Tatalui meu care ne-a parasit in noaptea de 28 septembrie 2011 dupa sarbatorirea a 36 de ani de casnicie
Tu ai ajuns acum cel mai bun înger din echipa lui Dumnezeu. Alex chiar ţi-a făcut o diplomă de „cel mai bun înger”, după cea de „cel mai bun bunic” pe care ai primit-o de ziua ta. Alex a zis că, chiar dacă i-e dor de tine, este fericit pentru tine că eşti lângă Dumnezeu, lângă mama ta şi lângă tatăl tău pe care nu ai apucat să-l cunoşti, lângă Nana şi Bununu, lângă bunicii tăi, lângă animăluţele tale trăsnite şi lângă celelalte rude şi prieteni dragi pe care nu-i mai văzuseşi de multă vreme. A mai scris pe diploma frumos ornată pe margini (cu fascicule de carton gri metalizat) că o să vă revedeţi în curând – peste câteva zeci de ani.
Şi nouă ne e deja dor, mie şi lui Meme. Poate că noi nu mai avem atât de mult de aşteptat. Meme ar fi vrut să trăieşti oricum, te-ar fi îngrijit în orice condiţii. Chiar dacă erai paralizat sau în comă, ea ar fi stat lângă tine, te-ar fi ţinut de mână şi te-ar fi mângâiat.
Eu cred însă că nu ţi-ar fi plăcut să mergi din spital în spital, nici să ajungi în faza finală a bolii Huntington care poate fi devastatoare (fizic, psihic şi mental).
Te aşteptam totuşi acasă şi ne făcusem multe planuri: Meme igienizase camera, zugrăvise şi aranjase frumos mobila, găsisem un fizioterapeut care trebuia să înceapă exerciţiile cu tine chiar de la spital, de joi (29 septembrie) şi urma să le continue acasă şi eram pe cale să-ți aducem şi o infirmeră. Plecarea ta ne-a luat prin surprindere, nu eram pregătiţi. Eu vroiam să mai stăm de vorbă, să ascultăm muzică, să vedem filme şi să-mi faci şedinţele tale unice de psihoterapie (tu erai singurul care asculta, care mă înţelegea şi mă încuraja). Acum cine o să fie psihoterapeutul meu? Te deranjam uneori şi noaptea, când veneam de la lucru, dar tu te trezeai din somn ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi mă ascultai ore în șir povestindu-ţi toate problemele alea stupide de serviciu; întodeauna găseai o vorbă bună să-mi spui.
Boala nu ţi-a distrus veselia şi simţul umorului. „Radu” înseamnă bucurie, nu? Aduceai bucurie oriunde te aflai şi ştiai să destinzi atmosfera. Râdeai singur, amuzat de mişcările coreice haotice şi necontrolate şi de mersul tău caraghios, când coborai scările ”ţopa-ţopa” sau când mă conduceai la lift. Te amuzai şi de constipaţia îngrozitoare (care-ţi smulgea urlete de femeie în chinurile naşterii), de durerile generate de fisura de bazin şi de escarele infectate. Îi întrebai pe toţi din salon ce îi doare şi apoi tu strigai: „Pe mine mă doare în cuuur!!!”. Glumeai cu „băieţii” din salon şi cu rudele aflate în vizită, comentai meciuri și pofteai, din când în când, la o ”bericioaică” fără alcool.
Îţi străluceau ochii când intra cineva drag în salon. Mai întâi întrebai de Meme sau, mai exact de „Teroare”: „Teroare unde este?”. Eu râdeam de tine că eşti masochist, că-ţi place să stai sub Teroare. Tu spuneai că nu ştii dacă-ţi place, dar că mai ai timp să experimentezi şi să încerci să te obişnuieşti cu Teroarea până la nunta de aur. Mai erau 14 ani până atunci! Era cât pe ce să nu serbezi nici 36 de ani de căsnicie (chiar în ziua în care ne-ai părăsit). „Teroare”, în nebunia drumurilor la spital şi în agitaţia pregătirilor pentru a te întoarce acasă, uitase complet de aniversarea voastră. Tu ţi-ai adus aminte şi, mai mult, ai trimis-o după prăjituri. Şi ai mâncat împreună cu ea amandine (tu care abia înghiţeai, cu greu, înecându-te, ceai sau apă)!
Ultima oară când te văzusem la spital, la Vâlcea, mi se păruse că eşti mai bine: ai mâncat singur o banană şi doi biscuiţi, ai glumit cu cei din salon, cu mine şi cu nepoata ta, Mariana, ai ascultat cu mult interes tot ce-ţi poveasteam despre Festivalul Enescu şi despre filmul „Concertul” al lui Radu Mihăileanu, m-ai întrebat de program, de solişti, de dirijori, de evenimente şi de atmosferă. Mi-a părut atât de rău că nu am avut căştile de la mobil pentru a putea asculta „Concertul 2 în do minor” de Rachmaninov sau „Concertul pentru vioară şi orchestră în re major,” de Ceaikovski pe mobil. Vroiam să mai ascultăm muzică împreună, în Iancului, acasă, aşa cum făceam în copilărie, când Meme călca rufe, iar tu schiţai paşi graţioşi de dans sau dirijai orchestra. Uneori Meme ţopăia ca un urs şi tu râdeai, demonstrând printr-o piruetă elegantă sau prin câţiva paşi de dans complicaţi cum ar fi trebuit să procedeze. Doar ai fost un dansator înnăscut, poate şi de-asta ai „ales” boala asta, „Coreea” (dansul) lui Huntington, ţie ţi-a plăcut întotdeauna să dansezi.
Boala Huntington a fost pentru tine tragi-comică: ştiai să râzi de ea şi de tine (cu toate complicaţiile ridicol-înduioşătoare), dar, mai mult decât atât, ai reuşit să păstrezi tu controlul (spiritual, psihic şi mental). Ai avut mereu un moral bun, te-ai rugat mereu (nu atât pentru tine, cât pentru cei dragi, fie că te îngrijeau sau nu), ne-ai încurajat constant. Eu, una, aveam mare nevoie de încurajări. Anul trecut, când ai fost tu diagnosticat, ţi-am zis că vroiam să mă sinucid ca să nu te văd pe tine bolnav şi nici pe mine sau să mă chinuie gândul că Alex a moştenit şi el. Ţi-am spus că regretam că-l născusem pe Alex. Tu nu te-ai supărat, ci mi l-ai arătat pe Alex care construia un castel în faţa noastră: „Uite-l, el e fericit, se joacă. Şi daca ar trăi numai câţiva ani, tot contează.”. M-ai lăsat să înţeleg totodată că, în ciuda bolii, erai fericit pentru că erai înconjurat de atâta dragoste (în primul rând din partea lui Meme) şi pentru că te simţeai protejat de Dumnezeu. Şi încă mai puteai să te bucuri de viaţă: chiar dacă vorbeai greu sau nu mai puteai să te exprimi verbal uneori, scriai, cu eforturi sisifice, cu mâna tremurătoare, lucruri incredibile: poezii pentru Meme, rugăciuni pentru toţi cei dragi (pentru mine, Alex, Saied, rudele de la Olăneşti şi prietenii), recenzii (cum ar fi cea pentru „Leagănul respiraţiei” – Herta Muller), meditatii cu citate din Biblie, Nichita Stănescu, Eminescu şi Dostoievski.
Boala te-a făcut mai comunicativ (cu atât mai mult că vorbeai greu din cauza dislexiei, există comunicare şi dincolo de cuvinte), mai deschis, mai receptiv (ascultai ore în şir problemele mele enervante de serviciu), mai iubitor şi capabil să apreciezi mai mult dragostea cu care erai înconjurat de familie şi de prieteni. Căci asta a fost, în cele din urmă, singura ta avere: dragostea celor din jur, pe care ai ştiut să o stimulezi, să o împărtăşeşti şi să o dăruieşti la rândul tău. Boala ne-a solidarizat ca familie şi ne-a făcut să luptăm împreună împotriva ei.
Boala ţi-a distrus corpul, dar nu şi spiritul. Dimpotrivă, spiritul tău a rămas liber.
Deasupra valurilor. „Numai poetul/Ca păsări ce zboară/ Deasupra valurilor/Trece peste nemărginirea timpului.”
Când am ajuns miercuri seara la spital la Bucureşti, la Sf. Luca (unde abia fuseseşi transferat de la Vâlcea), în noaptea fatidică (venită după ziua binecuvântată a aniversării celor 36 de ani de căsnicie), am crezut iniţial că s-a manifestat şi la mine boala direct prin halucinaţii. Te-am văzut dublu, mai exact am văzut două persoane în patul tău din salon! M-am ciupit, m-am tras de păr să-mi revin, mi-am scos ochelarii din poşetă ca să văd mai bine, dar imaginea nu se schimba. În patul tău, erau două persoane. M-am uitat mai bine şi am izbucnit într-un râs isteric: în patul tău, ghemuit lângă tine, mai exact lipit de tine, stătea un moşulică. Te îmbrăţişa. Când mi-am revenit din criza de râs, am chemat repede o asistentă să-l dea jos pe moşulică din pat: mi-era teamă să nu te lovească la piciorul operat sau să te sufoce din greşeală, şi aşa respirai greu. După ce moşulică a coborât din pat, l-am lăsat totuşi să stea cu mine şi cu Saeid, lângă tine: spunea că eşti copilul lui şi că nu te simţi bine. M-a certat că te-am forţat să mănânci banană şi să bei apă, ţi-a luat temperatura şi pulsul, îngrijorat că nu te simţi bine şi că pulsul e slab („Copilul meu nu se simte bine, pulsul e slab, ce are copilul meu?”). L-am lăsat să te mângâie şi el uşor pe frunte. Şi poate că ultimele mângâieri le-ai primit de la acest înger deghizat care te-a vegheat toată noaptea (pentru că pe noi ne-a alungat asistenta pe la zece jumate)
Mi-aş fi dorit să mai rămâi cu noi: un minut, o secundă, un anotimp, un an, un timp... Cum citai tu din Nichita în scrisorile tale, „Mai lasă-mă un minut./ Mai lasă-mă o secundă./Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip./ Mai lasă-mă o briză, o undă./ Mai lasa-mă un anotimp, un an, un timp.” sau din Eminescu: „Nu e păcat/Ca să se lepede/Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?”
Îţi mulţumesc pentru zilele fericite din copilărie când ne plimbam, exploram munţi şi scurtături (care adesea ne duceau în locuri bizare, neplanificate), jucam badminton, rezolvam jocuri logice sau inventam poveşti trăsnite, combinând variantele actuale sau creând altele complet noi sau când mă lăsai să te bat la Fazan! Îţi mulţumesc pentru brânzoaicele de la mare (pentru care nu a fost nevoie să plâng prea mult: „Plângeţi copii să vă ia părinţii brânzoaica cea mare!”), pentru lecţiile de înot până la geamandură şi dincolo de ea, pentru vorbitul moldovenește pe plajă ca s-o stresăm pe Meme, pentru micii şi spuma de bere băută la munte, cu acordul tău, în luminişuri înconjurate de brazi!
Îţi mulţumesc pentru participarea la şedinţele enervante şi plicticoase din şcoală şi liceu pe care cu siguranță le detestai! Erai cel mai frumos şi mai manierat tătic, toate mămicile erau îndrăgostite de tine! Îţi mulţumesc pentru serile de colinde din jurul bradului: aveai o voce atât de frumoasă, profundă şi emoţionantă, care făcea să tresară acele pomului împodobit și să oprească renii Moșului pentru o clipă din goana lor, în fața ferestrei noastre. Îţi mulţumesc că mi-ai cântat şi mie când eram mică, şi apoi lui Alex; am crescut cu cântecele tale şi cu cele ale Mamei Coca, am ascultat împreună discuri de vinil şi m-ai ajutat să descopăr muzica de calitate. Îţi mulţumesc pentru spectacolele de rock’n’roll cu figuri, când mă învârteai, mă aruncai în aer şi mă trăgeai printre picioare; nu am învăţat încă prea bine paşii, dar promit să fac progrese.
Îţi mulţumesc că mi-ai transmis dragostea ta pentru poezie: ai fost un copil fermecat care ştia pe dinafară la trei ani „Rapsodie de toamnă” de Topârceanu şi o recita urmărind versurile rând cu rând şi lăsând impresia tuturor că citeşte (în timp ce uriaşul tău motan, Dapix, întorcea paginile)! Poezia a fost pentru tine un mod de existență, de expresie și de raportare la lume. Îţi mulţumesc că ai fost un puşti rebel la liceu şi în facultate, cu plete şi blugi rupţi, într-o perioadă în care miliţienii tăiau mini-jupele şi tundeau băieţii la colț de stradă: curajul şi nonconfromismul tău au fost mereu o sursă de inspirație pentru mine.
Îţi mulţumesc pentru că ai făcut sacrificii pentru ca eu să trăiesc într-o lume mai bună (inclusiv participarea la revoluţie şi apărarea televiziunii): deşi ai suferit când ai înţeles mai târziu manipulările şi multe iluzii s-au risipit, tu nu ţi-ai pierdut niciodată speranţa şi ai crezut că nimic nu e în zadar. Îţi mulţumesc că m-ai învăţat să fiu un om corect, incoruptibil, prin exemplul tău. Îţi mulţumesc că ai fost mereu uman, deschis către toţi oamenii, cu respect faţă de orice fiinţă, cu o atitudine întotdeauna nediscriminatorie! Îţi mulţumesc pentru şedinţele de psihoterapie care m-au susţinut în zilele apăsătoare şi pe care nimeni și nimic nu le poate înlocui!
Îţi mulţumesc mai ales că ai fost mereu alături de noi, vibrând de dragoste, dăruind-o necondiționat, fără calcule, fără rezerve! Te rog să ne păzeşti şi de acum încolo în calitate de „cel mai bun înger din echipa lui Dumnezeu”!
