SUNT ÎN VAMĂ, DECI EXIST!

Am mers spre Vamă fără oprire, fără să respir aproape. Şi, când ajunsesem, simţeam deja că mi-era dor de mare şi de Vamă, încă din prima noapte. Devin tot mai melancolică pe măsură ce trece timpul. Nici nu ajung bine aici, că mă şi gândesc la sfârşit, iar fericirea este învăluită în durerea despărţirii. Totul era aşa frumos: marea, plaja (cu focurile ei sclipind în noapte şi cu baloanele cu lumânări aprinse înălţându-se spre cer), atmosfera, prietenii, mâncarea, muzica... Mi-am luat hamsii pe plajă şi m-am rugat la fiecare în parte să-mi îndeplinească trei dorinţe: ”Vreau în Vamă!”, „Vreau în Vamă!”, „Vreau în Vamă!”. Şi, pe drumul de întoarcere, pe un soare orbitor, îmi tot spuneam: "Fericiţi cei ce merg pe sens opus!". Spre mare, spre Vamă! Am văzut un ONG de mediu care protesta la mare cu pancarte gen „Copulare/Nu poluare” şi „Jos ŞISTEMUL!”. De ce nu mă ia şi pe mine cineva voluntar să protestez în Vamă toată vara? Parcă doar aici exist cu adevărat. SUNT ÎN VAMĂ, DECI EXIST!