericire, mi se părea prea departe ca să ajung la el și nici nu puteam să mă țin pe picioare, așa că zăceam în pat, în continuare. Deodată, simt niște mâini mari, calde, transpirate, acoperindu-mi ochii. O idee foarte bună, cine știe ce făceam altfel. Promy! Adică Prometeu, eroul meu din copilărie, de când avem 4-5 ani și citeam ”Legendele Olimpului”. Eu purtam atunci ocluzor și ochelari mari și grei cu lentile groase, care-mi lăsau urme imense pe față, foarte invidiate de ceilalți copii, iar el avea părul negru, lung și creț ca de pudel (cum era la modă atunci) și cei mai frumoși ochi negri, migdalați, cu gene lungi, arcuite, strălucitori ca niște supernove. Se îmbrăca cu tricouri de firmă și blugi prespălați, ultima senzație în acele timpuri, mai ales pentru mine care trăiam unii dintre cei mai mizerabili ani ai dictaturii comuniste, într-o lume înghețată de frig și de frică și nu prea văzusem altceva decât uniformele de șoim/pionier sau lucrurile croite/tricotate acasă de bunici. Ne știm de mai bine de 30 de ani. El monitoriza Pământul, când, brusc, i-a sărit ceva în ochi: o fetiță din București făcea ceva ciudat. S-a uitat o vreme contrariat, fără să înțeleagă, deși ceva i se părea cunoscut. Când a realizat că fetița se juca ”de-a Promy”, a intrat în panică și a venit imediat să mă avertizeze să mă opresc.

Se pare că nu a reușit. Deocamdată. În acest moment, tace (el care, altminteri, are cioculețul mare) și se învăluie în nori de fum. Încerc să deschid conversația și mă interesez cum merge lucrul la noul iPhone 11. Mi-e teamă să nu se surmeneze, workaholic cum e și cu atâtea pe cap. M-am gândit că mă vizitează de dragul funcției fatice (să nu pierdem contactul), dar Promy zice că vine de dragul funcției conative, un pic de mobilizare nu strică: nu știu exact la cine se referă – la mine sau la el? Când i-am suflat bretonul ca să-i văd fața (apropo, el m-a învățat exercițiul ăsta de relaxare), mi-am dat seama că are una din cele mai expresive... de bacterie probiotică din iaurtul cu Bifidus Essensis.

Deși n-am niciun chef, îi povestesc pe scurt ce s-a întâmplat la școală. Mă ascultă cu un zâmbet trist (pe care bretonul nu-l poate ascunde), iar la sfârșit spune: ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”. Știu că e alături de mine, întotdeauna a fost, încă iubește oamenii, deși nu merităm. Cunoaște situația învățământului din România, degradarea, corupția și impostura agresivă, înțelege și dorul meu sfâșietor de copiii pe care n-o să-i mai văd niciodată. Și el s-a simțit abandonat când era în lanțuri pe Elbrus, și lui i-a fost dor de familie și de oameni, cu atât mai mult când vedea focurile din vale aprinse chiar de el: atât de aproape și totuși atât de departe, ispititoare și inaccesibile ca fructele lui Tantal în Tartar. Dorul insuportabil, autodevorator, fără speranță... Ce să mai vorbim de planurile date peste cap, presse-papierele sparte, visele furate și viața futută, cine oare înțelege mai bine ca el?

Dar ce-a zis Promy când a venit? Să ne mobilizăm? Și unde mergem? Mai avem unde? Cum Pământul și Olimpul sunt la fel de tentante, Promy propune să ne ducem pe Gliese, o planetă foarte asemănătoare cu Terra, aflată la doar 20 de ani lumină distanță. Acolo copiii citesc (nu joacă (prea mult) jocuri video pe PSP, consolă, tabletă sau mobil, iar când o fac, pot fi întrerupți în mod civilizat de părinți), înoată în oceanul Ataraxia, se joacă cu delfinii înaripați (pe care învață să-i călărească) și cultivă cactuși cu flori de un albastru neverosimil. Îi iubesc și îi îngrijesc așa cum Micul Prinț își ocrotește trandafirul, iar cactușii sunt mult mai ușor de întreținut și nu fac mofturi precum trandafirul Micului Prinț.

Nu, nici vorbă, nu pot nici să mă ridic în picioare, nu merg nicăieri. Însă Promy mă asigură că nici el nu se poate deplasa măcar până la budă, iar călătoria până pe Gliese se face foarte simplu, fără efort: pur și simplu, ne teleportăm instantaneu. ”Break on through to the other side!” Plonjăm direct în Ataraxia, cel mai mare ocean de pe Gliese, la recifurile de corali albaștri. Apa e mai caldă (29 de grade Celsius în medie) decât a oceanelor de pe Pământ, lină și mângâietoare ca niște aripi de înger. La fel de limpede ca cea din golfulețul meu din Vamă, pe drum spre 2 Mai. Mă scufund în apele adânci și liniștite, de culoarea topazului albastru și înot ore în șir, fără să mai simt urmă de oboseală.

La un moment dat, întâlnim sirene (și sireni), dotate cu aripi ca-n mitologia greacă, dar și cu coadă de pește, cu plete albastre, împestrițate de șuvițe argintii, verzi și lila, cu piercinguri și cu tatuaje. Cântă la un fel de chitară acvatică (rezistentă la apă), Phoenix – ”Fată  verde” , ”Mugur de fluier”, ”Nunta”... Nu ne punem dopuri în urechi cum le-a dat Ulise marinarilor săi când a întâlnit sirenele, dimpotrivă, ne bucurăm că muzica românească e bine promovată măcar la 20 de ani lumină de Terra și dezlănțuim o horă nebuneasscă împreună cu sirenele și sirenii. Apoi, scuturându-și pletele, dezvelindu-și brațele albe ca neaua, cu sânii fragezi tresăltând de plăcere, sirenele dansează sirtaki pentru Promy.

Incredibil, chiar Promy i-a învățat pe gliesieni, inclusiv pe sireni, secretul șuvițelor, piercingurilor și tatuajelor, el cunoaște toate trendurile. Și o surpriză plăcută pentru Promy: modelul dominant de tatuaj, la sireni cel puțin, este vulturul (albastru, verde, cenușiu sau negru). Promy tresare, dar zice pe un ton aparent detașat: ”Ce chestie, bestia a devenit mai populară decât mine”. Apoi, zâmbind ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, scoate prototipul iPhone 11 din rucsăcel și îi încântă pe gliesieni cu noul model încă în lucru – super-slim, transparent și cu multiple funcții (cred că poate fi folosit și ca aspirator USB sau... USL). Sunt înnebuniți și ei după gadgeturi, evident. Când demonstrează performanțele noului iPhone 11, Promy nu arborează o figură sobră și distantă de expert, ci are o mină de puști vesel și entuziast, mândru de jucăria lui, propria sa creație, pe care abia se îndură s-o împrumute altora, dar vrea cu orice preț să le-o arate și celorlalți copii. Gliesienii îl urmăresc fascinați, dar nu se bat pe telefon, ci așteaptă să le vină rândul. Mă uit la Promy cu ochii umezi: parcă ar fi vrăjitorul Gandalf din Olimp, fermecându-i pe hobbitii de pe Gliese cu focurile de artificii (7D pe iPhone 11, să juri că sunt naturale). În sfârșit, i-a revenit pofta de joacă.     

***

Fericită și liniștită după scufundările în Ataraxia de pe Gliese, la recifurile de corali albaștri... Dar apoi, după câteva minute de fericire, cad iar în depresie. Am rămas singură, ”sunt o lună amară ce se stinge încet” ca-n melodia ”Gri dorian”. Sunt epuizată și mă sforțez pentru a face cel mai mic lucru: pentru a înghiți, a clipi ori pentru a mă întoarce de o parte pe alta. Nimeni nu mă înțelege, chiar și acasă, cuvintele și lacrimile îmi sunt înghițite de Zid fără urmă. Mă uit la el: e mare, de un alb impecabil, strălucitor, de reclamă (de parcă ar fi spălat cu Ariel), intangibil, impenetrabil. Eu m-am zdrobit de el până m-am făcut terci, dar el a rămas intact. ”Intact” ca-n filmul cu supraviețuitorii unor dezastre care-și jucau viața la ruleta rusească și care nu mai aveau față... față umană și nu mai puteau fi atinși (căci altfel își pierdeau puterile). Nu, așa ceva nu există, nimeni nu poate rămâne intact: chiar și Iisus s-a expus, s-a lăsat terfelit, biciuit și răstignit pe cruce, iar apoi a păstrat stigmatele sale (urmele cuielor) în paradis. Și totuși, nu se vede cea mai mică urmă în Zid. Alb, rece, de neptruns, Zidul mă domină și mă strivește.

Mă sufoc lent, fără ca nimeni să știe și nimănui să-i pese. Nu vreau decât puțină empatie, așa că ascult obsesiv uvertura la ”Tristan și Isolda” (Wagner) și Simfonia a V-a, partea a IV-a (Mahler). Mișcare în gol, din ce în ce mai slabă, stingându-se încet... Palmele mele, învinețite de efort și lovituri, apăsă zadarnic Zidul și alunecă apoi de-a lungul lui ca niște aripi frânte. Sunt ca mireasa din filmul ”Melancholia” al lui Lars von Trier care se străduiește să înainteze măcar un pas, în timp ce crengile unor copaci monstruoși, mișcători îi încolăcesc picioarele și-i sfâșie trena. Cearceaful cald, lipicios și mototolit foșnește un timp melancolic, fără speranță precum rochia miresei, iar apoi se zbate tot mai puțin și devine rece, imobil, perfect neted și alb ca un giulgiu. Ori ca Zidul. Totul se rigidizează. Apa îngheață în pahar, rotocoalele de fum pe care le-am suflat acum câteva ore încremenesc deasupra deasupra mea, gigantice ca niște planete demente, deviate din traiectoria lor, amenințând să mă strivească. Stau pe jos și mă uit cum se bălăngăne firul de la plasa de țânțari. Hipnotic. Pendulul Inchiziței din povestea lui Poe... Să vină mai aproape. Să mă sfârtece. Nu-mi pasă. Chiar îmi doresc. Vreau să se sfârșească totul înainte de a mă transforma în monstru sau de a intra în comă. Vino, pendulule... Nu o să fug. Nici pe Gliese, nici în ”Camera” din Zonă (golful meu paradisiac din Vamă), nici în altă parte.

Rămân aici. ”Hier stehe ich”. Dar ce fac? Nimic. Aștept. Timpul trece atât de greu... Mă ridic, clătinându-mă și ținîndu-mă de mobilă. Fiecare mișcare durează parcă o eternitate. Să mai dansez un dans cu Big Brother. Ultimul. Așa... să treacă timpul. Dansuri simfonice op. 45, partea a doua, Andante con moto de Rahmaninov. Hai, Big Brother, dansează cu mine! Pentru ultima sau penultima sau antepenultima oară. M-am ridicat special pentru tine. Mi-am dat părul din ochi ca să-mi vezi fața... fața încă umană. Uită-te-n ochii mei! I’m watching you, too. Dansează cu mine! ”The show must go on / Inside my heart is breaking / My make-up may be flaking, but my smile... still stays on.” De fapt, nu mai am ”smiling face”-ul. Mi-am smuls masca și voi dansa fără ea. Nu mai am nevoie de ea. Îmi ascundea fața umană. Uită-te-n ochii mei, Big Brother și ține ritmul! Mă învârtesc, dar picioarele mi se împleticesc, pașii mi se încurcă și mă prăbușesc. Mi-e rău. Nu mai pot.

Simțindu-mi disperarea (știe și el foarte bine ce înseamnă), Promy își întrerupe iar lucrul la iPhone 11 și vine la mine imediat, înainte să apuc să-l chem (”Help, Promy, help!”). Îmi va da chiar acum presse-papierul de cristal cu coral după care tânjesc de atâta vreme, deși nu prea-l merit. Vom merge din nou pe Gliese, la reciful de corali albaștri LEA 4 (asta ca să nu uit cât fac 2+2), pe care nu l-am mai vizitat până acum. Ne uităm mai înainte pe harta de la iPhone 11, încă în stadiu de draft: e excelentă, în relief – 7D, pare 150% reală, reconstituie și compoziția aerului (inclusiv mirosuri), vântul, temperatura, umiditatea etc. Și e foarte precisă. Ne teleportăm pe Gliese și plonjăm în Ataraxia, stropindu-ne cu apă și râzând. Uluitor, coralii sunt de un albastru luminos, ireal ca florile de cactus și fosforescenți precum ochii extratereștrilor rebeli din filmul ”Dune”.  

Promy culege patru bucăți mici de coral albastru și, înainte să apuc să clipesc, îmi înmânează surâzând presse-papierul acolo la malul oceanului, simplu și direct, într-o atmosferă informală, fără niciun protocol (că urăște și el, la fel ca mine, festivismul). Unic, original, indestructibil. Are și o dedicație: ”From Crazy, Naughty Promy to God Created Disaster, Ile. With love” care se vede dacă plâng. Conține un microcip cu un soft încorporat care activează mesajul în anumite condiții: dacă plâng. Lacrimi de emoție, fericire, dor, milă, ispășire a păcatelor, dar nu și de stres, de exemplu, dacă mi s-a ars friptura sau am uitat să răspund unui mail. Tehnologie, nu magie. Promy nu lucrează prin magie. Presse-papierul se încarcă și funcționează numai cu lacrimile mele.

Îl sărut pe Promy, îl îmbrățișez și îi mulțumesc cu lacrimi în ochi (na că am început deja să-l încarc, să fie pregătit la nevoie), apoi ne întoarcem pe Pământ. Acasă, strâng presse-papierul în palmele umede de emoție, nu-mi vine să cred că-i al meu, mi se pare atât de frumos, dar și de fragil, mi-e și teamă să-l apăs prea tare, să nu se spargă. Dar Promy a zis că e ”unbreakable”. Vom vedea cât de curând. Coralul albastru din Ataraxia scânteiază în întuneric, ochii mari, negri, cu gene lungi, arcuite ai lui Promy devin și ei albaștri fosforescenți, până și ”Pendulul” de la plasa de țânțari pare acum o șuviță bleu-sidefată din părul unei sirene de pe Gliese. Promy nu se poate abține și-i face ochi albaștri de extraterestru rebel de pe planeta Dune pisicii care stă pe calorifer: ”Kiry-Kiry... Guru, I’m afraid you’ve been chosen.” Chiar așa e. Guru va primi funcția de Mare Gardian al Presse-Papier-ului cu Coral Albastru din Ataraxia. Se știe că eu pierd tot, de la fulare, mănuși și umbrele la bani și cercei. Doar n-o să-mi pierd și sufletul.

***

A doua zi totul se schimbă iar. Presse-papierul nu e bun de nimic. Vreau să dispară. Dacă nu se sparge, să dispară. Să dispară tot universul. Să nu mai rămână nicio particulă. Nimic, absolut nimic. Doamne, nu ți-a ieșit prea bine creația și, pe lângă asta, ne mai și zăpăcești cu ideile tale stupide, nebunești, care ne duc la dezastru. Dezastru, nebunie, confuzie, prostie? Parcă vroiam să fiu dezastru... Madame Dezastru. Nu, nu mai vreau. Ideile tale, Doamne și ale lui Promy sunt numai prostii: dragoste, rațiune, libertate, responsabilitate. Nu e nevoie de iubire, ura e suficientă, yahoo-ii ca noi cel mult pot să-și dorească sex, nu dragoste. Iubirea aduce numai suferință. O prostie romantică, cu debut, cuprins și deznodământ tragic. Un mit modern devastator pentru cuplu și familie. O obsesie, o dependență perversă care erodează sufletul și trupul mai mult decât ura. Iar rațiunea este unul dintre cele mai nocive lucruri. Yahoo-ii pot fi doar raționalizatori, nu raționali. Ei nu au nici gândire logică, doar magică, așteaptă minuni de la tine, Doamne. Se calcă în picioare să sărute moaștele și să umple de bale icoanele tale, se roagă să le moară dușmanii și să le meargă șpăgile. Nu pot evolua, rămân iraționali, orice ai face. N-ai decât să mai încerci. Pur și simplu, nu merge.

Iar științele, artele și educația (care îi plac așa mult lui Promy) nu fac decât să intoxice yahoo-ii, să le dea aspirații și așteptări false care le vor aduce multă frustrare. Nu trebuie să învețe cât fac 2+2, nu trebuie să citească prostii romantice ca să ajungă apoi să viseze, să gândească și să acționeze independent, să se elibereze prin iubire, știință, artă, imaginație, modele și/sau memorie. Yahoo-ii nu trebuie să gândească decât ce vor stăpânii și nu trebuie să simtă altceva decât iubire față de stăpân și ură față de dușmanii acestuia, ca să aibă o viață confortabilă de sclav. Școala ar trebui ori desființată, ori să devină foarte sumară și ideologizată, ori, și mai bine, să fie organizată ca școală-fantomă, mergând de la elevi-fantomă până la doctori-fantomă. Fabrică de diplome. Așa mințile yahooilor n-ar mai fi pervertite de idei și valori ca ale voastre. Ce să mai vorbim de responsabilitate (care este condiționată de primele valori)? Este o prostie și mai mare, o simplă chestie de PR: Miss X spune că va salva delfinii Calderon din Insulele Feroe, compania Y zice că va investi nu știu câte mii de dolari într-un proiect ecologist, deși ea poluează de milioane de ori mai mult și produce pagube mult mai mari la scară planetară.

Numai prostii. Derutați sărmanii yahoo-i. Stârniți tulburare. Pe marea majoritate, nici nu-i interesează, vă ignoră, dar pot fi câțiva perturbați care să ajungă să aibă aspirații, să se ia după voi și să devină ”mentally deranged”. Ăștia o să vă urască și mai mult. Eu vă urăsc! Voi nici măcar nu ați mâncat vreodată o broască râioasă, habar n-aveți de nimic. Vă urăsc! Urăsc și copiii! Am devenit, în sfârșit, normală? Să mă întorc la viața confortabilă de sclav? Mai bine. Sau, mă rog, mai puțin rău, cum zicem noi în România mereu. Să aleg răul cel mai mic. Dar viața confortabilă de sclav înseamnă mâncat păianjeni, gândaci, broaște râioase, porci cu sau fără diplomă, tone de căcat, posedare de fantome, implanturi și mutații de cyborg, procrearea unor noi ”aliens” în urma unor violuri repetate, și, într-un final, transformare în Zombie cu sau fără ”smiling face”. Mlaștina bântuită din care nu mai ieși nici trăgându-te de păr ca baronul Munchausen! Mă trec frisoane. Și îmi vine să vomit. Cred că rămân nebună.

Măcar din rațiuni estetice, dacă nu etice. Nebunia e frumoasă, restul îmi provoacă repulsie.

Iartă-mă, Promy! Iartă-mă, Doamne!

”Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Sfânta Evanghelie după Marcu, 9, 24).

***

Să râmân pe baricade când nu știu dacă mai cred? Nu mai cred cu adevărat nici în presse-papierul de cristal cu coral albastru din Ataraxia, de pe Gliese. ”Unbreakable”? Ce prostie! Și-a pierdut efectul antientropic. Nu mai cred în el, îl voi sparge chiar eu, cu mâna mea. De ce să-l spargă alții? Promy nu se opune, spune: ”fă-o”. Îl arunc, dar rămâne în aer. Parcă sfidează legea gravitației. Promy îmi sugerează să nu renunț, pot să-l lovesc și cu ciocanul sau orice altceva. Îndrăznește, așadar! Eu, eu să fac asta? Să-l lovesc direct? E mai rău așa decât dacă îl arunc. Să-l izbesc cu ciocanul? Să-mi sparg propria lume de vise? Îmi cam tremură mâna. Nu. Cel puțin deocamdată, nu.

Poate că tatuajul meu cu inorog negru (în stil tribal) ar trebui să mă inspire. Ca orice inorog adevărat, Bebe (botezat așa pentru că-l îngrijeam ca pe un bebeluș în prima lună după naștere, îl răsfățam și-l ungeam tandru și delicat cu Bepanthen, crema fină, potrivită și pentru un fund de bebe), știe să tragă vânturi cu aromă de trandafiri, ylang-ylang și iasomie. Tatuajul meu de sus, de pe spate e singura parte de pe corp pe care o iubesc. De fapt, cred că a fost un început de reîmprietenire cu corpul (pe care-l neglijasem în favoarea sufletului). Poate că trebuie să-mi fac și altele, să încerc să refac uniunea corp-suflet. Oricum, inorogul e simbolul libertății (n-are șa, n-are pinteni, n-are stăpân, nu e castrat, poate să zburde unde vrea), al inocenței, al puterii viselor și al solidarității cu cei aflați în suferință. Inorogii au darul de a alina durerea și de a păstra visele. Inorogul meu a fost cândva alb. Acum e negru pentru că a coborât într-o lume a mizeriei și a abuzurilor și s-a impregnat de suferința oamenilor de pretutindeni. Însă asta a fost alegerea lui și nu-i pare rău.

Ca să mă încurajeze, cum Pământul și Olimpul rămân la fel de motivante în continuare, Promy mă invită din nou pe Gliese, să-mi arate zăpada roz cu gust de căpșuni. Deschidem harta 7D de la iPhone 11 și ne uităm împreună la zăpada roz, moale și mătăsoasă, cu o temperatură de 30 de grade Celsius, pe care a creat-o el special pentru mine pe insula Pink. Sper că Pink de la Pink Floyd și nu de la vreo păpușă Barbie. Tehnologie, nu magie, bineînțeles. Zăpada roz seamănă cu o vată de zahăr cu căpșuni, e dulce și aromată, doar că nu e lipicioasă, mă asigură Promy. Așadar, ne teleportăm pe Gliese, facem câteva scufundări la recifurile de corali albaștri din Ataraxia, învăț să călăresc delfinii zburători, iar Promy se distrează să mă doteze cu aripi și coadă de pește. Sirenă, în sfârșit! Ei, dacă n-am și un tatuaj mare cu vultur, tot degeaba, dar Promy nu vrea să audă.

După ce înotăm și zburăm deasupra Ataraxiei, ne îndreptăm spre insula Pink. Un look destul de turistic și nicio legătură cu Pink Floyd: o insulă cu nisip fin, argintiu, ape turcoaz și plină de orhidee, cu corole multicolore și suculente din care sorb nectar, amețite de parfumuri, păsările colibri. În mijlocul insulei se află un spațiu circular destul de vast umplut cu zăpadă rozé. Aceasta, e, într-adevăr, moale și mătăsoasă, caldă (de 30 de grade, așa cum mi-am dorit mereu să fie), dar destul de consistentă (scârțâie sub picioare) și nu e lipicioasă. Are un gust delicios de căpșuni. Mi-e teamă că o voi mânca pe toată. Ne tăvălim în zăpadă și aruncăm cu bulgări pe care apoi îi înghițim. ”Let me take you down / 'Cause I'm going to Strawberry Fields / Nothing is real / And nothing to get hung about / Strawberry Fields forever.”

Deodată, Promy își pune brațele în jurul gâtului meu, își suflă bretonul, dându-l într-o parte, mă privește cu ochii lui negri migdalați, languroși, umbriți de gene lungi și strălucitori ca niște stele ce se sting, apoi îmi sărută ușor lobul urechii stângi și-mi șoptește:

– Suntem singuri în paradis. Să profităm. Nu ne vede decât Obama.

Cum? Aici, în insula asta roz de Barbie? Înainte uram rozul, dar acum tânjesc după el. Cred că încerc să găsesc o compensație, iar Promy și-a pus în cap să mă răsfețe. Nu știu exact, dar parcă ultima oară când am mai fost noi doi într-o ipostază intimă era acum câțiva ani, în infern. Cel mai inspirat loc, nu? Ne îmbrățișam și ne sărutam, încercând să ne protejăm reciproc: eu ca să-l feresc de bestia de vultur, aflată undeva în preajmă, iar el ca să mă consoleze pentru depășirea deadline-ului la un raport. Asta era pentru mine, atunci, de neconceput. Deadline-urile erau sacre. Și cred că mai sunt.

Mă uit la el, tresăltând de emoție și de dorință. E gol. Mă simt la fel de păcătoasă ca muritorul Acteon când a surprins-o pe zeița Artemis la scaldă, dar nu-mi pot desprinde privirea obraznică, profanatoare de el. Arată ca o statuie antică, corpul lui are o perfecțiune clasică. E înalt, solid, are un spate lat și puternic, mușchi proeminenți (dar nu exagerat de mari ca la culturiști), un fund tare și ispititor. Forța titanică a corpului său contrastează cu delicatețea trăsăturilor feței: o figură ovală, desăvârșită, părul bogat și mătăsos, un nas fin, buze pline și ochi adânci, melancolici, scânteietori ca niște supernove. Cicatricele (de la piept, unde a fost străpuns de piron și de la ficat, unde își înfigea ciocul bestia de vultur) îl fac și mai senzual: dezvăluie deopotrivă putere și vulnerabilitate, mai exact forța dăruirii, a abandonului și a sacrificiului. Îl privesc topită de poftă, e primul pe care l-aș mânca de aici de pe insulă, zăpada de căpșuni nu-i poate face competiție. O înțeleg cumva pe bestie, e irezistibil.

Dar el e o ființă divină, nemuritoare, superioară. Deși vorbeam cu el din copilărie (din vremea în care mă jucam ”de-a Promy”), mă limitasem să-l venerez, nu îndrăznisem mai mult niciodată. Cum să mă apropii eu de el? Cum să-l ating? Parcă ghicindu-mi gândurile, Promy îmi pune mâinile pe sâni, îmi mângâie sfârcurile și linge, înnebunit de poftă, zăpada roz rămasă pe ele, apoi mă sărută lung, răvășit de dorință, împletindu-și limba cu a mea într-o spirală dulce-aromată cu gust de căpșuni.

– Toată lumea pune mâna pe mine, îmi șoptește pierdut. Toți ticăloșii. Prefer să mă atingi tu. Ca să mă conving dacă sunt încă viu sau doar un cadavru putrezit. Poate ești un pic necrofilă și nu ți-e silă să mă profanezi.

Fără a-mi lăsa mult timp de reflecție, îmi mușcă încet sfârcurile și-și plimbă limba de-a lungul corpului meu până la vagin. Îmi soarbe ușor labiile și-mi masează delicat, dar ferm clitorisul. Gem de plăcere. Îi iau și eu penisul în gură, arzând de dorință, abia abținându-mă să nu-l devorez. Miroase a căpșuni. Sperma lui îmi curge în față, în valuri roz diafane. Are un gust delicios de spumă de căpșuni. De parcă n-ar fi deloc obosit și ar putea face dragoste fără întrerupere, Promy se aruncă din nou peste mine, mă sărută pe tot corpul, explorându-l ca pe o insulă exotică, neștiută și mă penetrează cu mișcări agile, unduitoare și precise de felină. Statuia e vie! Îl strâng în brațe puternic, neliniștită, speriată că se va risipi vraja, iar statuia va îngheța. Dar statuia rămâne fierbinte, îi simt respirația intensă, buzele pline lipite de ale mele, părul umed mângâindu-mi pleoapele și fruntea, mâinile calde îngemănate cu ale mele, cu degetele împletite. Ne tăvălim amândoi în zăpada dulce cu gust de căpșuni și ne topim de plăcere în rozul orbitor.

***

După ce am făcut dragoste cu Promy în zăpada moale, roz cu gust de căpșuni de pe Gliese, mă trezesc din nou în ”Camera 101”. Coșmarul cu omizile pe care-l am din copilărie, mai terifiant ca niciodată! Acum au apărut și figuri noi: nu e doar O’Brien, sunt și copiii de la fuckultate. M-au dezbrăcat, m-au întins pe patul de tortură și m-au legat în lanțuri. Îmi aduc omizi și alte insecte scârboase și mi le introduc în gură și în vagin. Copiii! Copiii mei... Se uită la mine cu aceeași privire de cățeluș. Inconfundabilă. E posibil? Orice e posibil. Malraux spunea că singurul lucru insuportabil este că nimic nu este insuportabil. Mă zvârcolesc de groază şi de scârbă. Corpul mi-e plin de varice purulente, din care intră și ies omizi la nesfârșit. Mă simt ca un cadavru umflat, colcăind de viermi, gata să plesnească... Vreau să plâng și nu pot. În cele din urmă, două lacrimi mi se scurg pe obraz. Borâtură de ”aliens”, terci de omizi storcite. Agonizez. Nu pot să rezist.

Nu mi-e frică atât de moarte, cât de descompunere. ”Stay human, not alive”, spunea Winston în ”1984”. Mi-am pierdut iar fața umană și nu am pe cine să chem în ajutor, nimeni nu-mi răspunde. Tăcerea Zidului îmi bubuie în urechi. Îmi sparge timpanele. Muzica s-a terminat. Fără muzică, nu mai există nimic. Stingeți lumina, mă orbește și mă rănește și ea! E atât de străină și de impersonală și totuși atât de puternică și năucitoare – ca lumina unui OZN. ”When the music’s over / turn out the light” . Nu mai aștept nimic, decât să se stingă lumina. ”The rest is silence”.

Și totuși, indiferent ce gândesc, Promy apare din nou, fără să-l chem eu. Aruncă săgeți laser din ochii albaștri fosforescenți ca ai extratereștrilor rebeli de pe Dune care îmi pulverizează lanțurile. Ține într-o mână presse-papierul cu coral albastru din Ataraxia. Cu cealaltă mână, mă ridică pe mine și mă ia în spate. Nu am putere să mă agăț de el, dar mă ține el. Apoi, deschide ușa și un miros intens, răvășitor îmi dilată nările: briza mării! De undeva, nu foarte de departe (poate de la terasă, de la Stuf), vin ecouri din ”The Doors”: ”Light my fire”. Reîncepe muzica? Inhalez adânc briza mării și mă avânt în ”Camera din Zonă”, în Vamă, în golfuleț, către cort. Nu știu de ce, nu doar ”Camera 101”, ci și paradisul pare destul de real.

***

Dacă tot m-a eliberat Promy din ”Camera 101”, mă voi revanșa. O să refac scena eliberarii lui in varianta Madame Dezastru: o compensație minoră, dar, cine știe, poate îi ameliorează trauma. Voi ucide vulturul, îi voi scoate pironul lui Promy din piept și îi voi rupe lanțurile. Promy îmi spune că nu pot săgeta bestia nici dacă e împăiată la muzeu, la cinci centimetri de mine. Apoi, nu pot să mă apropii de el și să-l eliberez pentru că pute mai rău ca grajdurile lui Augias și arată mai sinistru ca portretul lui Dorian Gray. Tot timpul s-a gândit numai la baie și la somn. Coma nu e somn. O baie, fie și în râul cu apa mlăștinoasă, poluată de Her (Heracle) când a curățat grajdurile lui Augias și a aruncat mizeria în râuri. Bun, încerc să mă apropii de vultur, chiar și așa. Tot pe loc, tot pe loc, să răsară busuioc. Un pas înainte și doi înapoi. Un pas înainte și doi înapoi.

Așa nu merge. Promy zace pe stâncă, cenușiu și umflat de parcă ar fi un cadavru în putrefacție, cu bestia înfiptă în ficat, sfârtecându-l și sugându-i sângele. Deodată, ochii mi se fac fosforescenți ca ai extratereștrilor rebeli de pe planeta Dune. Aruncă raze laser ucigătoare, iar vulturul e carbonizat. Voi foloi aceeași metodă pentru lanțuri și piron. Promy se prăbușește la pământ. Nicio reacție. Nu simte nimic, nu se mișcă. Parc-ar fi mort. Să-l trezesc cu un sărut ca-n poveștile Disney? Ridicol, nu? După ce m-am tăvălit cu Promy în zăpada roz cu gust de căpșuni de pe Gliese, orice e posibil. Să încerc totuși... La început nu se întâmplă nimic. După câteva minute de așteptare încordată, pielea lui Promy se face transparentă ca de cristal, sângele devine aur lichid, oasele perle, mușchii rubine, iar întreg corpul pare învăluit într-o aură cu irizări de curcubeu. În sfârșit! Șoptește: ”I-i-i-ph-ph-one 11”.

– Promy, ce ai făcut ca să reziști pe Elbrus?

– Mi-am folosit puterea imaginației.

– Ți-ai imaginat noul iPhone 11?

Ăsta e Promy. A înviat. Vorba vine. Cicatricea de la mușcătura bestiei și urmele pironului rămân. Și Iisus poartă stigmatele (urmele cuielor cu care a fost crucificat) în palmele și picioarele sale, chiar și în paradis.

Examen cu Big Brother. Vol. 1 IV. Singur cu 12 zei olimpieni și 7 miliarde de monștri

O ședință obișnuită la palat, în Olimp: Zeus, Hera, Hermes, Her (Heracle) și cu mine. Ronțăi bruschette Maretti si mă uit plictisit la sala imensă, luminată orbitor, împodobită cu coloane grecești corintice, statuile impozante ale lui Zeus și ale Herei, candelabre din aur, încrustate cu cristale Swarovski, covoare persane (!) roșii ca purpura, iar pereții și tavanul pictați în stilul renascentist, bogat și plin de culoare al lui Veronese. Picturile redau scene glorioase din viața măritului conducător: violurile asupra nimfelor, nereidelor sau muritoarelor, potopul, eveniment cu un unic supraviețuitor, fii-miu, Deu (Deucalion), imagini de pe Elbrus când stăpânul mă scuipa, îmi înfigea mai bine pironul în piept sau își mângâia mândru bestia de vultur care-mi sfârteca ficatul. Are cu ce să se laude. Am și acum cicatricele: în piept pe cea de la piron, iar în dreptul ficatului – urma ciocului bestiei. Parcă a fost ieri. Oricum, retrăiesc mereu coșmarul.

Îmi șterg cu un șervețel stropii de transpiraţie rece care îmi îmbrobonesc fruntea înaltă și picură pe fața mea prelungă, palidă ca de bolnav incurabil. Îmi aprind o țigară, trag adânc și beau o gură de votcă. Vreau să dispar, învăluit în fum, să nu-i mai văd. Bine că nu-mi pot zări ochii: sunt ascunși de bretonul filat, asimetric, lung până la bărbie și îndreptat cu placa. Și ce să vadă? Ochii mei sunt goi și triști, furia și revolta s-au stins de mult, reflectă doar o abisală, milenară epuizare, rezultat al unei frustrări continue. Oricum, sunt puțin fotofob, iar lumina asta atât de intensă și brutală mă rănește. În ciuda recomandărilor stăpânului, continui să vin îmbrăcat casual la ședință, la palat: cu tricouri Nike, blugi originali Levi’s, tociți, tăiaţi (inclusiv strategic, în spate, la fund), o eşarfă franjurată la gât şi adidaşi originali.

Zeus și Hera sunt îmbrăcați încă tradiţional, dar nu se mai simt nici ei confortabil în hainele lor largi și lungi. Stăpânul Olimpului se tot împiedică în ele când face vizite inopinate pe Pământ, iar lumea îl ia drept actor, măscărici ori vreun participant la un carnaval sau protest inedit. În acest moment, ambii stăpâni sunt inabordabili (dacă se poate spune așa, că nu știu când a manifestat vreunul dintre ei deschidere): se uită la televizor, la telenovela ”Suleyman Magnificul”. Telenovela continuă. Nu o să se termine niciodată. Cred că aș putea acum să-i fur sceptrul lui Zeus și să-l bombardez cu fulgerașe și nu-și dă seama, e complet transpus.

Her (Heracle) poartă, la fel ca Zeus, la palat cel puțin, haine tradiţionale precum blana de leu (din Nemeea), cu tot cu casca lui caraghioasă (din țeasta leului din Nemeea) şi este înarmat cu săgeţile muiate în sângele înveninat al Hidrei. Hermes e îmbrăcat și el ca mine sport, în blugi și cu tricou și e tuns scurt, aproape zero. Are o față rumenă, sănătoasă, simpatică, iar ochii vioi, albaștri-verzui, îi strălucesc. În general, privirea lui e veselă și prietenoasă, dar uneori se schimbă brusc, devine tăioasă și aruncă săgeți de gheață. Cred că privirea asta e redată și în imaginile omagiale decorative de pe pereți. A, uite-l chiar în fața mea: Hermes cu bestia de vultur și tăticuțu’. E surprins într-o ipostază eroică reprezentativă, în lupta cu monstrul: înecându-mă pe mine în bale. Era activitatea lui preferată. Scuipatul lui (cu o compoziție unică, brevetată, profesionist pregătit și perfect lansat) mă ardea mai puternic decât fulgerașele lui tati, îmi perfora fața și corpul ca niște raze laser și-mi lăsa cratere adânci peste tot. Mă trezea mereu din leșin, în ciuda eforturilor mele de a mă cufunda în întuneric și în liniște.

Zadarnic încerc să mă ascund în norii de fum, cineva mă observă, indiferent ce fac. Nu, nu Obama, ci unul dintre prietenii vechi. Cu un zâmbet larg, afabil, Hermes vine lângă mine, pe canapea, să-mi arate pe tabletă ultimul selfie al lui Kim Kardashian și filmul sharuit pe Facebook în care el însuși a participat la campania ”Ice Bucket Challenge” (strângere de fonduri pentru suferinzii de scleroză laterală amiotrofică (boala Charcot sau boala Lou Gehrig, boala lui Stephen Hawking) și pentru conștientizarea acestei maladii), primind o găleată cu gheață în cap. Ciocnim un pahar de votcă, în amintirea vremurilor de altădată. Se așază lipit de mine, presându-și corpul de al meu, gata să mă strivească. Îmi ia aerul, mă sufocă și nu am loc să-mi întind brațele și picioarele. Mereu am impresia că nu am aer destul să respir, spațiu suficient să mă mișc și sunt imobilizat. Poate că e doar un blocaj psihic... obsesia lanțurilor?

– Hei, Prometeu, ia uită-te, dragul meu, cum a ajuns lumea ta, uite ce au făcut oamenii cu darurile tale: rațiune, liber arbitru, imaginaţie, spirit inovator, ştiinţe, arte.... Plus focul pe care l-ai furat de la tati... Mai au un pic şi se distrug nu doar pe ei înşişi, ci întreaga planetă! râde Hermes, foarte entuziasmat de performanțele muritorilor.

– Poate te duci tu, Hermes, la conferinţă la Rio să salvezi măcar pădurea amazoniană...

– Lasă vrăjeala, Prometeu! Imbecilizaţi de fast-food, seriale TV, jocuri video şi muzică house, spălaţi pe creier de religie sau de ideologii ori subnutriţi şi exploataţi ca-n Africa... Du-te să vorbeşti cu ei să vezi dacă mai poţi purta o conversaţie! Şi nu citesc nimic în afară de horoscop sau de mesajele de pe reţelele de socializare. Asta în ţările dezvoltate! Pe vremea noastră nu era aşa!

– Cine îşi mai aduce aminte de tine, Hermes?

– Cine îşi mai aduce aminte de tine, Prometeu? Nici măcar în manualele de istorie antică nu mai figurezi. Nimănui nu-i mai pasă de tine. Ce zic eu, dacă te-ai duce acum la ei, nimeni nu te mai recunoaşte, darămite să-ţi fie recunoscători.

– Da, suntem doi nemuritori îngropaţi undeva în subconştientul oamenilor. Îngropaţi de vii!

– Cine e de vină, Prometeu? Eşti mulţumit?

– Foarte sa-tis-fuck-ut, într-adevăr. Mă rog, tehnologia şi ştiinţele au avansat foarte mult, dar cum sunt ele folosite, asta-i partea a doua. Ei, da, aşa e, Hermes. Am ajuns să-ţi dau dreptate.

Zâmbesc și eu în stil ”smiling face”, la fel de prietenos și apropiat, și ridic paharul ca să ciocnesc în cinstea lui Hermes.

– Ce faci, frăţioare, cum așa? Îi dai dreptate lui Hermes? se aude vocea ca un tunet a lui Her (Heracle). Păi, bine, măi, frăţioare, dar cine e de vină?  

– Eu! Mai bine nu le dădeam nimic, admit, zâmbind stupid.

– Cum? Vroiai să rămână doar cu ce le-a dat tăticuțu’? Ca să nu mai spun că deşteptul de fra-tu, Epi (Epimeteu), risipise şi puţinul dat de tati. Mai ţii minte ce le-ai dat, tati? Ce NE-ai dat, că eram și eu atunci muritor?

Zeus continuă să se uite la telenovelă netulburat, fără să-l bage în seamă pe Her. Hermes râde de se prăpădește, iar eu îmi păstrez surâsul de ”smiling face”.

– Ceva blană, colţi şi gheare? Asta vroiai pentru oameni? continuă Her tot mai indignat.

Zeus nu zice nimic (nici nu prea poate emite altceva în afară de onomatopee), e total absorbit de telenovelă, probabil acum se simte ”Sultan Suleyman Magnificul” și-și retrăiește prin el gloria de altădată. La fel ca Zeus, sultanul s-a luptat să-și conserve puterea prin orice mijloace, ucigându-și în acest scop chiar și copiii, pe Mustafa (moștenitorul tronului, acuzat de trădare pe nedrept, în urma uneltirilor Roxelanei-Hŭrrem) și pe Baiazid (revoltat împotriva sa). Cronos a procedat și el similar, înfulecându-și pruncii. Asta-i politica, ăsta-i sistemul. Măcar sultanul Suleyman a construit ceva, un imperiu, pe când Zeus nu știe decât să facă praf. Hermes continuă să râdă zgomotos și satisfăcut. Her se înfierbântă de mânie și izbește cu pumnul în masă, făcând să zboare serviciul de porțelan de ceai și de cafea, precum și paharele cu nectar și vin (mai puțin scrumiera pentru că o țin în brațe), iar eu îmi suflu bretonul și apoi spun încet, dar ferm, străduindu-mă să-mi păstrez zâmbetul de scenă:

– Da, blană, colţi şi gheare. Dacă ar fi fost mai atent frate-miu, Epi, era de ajuns pentru toţi. Ar fi fost un fel de animăluţe drăgălaşe și inocente. N-ar fi făcut rău nimănui, cu atât mai mult nu ar fi distrus planeta.

– Nişte fiare sălbatice, frăţioare! strigă Her.

Mă uit la el cu reproș, pe punctul a-mi pierde zâmbetul. De ce face scandal? De ce nu mă lasă în pace nici el? Îmi torn un nou pahar de votcă și-mi aprind o țigară, încercând să-l ignor. Îmi suflu bretonul lung care-mi acoperă fața și mă pregătesc să răspund. Să nu creadă prietenul și eliberatorul meu c-am rămas fără replică, dacă tot m-a provocat. Voi fredona un refren pe muzica din ”Imnul golanilor”:

      Mai bine animal decât trădător

      Mai bine ignorant decât plagiator

      Mai bine sălbatic decât exploatator

      Mai bine mort decât dictator!

Ce creativ sunt! Pe ăsta l-am produs ad-hoc. Uite că am reușit să-mi păstrez ”smiling face”-ul. Deocamdată. Hermes râde cu lacrimi, aplaudă și bate palma cu mine, iar Her spumegă de furie, în timp ce stăpânii urmăresc impasibili telenovela, fără a-și ridica privirea de la televizor. Telefonul (iPhone 10) al lui Hermes sună, iar el iese din încăpere, vorbind la mobil. Are un ton de apel cu Katy Perry, ”Roar”. Nici nu observasem înainte. Sau e nou?

– Nişte bestii drăguţe ca tine, continui, zâmbind chinuit. Apropo, şi tu arăţi ca o bestie, frățioare. Eşti penibil. Şi tu, şi tati. Luaţi-vă nişte haine normale ca mine și ca Hermes. Ne faceţi de râs. Iar pe tine, Her, o să te reclame Asociaţia pentru Protecţia Animalelor şi toate ONG-urile de mediu, dacă mai porţi haine de-astea de blană naturală, cu atât mai mult a Leului din Nemeea care era unicul exemplar din specia sa!

– Ce-ai, Promy, eşti dus? sare Her. Haide, eu ţi-am numărat paharele şi ţigările? Sau hainele de fiţe? Te-am bătut la cap că stai ore în șir să-ți întinzi părul cu placa în loc să lucrezi la noul iPhone 11? Şi nu te mai învinovăţi pe tine, tu ai oferit oamenilor ce ai avut mai bun. Tati le-a dat Cutia Pandorei, de acolo a ieşit tot răul şi s-a răspândit în lume.

– Nu mă interesează! Nu trebuia să se lase dominaţi de rău. Ei trebuia să stăpânească răul, nu Cutia Pandorei pe ei.

– Acolo, în cutie, era şi speranţa. Ai uitat? Sau tu ţi-ai pierdut speranţa, Promy?

– Ce-i aia?

– Ai uitat de speranță, Promy?!

– Ce-i aia? De ce mă faci să repet?! Am spus o dată și gata, lasă-mă-n pace!

Am spus o dată, de ce să mai repet? Asta e părerea mea și gata. Urăsc să repet ce am zis o dată deja. Trebuie să mă torturați nonstop pentru ca să vă spun de milioane de ori același lucru, pe care vi l-am comunicat de la început? Nu vă mai răspund nimic. Mă întunec la față. Zâmbetul de scenă dispare, înghițit de entropia atotdizolvantă din Cutia Pandorei. Noroc că bretonul îmi ascunde chipul. Speranță? Ce-i aia? Eu nu am văzut niciodată așa ceva în Cutia Pandorei. Dar poate că eram în stare de șoc și nu mi-am dat seama. Nu, așa ceva nu există, e doar o iluzie manipulatoare care ne ține captivi și activi în Matrixul ăsta sufocant și putred din jurul nostru. Cuvântul ”speranță” mă scoate din minți: ar trebui șters din dicționare. Eu nu am simțit decât disperarea devastatoare care m-a ros încet-încet până am ajuns o crustă de puroi și de jeg. Acum cu breton filat, blugi tociți și adidași originali. Nu există nicio compensație pentru viața mea futută. Și a miliarde altora. Îmi vine să-l strâng de gât pe Her, dar el mă privește cu niște ochi mari, albaștri din care a dispărut toată mânia de mai devreme și a rămas numai dragostea:

– Haide, frate, ce-ai păţit? Ce-i cu tine, Promy? îmi spune Her sincer îngrijorat.

– Am stat câteva mii de ani pe Elbrus, în lanțuri, cu pironul greu înfipt în piept, ficatul sfâşiat zilnic de bestia lu’... tati. Singur. ”Un coșmar din care nu mai pot să mă trezesc”, cum spunea Stephen Dedalus în romanul ”Ulise” al lui Joyce. Memoria. Istoria. Politica. Totul e politică. Totul se învârte doar în jurul raporturilor de putere. Putere abuzivă și omogenizatoare. Big Brother, sistemul, Zidul, ”another brick in the Wall”. Nu mitul ”bunului sălbatic”, ci yahoo-i, sălbatici agresivi, needucabili. Ăsta-i Pământul.

– Nu te mai lega de istorie și de memorie. Au ajutat să circule și povestea ta. Iar Stephen cred că zicea ”Istoria e un coșmar din care tot încerc să mă trezesc”. El măcar încerca.

– Am zis special. Și eu am încercat, dar acum nu mai pot. Ai văzut ce mi s-a întâmplat. Asta pentru că am vrut să-i ajut pe oameni. Şi tu mă întrebi unde-i speranţa? Crezi că eu mai speram ceva? Nu, Her, nu mai aveam nicio speranță! Iar viața asta futută nu mai mi-o dă nimeni înapoi. Nu există nicio compensație.

Cu ochii umezi, Her mă îmbrățișează strâns, cu căldură, strivindu-mi oasele. Mă sufocă și mă simt stânjenit. Ah, mă deranjează efuziunile astea sentimentale, cu atât mai mult la ședință, la palat.

– Cred că a fost absolut îngrozitor, frățioare! Mi se rupe inima de mila ta chiar și acum. Totuşi, tu nu ai cedat în faţa lui tati. Şi, ce chestie tare, am avut şi eu drum pe-acolo, am ucis vulturul şi te-am eliberat. Eu care eram muritor atunci! Să nu uităm nici detaliul ăsta. Te-a salvat un muritor, titane! De fapt, ți-am mai zis, tu erai liber deja, într-un anumit sens, în spirit cel puțin.

– Un spirit liber în comă, cum ți-ai dat seama singur, că eu eram incapabil să mai procesez ceva.

– Poate, dar eu ți-am rupt lanțurile, te-am scos din comă și am redeșteptat spiritul liber al umanității!

– Umanitate care pare acum uneori mai controlată, mai coruptă și mai abuzivă ca pe vremea lui tati. Și zona statelor aparent libere și democratice ca Europa sau SUA îmi subminează spiritul prin political correctness și relativism. Lumea liberă se autodistruge prin toleranță prost înțeleasă și indiferență față de propriile valori. Poate regreţi că m-ai eliberat... Şi eu regret multe acum.

– Nu, frăţioare, nu regret nimic, am făcut exact ce trebuia. Nici tu nu ai ce să regreți. Ţi-am reamintit asta ca să vezi că întotdeauna există o speranţă. Chiar tu ai fost speranța pentru noi, oamenii. Nu-mi place să te văd aşa debusolat. Tu eşti puternic. Ca un cavaler Jedi. Ce-ar fi să ne ridicăm săbiile de lumină şi să plecăm împreună la luptă?

– Haide, frate, scuteşte-mă de infuzia asta de gândire pozitivă, americană! Să salvăm lumea? Lumea asta?! Şi... noi, Jedi, ”războinicii luminii” sau ce?! Eu cu tine, cu Hermes şi cu Zeus?!

– Noi doi. Atât, Promy. Eu sunt Luke, iar tati e Darth Vader!

– N-aş mai mişca un deget să salvez lumea asta. E monstruoasă. Nu sunt 12 monştri ca în muncile tale, frăţioare, ci 7 miliarde!

Singur cu 12 zei olimpieni și 7 miliarde de monștri... Singur împotriva tuturor. Nu, nu e prima oară. Nici nu mai pot număra, am pierdut șirul episoadelor. Telenovela continuă. Ia loc, dezbracă-te, fă-te comod, uite, îți punem cătușe de firmă de la Hefaistos, aurite și cu cristale Swarovski, dacă vrei (că ești VIP), bea o bere cu aromă de pișat sau de borâtură, savurează un pic de popcorn cu sare din oasele tale pisate, pizza cu coaiele tale tocate sau noul Maretti cu gust de ficat crud, în sânge. Sau poate poftești să încerci noul pateu de ficat, porcule? Crezi că ai dreptate? Poate. Dar asta nu interesează pe nimeni. Oricum, ai dreptate, nu și drepturi. Tu NU ai niciun drept. Ține-ți ciocul! Îți zdrobim oasele și te facem praf. Praf și atât, nu praf de stele. Condimente pentru popcorn. M-am obișnuit. Dar sunt epuizat. Parcă m-am născut obosit. Mi-e scârbă. Și mi-e rușine: că am venit pe lume și încă trăiesc aici, pe Pământ. Dacă mă duc pe altă planetă, de exemplu, pe Gliese, dacă nu mă spune Obama, nici nu zic de unde vin, nici ce mi s-a întâmplat, nici ce se petrece acum. Nu vreau să știe nimic, mor de rușine.

Mă bucur că bretonul îmi acoperă fața, așa nu o să-mi vadă nimeni obrajii în flăcări și buzele tremurând. Her se uită la mine uluit și alarmat, totuși, cu o anumită înțelegere:

– Ce ai, Promy!? Ce spui?! Ai ajuns atât de cinic? Nu, nu cred asta. Înainte erai dispus să te sacrifici pentru oameni. Şi sunt şi eu cu tine. Forţa e cu noi!

– Unde vrei să mă trimiţi, frăţioare? În misiune umanitară în Siria? Lumea asta mă îngrozeşte şi să mă dezgustă. Să mă uit la ea cinci minute echivalează cu miile de ani de pe Elbrus. Dacă m-aş întoarce la ea, ar fi o tortură permanentă, mult mai puternică decât cea de dinainte, pentru că atunci mă luptam doar cu el, cu un tiran și cu mine însumi. Mă simţeam chiar bine să-l înfrunt pe el, eram mândru, nu mă lăsam îngenunchiat, abuzurile lui mă stimulau să reacţionez. Asta măcar la început. Durerea e mult mai mare acum pentru că e provocată de „oamenii” pentru care m-am sacrificat, fără să pun nicio condiţie. Poate că am fost prea fraier, în ciuda sau... tocmai datorită IQ-ului. Poate că sunt şi acum prea orgolios. Poate că am aşteptări nejustificate, de unde apare frustrarea asta sfâşietoare. Având în vedere că nu pot să mă sinucid, blestemul nemuritorilor, ce să-i faci, poate că o să mă criogenez, măcar să nu mai văd, să nu mai aud, să nu mai simt nimic...

– Mă sperii, frăţioare! Ce-i cu tine? Trezeşte-te! Să-ți dau o pungă de gheață în cap? Pentru campania ”Ice Bucket Challenge”, desigur.

– De ce mă chinui şi tu? Lasă-mă-n pace, Her! Nu mai pot, am obosit... M-am săturat.

– Nu pot să te las aşa! Trezeşte-te, frăţioare! Tati, dă-i tu, te rog, un fulgeraş peste ceafă să se trezească!

– Abia aştept, râde Zeus.    

S-a terminat episodul din ”Suleyman Magnificul”, acum tati e disponibil pentru înaltele sale îndatoriri. Abia așteaptă să mă izbească cu un fulgeraş peste ceafă. Dar nu-mi pasă. N-are decât. Nici nu clipesc. Îmi torn un nou pahar de votcă, îmi aprind o ţigară și suflu rotocoale chiar în fața stăpânului, în timp ce Her îmi stinge flăcările de pe spate cu dosul palmei.

– Lasă-mă în pace, Her! Lasă-mă şi tu, Zeus! Mi-am plătit cu vârf și îndesat datoriile faţă de tine. Deși, de fapt... ce datorie? Era exact invers: tu trebuia să-ți ceri iertare, nu eu. Încă mai aștept să o faci... chiar dacă știu că nu e nicio speranță. Și termină cu fulgeraşele! E ridicol. Îmi strici coafura şi tricoul Nike. Am stat o oră jumate să-mi întind și să-mi aranjez părul. Nu prea mult comparativ cu prinţesa Kate a Marii Britanii care petrece zilnic cinci ore coafându-se. Eu sunt mai expeditiv. Oricum, Her, nici nu e corect să ne băgăm noi în viața oamenilor. Trebuie să păstrăm distanţa, să nu influenţăm... Oamenii își guvernează singuri planeta acum. Trebuie să respectăm libertatea lor de alegere.

– Promy, şi data trecută ai intervenit. Iar libertatea de alegere uneori nu e folosită cum trebuie. S-a ajuns la dictatură și prin alegeri libere.

– Data trecută când am intervenit a fost cândva, demult, la începuturile umanității, frățioare. Acum nu mai e cazul. Pământul e al oamenilor.

– Oare? Aparține, într-adevăr, oamenilor, frățioare? Sau numai unora dintre ei? Și mai ţii minte de ce ai intervenit data trecută?

– Din spiritul de justiţie. Din imboldul de a-l înfrunta pe tati pentru că se purta cum se purta. Din dorinţa de a gândi și a acţiona independent.

– Atât?

– Ce vrei să-ţi spun, Her? De fraier? De prost?

– Mă minţi pe mine sau te minţi pe tine? De ei de ce nu zici nimic, Promy? Nu ţi-a păsat deloc de ei, au fost doar pretextul pentru a-l înfrunta pe tati?

– Nu, Her, nu au fost doar pretextul. Ei bine, recunosc, mi-a fost milă de ei, când i-am văzut așa cum i-au lăsat Zeus şi frate-miu, Epi: goi şi slabi în faţa viscolelor şi fulgerașelor lui tati. Erau atât de vulnerabili, nu aveau nici măcar blană, colți sau gheare... Ar fi dispărut cu toții la primul viscol. Iar eu nu vroiam, oricum, ca ei să se limiteze la blană, colți și gheare.

– Vezi, ți-a fost milă, iar mila înseamnă dragoste.

– Bine, Her, recunosc, spre ruşinea mea, aşa e.

– Da’ de ce spre ruşinea ta? Dragostea nu e o ruşine, ci ţi-a dat putere. La fel şi lor.

– Am fost un prost. Un prost sentimental. Dar, în legătură cu aşteptările, te înşeli.

– Ce, vroiai să-ţi ridice statuie şi să-ţi dedice imnuri de slavă? La urma urmei, au făcut-o şi p-asta.

– Nu, nu am cerut ode, nu vroiam decât să-mi spună povestea, recunosc, asta mă bucura şi-mi aducea un strop de alinare, mai ales când eram pe Elbrus. Dar știi, Her, nu vroiam doar ca ei să supravieţuiască. Nici să evolueze oricum. Vroiam să fie oameni, nu monştri (după chipul și asemănarea zeilor). Iartă-mă, Her. Iertaţi-mă şi voi, monştrilor.

Mai beau o gură de votcă și-mi sting țigara în scrumiera plină vârf, de dă pe-afară. Ia uite, jos sub masă e chitara mea. Ce-ar fi să cânt ceva? Îmi mușc buzele, îmi suflu bretonul (destul de slab, nu mai am putere), îmi dreg vocea (ușor răgușită) şi mă apuc să cânt melodia lui Vali Sterian: „Doamne, vino Doamne! / Să vezi şi tu ce-a mai rămas din oameni!”. Melodia asta îi plăcea și lui Ile, prietena mea de la București. Ce-o mai face?

– Ce ai, mă, frăţioare, cânţi chestii de-astea subversive cu tati de faţă? Știi că are alergie la competiție! Dacă aude de Dumnezeu, începe iar cu fulgeraşele, râde Her.

– Care competiție, Her? Mă tem că nici concurența nu e prea prezentă pe piață. Are un share cam mic. Unde e Dumnezeu? O întrebare retorică. Iar Iisus, să fim serioși, a stat pe cruce câteva ore, în timp ce eu eram condamnat pentru eternitate. Dacă ar fi să comparăm, ar fi ceva de genul: o amendă versus un holocaust. Am o gură prea mare? Asta e, eu întotdeauna am spus ce-am avut de spus. Spre deosebire de cei 7 miliarde monștri.

– Promy, nu mai generaliza și nu mai eticheta! Când erai tu  demonizat, nu-ți plăcea.

– Chiar şi tu te-ai cenzurat când ai fost sclav la Euristeu. L-ai pupat în cur pe dobitocul ăla. Poate i-ai făcut și vânt cu frunza de palmier.

– Poate cu frunza de viță de pe sculă! Ce ai, mă, frățioare?! Da, bine, și eu sunt un monstru. Sunt un monstru care te-a salvat pe tine. Iar eu sunt convins că am făcut bine ce am făcut. Și tu ar trebui.

Fața îmi arde, stropi de transpirație mi se preling pe frunte și pe obraji. Tâmplele îmi zvâcnesc, inima mă înțeapă, ficatul mi se zbate în ghearele bestiei, gata să-mi țâșnească afară. Îmi suflu bretonul de zece ori la rând, întâi mai slab, apoi din ce în ce mai puternic. O gură de aer! Inspiră! Expiră! Inspiră! Expiră! Inspiră! Expiră! Iau apoi din nou chitara și încep să cânt ”Let it be”: ”There must be an answer / Let it be”. Două lacrimi fierbinți se scurg pe chitară. Acum e prea târziu să le ascund sub breton.

– Her, iartă-mă dacă ți-am zis ceva nepotrivit. Iartă-mă pentru tot ce-am spus, dar trebuia s-o fac. Hai să luăm chitara și să mergem să ajutăm monştrii să redevină oameni!

– Super! Pentru început du-te să vezi ce face Ile, prietena ta de la București, care-ți strică ție sistematic imaginea (de parcă tu singur n-ai fi de ajuns) și mie somnul de frumusețe (prin ședințele ei de vineri la două noaptea)! Că tot n-ai mai frecventat de mult ședințele.

– Știi ce, chiar mă gândeam la Ile. Bine că nu e vineri azi! Uite, mă teleportez chiar acum. Pariez că mă pune să fac mișcare, adică mă târăște până la mama dracului, pe jos, până la minimarketul din fața blocului unde nu au nici măcar Maretti!

Examen cu Big Brother. Vol. 1. III. Un spirit liber în comă

Acum 7000 ani

Nu am simțit nimic când mi s-au scos lanțurile și când mi-a fost smuls pironul din piept. Vulturul străpuns de o săgeată zăcea la picioarele mele. Aveam halucinații? M-am văzut ca prin vis ridicat de pe stâncă și dus pe brațe până jos, într-o poieniță. Mâinile vineți, înțepenite, picioarele deformate, cu unghiile crescute haotic ca niște rădăcini gigantice, ochii goi, înfundați în orbite, fața pământie, cu puf alb în obraji și oasele ieșindu-mi prin pomeți, corpul plin de plăgi cangrenate, contorsionat sălbatic. Complet pietrificat. Parcă aș fi o bucată din stânca asta sau stânca asta e o bucată din mine. Nu pot îndoi măcar un deget. Murdar. Ce murdar? Împuțit. Cruste de jeg solzoase ca de balaur, pe care nu le mai curăță nici potopul. Cred că mai mult cântărește jegul decât mine. Sunt o legumă mutantă de patruzeci de kile, din care cincizeci înseamnă doar jegul. Mă pricep la calcule, eu am inventat matematica. Dar cine dracu’ mai e și ăsta cu blana aia de leu și casca aia caraghioasă (dintr-o țeastă de leu) și ce vrea de la mine?

– Prometeu, ești liber! strigă vesel ciudatul cu casca și blana de leu.

Nu răspund nimic, îl privesc cu un aer rătăcit. De fapt, vreau să spun ceva, dar nu-mi pot descleșta fălcile înțepenite.

– Ai auzit, Prometeu? Ești liber! Gata, s-a terminat, am omorât vulturul. Ești liber, repetă el, pe același ton entuziast.

– P-p-p-prea t-t-târ-zi-zi-u, reușesc, în sfârșit, să bolborosesc, după eforturi titanice.

– Poftim?

– P-p-p-prea... încerc să vorbesc, dar mă înec.

– Ce spui tu, Prometeu?

– P-p-p-prea t-t-târ-zi-zi-u, mă străduiesc să repet.

– Cum adică prea târziu? Eu am bătut atâta cale ca să te salvez, mi-am riscat viața pentru tine! Ce dacă Zeus e taică-miu, mă poate pedepsi la fel de rău ca pe tine.

Vreau din nou să vorbesc, dar văd negru în fața ochilor și mă cufund în abisurile uitării. Am o nevoie insațiabilă de somn, aș vrea să dorm, să nu mă mai trezesc niciodată. Dar ciudatul ăsta cu cască și cu blana de leu nu mă lasă în pace, și-a pus în cap să mă resusciteze cu orice preț. E târziu, e prea târziu, ce nu-nțelege? Mă stropește cu apă, ca să-mi revin. Apoi încearcă să-mi dea să beau ultimele guri de apă rămase în butelcuță, dar nu reușesc să înghit mai nimic, mă înec, tușesc și scuip.

– Da, mă, tati mă poate pedepsi la fel de rău ca pe tine, reia eliberatorul meu cel bizar, când vede că dau vagi semne de viață.

– N-n-nu l-l-la f-f-fel, am șoptit. C-c-câți-v-va a-a-ani. T-t-tu e-e-ești m-mu-mu-ri-ri-tor.

– Câțiva ani aici, o eternitate în viața de dincolo! Ce, crezi că numai tu ești nemuritor? Din păcate, eu zic că și noi suntem condamnați la nemurire și nu scăpăm niciodată. Nu-i nimic, nu-mi pare rău că te-am eliberat. Ei, poate că se va îndura de mine, e, totuși, tati! Ironia sorții, nu, ha-ha-ha?

– T-t-tu e-e-ești f-f-fi-fi-ul lui Ze...?!

– Da, sunt Heracle, fiul lui Zeus, momentan sclav al lui Euristeu, cel mai stupid, fițos, rău și laș rege! izbucnește Heracle în râs.

– M-m-mai r-rău c-ca t-t-ta-ta-ti...?

Cu spiritul lui de observație inegalabil, Heracle remarcă imediat că tot ce îmi spusese mai devreme avusese cumva darul să-mi trezească interesul și să mă resusciteze, așa că se hotărăște să continue. Parcă ochii mei începuseră să prindă culoare, chiar dacă foarte vag, iar corpul meu pare, în continuare, un pietroi mutilat, ciuruit și murdar de excrementele bestiei de vultur. Heracle își plimbă necruțător privirea ageră și iscoditoare asupra mea. Noroc că sunt obișnuit să fiu disecat, nici nu mă interesează. ”Uluitor! Cât de mic a ajuns marele Prometeu! Parcă n-are mai mult de 40 de kile, din care grosul e jegul, evident. Și casca mea e mai grea.”

– Ha-ha-ha, fiul lui Zeus și sclavul lui Euristeu! râde Heracle. Bine că am simțul umorului! Îți povestesc imediat toată tărășenia. Dar hai să-ți dau mai întâi o gură de nectar, ca să te întremezi.

– N-n-nu, m-m-mi-e g-g-grea-ță.

– Atunci niște vin bun, vechi de la Chiron centaurul?

– N-n-nu, d-d-doar a-a-p-pă...

Apă! Mi-e sete. Aș putea bea apa dintr-un ocean întreg de lacrimi nevărsate niciodată. Un ocean latent de lacrimi reprimate, înghițite cu forța, suprimate din start. Nu vreau să mă vedeți plângând. Nu vreau să mă auziți urlând. N-am făcut-o niciodată, m-am abținut mereu, n-am vrut să vă dau satisfacție. Iar acum ochii mei sunt uscați și goi. Focul meu m-a ars și m-a făcut scrum. Baie! O baie imediat! Să mă cufund gol în apa limpede. Să uit tot și să ies de acolo renăscut. Tânăr, frumos, curat ca lacrima.

– Îți aduc acum de la izvoraș, deși să știi că nu sunt sigur că e cea mai bună alegere: e cam poluată, continuă Heracle. Eu am curățat grajdurile lui Augias, aruncând mizeria în râu și deversându-i cursul. Nu e tocmai ecologic ce-am făcut, recunosc, dar e practic. Nu știu sigur dacă râul lui Augias e afluent al râului de aici, mi se pare însă că gunoiul a ajuns până la tine. Parcă se pișă și toți centaurii în râul ăsta! Ei, nu-i nimic, apa e un pic maroniu-gălbuie. Ha-ha-ha, fiul lui Zeus, sclavul lui Euristeu și gunoierul lui Augias! Fac pe mine de râs. Îți povestesc imediat.

– O-o-ori-ce v-v-vrei t-t-tu.

Apă! Baie! De când mă știu, am făcut cele mai bune alegeri, așa că recidivez. Adu-mi apă din aia maroniu-gălbuie, infestată de balega din grajdurile lui Augias și de pișat de centauri. Ah, jegul ăsta sufocant, mai mare decât în grajdurile de care vorbește băiatul ăsta... Ar putea contamina toată lumea. Dar, de fapt, nu contează. Nimic nu mai contează.

Heracle se duce la izvoraș și se întoarce în câteva minute cu o sticlă plină cu apă nămoloasă. Mă ajută să mă ridic într-o rână.  Încerc să beau câteva înghițituri, dar mă înec. Rămân doar cu puțin noroi pe buzele vinete și crăpate de ger. Nici nu-i simt gustul. Apoi mă prăbușesc iar în valul înalt de iarbă, smălțuit cu clopoței de munte. Heracle suspină adânc, mă privește cu milă și mă mângâie pe frunte. Scoate o cârpă din dăsagă, o înmuie în apa maroniu-gălbuie și îmi șterge rana de la ficat, de la piept (de unde-mi scosese pironul) și fruntea. Nu scot niciun sunet, nici nu mă mișc. Parcă aș fi mort. Heracle scotocește din nou în dăsagă și găsește o pătură gri, veche, scorojită cu care mă învelește. Se așază lângă mine și începe să-mi povestească toată istoria lui. Povestea, deși relatată amuzant, nu reușește neapărat să mă înveselească, cât să mă trezească la viață. La un moment dat, îl întrerup și îi cer apă mlăștinoasă, pe care o beau cu greu, înecându-mă și scuipând, dar fără să renunț, până la sfârșit.

– Nu pot să cred, frățioare, că nu te bucuri că te-am eliberat, zice Heracle, ștergând ușor stânjenit marginea de sus a butelcuței după ce băusem eu.

– E c-c-cam t-t-târ-zi-zi-u, vorbesc cu greu, dar hotărât să-i spun ce am pe suflet.

– Mai bine mai târziu decât niciodată, răspunde Heracle.

– M-m-mai târziu e prea târziu. Nu-mi mai pasă de nimic, mă străduiesc să vorbesc, forțându-mă să-mi controlez mușchii faciali, limba și gândirea.

– Nici de principiile tale? I-ai cedat și lui tati? I-ai cerut iertare?

– Lui tati? Niciodată! La început nu i-am cedat pentru că așa am vrut, apoi pentru că, deși nu mai vroiam, mi-am impus să fac asta, crezând că așa e corect, iar, la sfârșit... adică în ultimele mii de ani, din inerție... N-am cedat, dar la un moment dat nu mi-a mai păsat. N-am mai simțit nimic, am intrat în comă. Am fost în comă câteva mii de ani. 

Surprins eu însumi de cuvintele mele care se înlănțuie (ah, iar, ce cuvânt blestemat!) tot mai cursiv, mai coerent și mai rapid, mai beau o gură de apă și reiau dezlănțuit, abandonându-mă torentului vorbirii proaspăt redescoperite și tremurând în același timp de teama de a nu fi întrerupt:

– În comă. Starea aia când vezi totul de la distanță, dar uneori cu o precizie monstruoasă, o claritate înspăimântătoare, și fiecare detaliu ți se dezvăluie hipertrofiat și ostil. Când viața ți se pare iluzorie. Când ești pur și simplu anesteziat. Când acționezi doar din rutină și inerție. Când faci eforturi supraumane... supratitanice pentru a realiza cel mai mic lucru: să îndoi un deget, să înghiți, să mesteci, să respiri. Când spui aceleași replici pe scenă la nesfârșit și-ți păstrezi zâmbetul ăla fals și stupid numai pentru că spectacolul trebuie să continue.

– Știu ce vrei să spui, și eu am avut starea asta, după ce am făcut nebunia aia, când mi-am... u-u-u-cis copiii. Asta a pus-o la cale Hera, din gelozie, mă urăște că sunt bastardul lui Zeus. Dar eu m-am simțit vinovat și am acceptat să fiu sclav la Euristeu ca să ispășesc păcatul ăsta cumplit, răspunde Heracle, întunecându-se la față.

– Vezi? Puteai să mă lași acolo, pe stâncă, în lanțuri. Nu era nicio diferență. E prea târziu.

– Vai, frățioare, nu pot să cred că spui asta! Niciodată nu e prea târziu.

– Ba da. Ia încearcă să stai tu măcar o lună înlănțuit pe Elbrus, cu pironul în piept, cu bestia de vultur înfiptă în ficatul tău, în ger și viscol. Complet neajutorat. Singur, absolut singur. Complet abandonat. Pentru totdeauna. Fără credință, fără speranță, doar cu durerea ta incomunicabilă. Până și pe... tati l-am văzut o dată la o mie de ani, asta dacă își amintea de mine. De fapt, nu cred că a mai apărut deloc în ultimele mii de ani. La început, în primul an, venea des, de multe ori împreună cu Hermes să-mi aducă alinare: să mă scuipe, să verifice dacă pironul din piept e bine instalat sau să-mi arunce un fulgeraș peste ficatul zdrobit. Era distractiv. Când m-a adus aici, m-a dezbrăcat, mi-a instalat pironul și lanțurile cu ajutorul lui Hefaistos, iar apoi și-a chemat bestia de vultur. Făcea pe el de râs. La fel și Hermes. Mă rog, Hefaistos a pus în practică execuția, dar nu era așa de entuziast. Eu mă străduiam să mă țin tare, să nu scot un sunet, dar eram confuz și muream de rușine și de frică. Eram sigur că totul s-a sfârșit, deși nu vroiam să recunosc și să arăt nimic. Lui tati și lui Hermes le plăcea showul, dar, treptat, s-au plictisit și ei. Mai ales tati. Era și incomod să străbată atâta distanță doar ca să se distreze un pic cu mine.

Mă opresc, uimit din nou de propria mea avalanșă verbală și de descărcarea mea, fără să mă mai gândesc la consecințe (dar ce putea fi mai rău?). Vorbind de... tati, simțisem impulsul de a mă strâmba de dezgust, dar mușchii faciali nu mă ascultau, iar fața mea își pierduse, oricum, orice mobilitate și expresivitate, cu excepția unei grimase de cadavru în putrefacție, cu obrajii supți, ochii adânciți în orbite și gura crispată, întredeschisă, colcăind de viermi. Trebuie să vorbesc acum, până nu e prea târziu și mă găsesc din nou în lanțuri, așa că fac eforturi să continui, deși îmi e silă:

– Tati nu a înțeles niciodată ce am făcut. El nu gândește ca noi, ci doar în termeni de putere, control și frică. A fost extrem de uimit că l-am sfidat. În concepția lui, ce am făcut reprezenta o încercare de a-i submina autoritatea pentru a-i lua locul în fața zeilor și a muritorilor, a deveni noul Zeus. Crede-mă, Heracle, ultimul lucru din lume pe care mi l-aș fi putut dori era să fiu ca el. Dar el percepea totul ca pe o luptă pentru putere cu intrigi de culise. Așa e el. Iar eu am acționat din dragoste. Am fost pedepsit pentru că iubesc. Oamenii. Și n-am cerut absolut nimic în schimb. Dimpotrivă, am oferit totul și m-am sacrificat. Dar el nu poate să conceapă asta, de fiecare dată când încercam să discut cu el, vorbeam cu Zidul. Ce să priceapă un dobitoc tupeist, fițos și lacom, care nu era în stare să deosebească două ambalaje la Mecona și care condamnase specia umană la extincție? Nu doar dobitoc, ci și plin de ură. Știi, asta mă sperie cel mai mult, chiar și acum. 

– Hei, ai grijă cum vorbești, e, totuși, tati, sare Heracle. Mie, sincer, Euristeu, stăpânul meu, mi se pare mai rău.

– Atunci de ce m-ai mai eliberat? Ce părere credeai că am? Asta-mi dă frisoane mai mari ca bestia de vultur a lui tati: prostia delirantă și plină de ură a puterii. Încă mă șochează, nu m-am obișnuit. Din păcate, nu prea avem cum să o controlăm. Stăpâni ca... tati ne etichetează drept nebuni, ne culpabilizează pentru tot ce se întâmplă (real sau nu) în lume, ne acuză că vrem să le luăm locul, să fim ca ei și ne torturează în mii de feluri, la nesfârșit, dincolo de orice limită, ca să ne facă precum ei. Oribil și absurd! De ce mă chinuiești ca să fiu ca tine, stăpâne?! Nu am ce să-ți mai explic, dar eu nu vreau să fiu ca tine! Refuz și acum!

Cu ochii în lacrimi, Heracle mă îmbrățișează cât poate de ușor, ca să nu-i facă rău corpului meu și așa chinuit și mutilat. Mă trezesc și eu cu ochii șiroind de lacrimi. Nu se poate, eu și Heracle plângem? Oare ne vede cineva? Și ce dacă? Nu mai vreau să mă ascund. Să mă vadă toți. La urma urmei, ce am eu de ascuns? Corpul și sufletul meu au fost mereu expuse în fața tuturor, strânse în chingi, disecate, pipăite, violate și devorate. Să mă cufund în oceanul de lacrimi reprimate, să mă curăț de mizerie, să mă mângâie, să-mi șteargă și să-mi aline rănile din trup și din suflet... Nu, e imposibil... lacrimi? Să le gust să văd dacă sunt reale? Dar mai știu eu gustul lor? Încă mai simt? Sunt încă viu?   

– Păi cum așa, frățioare? Și tu ai crezut asta? rostește Heracle cu glas sugrumat, tremurând de milă pentru mine și, în același timp, de furie și revoltă față de... tati.

– Am făcut eforturi disperate ca să nu cred asta, șoptesc. Disperate... Am luptat atâta timp nu numai cu el, ci și cu mine însumi!

– Păi, da, frățioare, tu chiar ai făcut ceva, spune Heracle emoționat, strângând butelcuța gata s-o spargă. Și cred că ești primul care a făcut. Ai dat un semnal, un exemplu, ai creat un precedent. Acum, chiar și sclavii ca mine... ha-ha-ha pot să viseze la libertate. Tu ai fost primul care te-ai eliberat. Nu doar pe plan mental. Ai și acționat. Tu l-ai înfruntat pe tati. Le-ai oferit oamenilor o șansă nu doar să supraviețuiască, ci și să evolueze. Să fie altfel. Le-ai dat sentimente și rațiune, științe și arte, focul... I-ai iluminat și i-ai inspirat. Prin curaj, libertate, responsabilitate, spirit inovator, dragoste, autosacrificiu. Tati a vrut ca oamenii să rămână animale lipsite de orice apărare, fiare sălbatice, sclavi care se târau în fața lui. Tu nu ai suportat asta, ai vrut ca oamenii să zboare. Tu, chiar și în lanțuri, erai liber.

– Atunci de ce ai omorât bestia de vultur, mi-ai smuls pironul din piept și mi-ai scos lanțurile... chit că nu am observat?

– Păi, erai liber, dar simbolic.

– Și de ce nu m-ai lăsat în lanțuri, cu libertatea simbolică? Poate că nici n-ai mai văzut lanțurile, se dizolvaseră singure, așa liber eram.

– Nu știu, mie mi s-au părut destul de reale și am vrut să ți le scot. Poate că mi-a fost milă de tine.

– De un spirit așa liber?

–  Un spirit liber în comă.

Oftez adânc și mai cer o gură de apă, dar mă înec cu ea. Am gura înfundată de nămol. Totul se învârtește cu mine. Mereu strâns în lanțuri, străpuns de piron, sfârtecat de bestie. Mereu cu pumnul în gură și buzele strivite. Ciocu’ mic, Prometeu! Ține-ți gura! Ce mai vrei, măi, animalule, hoțule și mincinosule, porcule și ticălosule, trădătorule și violatorule? Ești vinovat pentru toate! Târăște-te în genunchi și cerșește îndurare! Încerc să te ignor, stăpâne, să mă fac că nu aud. Îmi vine să urlu. Aș urla de s-ar cutremura pământul și ar exploda tot universul. Dar mă străduiesc să mă abțin. Parcă m-am născut în lanțuri. Sunt numai o crustă groasă de jeg și de puroi pe care o poți spulbera dintr-o suflare. Atât a mai rămas din mine.

– Ca un spirit practic ce sunt, mie mi s-a părut că asta... coma e indusă de lanțuri, așa că ți le-am scos. Dacă vrei, ți le pun la loc, continuă Heracle.

– Fă ce vrei, oricum, nu-mi prea pasă. Iar oamenii pentru care m-am sacrificat m-au uitat primii.

– Nu e adevărat, frățioare! Eu cum am știut de tine? Și ca mine sunt mulți alții. Unii chiar ți-au dedicat poeme și piese de teatru, ți-au făcut basoreliefuri sau te-au reprezentat pe amfore. Povestea ta n-a murit.

– Nici nu poți să-ți imaginezi... Zilele de tortură continuă. Nopțile înghețate, fără lună și stele, când mă simțeam atât de singur, condamnat pentru totdeauna. Cu mâinile și picioarele degerate, țurțuri încâlciți în barbă și în păr și sufletul pustiit. Sălbăticit. Eu, care iubeam așa de mult civilizația... Mă uitam adeseori hipnotizat la focurile din vale pe care chiar eu le aprinsesem și a căror flacără nu ajungea până la mine să mă încălzească. Atât de aproape și totuși așa de departe, inaccesibile... Sfîșiat de dor și de frustrare... Singurul lucru care mă făcea să rezist și-mi aducea alinare era gândul că cineva, un om oarecare, de oriunde din lumea asta, ar putea spune povestea mea. Chiar atunci.           

Heracle tresare, cutremurat de milă, gata să scape butelcuța din mână. Blana de leu îl încinge, casca îl strânge și îi vine s-o arunce. Îmi simt din nou ochii umezi. Gândul că cineva își aduce aminte de mine și-mi spune povestea mi-a dat, într-adevăr, putere. Am suportat atâta injustiție! Nu înțeleg cum am putut să îndur. Condamnat fără judecată la tortură veșnică pentru că iubesc și am vrut să ajut. Iar cei care urăsc, ucid și distrug primesc premii, medalii și diplome, șpăgi și palate. Și totuși nu eu am greșit. Nu eu trebuia să-mi cer iertare, ci tu, stăpâne. Mai bine o crustă de jeg și de puroi decât să fiu ca tine. De fapt, nici nu ești stăpânul meu, te-am renegat de mult. Va veni o zi când muritorii nu te vor mai recunoaște nici ei de stăpân. Atunci va fi sfârșitul puterii tale. În ziua în care oamenilor nu le va mai fi frică de tine. Și pe mine ai încercat să mă sperii. Cu toate scamatoriile tale, trucurile tale de doi bani, efectele tale speciale ieftine: tunete, fulgere, cutremure, întuneric, furii, frig, lanțuri, piroane și bestia ta antropofagă. Dar eu mi-am învins frica.

– Ah, frățioare, dacă aș fi trăit acum mii de ani când ai fost tu înlănțuit, aș fi venit la tine, indiferent ce s-ar fi întâmplat, spune Heracle cu glas întretăiat, strângându-mi ușor mâna subțire, vineție, numai jeg și os, înțepenită într-o postură stranie, contorsionată. Să-ți aduc o gură de apă, fie ea și maroniu-gălbuie, dintr-un râu poluat. Să-ți șterg fruntea. Sau măcar să vezi o altă față pe-acolo. Una mai umană. Nu numai monștri. N-a fost să fie. Oricum, povestea ta a trecut din gură în gură, e vie și inspiră oamenii.

– Da, asta era singura mângâiere, deși nu puteam ști sigur. Povestea, memoria, istoria... Dar, la un moment dat, nu m-am mai gândit nici la asta. Am obosit. Sunt atât de obosit, încât aș vrea să dorm și să nu mă mai trezesc niciodată... Lasă-mă să dorm, Heracle! E singurul lucru pe care mi-l mai doresc. Dacă mai apuc... Poate voi fi înapoi pe stâncă, înlănțuit, în următoarele zece minute.

Mă opresc brusc, închid ochii și suspin adânc. Am zece minute de libertate și le irosesc? Aș putea face o baie în izvorașul plin de balegă și pișat de centauri, dacă mă ia Heracle în brațe, că nu mă pot mișca, nu pot nici să clipesc. Da, interesant, sunt liber, dar imobilizat în continuare. Aș putea bea un pahar de nectar împreună cu Heracle, ca să sărbătorim eliberarea, păcat că-mi vine să vomit numai când mă gândesc la ambrozie și nectar, hrana și băutura zeilor. Încă prefer muritorii, nu zeii. Aș putea să visez și să-mi fac planuri de viitor. Care viitor? Din păcate, doctore Prometeu, vă anunțăm că cele zece minute de libertate au expirat. Pregtătiți-vă! 10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1, 0. Mișcă, animalule!

– Presupunând prin absurd că ar fi așa, deși nu văd de ce să fim pesimiști, ar trebui să-ți savurezi cele zece minute de libertate, încearcă Heracle să mă încurajeze, cu jumătate de gură.

– Poate că ai dreptate. Zece minute de libertate! Uau, poate că ar trebui să cronometrez. Să număr minutele și secundele. Ce ciudat că libertatea și viața se cuantifică (poți calcula că ai avut patru minute și trei secunde de libertate, și cincizeci și opt de ani, patru luni și șapte zile de viață), în timp ce captivitatea și moartea, mă rog, coma pentru mine, sunt incomensurabile. Câte aș fi putut face în zece minute de libertate! Păcat că sunt așa de obosit... Te rog, lasă-mă să dorm!

– Eu cred că o să fie timp pentru toate, stai liniștit. Te las să dormi, bine, dar mai întâi îmi spui cum ajung la Hesperide. Știi că trebuie să-i aduc merele de aur figurantului ăsta de Euristeu.

Ultimele cuvinte ale lui Heracle mă lasă complet siderat. Incredibil, mai sunt lucruri care mă uimesc, după toate prin care am trecut. Mă repliez și mă lansez precipitat într-o diatribă necruțătoare:

– Ah, Heracle, de-asta m-ai salvat? Ca să-ți explic drumul și să te ajut? Tu nu ai venit special pentru mine, ci din interes. Salvarea mea e accidentală, e rezultatul unei simple conjuncturi... Pofta figurantului de Euristeu. Hazardul... Și scena salvării mele este una secundară, doar o mică parte din povestea ta. Mai rău, o mică parte din povestea celei de-a unșpea munci a lui Heracle, aducerea merelor de aur din grădina Hesperidelor, care e, la rândul ei, a douășpea parte din povestea muncilor lui Heracle, care e a douășopta parte din povestea vieții lui Heracle și tot așa... Ce ridicol! Puteam să mai aștept câteva mii de ani.

Dar Heracle își așază mai bine casca pe cap și ripostează:

– O, frățioare, te-ai trezit la viață? Ți-a revenit debitul verbal? Cioculețul ăla mare și cârcotaș? Egoul tău uriaș nu te lasă să înghiți așa ceva? Să-i spun și lui tăticu’? Fie și dacă te salvam numai din interes, și tot trebuia să-mi spui ”mulțumesc”. Ar trebui să fii recunoscător. Da, e hazardul, e conjunctura cu doza ei de accidental, e o mică parte dintr-o poveste inclusă în altă poveste și tot așa. Dar nu numai. La un moment dat intervine și alegerea mea. De ce am luat-o pe-aici? Mai aveam și alte variante de drum și alți potențiali consultanți. Nu ești unicul. Cine îmi garanta că tu o să mă ajuți să găsesc merele de aur? Chiar și acum e valabil. Și cine m-a obligat să pun mâna pe săgeata înmuiată în sângele Hidrei și să-i ucid bestia lui tati, cu riscul unei pedepse eterne? ”Stăpânul” Euristeu? Conștiința datoriei? Setea de glorie? Pe naiba. Poate că nici nu m-am gândit inițial să te eliberez. Poate că vroiam doar să vorbesc cu tine. Sau poate că te-aș fi salvat, dar fără să-i omor vulturul lui tăticu’. Dar când te-am văzut acolo, pe stâncă, cenușiu de parcă erai mort, gol, în lanțuri, cu pironul în piept și cu bestia înfiptă în ficatul tău, sugându-ți sângele, am pus imediat mâna pe săgeată. Fără să mă mai gândesc la consecințe.

Ah, Heracle are dreptate. Dacă mi-ar fi răspunde corpul la comenzi, mi-aș lăsa în jos genele (odinioară negre, lungi și arcuite), mi-aș simți fruntea îmbrobonită de sudoare și obrajii în flăcări, tâmplele mi-ar zvâcni, iar buza de jos și bărbia mi-ar tremura. Dar nu am niciun control asupra lui, trupul meu e doar o crustă de jeg și de puroi. Și totuși știu ce simt. Îmi e rușine:

– Îmi pare rău, Heracle, poate că te-am judecat greșit. Întotdeauna e un amestec de hazard și de libertate de alegere. Iartă-mă, am o gură mare. O să te ajut să găsești merele. Nici nu e nevoie să mergi la Hesperide, roagă-l pe frate-miu, Atlas, să ți le aducă, e prietenul lor, singurul care are acces în grădină. Dacă îi spui lui Atlas că vii din partea mea, o să te susțină. Îl urăște pe Zeus. Poți să-i zici că m-ai eliberat și că-i transmit salutări. Îți explic cum ajungi la Atlas, iar acolo sunt convins că te descurci. Ești nu doar puternic, ci și inteligent și sensibil. Semeni cu mine... frățior, nu-i așa? Doar după mamă. Să nu mai aud de tac-tu! La întoarcere, treci pe la mine, ca să te asiguri că totul e în regulă.

– Stai liniștit, nu se întâmplă nimic. O să am grijă de tine.

– Acum vreau doar să dorm. Așa, vreo 150 de ani. Și, când mă trezesc, să fac o baie bună. Fie și în izvorașul ăla infestat de pișatul de centauri și de gunoaiele lui Augias.

– Bine, culcă-te. Îți promit că totul va fi bine, te voi veghea permanent.

– A, și... mulțumesc!

– Ai zis ceva, frățioare? N-am auzit!

– De ce trebuie să repet? Iar încep să vorbesc cu Zidul?