Examen cu Big Brother (26): Emigrant din paradis în infern: un posibil (nu și probabil) supraviețuitor

După ultimul incident cu Apollo, Promy rămâne acasă: nu se mai ascunde sub chador în grevă (nu e nevoie, are concediu medical), dar pare tot mai trist și mai îngândurat. Ronțăie Maretti absent, fără orgasmele culinare de altădată, abia deschide laptopul, tableta și iPhone-ul, nu mai bârfește zeii și zeițele și nu mai merge la shopping în Startar ori s-o ajute pe Pandoruța să pregătească marea lansare. Nu vine nici la tradiționala mea ședință de vineri, la ora două noaptea, dar eu nu fac presiuni. Când se intersectează cu Mene sau Mi Ko și-l vede pe Bebe junior țopăind vioi în burtică, o ia la fugă mâncând pământul.

Mi-e așa de milă de el, încât, deși mor de gelozie, sunt în stare să-l las pe mâinile Pandoruței (îi voi permite să-l verifice cum se simte, dacă el vrea, poate să-i testeze și flautul, dacă vrea). Și chiar ale Antenuței, dacă aș ști că ar găsi consolare pentru durerea lui nesfârșită. Mi-e atât de milă de el încât, la un moment dat, mi se face milă și de mine. Milă mai sfâșietoare și mai răvășitoare decât dorul de copiii de la școală.

În timp ce bem un pahar de vin de la Chiron, a treia zi după ultima confruntare cu Apollo, Promy îmi spune cu obrajii în flăcări și glas întretăiat:

– Vrei să-ți prezic viitorul? Știi că am darul profeției, la fel ca Brunnhilde. Știu dinainte ce o să spună și o să facă ticăloșii ăștia. Și totuși, de fiecare dată, mă șochează Cutia Pandorei, potopul, bomba atomică, gazele letale, masacrele comuniste, fasciste sau islamiste. Nu pot să mă obișnuiesc. Aș vrea să pot ”ghici” viitorul astfel: pe 1 aprilie, anul acesta, se va naște nepotul meu, Bebe junior. Aș vrea să pot prezice asta.

Mâna lui Promy se crispează pe paharul de vin într-o strânsoare puternică, gata să-l facă fărâme. Pe fața congestionată, tâmplele îi pulsează, iar stropi de transpirație îi îmbrobonează fruntea. Îl iau de mână, îmi împletesc degetele cu ale lui, îl sărut și-i mângâi ușor părul, cu grijă pentru coafura lui. Promy își mușcă buzele, oftează adânc și reia discuția, cu ochii împăienjeniți de lacrimi:

– Pe 1 aprilie se va naște Bebe junior... 1 aprilie, Ziua Păcălelilor. Viața e o mare țeapă. Oricum, va fi un miracol dacă vom ajunge până aici, dacă se va întâmpla asta. Și, în caz că o să fie așa, ce va fi Bebe junior? Natural born crazy and guilty. Natural born bound. Natural born political prisoner, cum zici tu. Pentru eternitate, că e nemuritor. Niciun copil nu ar trebui să moară de foame ori de obezitate, de mizerie, de exploatare, înecat de potop sau carbonizat de fulgerașe, în sclavie, cu atât mai mult să ”trăiască” în Tartar sau într-un lagăr de concentrare. Ce vină are un copil? Al Gore e de vină. Niciun copil nu ar trebui să sufere. ”Fericiți cei ce nu s-au născut!” Nu spun așa Dio și Silen faunul? Străvechea înțelepciune dionisiacă... ”Amintiri despre viitor”. Mi-e groază. Telenovela asta nu se mai termină.

– Da, Promy, e oribil. Dar, dacă îți faci atâtea griji pentru Bebe junior, du-o pe Mi Ko să nască pe Gliese, acolo e (relativ) sigur și sunt cele mai bune condiții. Ea a mai emigrat (din China în Olimp, inspirată alegere!), e cumva imigrantă înnăscută, natural born emigrant, God created emigrant.

– Mi-e teamă că 99% din cei 7 miliarde de pe pământ sunt așa. Nu mai știi: ”We are the 99%”? Cred că toți ăștia 99%, 6,93 miliarde, o să vrea să emigreze pe Gliese. Sclavii, adică. O să sară pe mine, o să se îmbulzească toți și o să se calce în picioare ca la Black Friday. Și atunci ce facem?

– Eu zic să depună dosar și să aștepte.

– Exact, să ia exemplu de la mine și să aștepte, să aștepte, să aștepte... O săptămână, o lună, un an, un deceniu, un secol, un mileniu... Gliese merită. Să aștepte cel puțin până primești tu numărul de dosar de la Parchet.

– Super, iar între timp, ca să nu-și piardă speranța, putem organiza ”Loterii ale vizelor”, de exemplu, de Crăciun și să câștige câțiva atent selecționați viza de Gliese. Poate le-o aduce moșu’, dacă e eliberat de la NSA.

– Da, așa facem, dar uite, ca să nu mai zici că eu fug de trecut și de memorie, o să-ți spun acum povestea lui Bebe senior, mă rog, o parte din ea, atât cât am aflat deocamdată.

– Cine a scris-o?

– Tu. Tu o s-o scrii. Ei, e o legendă apocrifă în versiunea lui Al Gore... dottore El-Gol, care nu o să fie niciodată confirmată, evident. Doar n-o să se coboare Bebe la nivelul ăsta! Așadar, să începem. Cum era introducerea? A, a fost odată ca niciodată că de n-ar fi nu s-ar povesti, a fost odată o țară a cailor înțelepți, a houyhnhnmilor, unde trăiau și câțiva umanoizi sălbatici, yahoo-i (tolerați și care, de regulă, nu ridicau probleme). Regele și regina aveau totul pe lume: putere, dragoste, bogăție, respectul supușilor, sănătate etc. Un singur lucru le lipsea, că așa e în povești, un moștenitor.

– Păi, asta sună a poveste clasică: unde există o lipsă pe care eroul o acoperă.

– Nu-i chiar o poveste clasică, o să vezi. Și nu e doar o lipsă, ci multe. Mai bine zis ”hapocalipsuri”. O poveste a neînțelegerii și a frustrării.

Promy își șterge fața încinsă și continuă:

– Da, le lipsea doar un moștenitor. Cum încercările de avea unul eșuaseră, iar ei vroiau un copil cu orice preț, cineva din regat, tot un houyhnhnm, i-a sfătuit să meargă la doctor. Acesta din urmă le-a spus că mai bine renunță, sunt riscuri pentru regină, dar, în cele din urmă, s-a lăsat înduplecat de lacrimile ei și i-a dat un medicament pentru stimularea fertilității. Sau, în termenii yahoo-ilor, o poțiune magică. Leacul a fost eficient și, cu toate problemele mai mult sau mai puțin inerente (contracții), sarcina a avansat, iar regina a născut peste câteva luni un prunc. Prematur, dar foarte frumos și sănătos. Alb ca spuma laptelui. Pe 1 aprilie, de ziua păcălelilor. În mod bizar, chiar la naștere copilul a rostit un cuvânt misterios: ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”. Nimeni nu știa ce înseamnă.

Timpul trecea și căluțul Bebe creștea într-o zi cât alții în șapte, cel puțin așa se povestește, iar părinții erau foarte mândri de el. La palat, era răsfățat și iubit, nu-i lipsea nimic, dar el își dorea să știe ce e dincolo de ziduri. Însă mama îl avertizase de nenumărate ori: ”Puiule, să nu carecumva să treci de zidurile palatului. Acolo, sunt niște ființe inferioare, niște umanoizi sălbatici care nu pot fi îmblânziți, proști și agresivi, murdari și scârboși, mi-e și silă să-i pomenesc. Nu fac nimic, trăiesc numai din cerșit, nu sunt capabili de altceva. Să nu intri în contact cu ei. Poți să iei toate bolile, nu doar fizice, ci și psihice. O să-ți corupă sufletul. Noi nu-ți interzicem să ieși, dar mai bine nu. O să mergi mai târziu împreună cu noi, când vei fi mai mare.”

Căluțul cel alb, Bebe, o credea pe mama lui, dar în același timp, ardea de nerăbdare să treacă de zidurile palatului, așa că într-o zi, fără să le spună alor săi, ieși pe poartă și se îndreptă spre oraș. Fără gardă personală, oricum nu exista așa ceva. Iar părinții, dacă vroiau să-l caute, nu puteau alerta poliția, armata sau serviciile secrete pentru că în țara lor nu funcționau asemenea instituții. Nu erau niciun fel de probleme, caii înțelepți își rezolvau problemele discutând rațional, cu argumente, unii cu ceilalți. Așa că, dacă vroiau să-l caute, nu aveau decât să o facă personal. Sau să-l aștepte să se întoarcă singur acasă.

Entuziasmat să descopere locuri și ființe noi, Bebe merse ce merse până ajunse în capătul orașului, unde întâlni niște ființe jegoase și abrutizate, desculțe, cu hainele rupte și ochii tulburi, rătăciți, cerșind la marginea drumului: yahoo-i. Bebe făcu un pas înapoi, dar apoi își reveni un pic din șoc și înaintă. Unul dintre cerșetori, un bătrân cu barba lungă, cenușie și foarte încâlcită îl abordă:

– Cine ești și ce cauți tu pe aici, în cartierul ăsta de lux, căluțule? zise bătrânul direct, fără să-l salute, cu o voce dogită ca un clopot ruginit.

– Salut! Sunt prințul Bebe. Uite, mă plimbam și eu un pic prin oraș. Dar tu cine ești?

– Eu sunt Nicholas, un simplu yahoo. Nu am văzut mulți houyhnhnmi care să vorbească cu yahoo-ii. Parcă am fi ciumați. Dar nu suntem toți yahoo-ii la fel și o să-ți demonstrez asta. Eu, de pildă, știu că te pasionează medicina și mai cunosc și secretul nașterii tale. Mama ta a avut nevoie de o poțiune... un medicament ca să rămână însărcinată. Eu știu cui îi aparține rețeta. E chiar părintele medicinei, doctorul Prometeu. Lui îi datorezi viața. Dacă vrei să studiezi medicina, ar fi bine să o faci cu el.

– Uau! Nici nu știi cât de mult îmi doresc să studiez medicina cu cel mai bun profesor! Ești sigur de asta?

– Nimic nu e sigur. Doar probabil. Da, e destul de probabil. Cunosc astfel de detalii pentru că am intermediat chiar eu obținerea rețetei. Dar să știi că la doctorul Prometeu e destul de greu de ajuns. E undeva în Caucaz, pe vârful unui munte înalt de peste 5500 de metri, mereu înzăpezit, Elbrus.

– Păi, de ce stă acolo? Cum ajunge la pacienți?

– Da, ai perfectă dreptate, dar nu stă acolo că vrea el, ci a fost pedepsit de stăpânul lui, un yahoo nemuritor. Stăpânul l-a înlănțuit de o stâncă, pentru că a ajutat niște yahoo-i muritori. El e tot un yahoo nemuritor ca și stăpânul lui. Stă acolo de mii de ani, în ger și viscol. Nu că ar fi meritat yahoo-ii muritori, asta-i partea a doua.

– A ajutat niște yahoo-i? Un yahoo?! Nu te cred. E prima oară când aud așa ceva.

– Da, pare incredibil, dar așa se spune cel puțin. Nu e sigur, dar e probabil. Oricum, dacă vrei să studiezi medicina cu cel mai bun profesor, trebuie să ajungi la el și să-l eliberezi. Eu pot să-ți arăt drumul, dar îți cer ceva în schimb. Ceva care se află în apropiere. Ei, dacă treci tu de Elbrus, asta e floare la ureche. Eu te rog doar să-mi aduci o creangă din copacul tinereții veșnice, o ramură cu mere de aur din Grădina Hesperidelor. Atlas, fratele doctorului Prometeu, care a fost pedepsit și el de același stăpân să țină bolta cerească, e prieten cu Hesperidele, are acces în micul lor paradis și te poate ajuta să obții merele de aur. Dacă-l eliberezi tu pe doctorul Prometeu, o să meargă precis el cu tine la fratele lui, Atlas, ca să-l roage să-ți aducă niște mere de aur.

– Stai puțin... Ce-ai spus, ce-i cu fratele lui? Ce ține?

– Bolta cerească!

– Păi, nu înțeleg, bolta cerească se ține singură. Atlas ăsta n-a auzit de gravitație?

– Se pare că nu, dacă a reușit să-l păcălească stăpânul lui astfel. Dar poate că așa suntem noi, yahoo-ii, ignoranți și absurzi.

– Iar stăpânul lui ce are? Pare mai absurd decât toți. La noi, maximum de pedeapsă e ignorarea.

– Să știi, puiule, că și asta e destul de dureroasă. O să vezi.

– Tot ce e posibil. Nu și probabil.

– Da, dragul meu, sper din tot sufletul să fie așa. Tu ești un prinț, houyhnhnm pe deasupra. Mai greu de ignorat.

– Dar tu de ce vrei să fii tânăr și nemuritor? Ești mai absurd ca stăpânul doctorului Prometeu? Noi, houyhnhnmii, nu avem asemenea aspirații. Cu cât trăiești mai puțin, cu atât greșești mai puțin. Iar noi vrem să fim perfecți.

– Din nou ai dreptate, dar noi, yahoo-ii avem uneori nevoie de o garanție a supraviețuirii, cu atât mai mult că viața noastră e atât de grea și mereu pe punctul de a se rupe. Noi vrem să trăim, în orice condiții. Uite, mie îmi plac la nebunie vinul fiert și puiul fript. Chiar dacă nu le am acum, vreau să aștept ziua când vor fi pe masa mea. Atunci plăcerea va fi și mai mare.

– Sau frustarea! Ca să nu mai comentez gusturile voastre.

După ce bătrânul cerșetor promise să-i arate drumul spre Elbrus, Bebe îi confirmă că o să-i aducă mere de aur din copacul tinereții și plecă la drum. Merse ce merse, zi de vară până-n seară, până ajunse la poalele muntelui întunecat ce se profila uriaș și terifiant, în zare, ca spinarea unui Leviathan. Locuitorii de la poalele muntelui, vâzând un căluț așa mic, alb și drăgălaș pregătindu-se să escaladeze muntele gigantic, stâncos, înghețat, l-au avertizat:

– Măi, căluțule, să nu carecumva să te urci acolo! Nu doar că e abrupt și acoperit de zăpezi... E un munte blestemat! O să mori. Păcat de tinerețea ta, ești doar un copil.

– Nu mă tem eu de blesteme! răspunse Bebe calm, sigur de el. Astea-s superstiții. Sunt un houyhnhnm, noi nu credem în asemenea prostii! Vreau să ajung la doctorul Prometeu.  

– Habar n-ai tu, copile, de puterea blestemelor! O să mori. Știi ce pedeapsă are nenorocitul ăla pentru că i-a ajutat pe oameni, învățându-i artele și științele și furând focul sacru de la stăpânul său? E înlănțuit de o stâncă sus, în vârf, cu un piron în piept, iar stăpânul zeilor, Zeus, trimite în fiecare zi un vultur uriaș să-i sfârtece ficatul. Nici nu poți ajunge până la el, tu, un copil. Și, presupunând prin absurd că o vei face, stăpânul zeilor se va mânia și te va trăsni de sus din cer sau îți va hărăzi și ție aceeași pedeapsă.

– Nu-mi pasă de el. Pe stăpânul ăsta atât de absurd eu o să-l ignor pur și simplu.

Bebe nu putea fi oprit. Scrâșnind din dinți, cu copitele sparte, coama subțiată, acoperită de chiciură, pielea crăpată de ger și ochii roșii, lăcrimoși și încețoșați, Bebe înaintă prin viscol încet, dar foarte hotărât. Din când în când, aluneca, se prăbușea, însă apoi se ridica. I se părea că face un pas odată la o mie de ani, dar nu vroia să renunțe. Era măcar pe drumul cel bun, avansa. Când ajunse sus, noaptea, la stânca de care eram înlănțuit, lui Bebe nu-i veni să creadă. Oare vedea bine? Și încă nu văzuse tot, noaptea, bestia de vultur nu era prezent. Șocul îl trezi pe Bebe din amorțeala frigului și a oboselii. Se apropie cât putu de repede de locul unde zăceam aproape leșinat, zgâlțâi lanțurile, trase de ele cu toată forța lui și se zbătu să le smulgă. Fără succes. Era doar un biet căluț, iar lanțurile erau prea grele pentru el. Își lipi botul de pieptul meu gol, însângerat, despicat de piron și lacrimile începură să-i curgă. Atunci, am simțit și eu ceva fierbinte alunecând asupra mea și am deschis ochii:

– M-ai scuipat iar? Ți-ai adus aminte de mine? Degeaba, nu-ți cer iertare, m-am chinuit să vorbesc ”stăpânului”, ca să știe că încă rezist, deși eram terminat.

Dar, ciudat, scuipatul ăsta nu mă ardea ca mai înainte, ci era blând și mătăsos ca o ploaie de vară. Iar, acolo unde căzuse, rănile cangrenate se cicatrizau și se vindecau. Un căluț mic și alb se lipise de mine, plângea, iar lacrimile lui aveau puteri tămăduitoare. Dar poate aveam halucinații. Ce să caute un căluț mic și alb acolo? Ultima ”persoană” pe care o văzusem, în afară de bestie, fusese vaca nebună, înțepată de streche, victima violurilor lui Știi Tu Cine și a răzbunărilor lui Madame Hera, vaca de Io, acum vreo mie de ani. Ea fusese mai deșteaptă decât toți yahoo-ii cunoscuți de mine și emigrase de mult, în Egipt.

– Salut! Tu ești doctorul Prometeu? mă întrebă căluțul.

– D-d-da, am bolborosit.

– Ești un yahoo... ă, un umanoid nemuritor?

– D-da, d-din p-pă-ca-te.

– I-ai ajutat pe alți yahoo-i... umanoizi?

– Da.

– De-asta ai fost pedepsit?

– Da.

– Eu sunt Bebe, prințul houyhnhnm-ilor. Ție și medicamentului tău de fertilizare vă datorez nașterea mea. Am auzit că tu ești cel mai tare în medicină. Aș vrea să studiez cu tine, dar nu știu cum să te scot de-aici.  

– P-p-plea-c-că! V-v-vi-ne v-vul..., m-am străduit să vorbesc ca să-l avertizez, dar nu-mi mai ieșeau nici răspunsuri monosilabice.

– Am încercat să-ți rup lanțurile, dar nu pot. Înnebunesc de ciudă. Îmi pare rău. Mă duc mai departe, la fratele tău, Atlas care o să mă ajute să iau mere de aur din Grădina Hesperidelor. La întoarcere, îți aduc și ție câteva, să prinzi puteri.

– P-p-plea-c-că! am încercat să strig, dar nu m-am auzit nici pe mine.  

Bebe își luă la revedere și se îndreptă spre locul în care se afla Atlas, cu ”bolta cerească” pe umeri. Când ajunse la Atlas, fu impresionat imediat de mărimea și de forța lui titanică. ”Uau, cineva atât de mare și de puternic, ar putea smulge lanțurile și pironul doctorului Prometeu cât ai clipi! Apoi lacrimile mele ar putea ajuta la vindecarea rănilor. Doar să lase Atlas chestia aia stupidă din spate.”

– Salut! Tu ești fratele lui Prometeu, Atlas?

– Da, dar tu cine ești, piticule?

– Bebe, prințul houyhnhnm-ilor. Ce ții acolo în spate?

– Bolta cerească. Așa m-a pedepsit stăpânul. Trebuie să am mare grijă, că altfel ne cade cerul în cap. Și e teribil de grea. Numai eu pot s-o țin.

– Haide, lasă-mă, bolta cerească? Se ține singură. Nu-i nevoie s-o ții tu. Sunt legi ale fizicii, ale gravitației. Stăpânul tău ori te-a păcălit, ori e și mai ignorant ca tine.

– Trebuie s-o țin neapărat, altfel se prăbușește cerul cu toate stelele și planetele, n-auzi?

– Ia încearcă să-i dai drumul o clipă! O să vezi că nu se întâmplă nimic. Iar, dacă te eliberezi, în scurt timp, ajungem înapoi la fratele tău, Prometeu, și-i scoatem lanțurile. Cu forța ta, o să fie apă de ploaie pentru tine. Și nu e departe de aici.

– Nu pot s-o las. Doar nu vrei să ne cadă cerul în cap!

Bebe se mai strădui câteva ore să-l convingă pe Atlas să abandoneze ”bolta cerească”, dar nu reuși. În cele din urmă, o lăsă boltă... pardon, baltă și se interesă de merele de aur din Grădina Hesperidelor. N-apucă să termine întrebarea, că două fete frumoase, zvelte, cu părul lung, bălai, strălucitor ca o aureolă, îl mângâiară pe coamă:

– Salut! Voi sunteți Hesperide? Aș vrea și eu două crengi din pomul tinereții veșnice, cu mere de aur!

– Da, băiatule! Noi suntem, într-adevăr Hesperide, și, fiindcă ești așa de drăgălaș, o să-ți dăm tot ce ne ceri, dar tu de unde vii și cum ai ajuns până la noi, la capătul pământului? Nu te caută ai tăi? N-au alertat poliția, armata, serviciile secrete ori măcar garda personală?

– Ah, vă mulțumesc! Eu sunt Bebe, prințul houyhnhnm-ilor. Am plecat singur la drum să găsesc merele de aur. Părinții mei mă caută cu siguranță, personal, chiar dacă sunt regi. Sper că n-au intrat în panică. Vin dintr-o țară a cailor înțelepți unde nu există gărzi de corp, poliție, armată sau servicii secrete. La noi în țară nu sunt probleme, fiindcă totul este bine organizat, iar noi ne purtăm responsabil.

– Ce ciudat! N-am mai auzit niciodată de așa ceva. Ești sigur că există țara asta? Sau că o mai găsești la întoarcere?

– Poate vă invit și pe voi să luați exemplu.

– Dar tu cum ai ajuns până aici și pe unde ai venit?

– Pe jos, traversând muntele Elbrus, am vrut să-l văd și pe doctorul Prometeu. Îmi pare tare rău de tot ce i s-a întâmplat.

– A, să nu-ți pară rău, puiule, merita cu vârf și îndesat! Așa-i trebuie dacă s-a amestecat cu jegoșii ăia de muritori!

Bebe luă merele de aur și se îndreptă din nou spre Elbrus. Urcă iar, încet-încet, dar hotărât, până la doctorul Prometeu. Când ajunse lângă mine, lacrimile lui fierbinți, cu puteri vindecătoare mă treziră și de data asta. Îmi întinse un măr de aur, dar eu nu puteam mușca din el, darămite mesteca sau înghiți. Îmi umezi buzele arse și crăpate de ger cu puțină zăpadă. Apoi, felie mărul cât mai mărunt și-ncercă din nou să-mi dea să mănânc. Vrui să-i fac pe plac, luai o bucățică mică, dar mă înecai și scuipai. Bebe se mai strădui o vreme să mă hrănească, dar, observând că mai mult mă chinuia cu mâncatul decât mă ajuta, se opri și zise:

– Îmi pare îngrozitor de rău pentru tine. Uite, acum nu pot, dar mă voi întoarce cât de curând să te eliberez. Iartă-mă. Poate ajunge totuși cineva înaintea mea. Sunt sigur că vei supraviețui, fără să cedezi. O să te învăț un cuvânt tare, să-l lași mască pe stăpânul tău: ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”.

– C-ce?   

Cu lacrimi în ochi, Bebe își luă la revedere de la mine. M-am uitat lung după el, mai mult ca să mă asigur că se îndepărtase suficient și nu mai era în pericol. Ce căutase căluțul ăsta alb, mic și drăgălaș aici? Își făcuse planuri și toate fuseseră date peste cap. Spulberate complet. Vroia să studieze cu mine, cu marele Doctor Prometeu. Nu vroia decât să învețe, iar eu tocmai îi predasem lecția de disperare.

Dezamăgit, cu sufletul sfâșiat, Bebe se întoarse în cetate cu merele de aur. Când îl zări, cerșetorul se repezi asupra lui și-i smulse o creangă cu mere de aur. Cu ochii sticlind de o poftă nebună, luă unul și-l înfulecă în prezența lui Bebe, pe nemestecate, căci nu mai avea degât un dinte galben-maroniu, putred drept în față. În câteva secunde, bătrânul se transformă într-un tânăr subțirel, cu fața smeadă și părul lung, încâlcit, șaten-roșcat. Bebe îl urmări uluit:

– Ce faci?! De-acum încolo, ești nemuritor. Vei greși mai mult, vei suferi mai mult. Mai ales cu viața ta de yahoo, că tot yahoo rămâi.

– Ce dacă? Și să știi că va veni și vremea yahoo-ilor! Chiar foarte repede. Iar lumea houyhnhnm-ilor va dispărea.

– Poftim?! Ce te face să crezi asta? Ai citit în măruntaiele puiului... în resturile alimentare aruncate la gunoi de houyhnhnmi?

– Nu, dragule, o să te surprind, m-am informat, am analizat semnele... adică indiciile, le-am pus cap la cap și am ajuns la concluzia că vine sfârșitul lumii voastre. Eu sunt un yahoo, dar nu chiar atât de dobitoc încât să nu-mi dau seama de consecințe, așa că m-am gândit să emigrez.

– Să... ce?

– Să emigrez! Adică să-mi iau bagajele (țoalele astea de firmă și cele două mere rămase) și să plec în altă țară. Te sfătuiesc și pe tine s-o faci. Nu-mi răspunde acum, mai întâi analizează situația și prezintă-le-o alor tăi, așa trebuie să procedeze un houyhnhnm. N-o să te creadă, o să te ia în râs (nu sigur, dar probabil), nimeni nu e profet în țara lui.

Bebe ascultă sfatul yahoo-ului, se documentă în detaliu, analiză situația și pregăti un raport impresionant pentru părinții săi. Aceștia, la început, nu vrură să audă, dar apoi, gândindu-se că houyhnhnm-ii trebuie să reacționeze rațional, cu înțelegere și deferență, fură de acord să-l citească. Concluzia lor fu următoarea: ”Copilul ăsta a luat-o razna, mai ales de când a intrat în contact cu yahoo-ii și mintea lor întunecată și paranoică, mai are un pic și vede teoria conspirației peste tot, iar la noi totul merge perfect. Dar, în fine, are ceva imaginație. Ar putea să se facă scriitor!”

Peste numai o lună, cetatea lui Bebe era în flăcări, pârjolită de yahoo-i, barbari invadatori. O vreme, regele și regina urmăriră halucinați, în tăcere, flăcările care cuprindeau totul, mușcau din ziduri și se apropiau implacabil de castel, imobili, paralizați, fără să le vină să creadă, fără să înțeleagă, inhalând mirosul de ars și de scrum, cu coama pârlită și cu ochii roșii, lăcrimând de la fumul greu și înecăcios. Lacrimi strict fizice, materiale, fără emoție. Lacrimi târzii, fără puterea învierii sau măcar a consolării.

După un timp, regele și regina umplură absent o cupă cu otravă și o băură repede, deciși să-și ia viața ca să nu cadă prizonieri. Se prăbușiră amândoi odată, dar la distanță, unul cu spatele la altul. Între paranteze fie spus, asta ar putea fi și soarta planetei Gliese, și acolo e un paradis extrem de vulnerabil. Ori al Zonei-Vamă (în urma exploatării gazelor de șist prin metoda fracturării hidraulice). Părinții îi lăsaseră și lui Bebe o cupă, să soarbă și el băutura uitării și a evadării. Acesta, evitând să se uite la cadavrele părinților săi, o privi îndelung, ore în șir, parcă în transă. Când flăcările ajunseră în sala tronului, Bebe răsturnă cupa de otravă cu copita și spuse:

– Voi emigra.