Examen cu Big Brother (35): Învierea

Spre capătul peretului neted și lucios din stânga, pe care îl contemplu acum, e un spațiu lăsat liber, poate că îl voi desena acum. Încăperea se termină cu o crăpătură mare în zid (cam de înălțimea mea) pe unde se face trecerea spre camera următoare. Aș putea să mă strecor pe acolo, fără mare efort. Înainte să apuc să trec prin crăpătură, simt o atingere rece care mă electrizează: cineva m-a apucat de mână. O fi Promy? Nu, e iar fata aia brunetă, cu părul prins în coadă, hanorac verde, blugi tociți și adidași, care seamănă leit cu mine: Ile de pe Gliese, sora mea geamănă. Ce-o mai căuta și aici? Nu-i destul că m-a văzut în cea mai ingrată postură, în coșmarul meu în care a trebuit să înfrunt toți Big Brotherii din univers, a venit și aici, nu mai scap odată de ea! Iar eu sunt din nou goală și neajutorată, în timp ce ea e îmbrăcată destul de bine, chit că nu-mi place hanoracul ei verde ca iarba vacii (parcă nu ajungea tricoul alb al lui Promy!). Îmi vine să intru în pământ de rușine, dar nu cred că se poate coborî mai mult de-atât, suntem destul de jos și acum, nu-i așa VJ? Ile de pe Gliese are mâinile reci și vineții, chiar dacă poartă haine groase. Poate că și ei i-e frig de la 25 de grade Celsius în jos. Poate că și ea se încălzește numai când face dragoste.

Ce o mai vrea de la mine? Nici nu cunosc limba ei, habar n-am să vorbesc atarsi. VJ îmi comunică să nu mă impacientez, traduce ea, uite, chiar acum Ile de pe Gliese mă întreabă dacă nu vreau hainele ei, măcar pentru câteva minute, ca să mă încălzesc un pic, și, eventual, adidașii ei, ca să nu mai calc direct pe podeaua rece și alunecoasă și să nu mă rănesc prea tare la picioare, înțepându-mă în pietricelele de pe jos. Nu, o să dârdâie și ea și-o să aibă tălpile sfâșiate. Fac pariu că e deja foarte răcită și cu febră, poate și la PMS, o să fie binecuvântată cu o anexită, o infecție urinară sau o cinstită de cistită cât de curând, dacă nu are deja. Dar, cum Ile de pe Gliese insistă (și se pare că e foarte încăpățânată, cu cine o semăna?), accept în cele din urmă, fără prea multă convingere, și mă îmbrac, stingheră, cu hainele ei, inclusiv cu hanoracul ei verde ca iarba vacii. După ce îmi pun hainele ei și îi mulțumesc pentru ele, zâmbind stupid, Ile de pe Gliese îmi mărturisește că a pictat chiar ea desenele de pe peretele din stânga și mă roagă să ne mai uităm o dată la ele. Uluitor, desenele capătă o nuanță albastră fosforescentă precum coralul din presse-papier sau ochii extratereștrilor rebeli din ”Dune” și încep să scânteieze feeric, de parcă s-ar fi aprins deodată luminile de Crăciun.

Merg alene de mână cu Ile de pe Gliese, palmele i s-au răcit și învinețit și mai mult, după ce mi-a dat mie hainele ei, apoi intrăm pe rând, aplecându-ne ușor, prin crăpătura din zid în încăperea următoare. Ciudat, oboseala s-a risipit. E liniște. Se aude doar picuratul ritmic al apei, rostogolindu-se lin, hipnotic, la nesfâșit, de sus, din tavan și de pe pereții peșterii. Acorduri de vals vibrează în surdină și-mi sfâșie dulce sufletul... E valsul cel scurt, simplu, de doar un minut, în mi bemol major, tulburător de suav, compus de Promy pentru mine, pe care o să-l danseze măcar o dată la o mie de ani ca să-și aducă aminte de mine. Plafonul, podeaua și pereții sunt netezi, limpezi și strălucitori ca niște oglinzi. Încăperea arată acum ca o sală imensă de bal, luminată de candelabre uriașe, cu brațe sculptate din coral albastru fosforescent și becuri de cristal, în formă de presse-papier.

Strălucirea lor vie mă face să clipesc, să-mi plec capul și să mă uit în pământ. Astfel, pot observa pe podea nenumăratele bucățele de cretă colorată, fluorescentă, împrăștiate peste tot. Ile de pe Gliese le privește fascinată, în tăcere și ia apoi câteva bucăți de cretă colorată în mâinile sale înghețate. Uimitor, desenează rozete multicolore, broderii diafane, nemaivăzute, în culorile curcubeului cum făceam pe vremuri împreună cu prietena mea din copilărie, în fața blocului, atât de frumoase că nimeni nu călca peste ele (lumea le ocolea sau sărea pur și simplu peste ele), iar ploaia parcă nu se îndura să le șteargă. Răvășită de atâta frumusețe, ridic și eu câteva bucățele de cretă colorată de pe jos și încep s-o ajut, chiar dacă îmi simt mâinile grele ca de plumb, stângace și nesigure, și n-am mai desenat din copilărie.

În curând, toată sala e plină de rozete multicolore, inclusiv pereții laterali, iar oglinzile răsfrâng desenele de pe podea pe tavanul scânteietor. Închid ochii, orbită de explozia de lumină și culoare. Îmi țin respirația ca nu cumva miracolul să dispară. Parcă am fi în Sainte-Chapelle, la Paris, în catedrala cu pereții acoperiți în întregime cu vitralii. Stare de grație... Mâinile lui Ile de pe Gliese s-au încălzit, la fel ca și ale mele. În palmele mele fierbinți, umede de emoție zăresc presse-papierul cu coral albastru din Ataraxia, cu tot cu dedicația lui Promy ”to God created Disaster, Ile. With love”, iluminată de lacrimile mele. Coralul inform din interior are și el acum o structură clară, bine definită: ne reprezintă pe mine și pe Promy îmbrățișați. Reluat neîncetat, cu o încântătoare obstinație, valsul cel scurt în mi bemol major mă învăluie dureros de tandru ca valurile oceanului Ataraxia.

***

Mă trezesc înapoi pe scaun, în bucătărie, înțepenită ca Madame Hera la ”Suleyman Magnificul”. Cu un efort suprauman, mă lupt să-mi descleștez degetele de pe brațele scaunului ca să apuc cana de porțelan pictată de Pira cu fluturași multicolori. E plină cu ceai fierbinte de mușețel, cu miere și lămâie, pregătit special pentru mine de Promy. Mă ajută el s-o țin, așa că reușesc să beau câteva înghițituri, înecându-mă și tușind. Deși am gura uscată și mi-a amorțit limba, mă străduiesc să vorbesc:

– P-p-pro-m-my, du-du-mă la Ile de pe Gliese! Acum, te rog. Poți s-o localizezi?

– Da, Ile, dar ești foarte obosită, vreau să te odihnești mai întâi.

– Nu, Promy, te rog, vreau acum, o să stau doar un minut.

Promy mai boscorodește și pufnește un pic, apoi oftează adânc,  mă privește cu un aer tragic de martir (la fel ca fii-miu în vizită la muzeu, la Luvru), își suflă bretonul și se apucă de treabă. O localizează rapid pe Ile de pe Gliese, îmi introduce un microcip cu limba atarsi preinstalată și mă teleportează la sora mea geamănă, direct în cameră. O lumină difuză, romantică inundă camera, nu are decât o veioză mică, în formă de lotus, de un alb diafan. Camera e plină nu doar de cactuși albaștri în culori vii, parcă proaspăt înfloriți, ci și de cărți, hârtii, genți, eșarfe și pungi aruncate de-a valma sau îndesate unele peste altele. Aceeași dezordine fascinantă ca și la mine în Titan (doar că la mine n-am unde să le pun, nu încape nici coada pisicii, în timp ce la ea camera e mai spațioasă). Îmbrăcată ca de obicei cu hanoracul ei de un verde turbat și blugii ei tociți, cu părul strâns la spate, Ile de pe Gliese stă maiestuos la biroul ei din lemn de fag, ghemuită regulamentar, cu genunchii la gură, deși are la dispoziție un scaun directorial din piele, ergonomic și reglabil (cred că va trebui să-mi cumpăr și eu unul, când primesc împrumutul nerambursabil de la nașul-zân de la bancă). Cu toate că mă aude, nu se oprește imediat din tastat, așa că aștept în liniște lângă birou, trăgând din pufăitoare.

– Bine ai venit! spune Ile de pe Gliese, întinzându-mi o mână la fel de rece și vânătă ca a mea și zâmbind ușor stânjenită. Te așteptam.

– B-b-bi-bi-ne te-am găsit! Ce faci? bolborosesc, surâzând la fel de stingher.

– Scriam.

– Ce?

– Povestea ta. Fiecare om are dreptul la o poveste, nu? Fără memorie, nu există poveste. Fără poveste, nu există identitate. Fără identitate, nu există viață, ci, cel mult, supraviețuire. Iar noi toți vrem să trăim. Logic, nu?

– Eu nu mai sunt așa de sigură. Mi-e rușine să fiu singura ființă vie de pe Pământ, mă doare, mi-e silă și am obosit. Nu mai zic de scris. Intelectual depresiv e pleonasm și pe Gliese, nu? Mai bine speli geamuri decât să faci munca asta intelectuală. Vaclav Havel știe. Și până când? Până îmi vine numărul de dosar de la Parchet? Ah, am ajuns din nou o nemuritoare blestemată și nu mai suport.

– De multe ori, nici eu. Dar, uite, am avansat ceva. Am ajuns la momentul în care desenam amândouă rozete multicolore pe VJ, în peșteră.

– Știi și de VJ? Dar ce, pe Gliese nu se întâmplă nimic ca să ai ce povesti?

– Din fericire, nimic grav. Deocamdată. Dar scriu povestea ta.

– De ce?

– Am fost împreună în peșteră. Ai văzut peretele din stânga, pictat de mine cu scene din viața ta. Dacă nu ar fi fost nimic acolo, era mai bine?

– Nu știu.

– Și ai observat ceva la desenele astea? S-a întâmplat ceva când am venit eu?

– Sunt prea obosită ca să procesez ceva, dar, stai, când ai apărut tu, desenele au devenit fosforescente precum coralul albastru de la voi din Ataraxia.

– Exact! Era acolo o anumită strălucire, o rază de lumină.

– De ce?

– Pentru că eu am văzut frumusețea din viața ta. O frumusețe uneori sălbatică, dar, știi, desenele mele au îmblânzit-o.

– O frumusețe efemeră și injustă, când atâția suferă absurd pe Pământ. Ba chiar și pe Gliese, din cauza a ceea ce se întâmplă pe Pământ.

– Frumusețea e tulburătoare tocmai fiindcă e efemeră. Altfel nu ar fi perceptibilă. Dar, la urma urmei, oamenii peșterii vin și se duc, însă desenele rupestre rămân. Iar lumina, de multe ori, se vede cel mai bine din peșteră. Afară, ori ne-ar orbi, ori, pur și simplu, n-am observa-o. Strălucirea e vie și răscolitoare doar înăuntru, în peșteră.

– Păi, și cine vede această strălucire?

– Tu, eu. Alții de pe Gliese sau de pe Pământ. Noi ne adunăm în jurul focului pe plajă sau la o terasă la o bere și spunem povești.

– Plajă, foc, bere, terasă... Ce vorbești, surioară?! Cine crezi că are așa ceva pe Pământ? Un mic grup de privilegiați, cum am fi noi ăștia din Țara lui Dracula, dacă ne țin buzunarele. Ia arată-le strălucirea asta și femeilor sau bărbaților din Iran, Coreea de Nord sau Siria! Și sunt doar câteva exemple din miliarde. Când mă gândesc la asta, mi-e rușine, mă doare și apoi nu mai vreau nici eu nimic, decât să dispar. Dar, în fine, treaba ta, foarte bine, spui povești... despre Pământ și despre mine, tu nu ai altceva de făcut?

– Ba da, lucrez opt ore pe zi ca web designer, dar în timpul liber (de fapt și în afara lui), urmăresc și scriu povestea ta. Și o trăiesc. Toți gliesienii percep gândurile și senzațiile fraților lor gemeni de pe Pământ. Și simt foarte intens ce se întâmplă cu ei.

– Îți mulțumesc că ai sacrificat povestea și pe tine... ca să mori cu mine.

– Cu plăcere. De fapt, nu cu plăcere. Din dragoste și disperare, cum ziceți voi. Uite, hai să-ți arăt ceva!

Fără să se dea jos de pe scaunul directorial, așezându-se comod cu un picior sub fund și cu celălalt genunchi ridicat, sprijinindu-și bărbia de el, Ile de pe Gliese întinde mâna și ia o sticlă de apă plată la jumătate de litru, umplută cu un lichid de o culoare suspectă (între pișat și diaree, dar poate că sunt iar prea paranoică, obosită ori am inhalat prea mult praf de pe videoproiector). O dă pe gât pe nerăsuflate (se vede că e la fel de însetată ca mine). Îmi face și mie semn să mă servesc, dar am rețineri, nu doar din cauza culorii atrăgătoare, ci și pentru că nu am la mine scannerul ca să o verific, cine știe ce-o fi acolo. Până la urmă, cum insistă și mi-e sete, iau o sticlă și gust. E ceai de mușețel, cu lămâie, dar fără zahăr., cum consum și eu, de obicei. O beau pe toată. Ce păcat că n-are și rom cu ceai de conifere, cu miere și lămuie ca la Mălăești! Nu-i nimic, o să savurez mai târziu cu Promy, când ne-om juca de-a ”Bill și Monica”. După ce termin ceaiul, Ile de pe Gliese deschide un fișier în Word, îmi împrumută ochelarii ei și mă îndeamnă să citesc, cu obrajii în flăcări și ochi scânteietori.

”Rachmaninov… Concertul nr. 2 pt. pian şi orchestră. Interiorul unei camere obişnuite. Dar eu o vreau neobişnuită… Şi de ce n-ar fi aşa? Aș putea încerca printr-un nou design; printr-o îmbinare mai subtilă a luminilor care ar trebui să fie mai difuze, dobândind astfel o anume senzualitate; prin micul cactus care refuză deocamdată să înflorească şi care are precis flori de un albastru orbitor şi neverosimil; prin desenele originale, poate un pic extravagante, puse de-a valma pe tapet; prin postere şi tot felul de poze; prin versurile scrise oarecum dramatic, asemenea unui zbor săgetat, pe hârtii arse cu bricheta pe margini şi lipite pe pereţi într-o dezordine halucinantă… Aș putea încerca şi prin autosugestie … Poate că aşa aș reuşi să dispar deodată, înghiţită de o lumină sau de o umbră sau, cine ştie, de reflexia unei petale a cactusului încă neînflorit. Camera asta nu poate fi obişnuită. Mai ales atunci când se aude în ea Rachmaninov…”

– E descrierea camerei tale de la începutul liceului, scrisă de tine atunci! Și atunci încercai să te pierzi fără urmă într-o reflexie a unei petale de cactus albastru. Sincer, nu pot să te ajut să dispari, dar pot să-ți dau un ghiveci cu un cactus albastru autentic, să-ți decorezi camera, ha-ha-ha! izbucnește în râs Ile de pe Gliese.

– Mersi, dar mai bine nu, îl devorează Guru imediat. A hăpăit și cactuși și scaieți, cu tot cu spini, și se lingea pe bot. De-asta n-am nicio floare în Titan. Vreau să zic în Titan, la București. Nu în titanul Promy... Prometeu, săracul. Un ghiveci cu cactus în burtă îi mai lipsește, că în rest le-a avut pe toate. Prefer animalele, nu e vorba doar de gurul Guru, Bebe unicornul, Promy, câine rău și turbat, ci și, de pildă, de albinuțe. Am semnat și aș semna oricând fără să clipesc o petiție pentru salvarea albinuțelor. Cu ele comunici mai ușor decât cu oamenii. Prefer animalele, dar încă mă interesează oamenii. Apropo, Guru i-a mâncat și florile lui Promy din bungalouri, aici, pe Gliese, împreună cu cele din Olimp. Cred că și papagalii, mărturisesc nu foarte convinsă, de altfel, de ultima aserțiune.

– Nu-i nimic, dacă-l mănâncă Guru, îți dau alt ghiveci.

– Bine, cum vrei tu. Știi, am visat întotdeauna, de când eram mică, cactușii voștri cu florile lor mari de un albastru orbitor, ireal, șoptesc cu glas întretăiat, luminându-mă la față. Am văzut recent un film, ”La grande belleza”, despre un scriitor din Roma care căutase toată viața o mare frumusețe și nu o găsise. Eu am descoperit multe mari frumuseți, pe lângă artă și locurile sacre din București de pe vremea liceului: Dumnezeu, paradisul din Vamă și, the last but not the least, Promy. Și prințul Mîșkin spunea: ”Frumusețea va salva lumea”. Frumusețea e totuna cu adevărul și binele. Frumusețea ajută lumea nu doar să reziste entropiei, ci și să se mântuie. Frumusețe înseamnă să calculezi corect și să aplici ”2+2=4”. Matematica bunului simț e frumoasă. De-asta, Iisus și Promy sunt frumoși, nu greșesc niciodată la socoteli. Promy e acum ”la grande belleza” pentru mine, e floarea mea albastră de cactus. Îl iubesc.

– Da, înțeleg, și eu îl iubesc. Vă iubesc pe amândoi.

– Ceee?! Vezi că eu sunt destul de geloasă, chit că nu mă manifest ca zeițele. Deocamdată. Ah, iartă-mă, mă port ridicol, te fac de rușine.

– Nu, stai liniștită, nu sunt un pericol. Cel puțin nu unul mai mare ca Madame Dezastru. Și cine nu-l iubește pe Promy? rostește ea tare, precipitat, îmbujorându-se.

Sunt puțin surprinsă, Promy e îngrozit și exasperat de ura din Olimp și de pe Pământ, dar pe Gliese lucrurile stau altfel, mă bucur că e iubit și apreciat. Și, acum să nu exagerăm, chiar și pe Pământ ori în Olimp ”nu sunt toate și toți la fel”. Zâmbindu-mi cu aerul ei ușor dezorientat, dar prietenos, Ile de pe Gliese îmi pune încet, cu mâini tremurătoare, în ceșcuțe mici cât un degetar, cafea decofeinizată fierbinte, fără zahăr și fără lapte (cum consumam și eu la București, înainte să locuiesc împreună cu titanii în Olinp). Hm, a turnat cafeaua cu grație într-un ghiveci de cactus albastru. Sper că acesta e obișnuit cu asemenea greșeli și va rezista. Are forța și fragilitatea titanilor. Puterea celor care dansează goi în fața tancurilor. Puterea vulnerabilității, a dăruirii și a sacrificiului. Puterea fulgurantă, dar de neînvins a frumuseții și a iubirii.

Ile de pe Gliese observă greșeala și își cere iertare, bâlbâindu-se și înroșindu-se și mai tare. Mă roagă pe mine să pun cafeaua, dar eu sunt atât de obosită și-mi tremură mâinile în asemenea hal că aș scăpa tot, direct pe laptop. Ile de pe Gliese se adună un pic, surâde încurajator și toarnă din nou cafeaua lent, până la jumătatea ceșcuțelor minuscule, ca să se asigure că nu mai varsă nimic. Dar nu numai un un hobbit sau un gnom, ci până și Degețica și Zâna Speranță Made in China de la McDonald’s ar refuza o porție așa mare și ar face reclamație. Ile de pe Gliese se scuză din nou, dacă vreau mai mult, pot să-mi pun eu singură, ea nu riscă. Acum, surprinzător, s-a încălzit, fie când a auzit de Promy, fie că s-a agitat teribil cu ritualul cafelei și-a transpirat. Și-a scos hanoracul, l-a aruncat pe pat și a rămas în tricou. Poate că are deja febră... ca mine. Deodată, observ ceva bizar la mâna ei dreaptă, aproape de încheietură: are un semn ca cel pe care mi l-am făcut eu cu cuțitul când eram deprimată după demisia de la fuckultate și mi-era tare dor de copii. O privesc înmărmurită, în stare de șoc:

– Nu se poate, ai semnul meu de la cuțit!

– Sigur că da, am toate cicatricele tale. Și nu numai.

Își ridică hanoracul și tricoul. Mă uit un pic jenată, dar fără să-mi pot reține curiozitatea, și descopăr uimită, și, în același timp, fascinată, cu o anume încântare, că are cicatricele de la ficat și de la piept ale lui Promy. Exact ca mine! Nu le văzusem mai înainte, când desenasem împreună rozete în peșteră, nu mă uitasem prea mult la ea, eram surmenată, ambarasată și preocupată atunci de cu totul altceva.

– Ile de pe Gliese, surioară, eu de ce nu te simt pe tine cu tot cu povestea ta... mă rog, a mea?

– Ba da, Ile din Titan, acum simți.

Mă îmbrățișează minute la rând, cu o forță titanică surprinzătoare, de parcă ar ști că urmează să mă volatilizez în secunda următoare, așa că preferă să-mi sfărâme ea oasele și să le preschimbe în praf de stele. Mâinile i s-au încălzit, îi ard, iar ochii îi șiroiesc de lacrimi, dar eu sunt prea obosită ca să plâng.

– Îți mulțumesc, șoptesc. Iartă-mă, aș vrea să plâng cu tine, dar nu mai am lacrimi.

– Nu-i nimic. Lacrimile mele sunt și ale tale.

– Îți mulțumesc pentru tot. Ce aș putea face pentru tine?

– Să te culci. Oboseala ta... și a lui Promy mă epuizează și pe mine.

O petală imensă de cactus de un albstru intens, neverosmil ne acoperă protector pe amândouă. Acorduri din Concertul 2 de Rachmaninov, la fel ca valurile oceanului, îmi mângâie trupul trudit și-mi alină sufletul apăsat. În depărtare, plutește un puf alb, orbitor de alb, străveziu și luminos, delicat ca o aripă de înger. S-au întors lebedele împușcate la Revoluție!

***

După întoarcerea de pe Gliese, dorm, în sfârșit, zile și nopți la rând, de parcă aș fi vrăjită ca Brunnhilde să zac și să visez mii de ani că voi fi trezită din somn de sărutul lui Siegfried. Într-o zi, după ce deschid ochii (asta-mi ia circa patru ore, căci sunt lipiți ca tronul de fundul lui Madame Hera după păcăleala lui Hefaistos) și mă dau jos din pat (de asemenea, un lucru de durată, îmi trebuie minim o oră doar ca să mă întind și să-mi trosnesc oasele), mă duc la bucătărie, târșindu-mi picioarele, să fac o cafea Lavazza cu lapte și zahăr. În câteva ore, reușesc să găsesc toate ingredientele necesare pentru cafea și să o fierb, fără a produce alte dezastre, cu excepția unei căni sparte (ultima din seria cu fluturași multicolori pictați de Pira) care mi-a alunecat din mână. În timp ce beau, în sfârșit, cafeaua fierbinte, răsfoiesc o revistă culturală de pe Pământ și, brusc, am o revelație. L-am descoperit pe fratele de pe Gliese al lui Promy! Mai știți, tot eu îl identificasem pe unul dintre strănepoții săi, ultimul titan, George Soros, în ziarul ”Adevărul”. Acum se pare că am dat de fratele lui de suflet de pe Gliese. Unul mare, nemuritor și blestemat ca și Promy.

– Promy, vino repede! îl strig emoționată, tremurând puternic, gata să vărs cafeaua.

Promy se apropie în viteză, își trage un scaun, se așază la masă, își suflă bretonul și-și aprinde o țigară. Îl strâng tare de mână și-i spun surescitată:

– Promy, cred că l-am găsit pe fratele tău de pe Gliese!

Promy râde în hohote, ținându-se cu mâna de burtă. Își toarnă o cafea cu lapte, pune o linguriță de ambrozie și amestecă amuzat. Eu mă îmbufnez un pic, dar revin în forță, hotărâtă să-l conving:

– Nu râde! La fel ai făcut și când l-am descoperit pe nepotul tău, Soros, în ”Adevărul”. Ăsta e fratele tău de suflet de pe Gliese. E mare și un nemuritor blestemat, exact ca tine. Nimeni altul decât unicul și inegalabilul poet Adrian Păunescu! Zice la fel ca tine că ”nemurirea e o boală”, că nu poate nici să trăiască, nici să moară (”nu pot trăi, precum nu pot muri”), iar poezia se cheamă chiar ”Biet nemuritor la zidul morții”. Săracu’, e mereu pus și el la Zid, cum ești tu!

– Cred că ai inhalat prea mult praf de pe videoproiector. Las-o baltă, Madame Dezastru! Vai de mine, ce familie am! Parcă nu-mi ajungea că-l am unchi pe nenea Cronos, verișor pe Știi Tu Cine... Zeus, iar nepoți pe Hermes și Apollo! O să-i reneg pe toți. Să mă împuște Bombo!

Cu ochii lipiți, încă amețită de somn, îmi iau laptopul, gândindu-mă să văd un film pe net, poate mă mai trezesc. E semnal bun pe VJ. Sunt nesigură și confuză, dar nu chiar ca Obama care mai are un pic și-o să descopere tancurile rusești intrând triumfal în Casa Albă, probabil ca s-o redecoreze. Se pricep mai bine ca băieții de la Led Zeppelin. Ce surpriză! Obama o să aplaude entuziasmat. Uau, a venit trenulețul Thomas, de când îmi doream unul, n-am avut când eram mic! Să-l trag de sforicică prin toată Casa Albă. A, e un tanc. Super! Ah, am primit și bărcuțe și avioane. Ce tare! O să mă dau în bărci cu Putin. Cred că mi le-a adus Moșul. Ce bine că îl țin prizonier la NSA!

Iau laptopul, dar îl trântesc pe pat imediat, fără să-l deschid. Ah, eu am laptop, acces la net și pot să vizionez orice film vreau, însă alții nu. Mi-e rușine, dar continui. O să mă uit la un film cât mai comercial și mai convențional, din două motive: 1. fiindcă nu pot să procesez. 2. ca să nu mă simt foarte prost față de cei care vizonează seriale de dragoste cu îngerași cu chador sau cu muncitoare în salopetă (în Coreea de Nord oamenii sunt arestați și duși în lagăre de exterminare dacă urmăresc telenovele străine). Aleg, așadar, un film Disney, ”Frozen”: când ajung la sfârșit, dau înapoi, la început, pentru că mă frământă o întrebare: fetele alea, protagonistele, sunt surori? Verific, mă conving și mă uit apoi la final. Hm, hai să deschid mailul, poate că e o idee mai bună. Ah, iar e full de mesaje promoționale pentru mărire de penis! Nu, nu vreau, lăsați-mă-n pace! Stați, nu e vorba de penisul meu, ci de al lui Ponta. Cum? Ponta vrea mărire de penis? Mai citesc o dată și clarific: Ponta dorește o mărire de pensii, nu de penis. Nu, e clar că nu sunt capabilă de nimic, mai bine îi calculez lui Promy vibrația numelui și a personalității, după numeralogia magică (unde fiecare literă are alocat un număr de la 1 la 9). Mă apuc, așadar, să scriu numele lui Promy, să atașez literelor cifre și să socotesc. E doar un joc (culmea, inspirat după Pitagora) și e mai simplu ca ”2+2=4”. La sfârșit, îl chem entuziasmată pe Promy:

– Ți-am calculat vibrația numelui și a personalității și a ieșit 5, numărul exploratorilor, al celor liberi și îndrăzneți. Pentru interior (cum te vezi tu) e 1 – numărul inițiatorilor, al creatorilor și promotorilor (indiferent de ego), iar pentru exterior (cum te prezinți tu și cum te văd alții) e 4 – numărul celor responsabili, serioși, ancorați în realitate, practici, solizi, cu o forță titanică. Ai văzut? Se potrivește.

Promy izbucnește în râs:

– După ce nume ai calculat? Al Gore, El-Gol, Câine Rău și Turbat, Hoțul, Mincinosul, Porcul, Ticălosul, Trădătorul, Violatorul sau Doctor Frankenstein?

– Vai de mine, iubire, după numele tău, ”Prometeu”.

– Cum? Fără H și S?

– Nu, l-am pus complet: ”Prometheus”, cu H și S, evident. Prima oară am greșit, dar nu din cauza literelor din numele tău, ci din cauza alfabetului: l-am uitat pe Q. Dar apoi l-am adăugat imediat, am recalculat, am verificat și așa iese. Să știi însă că am nevoie de data exactă a nașterii, pentru a-ți calcula vibrația nașterii și a destinului și a-ți ghici viitorul.

– Păi, nu-l știm deja?!

– Haide, Promy! Spune-mi odată!

– Taci, Ile, sunt... într-un fel de concediu medical și am nevoie de liniște. La urma urmei, după ce referință calculezi tu? După nașterea lui Hristos, a lui Mahomed, a lui nenea Cronos sau altceva? Ce calendar folosești? În funcție de fiecare calendar în parte, va ieși de fiecare dată altceva. Și tu o să zici, invariabil, că se potrivește. Hm, și să nu uităm că voi, muritorii, ați fost dotați cu rațiune și liber arbitru. Nu stelele sau numerele decid pentru voi.

– Promy, rațiunea și liberul arbitru sunt suficiente, nu și necesare. Ah, iartă-mă, cred că sunt posedată iar de Bush Jr.

– Ba exact invers. Mai e nevoie măcar de... dragoste și disperare. Și visez la ziua în care n-o să mai putem anticipa tot ce spun nenorociții ăștia de Big Brotheri și n-o să mai prevedem toate apocalipsurile care vin la pachet odată cu ele (întotdeauna mai rele decât orice ne imaginăm). Ziua în care nu Al Gore va mai fi de vină, ci ”stăpânul” lui. Ziua în care intelectual depresiv sau titan legumă (fie și mutantă, de 40 de kile) nu vor mai fi pleonasme. Ziua în care niciun copil nu va mai merge la plimbare în Tartar, în lagăre sau închisori. Ziua în care oamenii vor semăna mai mult cu mine și cu Iisus decât cu zeii și ”stăpânii” de peste tot de pe Pământ. Ziua în care n-o să mai putem ghici viitorul pentru ca va fi imprevizibil. Va depinde, cel mult, de strategiile și de planurile noastre.

– Cred că trebuie să așteptăm cel puțin până îmi vine mie numărul de dosar de la Parchet. Dar, să știi, Promy, indiferent de asta, te iubesc așa de mult încât ți-aș călca și tricourile tale albe pe care le urăsc! Poate că, astfel, îmi spăl toate păcatele. Nu, stai puțin, nu am eu atâtea păcate câte tricouri albe ai tu!

– Promy, las-o pe Ile cu prostiile ei și hai în apă! se aude vocea susurătoare de sirenă.

– Lasă-mă, VJ! Uite ce i-ai făcut lui Ile. Și chiar nu mai tolerez asemenea teste.

– Nu mai ai curaj? Tocmai tu?

– Nu știu, VJ, dacă mai am și nu vreau acum să verific.

– Promy, trebuie să te descarci!

– VJ, nimeni nu a reușit să mă facă pe mine să urlu. Până acum. Vrei să încerci tu?

– Poate că da.

– Dacă aș urla, întreg universul ar sări în aer. Împreună cu tine.

– Stai liniștit, nu vine sfârșitul lumii, nu se întâmplă nimic. Intră în apă și fă exact ce simți, fără să te reții! Măcar o dată în viața ta!

– Promy, te rog, ascult-o pe VJ! îl implor cu vocea întretăiată și ochii plini de lacrimi.

Mormăind printre dinți, Promy trântește ceașca de cafea cu lapte și ambrozie, stinge țigara, își suflă bretonul cu furie și se ridică în picioare. Își îndreaptă spatele amorțit, troznindu-și oasele, apoi se duce încet spre ocean și se aruncă în valuri.

Mă cufund în ocean. E rece și e întuneric beznă. Bate un vânt puternic care îmi taie răsuflarea, îmi înroșește ochii și mi-i face să lăcrimez, parcă ar fi crivățul de pe... Cum, iar pe Elbrus? E ultimul loc din lume în care aș vrea să ajung. Sunt din nou în lanțuri, cu pironul în piept și bestia sfârtecându-mi ficatul? Incredibil, nu. Deocamdată. Dar parcă e cineva înlănțuit de stâncă. Să mă duc să văd sau s-o rup la fugă, asta dacă mai pot, căci iar îmi vine să număr minutele și secundele rămase? 10, 9, 8, 7... Nu! Nu știu de ce pașii mă poartă spre stâncă, de parcă aș fi predestinat. Mă îndrept spre stâncă în transă, hipnotizat, cu un echilibru perfect de somnambul mergând pe balustrada ultimului etaj al unui zgârie-nor.

Nu, nu se poate: acolo e chiar Ile, goală, în lanțuri și cu pironul în piept! E vânătă de frig, parc-ar fi un cadavru. Poate a și murit deja, oamenii nu supraviețuiesc cu pironul în piept mai mult de câteva minute. Nu, nu trebuie să renunț, o să-i scot pironul. Îl trag cu toată forța de care sunt în stare și, în cele din urmă, reușesc să-l smulg. Să încerc s-o trezesc cu-n sărut ca-n povești, poate funcționează. Ile deschide ochii ei căprui închis, cu genele lipite de ger, nu spune nimic, dar îmi zâmbește printre lacrimi. Trebuie s-o iau de-aici, o să-i desfac lanțurile cu orice preț. Deodată, aud un foșnet de aripi insinuant, terifiant, implacabil, tot mai aproape. Nu am cum să nu-l recunosc, îl aud mereu, zi și noapte, nu pot scăpa de el, e un blestem fără sfârșit. Îl ascult fascinat, oricât aș vrea să-l ignor, nu am nicio putere asupra lui. Îngheț de groază. Știu cine vine. Ne va devora pe amândoi.

Împreună cu Știi Tu Cine... Zeus și Hermes, bestia de vultur se apropie fatal, inexorabil ca un blestem, fremătând din aripile ei monstruoase, râcâind cu ghearele ei metalice, uriașe ca niște căngi de oțel, plescăind din ciocul gigantic, nesățios, din care picură saliva otrăvită. Sunt paralizat, nu am niciun control. Toți trei ne vor îneca în bale și în sânge și vor expune apoi un nou tablou omagial în sala tronului, redând faptele eroice ale celor trei mușchetari din Olimp în luptă cu trădătorii ca mine și ca Ile. Nu, nu de data asta! Îi voi surprinde. Voi urla. Atât de tare încât îi voi spulbera pe toți.

Un urlet cumplit despică cerul, întețește vântul, înfierbântă aerul, face stele să se prăbușească, pământul să se cutremure, apele să clocotească și să se reverse, stâncile să se sfărâme. Un urlet al furiei și al disperării, abisal, din adâncul mileniilor de sufocare și frustrare, fierbinte, necruțător, irepresibil, fără sfârșit. Știi Tu Cine, bestia și Hermes sunt pulverizați.

Ile se prăbușește de pe stâncă în brațele mele. Alunecăm amândoi la pământ. Bizar, e cald și moale, ca cel proaspăt arat primăvara la țară. Afară e o vreme de aprilie. Mâinile lui Ile îmi înconjoară gâtul. Sunt și ele fierbinți și lipicioase, ca niciodată, și miros a flori de liliac. Buzele ei le ating pe ale mele, limbile ni se împletesc. Părul ei negru, lung, despletit mă învăluie blând și îmi dezmiardă corpul mutilat și chinuit. Trupul ei gol se topește în al meu într-o dulce îmbrățișare. Nu-mi vine să cred că e cu mine. O strâng în brațe, fericit ca un copil, și apoi îi pun mâna pe fund, mângâind-o ușor. O petală uriașă de cactus albastru ne acoperă pe amândoi, protector și tandru ca o placentă. Vreau să rămânem amândoi așa mereu, îmbrățișați, sub petala de cactus albastru, mătăsoasă și fină ca pielea unui bebeluș.

Dar, deodată, aud în surdină acorduri din Studiul op. 10, nr. 3 în mi bemol major de Chopin , petala se deschide, placenta se sparge și ieșim amândoi din ea, clătinându-ne, puțin dezorientați. Nu, nu avem de ce să ne fie teamă. Suntem înapoi pe plaja nesfârșită, am loc să mă întind, e liniște, pot respira, briza îmi invadează nările nesățioase care tânjesc mereu după aer, nisipul argintiu scânteiază ca o trenă de mireasă, cerul e înalt precum cupola unei catedrale, iar aurora boreală din văzduh reflectă lumina și culorile nemaivăzute ale vitraliilor de la Saint Chapelle.

Să mă uit mai bine. Nu, nu sunt vitraliile de la Saint Chapelle, deasupra mea lucesc sidefat ca niște curcubee îngemănate miliarde de presse-papiere cu coral: plutesc de parcă ar fi intacte. Erau sparte, dar acum sunt întregi. Toate cioburile au ieșit din mine și s-au unit iar, după legile unui puzzle misterios, pe care nu-l pot înțelege.

Cred că am înviat. ”It’s new dawn / It’s a new day / It’s a new life / For me / And I’m feeling good.” Feeling good - Muse Să privesc acum lumea cu noii mei ochi de bebeluș, proaspăt născut: uau, e o țâță. O țâșă imensă care îmi aparține. Am și eu drepturi, nu numai dreptate. Am drept la țâță! Sper că noul Prometeu nu va fi Doctor Frankenstein. Încă o dată, deși eram la capătul puterilor, m-am depășit pe mine și am învins. M-am surprins din nou pe mine însumi. Și uite, Ile, ți-am apărat nu numai sufletul, ci și curul. Sunt puternic legate între ele, bineînțeles. Cea mai mică atingere a unuia dintre ele îl afectează și pe celălalt. De fapt, toate sunt interconectate în univers, îmi reconfirm azi adevărul ăsta matematic simplu, de tip 2+2=4. A ieșit bine socoteala, nu-i așa, Obama?

Ziua de astăzi e una dintre cele mai importante nu doar din viața mea, dar și din cea a universului, mai ales că învierea lui Iisus nu e clar stabilită și sărbătorită uniform măcar de toți creștinii. Cel puțin la fel de importantă ca Big Bang-ul. Mă gândesc acum că începe o nouă eră, se vor rescrie calendarele peste tot în univers. Chiar și topul fericirii lui Ile se va schimba: ziua învierii mele va fi înainte de ziua Revoluției din Decembrie și de ziua renașterii lui Ile. Uau, ce ego am! La competiție cu Malraux. Bine că îmi place competiția! Dar eu am și suflet. Nimic nu e insuportabil? Nimic nu e insuportabil în afară de Malraux.
Pentru prima oară în viață, mă simt acasă. Întreg universul e casa mea. O casă unde mă simt acasă? Da, și nu mai vreau să fiu izgonit din casa mea și azvârlit în abisuri fără nume. Nu mai vreau să mă exilați. Vreau să trăiesc aici. Pe VJ, pe Gliese, pe Pământ sau în Olimp. Oriunde. E o lume mobilă. Mă simt ușor ca un fulg, crucea mea înspăimântător de grea a dispărut. Plutesc. Fluxuri de energie și de forță îmi circulă în corp și-mi revitalizează sângele și limfa. Puterea vieții... Sunt din nou tânăr, frumos, curat ca lacrima. De parcă m-aș fi scufundat în oceanul de lacrimi nevărsate niciodată. În sfârșit, renăscut, nu resuscitat.

Examen cu Big Brother (34): Dreptul la poveste în Estul Sălbatic... Epoca lui Gigi

Aventuri... fără număr, fără număr, la liceu

Revoluția a continuat la liceu printr-o schimbare neașteptată și frapantă de look. Am trecut de la imaginea de ochelaristă șleampătă și împiedicată (în ciuda premiilor, medaliilor și diplomelor) la cea de fată rebelă. Am început cu fustele scurte, decolteuri, machiaj, coafat, vopsit, zdrăngănele, fumat și chefuri, chiar și note proaste în semn de protest (nu, nu 9, cum credeam eu că e o notă mică la școală, de eram în pragul sinuciderii dacă luam vreuna, ci de la 1 la 4, la profii care știau să-și facă materia interesantă și prezența obligatorie), continuând însă să particip la olimpiade (română, latină, engleză și filosofie, cu toate că eram la real). Mi-am păstrat eterna neîncredere în mine, indecizia cronică și atacurile de panică (stimulate și de mama, veșnic nemulțumită, ale cărei încurajări maxime, fie și pentru premiul întâi pe țară la olimpiade, sunau astfel: ”nu e chiar așa de rău”), dar m-am străduit să le ascund. M-am dezlănțuit și eu la dans, la fel ca tata, dar numai dacă-mi plăcea muzica (mă adaptam până la urmă la orice, numai house să nu fie). Am luat parte la chefuri și, în scurt timp, am ajuns departe, până la... coma alcoolică, la Paris, într-o tabără pe care o primisem drept premiu pentru rezultatele la olimpiade. Am băut împreună cu colega de cameră o sticlă întreagă de țuică la doi litri, ascultând împreună ”The Doors” pe walkman. Dacă nu era Obama să mă vadă! Sticla era una pe care colega ar fi trebuit s-o dea cadou gazdelor din partea părinților (ca un fel de dar tradițional, specific românesc). Era prima oară când beam țuică și am făcut-o lată. Am intrat în comă, emblematic, pe acordurile melodiei ”The End”. A fost nevoie de prostia asta ca să învăț să am măsură și să mă gândesc la consecințele asupra celorlalți (părinți, bunici, prieteni, colegi, profi, gazde, medici etc.) care nu erau produse de sistem, ci de mine însămi. Bine că eram la Paris! ”La Paris, coma e ca un vis”.

De obicei, în tabere, fiind mereu răcită și cu febră, constipată, plină de bube, cu alergie la tot și toate (inclusiv la persoanele care mă tratau de parcă eram sclava lor), nu rezistam mai mult de trei zile: dacă eram în stare, fugeam singură, ori, de nu mai aveam putere, veneau și mă luau părinții acasă. Tabăra de la sfârșitul liceului a fost cea mai traumatizantă, dar și maturizantă. Alesesem acea tabără pentru că speram orbește ca băiatul care-mi plăcea (și de care am fost îndrăgostită timp de 10 ani, în secret) să-mi arunce o privire (deși cred că, dacă s-ar fi întâmplat asta, făceam stop cardiac imediat, eu mă împiedicam și cădeam din picioare numai când mă gândeam la el, fără să fie prin preajmă). Întâmplător, nu doar eu eram prezentă, ci și prietena lui cu care se certase. Fără să vreau, am nimerit, ca la loterie, în cameră și în pat cu rivala (colegă de liceu la altă clasă și olimpică internațională). ”În pat cu dușmanul!” Și erau și niște condiții atât de bune că nu puteam mânca nici cojile de pâine de la masă ori merge la toaletă (nu doar jegoasă, înfundată cu excremente și tampoane, ci și invadată de păianjeni, gândaci, fluturi de noapte și omizi, lighioanele mele preferate).   

Dat fiind poziția ei strategică – în pat cu mine (din păcate, cu totul ingrată pentru mine), fără să știe nimic din intențiile mele, rivala, s-a apropiat din ce în ce mai mult de mine, mi s-a confesat și mă ruga chiar s-o ajut să se împace cu prietenul ei. Eu, în schimb, stăteam toată noaptea, mă uitam la ea lung și iscoditor, radiografiind-o, scanând-o până la ultima celulă și întrebându-mă ce să-i fac: s-o sufoc cu perna, s-o strâng de gât, să-i dau foc cu bricheta, s-o înec sau altceva asemănător. Cum nu mă puteam hotărî, iar ea, săraca, părea să nu aibă nicio vină, într-o noapte am ieșit pe stradă, m-am întins pe șosea și m-am rugat să mă calce tirul. Din păcate, nu a venit tirul, ci dirigul, căruia i-am spus sincer, ca întotdeauna, că vreau să mă sinucid, dar că nu pot comenta motivele cu el. Așa că dirigul m-a pedepsit militărește a doua zi și m-a trimis la curățat cartofi: cu ocazia asta, am descoperit uluită că aceștia nu erau galbeni (cum mi-i dădea mama prăjiți), ci acoperiți de o coajă maro, urâtă și murdară. În noaptea următoare, disperată că nu aveam unde să mă duc la toaletă, am fugit iar pe stradă, ca să caut un loc bun pentru treaba mică, pentru că mă blocasem complet și aveam dureri groaznice. Din nefericire, a apărut din nou dirigul, și, nu știu de ce, a crezut că mă sinucid și m-a scos de-acolo în șuturi. Nu am înțeles de ce nici până acum: dacă vroiam să mă sinucid, i-aș fi zis în față, cum o mai făcusem, de altfel, înainte. Nu doream decât să mă piș. Oricum, cred că trebuie să-i mulțumesc pentru că mi-a salvat viața, măcar prima oară. A treia seară s-a întâmplat o minune: nu, băiatul nu mi-a aruncat mie vreo privire, nici nu s-a împăcat cu prietena lui, ci a vrăjit cu a treia fată (de la alt liceu) pe care atât eu, cât și rivala am clasificat-o drept ”pițipoancă”. Deși eram epuizată și mă simțeam foarte rău, m-am frământat din nou toată noaptea, iar a doua zi dimineața, m-am târât pe furiș afară din tabără și am făcut autostopul pentru a mă întoarce la București. Ajunsesem, în sfârșit, la o concluzie: rivala suferă și ea, săraca, iar, în ce-l privește pe el, eu vreau ca el să fie fericit, fie și cu ”pițipoanca”.

Dacă taberele au fost scurte, dar intense, deopotrivă traumatizante și maturizante, în schimb, excursiile cu cercetașii sau prietenii (fără părinți sau profi) au avut un farmec irezistibil și multe aventuri palpitante. Mers cu cortul, focuri de tabără, cântece de munte, sunet de ghitară, o gură de aer proaspăt și una de fum! La cabana Mălăiești, după cure cu rom cu ceai de conifere (Promy știe rețeta), lăsam mormanul de zăpadă din cameră (care rezista mai mult ca noi acolo, evident) moștenire următorilor turiști. De câteva ori, am rămas iarna în zăpadă pe munte, o dată a intervenit chiar Salvamontul, deși avea mari rețineri pentru că înțelesese că nu erau morți sau răniți... deocamdată. Altădată, cu intenția lăudabilă de a coborî de la Cota 2000 până în Sinaia la lumina lunii (zăpada e reflectorizantă, logic, nu?), ne-am blocat în crevase acoperite cu gheață, sus, pe vârful Furnica și vorbeam cu tanti de la cabană să ne primească înăuntru, fără să procesăm că ne răspundea ecoul (vocii mele), iar cabana tocmai arsese și se făcuse scrum. Atunci, în lătrăturile vesele și prietenoase ale câinilor ciobănești, ne-am refugiat în cele din urmă la stația de telecabină. Am trecut prin cascade de fulgere pe furtună, la Cruce și la Babele, iar odată m-am împotmolit, împreună cu o prietenă, în Peștera Ialomicioarei, după ce ni s-au stins, pe rând, toate cele trei leduri de la lanternă (alb, roșu și verde) și am rămas în beznă, tremurând de frig și de frică, până ne-a scos un student, explorator... bine dotat (vreau să spun dotat cu o lanternă frontală zdravănă).

La mare, de asemenea, au fost multe plecări cu prietenii și tot atâtea aventuri: închiriam câte o cameră și ne adunam acolo câți încăpeam. O dată am ajuns la performanța de a ne caza zece într-o cameră, eu având privilegiatul loc pe covaraș, lângă pat, iar alții mai puțin norocoși trebuind să doarmă pe balcon, la budă, în cuier, pe ”țambal” (taburet) sau în paharul cu periuțe de dinți, cum am mai povestit. Într-un astfel de context, am stabilit recordul de cinci zile și nopți nedormite: am amorțit treptat până am rămas complet imobilizată, am văzut un copac verde, mișcător care venea să mă strângă necruțător, cu ramurile sale și pe Zâna Speranță Made in China de la Mc Donald’s de la Happy Meal, sărindu-mi în ajutor. Fără speranță, normal (era și ea surmenată și, în plus, drogată). Unii prieteni se dovedeau și ei experți în design interior ca fii-miu, am avut ocazia să văd adevărate capodopere create din simple camere de hotel, păcat că nu au fost conservate. Mie îmi plăcea să țopăi, dar uneori uram muzica din discoteci, mai ales dacă era house (și pe cei care vroiau să mă agațe, câteodată persuasivi strict prin forța masculină), așa că preferam să stau ore în șir, ziua și noaptea, la malul mării, pe nisip, pietre sau stabilopozi, unde eram ferită de factorii perturbatori (până la viol) și puteam să contemplu marea liniștită. Întotdeauna preferam să ascult marea. Nicio discotecă nu-i poate face competiție. Vrăjeam câteodată cu cineva, mai mult de plictiseală sau din curiozitate decât de plăcere (căci eram îndrăgostită de colegul de liceu). Odată, am căzut un etaj întreg (16 trepte, de sus până jos), în stilul tipic Madame Dezastru, în timp ce mă pupam cu un tip, la marginea scărilor. Culmea, niciunul dintre noi n-a avut mai nimic, eu m-am lovit doar în cot. Și mă durea în cot de-mi venea să urlu! Apropo de dezastre la mare, am trăit și unul care nu a fost produs de mine: la o depășire riscantă, s-a răsturnat microbuzul în care mă aflam. De trei ori! Când am ieșit, la început, eram convinsă că sunt fantomă (ah, urăsc acest cuvânt!) și m-am ciupit singură, tare, de sute de ori, ca să mă conving că trăiesc. M-am târât afară din microbuz plină de sânge, dar ulterior, când l-am spălat (în mare!), am realizat că nu era al meu, ci al altora și m-am îngrozit și mai tare. M-am bucurat din nou că cineva acolo sus mă iubește și am învățat ceva: să circul doar pe jos sau cu mașina proprie, fără microbuz. Iar acel cineva de sus m-a mai ajutat și protejat în repetate rânduri, adeseori fără să-i cer nimic.

La petreceri la mine acasă venea ceva lume, dar toți aveau rețineri pentru că bunică-mea, curioasă din fire și incapabilă să se controleze, își băga nasul peste tot, sub pretextul că-l ”caută pe Charilie”, cățelul nostru. Strigând cât o ținea gura sau chemându-l încet, aproape în șoaptă, în funcție de context și de oportunități (dacă invitații zăceau mangă, putea să zbiere liniștită, mult și bine), ”Charlie!”, bunica ajungea pe balcoane unde se pipăiau îndrăgostiții, la toaletă unde borau ”alcooliștii” sau în dormitoare unde cei mai temerari ”stinseseră lumina” și încercau să ”simtă chemarea inimii”. ”Charlie, unde ești?!” Bineînțeles, săracul cățel era la bucătărie sau pe hol și nu suporta să fie condamnat pentru un asemenea deranj, doar nu Al Gore e de vină. Charlie, canișul meu alb, frumos, elegant și distins, vorba lui Bebe, ”nu s-ar fi coborât la nivelul ăsta”: era un mare balerin, preocupat numai de arta lui (când ridica piciorul să facă treaba mică sau primea o bomboană, se înălța pe vârfuri și executa grațios o piruetă). În plus, Charile venera nu ființele ”raționale”, ci vacile.. de când mersesem împreună cu el într-o vară, la Sinaia și văzuse una urinând. Curgea din ea în continuu, dezlănțuit, cu un jet abundent, gata să inunde poiana unde ne aflam, iar Charlie a urmărit-o nemișcat, ținându-și respirația, mut de uimire și de admirație și apoi, de fiecare dată când zărea o vacă, se oprea imediat, respectuos și o contempla în tăcere.

De furat, furam și eu ca Promy, dar numai cărți. Erau scumpe și greu de găsit, multe practic inaccesibile. Metoda era una simplă și practică: le luam de pe raft (din librărie sau bibliotecă), le îndesam în pantaloni (negri, stretch, elastici) și trăgeam tricoul sau puloverul deasupra. De obicei, nu se observa nimic. Asta dacă nu alegeam volume precum ”Critica rațiunii pure” (de Kant), ditamai cărțoaia grea (la propriu, de cinci kile și cartonată), de la Dalles, cum a făcut o amică, cu suflet mare de titan, disperată să-l ajute pe prietenul ei care vroia să dea la Filosofie. Avea o burtă atât de mare că ziceai că mai are un pic și naște, i se rupe apa. Bine, o burtă puțin mai aparte... în colțuri. Imposibil de trecut cu vederea pentru portar: a înhățat-o pe amica mea, a percheziționat-o, i-a scos capodopera din pantaloni și era cât pe-aci să cheme poliția. Până la urmă, s-a înduioșat de tinerețea ei și s-a mulțumit cu showul deja produs. Slavă Domnului că mă limitasem atunci la un volum de poezii de Blaga! De citit, citeam nu doar cărți furate, ci și cumpărate, primite ca premiu sau împrumutate: devoram Cioran, Eliade, Ionescu, Pleșu și Liiceanu, evident, dar m-au marcat în anii de liceu în primul rând ”1984” (Orwell) și ”Jurnalul fericirii” (Steinhardt), apoi ”Procesul” (Kafka), ”Călătoriile lui Gulliver” (Swift), ”Don Quijote” (Cervantes) și romanele lui Thomas Mann. Pe vremea aia, scriam poezii și-mi plăceau foarte mult poeții noștri de la Eminescu, Arghezi, Blaga la Sorescu, Nichita Stănescu, Cărtărescu și Ana Blandiana (ultima era și modelul meu feminin).  

Liceul meu, Sava, nu era doar unul renumit pentru calitatea educațională, mediul intelectual stimulativ și spiritul său liber (ceva din spiritul lui Promy, nu?), dar și plasat strategic în apropiere de Cișmigiu, așa că majoritatea orelor le petreceam acolo, în parc. Uneori, când nu aveam bani de țigări și băutură, eu și amica mea amatoare de Kant opream oamenii, plângeam cu lacrimi de crocodil că e mama la spital, ori că tata a avut un accident grav, cerșeam de urgență câte o fisă de telefon ca să-i sunăm (da, pe vremea aia nu erau telefoane mobile, încă se mai utilizau cabinele telefonice), strângeam câte puteam și apoi ne luam ce vroiam. Până ne-a prins o tanti fumând și cu berea în brațe pe o bancă! Se vede că încă de atunci mi-am manifestat vocația de cerșe...tătoare. Cișmigiul era cel mai aproape (ieșem în pauză și rămâneam acolo până la sfârșitul orelor), dar nu singurul loc sacru de pelerinaj: mai evadam și în altele precum Lăptăria lui Enache (la un pahar de votcă, nu de lapte bătut, că nu eram în Iran), Club L (la Facultatea de Litere), Club A, Backstage sau Fire.

Trebuie să recunosc că nu petreceam tot timpul în parcul Cișmigiu, eu frecventam orele selectiv, în funcție de atractivitatea lor. Erau câțiva profi absolut extraordinari, adevărate modele pentru noi: proful de mate (simpatic, glumeț, apropiat de noi, știa să transforme lecția într-un deliciu, de parcă ai fi savurat la fiecare oră o felie de pizza sau o bomboană de ciocolată), profa de română (foarte bine pregătită, creativă, neconvențională, energică și provocatoare, ne stimula nu numai să asimilăm informații, ci să ne deschidem mintea și să gândim cu capul nostru și, în același timp, era de gașcă, ne invita uneori la ea acasă (unde discutam, dansam și preparam cocktailuri împreună) sau mergea cu noi la manifestațiile Convenției Democrate) și proful de filosofie (un guru el însuși, ale cărui ore, dedicate ”desprostirii” și ”desmăgăririi” noastre de puști ”scârboși” ce eram, fascinau, transcendeau cotidianul imund și ne iluminau, continuându-se uneori la o berică prin oraș). Pe profa de română am urmat-o inclusiv în ce privește opțiunea pentru o facultate: nu, nu mă refer la Litere, ea era studentă atunci la Sociologie, a prins o bursă în Canada și a plecat din țară.  

În anii liceului, ca-n lumea lui Eliade, Bucureștiul era unul sacru. Când mă plimbam prin Cișmigiu, Grădina Ioanide și, în special, pe strada Theodor Aman, sacrul irumpea în profan, aerul vibra și totul se ilumina straniu. Un tramvai galben mă aducea aici, acasă. Pantofii mi se prindeau în pavaj, îmi alunecau din picioare și mă ridicam ușor, plutind desculță, cu părul despletit, deasupra șinelor de tramvai. Iată cum vedeam eu atunci strada Theodor Aman, descrierea e cea din romanul scris în liceu, ”Pași în oglindă”: ”Mă plimb pe strada Theodor Aman, visător, plutind undeva, departe, totuşi, în mod straniu, irezistibil captat de locurile pe care le parcurg. Există aici o atracţie de sub puterea căreia nu mă pot smulge. Strada asta, pentru mine, pare să stea sub semnul unei vrăji. De fiecare dată când o străbat trăiesc aceeaşi stare paradoxală: o împletire inefabilă de durere şi fericire… Cutii de gunoaie împrăştiate de-a valma pe stradă, la fel ca şi în faţa curţilor caselor, amestecându-şi mirosurile râncede şi greţoase cu parfumul delicat, graţios – ca balerinele lui Degas¬ – al florilor şi arbuştilor ce se caţără pe porţi şi pe ziduri. Ferestrele strâmbe ale camerelor de la demisol, sparte pe alocuri, dar niciodată îndeajuns ca să poţi vedea tot ce e înăuntru. Zidurile crăpate, unele murdare, înnegrite de praf, cu nenumărate pete cenuşii, albe şi negre învălmăşindu-se ciudat. Hibiscuşii răsărind din spatele porţilor, dincolo de masca inocenţei pe care vor (cam strident, fără  talent sau  măcar tehnică actoricească) s-o arboreze, vulgari, neciopliţi… cu o grosolănie însă blândă şi neprimejdioasă, superficiali şi pitoreşti. Curţile cu leandri, cu muşcate şi azalee, chiar şi cu câte un trandafir japonez pe care-l mai aprinde uneori, ca pe un rug fantastic, dar trecător, cu măiestria unui regizor, câte o rază. Şi perdelele de la ferestre pe care, chiar dacă nu le văd prea bine, mi le imaginez diafane, ţesute de păianjenii de la subsol şi demisol în lungile lor drumuri. Şi pavajul străzii în care poate se mai prinde vreun toc de pantof alb de lac, pavajul pe care-l invidiez pentru că-l văd uneori mângâiat de rochiile lungi, vaporoase ale femeilor din alte timpuri, din alte lumi… Casele vechi, care mie îmi par ieşite din timp, smulgându-se (prin ce miracol?) „marii treceri”, casa în care s-a filmat „Crucea de piatră”. Apoi trecerea zi de zi a unui tramvai galben… tot străbătând, de atâtea ori, acele locuri, tramvaiul intrase în povestea străzii, la fiecare trecere a sa reactualiza o lume… Şi eu mă plimb, „trec” pe această stradă şi simt că într-un fel fac şi eu parte din povestea ei…   „Trec” şi am senzaţia reîntoarcerii acasă”.

Mai târziu, când lucram în cercetare de piață, am descoperit în zona biroului, ”templul” din piața Matache. M-a șocat însăși amplasarea lui în piața aglomerată, pestriță, inundată de un miros persistent de gogoși râncede, usturoi și transpirație, plină de pirande gălăgioase cu fuste înflorate, umflate de vânt și puradei în brațe, țărănci cu basma pe cap, mâini crăpate și obrajii rumeni, lăudându-și de zor marfa proaspătă de pe tejghea și bețivi scheletici, cu fețe pământii, zăcând în mijlocul drumului, cu o sticlă de trăscău alături. Încă o dovadă că sacrul se manifestă în profan, în locurile cele mai neașteptate. Clădirea era una înaltă, veche, în stil neo-clasic, parcă un templu antic grecesc în ruină, cu coloane ionice şi corintice, frontoane decorate cu basoreliefuri, cariatide şchioape sau chiar decapitate, ziduri aproape prăbușite, cu tencuiala căzută. Dacă uşile scoase şi ferestrele sparte arătau ziua ca niște găuri negre, în lumina crepusculară cu reflexii de curcubeu, acestea începeau să scânteieze enigmatic și se transformau în porți deschise către alte lumi. Mă cheamau sfâșietor de dulce, cu voci de sirene, iar eu tânjeam de dor, însă nu îndrăzneam să trec prin ele. Poate și ca să păstrez misterul.

Și mai târziu, Bucureștiul s-a dezvrăjit: a rămas numai mizeria groasă, abundentă care îneacă totul, sacrul a devenit profan și nu m-am mai simțit acasă. Poate că ar trebui să merg la o plimbare, să redescopăr Bucureștiul cu ochii din liceu.

***

Primul job (la ruletă cu Gigi Becali!), fuckultatea și noua generație

Imediat după liceu, cum vroiam să-mi iau mașină, fie și la mâna a doua, m-am orientat spre un prim job corespunzător: dealer de cazinou, pentru un an și jumătate (într-adevăr, câștigam, cu tot cu șpăguțe, mai mult decât mama, tata și bunica la un loc). Mediul era, în continuare, stimulativ: aveam colegi studenți sau absolvenți de ASE și profi de mate (pentru că erau calcule dificile la ruletă, așa că era indicat să socotești bine și ultrarapid, iar piața muncii nu oferea atunci prea multe oportunități), în pauze  citeam ”Monadologia” lui Leibniz și făceam probleme din culegeri (mă pregăteam pentru admiterea la sociologie și aveam de dat probe la algebră și filosofie). Eu mă emoționam (în special la ruletă), îmi tremurau mâinile, mai răsturnam stackurile de chipuri (jetoane), dar măcar calculam bine și zâmbeam profesional. Atmosfera era agitată și pitorească: chinezii strigau gutural ”Cola” și ”Fanta” (și primeau Pepsi și Mirinda), se cățărau unii pe alții și executau adevărate numere acrobatice când aveau loc spectacolele de striptease, iar masa de ruletă se elibera subit când apărea Miss Păduche (o chinezoaică soioasă, cu un coc mare, suspect, mustind de mătreață și gângănii, îmbrăcată cu un tricou înflorat, colanți fosforescenți și teniși scâlciați în picioare). La pocker (american), black-jack sau ruletă jucau și mulți fotbaliști, antrenori sau manageri din fotbal ca Lăcătuș, Pițurcă și clanul Becali, vorba lui Gigi, ”oameni serioși, din lumea interlopă”.

L-am avut odată la ruletă și la black-jack chiar pe Gigi Becali, aflat atunci în culmea succesurilor. A pierdut la ruletă, apoi și la black-jack și s-a enervat teribil. Mi-a dat peste mână, când vroiam să-i iau chipurile pierdute la black-jack, și a început să zbiere, acuzându-mă că l-am furat. Și eu și inspectorul de masă am insistat că aveam dreptate (nu e nimic ocult, există întotdeauna o doză de aleator, așa sunt jocurile, concepute special ca uneori să câștigi, dar mai frecvent să pierzi, tocmai de-asta personal n-am jucat niciodată). I-am arătat inclusiv caseta înregistrată a jocului ca să se convingă, dar nici așa nu vroia să creadă și a plecat cu scandal, în stilul lui tipic (”M-am certat şi cu Mitică Dragomir, dar fără jigniri. El m-a facut oligofren, eu l-am făcut zdreanţă, dar nu ne-am insultat!”) Nu doar că era captiv în propria sa realitate ca Putin la invazia Ucrainei, dar vroia s-o impună și altora. Gigi crede din tot sufletul său mare că "Prieteniile sunt relațiile interumane cu oameni care au un interes și pe urmă ai o chimie". Sincer, nici eu, nici inspectorul, nici șeful de sală, nici tipa de la cameră nu am reușit să avem vreoo chimie cu Gigi. Interes am fi avut. Este ”voința lui Dumnezeu ca Gigi să pască acest popor”? Săracul Dumnezeu, cine vorbește în numele lui! Din păcate, nu Dumnezeu l-a făcut pe Gigi vedetă media. Dar mai bine mă opresc aici, căci Gigi punctase odată clar și irevocabil: ”Toți cei care scriu rău despre mine sunt homosexuali”. Acum, în sfârșit, clanul Becali a câștigat... o condamnare cu executare.

După ce s-au închis cazinourile și mi-am încetat activitatea de dealer, am reușit să-mi cumpăr din târg un jaf de Dacia Break care pufăia și pârâia ore în șir până pornea și apoi se oprea brusc, în mijlocul intersecției. Examenul de conducere a fost și el o întreagă aventură: prima oară, am tremurat și am dat din mâini și din picioare atât de tare, în stilul inimitabil Madame Dezastru, că l-am umplut de vânătăi pe polițist, iar el m-a scos afară, înainte să apuc să pornesc mașina. Drept urmare, instructorul (fire emotivă și el) m-a sfătuit să procedez cum a făcut el: să dau pe gât ceva tărie înainte de examen ca să prind curaj. A doua oară, am băut 100 de ml de votcă, am mestecat o gumă, am dat sala și m-am urcat la volan zâmbind, sigură pe mine, fără rețineri. Am luat examenul cu felicitări: 26 de puncte la sală și nicio greșeală în trafic.  

Cu toate că am învățat numai în pauze (lucram șapte nopți la rând, iar în ziua liberă ce le urma picam lată), am reușit la facultate, la sociologie, urmând, bineînțeles, exemplul profei de română din liceu. După ce s-au închis cazinourile, m-am întors la facultate și, deși pierdusem aproape tot anul I, am reușit încet-încet să recuperez. La facultatea de sociologie mi s-a reconfirmat cât de răi și de proști sunt oamenii: mai curând raționalizatori decât raționali, percep totul prin filtrele lor și conform regulilor grupurilor lor, definesc și redefinesc situațiile (memoria și istoria) cum vor ei/anumite instituții, cine are resurse, are și mai mare control, manipulează, iar comunicarea e distorsionată și frecvent imposibilă. Am avut totuși colegi și profi extraordinari la facultate, master și doctorat, de la conducătorul tezei de doctorat la cei specialiști în științele comunicării (pe care m-am axat). Nu sunt toți dinozauri comuniști mafioți, unii reprezintă adevărate modele pentru studenți, chiar și la facultățile particulare (acolo, mai curând excepții, din păcate).

În timpul facultății, în martie 1998, am participat ca observator OSCE, din partea Ligii Studenților, la alegerile parlamentare din Moldova (la Chișinău era o atmosferă încă destul de caldă și de prietenoasă, dar nu așa de entuziastă și deschisă ca imediat după Revoluție, când am avut ocazia să vizitez întâia oară Basarabia). Țin minte că am intenționat să mergem și în Ucraina, dar nu ne-au permis accesul în țară și ne-au întors din drum. Să nu ne mai mirăm că observatorii OSCE din Crimeea au fost și ei acum împiedicați să-și exercite funcția! Interesant, am reușit să ajung în Ucraina, în Bucovina de nord (fostă românească), la Cernăuți, doar o singură dată până acum, la scurt timp după Revoluție, într-o excursie cu un grup de pensionari de-ai mătușii mele, în anii ‘90. Nu a fost nevoie să-mi țină nicio predică, am acceptat foarte încântată și am plecat ”la drum cu mătușă-mea”. Primul șoc a apărut la granița cu Ucraina: trebuia să completăm un formular, să spunem de unde venim și unde ne ducem. Oops, la prima întrebare, răspunsul era simplu, ”România”, dar la a doua? Mai tot grupul de pensionari a scris ”U.R.S.S”, cu excepția mea: eu am trecut ”Ucraina”, deși am regretat ulterior că nu am zis, pur și simplu, ”România”. La Cernăuți, am fost frapată de atmosfera apăsătoare și sufocantă a orașului cenușiu și trist, de statuile marțiale și impunătoare ale lui Lenin, de bisericile închise și transformate de sovietici în depozite sau ateliere (inclusiv Catedrala fusese depozit de hârtie), de puținii români întâlniți, interesați preferențial de lucrurile pe care le aveam de vânzare (de parcă eram toți bișnițari), de pliantele turistice care condamnau abuzurile Regatului Român asupra bucovinenilor și glorificau armata rusă eliberatoare și mărețele realizări comuniste. Cel mai mult m-a marcat cimitirul din Cernăuți: până la instalarea comunismului, se zăreau cruci și cripte obișnuite, inscripționate cu caractere latine, cu nume predominant românești; după invazia sovietică, nu mai întâlneai decât pietre de mormânt (frecvent de un roșu țipător, obscen, monstruos, decorate supraabundent, grotesc cu steme, medalii și insigne) cu nume slavone, trecute cu litere chirilice, de parcă românii dispăruseră complet, fără urmă. Și acum mă trec fiori.

În timpul facultății, am încercat un an-doi și o experiență politică direct într-un partid (istoric, PNL), dar am fost, bineînțeles, dezamăgită și am renunțat. M-am limitat să merg la vot, continui și acum (n-am lipsit niciodată, am fugit de la birou sau mi-am întrerupt vacanțe ca să votez), dar mi-am pierdut entuziasmul inițial (de când a câștigat prima oară Convenția Democrată alegerile, în 1996) și mi-e tot mai greu să mă motivez să mă duc.

Pe vremea facultății, erau dominante agresiv house-ul și manelele în cluburi, baruri și terase, așa că am început să reduc numărul ieșirilor în oraș. În schimb, am găsit o nouă sursă de distracție: m-am reorientat spre gadgeturi, mai exact telefoane mobile. Cred că am fost una dintre primele persoane cu telefon mobil (la vremea aia, prin 1997, o buturugă de Bosch), un future maker, spre mândria lui Promy, am simțit (am anticipat) că trendul va fi ascendent, tehnologia va fi diseminată către grupuri tot mai largi și gadgeturile astea vor ajunge departe. Nu mă gândeam că vor ajunge până în mâna unui aurolac, însă mi-am asumat riscul de a se uita toată lumea la mine ca la o nebună, vorbind singură pe stradă. Noroc că știam că sunt nebună! Cum nu aveam cu cine să discut la telefon (niciunul dintre cunoscuți nu deținea așa ceva), sunam la Call Center și întrebam tot felul de lucruri mai mult sau mai puțin ridicole. Acum, telefonul mobil e indispensabil celor mai mulți dintre oameni.  

La master, deja a intervenit copilul: un accident înspăimântător care s-a transformat într-un eveniment fericit abia când m-am văzut cu el la sânul meu. Eram pentru dreptul la viață (ah, iar cuvintele astea: ”drepturi” și ”viață”, nu mai suport), așa că nu am avortat, deși nu era cel mai potrivit moment pentru a deveni mămică. Nu am făcut și nu aș face niciodată avort, deși nici nu l-aș interzice (având în vedere cât au suferit femeile din acest motiv pe vremea comunismului, uitați-vă, de pildă, la filmul ”4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, e destul de relevant). Sunt de acord cu avortul din punct de vedere legal, nu și moral. Cum însă nici eu, nici tatăl nu eram pregătiți pentru copil și căsătorie (eu eram încă îndrăgostită absurd, în secret, de colegul din liceu), am preferat să-l cresc singură, cu condiția să fie recunoscut, ceea ce s-a și întâmplat în cele din urmă. Ai mei acasă erau destul de ostili și complet derutați (dar s-au adaptat repede, s-au topit de dragoste îndată ce l-au ținut pe bebe în brațe). Eu nu eram doar foarte deprimată, ci trebuia să susțin și disertația la master și admiterea la doctoratul cu frecvență. La disertație, aveam o burtă ca amica mea amatoare de Kant, cea care furase de la Dalles ”Critica rațiunii pure” (pentru prietenul ei) și abia mă țineam pe picioare. La admitere la doctorat (și la examenele ulterioare), lăsam copilul pe hol, în cărucior (uneori îl transportam și cu port-bebe-ul) și, totodată, mă străduiam să-mi îndrept spatele și să adopt o atitudine demnă (în ciuda hemorozilor cumplit de dureroși cu care am fost binecuvântată timp de aproape un an după naștere). Dar când îl puneam la sân, toate durerile dispăreau, iar el și cu mine eram una și aceeași persoană.

Când era mic, fii-miu era foarte deschis, comunicativ, iubitor, asculta tot ce spuneam, adresa multe întrebări, mă provoca mereu și mă punea în încurcătură. Râdeam mult, ne prosteam și ne jucam împreună, jucam teatru, îi spuneam povești. Dar când a început să meargă la școală (una bună, dar de fițe), comunicarea a devenit (aproape) imposibilă (și în cazul lui). Acum e numai cu gașca lui și, înțeleg, e aproape la pubertate, o vârstă dificilă, iar el e foarte independent. Cu cine oare o semăna? Numai că el își manifestă independența față de mine și, dacă eu sunt nonconformistă, el trebuie să fie în public conformist (de exemplu, să-mi ceară să nu mai spun la școală că am fost în Vamă la ciudații și drogații ăia, să ascund tatuajul cu Bebe inorogul la ședință, să nu-l vadă doamna, sau să nu mărturisesc cumva vreunui coleg sau părinte că citesc vreo carte, oricum, îl fac de rușine).  

Cum nu vrea să fie personaj în cărțile lui Madame Dezastru, mă limitez să spun că fii-miu e un mare devorator de chipsuri, maestru la Minecraft și un excelent decorator de interioare (mai bun decât prietenii din liceu și băieții de la Led Zeppelin). Este incredibil: poate să urmărească în paralel televizorul, laptopul (cu multe ferestre deschise), tableta și telefonul, și să-și facă și temele la engleză, mate, română, spaniolă în același timp, eu recunosc că n-aș reuși așa ceva în veci, generația asta e capabilă de multe. Acum suferă mai mult că nu are al doilea laptop, a treia tabletă sau al patrulea telefon decât de răul din lume și nu înțelege de ce mă frământ eu. Să nu uit totuși că el a adoptat-o pe Guru de la mare (rămăsese abandonată la o terasă din Vamă) și că el m-a ajutat să fac înregistrarea audio a ”discuției” de la decanat pe telefonul său. Deși e un mare iubitor de cultură (jocuri video, Disney Channel, Pro TV, Antena 1 etc.), mă încurajează constant să nu-mi mai pierd vremea cu prostii ca scrisul. Nu știu când o să-mi intre în cap, dacă sunt dusă! Cred că nu știe că mi-am dat demisia oficial. O să am eu o discuție cu el și lămurim. Cel târziu când mi-o veni numărul de dosar de la Parchet.

Pe colegul meu de liceu l-am iubit pe ascuns 10 ani. Nu, nu a fost absurd, cel puțin, în toți anii aceia, eram îndrăgostită. Ba chiar dimpotrivă, iluzia asta a dat sens vieții mele, umplând-o de magie, poezie și vise. Altfel, viața mea ar fi fost o lampă a lui Aladdin neînsemnată, murdară și obscură, fără duhul din ea. Dacă ar fi existat contacte reale și o relație propriu-zisă, probabil că totul s-ar fi transformat în ”bube, mucigaiuri și noroi”. Și, îndată ce s-a încheiat episodul acesta lung de 10 ani, afară s-a întunecat brusc, s-a făcut o noapte grea, de plumb (simbolistă, nu din aceea romantică, luminată, plină de stele, licurici și felinare aprinse și vegheată de o lună mare, dulce-mentolată ca o bomboană de Mentosan), pământul s-a curtremurat și s-a iscat un abis. 

Acum plutesc deasupra abisului mână-n mână cu Promy, fără teamă, fără, regrete, fără speranță. Promy a fost prima mea iubire. De mică, mă jucam ”de-a Promy” și continui s-o fac. Promy m-a ajutat de-a lungul vieții să-mi păstrez sufletul, și-a asumat, cu curaj titanic, în ciuda oboselii, a frustrărilor și a silei milenare, până și destinul ingrat de personaj în cărțile lui Madame Dezastru și a acceptat să participe la nenumărate aventuri alături de mine. Adică apocalipsuri după apocalipsuri. Odată, când lucram în cercetare de piață, disperată din cauza unui deadline, în stilul tipic Madame Dezastru, am lăsat farfuriile murdare și gândacii să se adune treptat în chiuvetă până au ajuns în rai și au infestat paradisul. Promy, săracul, a fost alături de mine la dezinsecția raiului și, totodată, a reușit să reîncălzească iadul criogenat, cu ajutorul focului sacru în care e specialist. Imaginea ne reprezintă pe amândoi îmbrățișați, în infern. Ar fi fost una chiar romantică, dacă bestia de vultur (resuscitată și ea) nu s-ar fi aflat și ea pe undeva, prin preajmă, spre disconfortul lui Promy. Apoi, tot Promy m-a susținut după demisia de la școală (ducându-mă pe Gliese, în insula Pink și la recifurile de corali albaștri din Ataraxia și creându-mi presse-papierul meu indestructibil), a dezactivat portalul infernului, a recucerit Olimpul, a organizat alegeri libere, a inițiat reforma și a rezistat mai departe eroic încercărilor repetate ale zeilor de a deturna revoluția. Le-a făcut pe toate, dacă nu din plăcere, cel puțin, din dragoste și disperare.

***

Câteva demisii în semn de protest

Pe mine personal nu m-au interesat nici banii, nici cariera, altfel... nu mă apucam de scris și nu-mi dădeam două demisii în semn de protest în plină criză, în România.

Prima demisie în semn de protest (dintr-o corporație) a vizat abuzurile capitalismului. Bine, trebuie să recunosc, nu imediat, ci după 6 ani, mie îmi ia mai mult până procesez, decid și pun în practică. Am rezistat eroic multă vreme, eram cea mai veche din departament. Stil de lucru epuizant și dezumanizant, deadline-uri solicitante de azi până ieri, ședințe noaptea sau în week-end în funcție de proiecte... Atunci când mi-am dat demisia, aveam un șef care opera o monitorizare necruțătoare de Big Brother: patrula printre birouri și calculatoare, cu nasul în monitoare (să-l surprindă pe eventualul infractor cu pagina de Facebook deschisă), număra cafelele, țigările, minutele vorbite la telefon și petrecute la budă (că masa se excludea oarecum din start) și, de regulă, manifesta o atitudine degradantă față de colegi (mai puțin față de mine, eu eram respectată ca persoană veche în firmă și serioasă, dar mă afecta, indiferent cu-i era adresată). Interesant, nu am fost singura care a protestat și care și-a dat demisia: toți colegii din departament am fost solidari, am făcut sesizări la ședințe, ba chiar am semnat împreună un memoriu adresat șefului nostru direct și managerului general. După aceste demersuri, inclusiv după plecarea multor persoane din firmă, au început să apară rezultate, atmosfera de lucru s-a schimbat, iar șeful autoritar a demisionat și el.

Acesta a fost doar unul dintre șefi: am mai avut și altul necontactabil de parcă nu ar fi existat, indiferent ce probleme întâmpinam. Îl așteptam ca pe Godot sau ca bunicii noștri pe americani la venirea comunismului. Colegii noi (care stăteau 2-3 săptămâni până la 3 luni în firmă) ajunseseră să-mi adreseze întrebări metafizice: există șeful cu adevărat? Dacă spuneam că da, nu mă credeau că există. La un moment dat, am avut un proiect absolut debusolant și cu consecințe devastatoare pentru mine: clienta pentru care lucram se considera stăpâna mea (competitoare a lui Madame Hera la competență, inteligență, capacități analitice, organizare eficientă și bune intenții) și, după ce și-a luat raportul (versiunea 1001 de nopți), m-a lăsat în comă pentru mai bine de un an. Eram singură pe cruce și-l strigam disperată pe șeful (”Șefu’, șefu’, lama sabactani?!”). Când am reușit în sfârșit să-l prind, mi-a spus doar patru cuvinte, foarte încurajatoare de altfel, care m-au marcat la fel de mult ca celebra expresie ”Toate sunt la fel”: ”O să te obișnuiești”. Apoi, el și-a dat demisia, iar eu am intrat în comă.  

Timp de mai bine de un an, inima m-a strâns mereu ca o gheară,  nu mai puteam să respir, nici să clipesc, nici să-mi îndoi degetele, abia legam două cuvinte, mă târam, nu mergeam, făceam eforuri supraumane pentru a-mi îndeplini sarcinile minimal, nu mai simțeam și nu-mi mai doream nimic. Numai pulsul și tensiunea erau la cote maxime. Deși nu mă rugam prea mult (căci nu mai aveam putere), lui Dumnezeu i s-a făcut milă de mine. Mai întâi, a trebuit să ajung în locul potrivit: într-o scurtă vacanță la mare, am montat și demontat cortul de mai multe ori (ba era prea aproape de mare și se anunțaseră valuri, ba treceau bărci, ba era zona festivalului și tot așa), blestemându-mi zilele, până am ajuns în golfulețul de lângă Cherhana, în Vamă. Era un singur loc disponibil și am amplasat cortul acolo. Când am ieșit dimineața din cort, eram doar un ciot uscat și putred. Dar, sub placenta de aur a soarelui, nisipului și valurilor, ascultând ecouri din ”The Doors” de la Stuf, am simțit cum îmi creștea din nou carnea pe oase, sângele coagulat și infectat se golea de otravă, prindea culoare și începea să curgă nestăvilit, hrănindu-mi celulele și trezindu-le la viață, pielea mi se făcea tot mai strălucitoare, iar chipul mi se lumina, de parcă eram schimbată la față. Când placenta s-a spart, am simțit, pentru prima oară în viață, la un nivel de intensitate insuportabil, că trăiesc. Da, trăiesc, nu supraviețuiesc. Și mă simt acasă. Ce liniște e! Ce fericită sunt! Am renăscut. Totul e proaspăt și luminos în jurul meu. Simt briza mării în nările dilatate de plăcere, nisipul, pietricelele și scoicile îmi intră în piele și mă sfâșie dulce ca gheruțele unei pisici, iar valurile mătăsoase îmi mângâie tălpile și torc blând, la nesfârșit. Poftesc chiar la o hamsie, și de ce nu, la calamar pane cu cartofi gratinați și un pahar de vin alb. Sau măcar o bere și cartofi wedges de la ”Bibi”. De atunci, golfulețul a devenit ”Camera” din ”Zona” lui Tarkovski, locul unde cei disperați, dar încă inocenți, mai primesc o șansă, iar visele se împlinesc și am început să merg aici într-un ritual anual de purificare și renaștere. M-am simțit dureros de vie și de fericită și mi-a fost rușine că sunt singura astfel din Univers, în mod total nemeritat, bineînțeles, așa că am vrut să împărtășesc suferința celor din jur, în special pe a lui Promy, să preiau măcar o parte infimă din ea.

Cum spuneam, Dumnezeu m-a ajutat de nenumărate ori, chiar și când nu i-am cerut nimic, iar eu m-am simțit protejată. Însă nu numai Dumnezeu, ci și oamenii au făcut multe pentru mine. Nu doar familia, prietenii, colegii și profesorii m-au ajutat mereu, ci și oameni necunoscuți: cineva m-a inclus într-o antologie de scriitori români (după ce i-am trimis câteva povestiri); o doamnă de la o editură a fost singura care a deschis mailul de la mine, a citit volumele trimise și mi-a propus să colaborăm; un critic s-a uitat pe materialele mele, recomandate de aceeași editură, deși nu știa nimic de mine, și m-a stimulat să continui; un funcționar de la comisia prezidențială a dat plângerea mea mai departe către poliție; un bătrânel mi-a adus acasă buletinul pe care-l pierdusem (împreună cu permisul de conducere și cardul); un tehnician a reușit să repare instalația de aer condiționat de la mașină, defectă de mai bine de 5 ani. Sunt doar câteva exemple mai recente care îmi vin în minte, nu aș putea face o listă. Nu am cuvinte să le mulțumesc acestor oameni extraordinari și adevărați profesioniști, incredibil, toți din România. Dumnezeu să-i ajute!

După ce am plecat din cercetarea de piață, au urmat aventura universitară și a doua demisie în semn de protest, de data asta, în luptă cu comunismul. Cum așa? Cum se poate? Comunismul s-a terminat cu mai bine de 20 de ani în urmă! Și eu credeam până de curând că de acum încolo luptăm exclusiv cu capitalismul în România, nu cu comunismul, dar m-am înșelat. Am descoperit și eu că fantoma comunismului mai bântuie... cel puțin prin universitățile particulare: mediu intelectual fin, elevat de ”copy-paste”, ”muncă patriotică”, ”mărețe realizări”, fabrică de diplome, logica lui Big Brother (nu, nu ”2+2=5”, mult mai aproape de realitate, ci ”0=10”, adică studenți-fantomă iau nota maximă, chiar dacă nu au fost și nici nu au de gând să vină la vreun examen). Demisia a constituit un fel de ritual de exorcizare a demonilor comunismului mafiot, pur și simplu am refuzat să mai fiu posedată de fantome. Mi s-a cerut și mie să pun note din burtă (că așa e la particulară, toată lumea face așa, asta-i politica, ăsta-i sistemul), dar am refuzat și mi-am dat demisia într-un moment strategic: în ziua dinaintea examenului de titularizare. Am făcut apoi nenumărate reclamații și sesizări, dosărelul a ajuns la poliție și acum aștept numărul de dosar de la Parchet de aproape un an. Și o să mai aștept mult și bine. Nu știu de ce nu mă învăț odată să am răbdare ca titanii, Promy mereu mă apostrofează.

Apropo, capitalismul, cât de abuziv, e mai suportabil decât comunismul care înseamnă prostie și teroare absolută. Un detaliu: când mi-am dat demisia, capitaliștii au plâns după mine și m-au implorat să nu plec, dar comuniștii m-au scos afară în șuturi. Dacă mă duc în vizită, capitaliștii mă primesc cu entuziasm și încearcă să mă convingă să mă întorc, dar comuniștii cheamă paza, poliția, armata, SPP ș SRI-ul, sunt teroristă și asediez facultatea.

A treia demisie în semn de protest (din echipa lui Promy și de la scris), uimitor, nu apare în imaginile de pe pereții peșterii. Le arăt eu lui Promy și lui VJ. De ce nu sunt niciodată luată în serios? Să fac greva foamei? Și de ce trebuie mereu să mă obișnuiesc? Prin empatia cu Promy, Dumnezeu și oamenii din lume, dublată de chinul scrisului, m-am trezit captivă într-o serie nesfârșită de agonii, morți și resuscitări, sunt revoltată fără speranță de răul ireparabil și, frecvent, inevitabil din lume, am oroare de toți Big Brotherii de pe pământ și din Olimp, mi-e scârbă, am obosit și m-am săturat. Am ajuns iar o nemuritoare blestemată ca atunci când lucram în cercetare de piață. Doar că acum mai simt, din când în când, și fericirea aceea năucitoare și inexplicabilă care mă face să intru în pământ de rușine. Deși nu mai sunt sigură că e important și, în același timp, mi-e jenă de toți cei care cel mult supraviețuiesc, fără să trăiască, trebuie să recunosc: cu voia lui Dumnezeu, sufletul meu e în siguranță, presse-papierul nu poate fi spart nici de agentul Smith din ”Matrix”. Poate că totuși, de data asta, trebuie să încerc să mă obișnuiesc. Altfel, nu-l voi face pe fostul șef să plângă și să devină contactabil, cu riscul de a-l vedea Obama. Iar spiritul lui Promy trebuie să rămână viu. La urma urmei, nu toate obiceiurile sunt proaste. De pildă, am bunul obicei de a lua micul dejun (cereale sau musli cu lapte), bunul obicei de face duș cu Promy și apoi de a ne juca ”de-a Bill și Monica”. Na, uite că are și el, implicit, obiceiuri bune, am descoperit acum. Și mai am un obicei bun, din copilărie: dacă tata m-a învățat să visez, iar mama mi-a transmis ceva din spiritul ei practic, rigoarea și perfecționismul ei, eu am încercat să combin și să pun visele în practică, în chiar viața mea și apoi a altora, la fel ca Promy. Nu sunt doar Fata lui Dracula, ci și a mamei și a lui tata. Eu mi-am trăit efectiv visele. Și nu regret nimic. All apologies!