An nou fericit!

Să vă înece mireasma cetinei de brad și nu valurile Mediteranei, să ascultați zvon de colinde și clinchet de zurgălăi și nu plânsul și țipetele copiilor, să vă împresoare aroma cozonacului moale și pufos și nu mascații, cătușele și lanțurile, să vă întâmpine polițiștii cu bomboane și flori și nu cu bastoane și gaze lacrimogene.

UN AN NOU CU SĂNĂTATE ȘI MULTE ÎMPLINIRI!

TOP STIRI TRASNITE 2015

1. Razor-sharp Satire: A Syrian-International Initiative to End the Syrian Crisis

2. Mesajul viral al unei corporaţii către angajaţii români care vorbesc urât: words like f*tui, p*la will not be tolerated

3. A work of satire: The Many Uses of Barrels before Assad decided to manufacture bombs with them

4. Vienna? Where is Vienna?

5. Top 10 bancuri despre corupţie. De ce nu fug maimuţele din faţa procurorilor DNA şi care este cel mai potrivit cadou pentru un vameş de ziua lui

6. Top 10 cele mai penibile şpăgi primite în ultimii ani de corupţii României. Ce a făcut o judecătoare pentru un ceas cu cuc

7. Cele mai mari gafe din TV: Mihai Gâdea, bâlbe-n lanţ

8. Petition calls for Katie Hopkins to be sent to Syria in exchange for 50,000 refugees

9. Rusia face propagandă şi la buletinul meteo: „În Siria e o vreme perfectă pentru bombardament”
10. Din cauza poluării, chinezii cumpără aer curat îmbuteliat în Canada  

11. Bărbaţii din Coreea de Nord, obligaţi să se tundă ca liderul Kim Jong-un

12. Ipocrizie după incendiul din Colectiv. Cafeneaua VIP-urilor din Iaşi se laudă că e cea mai „dotată“ cu stingătoare, deşi a fost amendată pentru risc de incendiu

13. Uniunea scriitorilor din puşcărie. Topul celor mai prolifici autori de după gratii, care au scris în ultimii doi ani de patru ori mai mult decât alţii în şase ani

14. Alături de Victor Ponta!“, protestul deturnat de glume: „Nu este nevoie să veniţi cu pancarte. Scrie unul, restul copiem şi ne semnăm cu numele nostru"

15. Oxford University Press“ interzice cuvântul porc pentru a nu jigni musulmanii şi evreii

16. FOTO Calendarul cu Vladimir Putin pentru anul 2016, lansat în Rusia. Fotografii la bustul gol şi vorbe de duh

17. Ipotezele halucinante aruncate de Kremlin: Boris Nemţov, ucis de Statul Islamic sau de colegii din opoziţie

18. Preşedintele Mauritaniei s-a plictisit de Supercupă şi a decis să se bată penalty-uri în minutul 63

19. Barack Obama, cu chip de maimuţă pe tocătoare puse în vânzare într-un lanţ de supermarketuri din Rusia

20. Cum să-ţi alegi soţul? La fel ca pe câine! Metoda unei psiholoage britanice care a stârnit dezbateri pe Internet

Pionierii Siriei, cei mai fericiți copii, mulțumesc din inimă mărețului conducător pentru dreptul la urlete și tăcere... (tăcerea pumnului în gură)

           

După discuțiile de pace de la New York, ONU a adoptat o rezoluție prin care a stabilit un orar pentru negocierile dintre regimul sirian și opoziție, precum și formarea unui guvern de uniune națională în termen de 6 luni și alegeri în 18 luni, fără însă a specifica situația teroristului-șef din Siria (Occidentul solicită debarcarea acestuia, în timp ce China și Rusia nu consideră acest lucru o precondiție). Pe lista grupărilor teroriste au rămas exclusiv Statul Islamic și al-Nusra (al-Qaida). Măreții conducători din Siria și Rusia nu se includ pe asemenea liste, sunt niște spirite caritabile și democratice care luptă pentru pace și împotriva terorismului, logic, nu? Și în timp ce politicienii și analiștii dezbat, războiul și ororile au devenit normă cotidiană în Siria. Te obișnuiești cu frica, chiar dacă refuzi, în continuare, din rațiuni de conștiință sau din inerție, răul, devastarea până la dispariție a oamenilor și locurilor. Sau poate că 50 de cutremure pe zi sunt un dezastru natural.

Jurnalistul Rami Jarrah (fiu al unor disidenți sirieni și activist media care transmite live din Aleppo) spune că s-a obișnuit atât cu bombardamentele și masacrele încât, dacă ar fi vreo zi fără ele, i s-ar părea foarte bizar. Cele mai puternice și mai insistente sunt în prezent bombardamentele rusești (nediscriminate, la fel ca ale regimului sirian). Recent, Rusia a ucis 34 de civili la Aleppo și al-Raqqa. În absența unei informări adecvate, Jarah a acoperit și reprimarea protestelor din 2011 (cu mii de oameni uciși la proteste, iar alți sute de mii arestați și zeci de mii decimați în închisori, inclusiv copii). Inițial, protestele anti-regim au avut un caracter pașnic și democratic, fără valențe sectare. Când a realizat că o să fie arestat, Jarah s-a refugiat la Cairo (în octombrie 2011) și a fondat ANA New Media Association. De atunci, urmărește evenimentele și comunică lumii, oricât ar fi de dureros, adevăruri incomode.

În Aleppo, copiii de 6 ani nu mai merg la școală: muncesc sau studiază Coranul. Unul dintre ei, intervievat de Jarah, își amintește că, de fiecare dată când se ducea la școală, erau atacați. Oamenii se tem nu numai de regim, ci și de Statul Islamic. ”Dacă spui numele peiorativ ”Daesh”, te ucid”. Pentru că nu există autorități, voluntarii din Aleppo au organizat diverse proiecte de dezvoltare locală, în ciuda bombardamentelor. În fruntea voluntarilor se află echipele de salvare, Căștile Albe (White Helmets): ei sunt primii care ajung după bombardamente (dacă mai ajung și ei, căci sunt o țintă permanentă a atacurilor cu bombe-butoi). Sapă uneori zile și nopți la rând, cu obstinație, pentru a recupera fie și un degețel scheletic, acoperit de praf și năclăit de sânge. Din păcate, Căștile Albe se confruntă și cu o lipsă de combustibil și de echipamente de salvare. Jarah susține eforturile societății civile incipiente (și foarte asediate atât de regim, cât și de Statul Islamic ori de alte grupări rebele), înțelege rolul său cheie de a informa (în lipsa altor surse), dar și riscurile: activiștii media lucrează în condiții inimaginabile și dispar și ei în urma bombardamentelor, foametei, mizeriei și răpirilor/arestărilor (torturați până la moarte). Uneori, Jarah nu a fost lăsat să filmeze în spitale pentru că ”regimul nu vrea ca lumea să știe că avem societate civilă”. Nu, societatea civilă e doar o adunătură de teroriști, logic, nu?

     

Și apropo de eforturile societății civile, în ciuda bombardamentelor și a terorismului (jihadist sau de stat), iată ce ne povestește o activistă Planet Syria despre ultimele atacuri aeriene din Douma. Acesta este un oraș-martir, în care masacrele au devenit o rutină, bombardat în continuu cu bombe-butoi, țintă a avioanelor ruse și aflat sub blocadă guvernamentală. În cea mai grea zi din viața ei, ne mărturisește activista, pe 13 decembrie 2015, au avut loc 59 de atacuri nediscriminate (atribuite Rusiei căci avioanele nu au fost auzite ca cele ale regimului și au fost utilizate bombe cluster), iar 38 civili au fost uciși (dintre care 9 copii) conform Syrian Network for Human Rights. Școala și un centru medical au fost atacate. Aceste bombardamente au coincis cu lansarea campaniei ”Am drept la educație”. Grupurile și organizațiile de femei, implicate în proiecte destinate educației copiilor au fost premiate pentru asemenea activități cu moartea a trei profesori, a directorului școlii și a trei elevi, precum și rănirea a 13 copii. Unul dintre profesori ne împărtășește experiența sa: a încercat singur să oprească hemoragia unei colege rănite, apoi a venit salvarea. La spital îi așteptau asistente-voluntare (în lipsa personalului calificat), iar medicii erau extenuați de afluxul răniților. Șase elevi cu vârste între 6 și 10 ani se găseau și ei acolo, așteptând în tăcere (cu excepția unuia care plângea și urla). La un moment dat, au început să strige: ”Domnișoară, vreau să merg acasă! Mă doare piciorul! Mama nu știe unde sunt”. Brusc, profesorul a realizat: ar fi trebuit să îi vadă la școală, nu la spital. Sau în groapă (în situația... fericită și privilegiată în care au parte de una).  

Da, să ai o groapă (fie și comună), e un lux în Siria acum. Lumea dispare fără urmă. Potrivit unui raport Human Rights Watch (pornind de la fotografiile lui ”Caesar”, ale zecilor de mii uciși prin tortură în închisori/spitale militare), 7.000 dintre prizonierii care au murit în închisorile/spitalele militare ale regimului au fost torturați, tratați degradant sau executați. În puținele cazuri în care s-a recunoscut oficial moartea, motivul invocat a fost atacul cardiac sau probleme respiratorii. Zeci de mii de puști cu probleme cardiace? Și, bineînțeles, Țarul se opune tragerii la răspundere a teroristului-șef și a regimului sirian. Peste 117.000 sunt încă arestați. Mărețele realizări ale regimului, nu ale Statului Islamic, care a produs marea majoritate a victimelor și radicalizarea populației.

La început te șochează să-i vezi pe colegii tăi de închisoare scheletici, încercănați, cu fețele trase, ochii adânciți în orbite și trupurile emaciate și diforme, mustind de plăgi infectate. După un timp, te obișnuiești: devii și tu la fel. Uneori trebuie să te descurci cu doi cartofi (împreună cu alți 12 colegi de cameră), așa că slăbești și 50-60 de kile (eu aș ajunge astfel la minus 15 și nu cred că mă descurc). Întâlnești și adolescenți de 14-15 ani numai piele și os. Eventual, cu o crustă groasă de puroi și de mizerie. Desigur (nu probabil) că ai și râie (și, în scurt timp, vei avea și spatele complet infectat, nu doar mâinile). Ești înghesuit într-o celulă... cu alți 115 (zaci peste alții sau sub alții și, foarte probabil, persoana de deasupra ta moare... sau poate tu, în fiecare zi se stinge cineva sau chiar mai mulți). Trebuie să speli și morții (zeci sau poate sute) și să anunți gardienii când s-a dus dracului de tot vreun câine de trădător și de terorist. Asculți întruna urlete. Ești electrocutat și bătut cu bice cu două capete, cu cabluri și frânghii. Ești chemat la interogatoriu și te întorci șiroind de sânge. Pielea se descojește. Tușești, te sufoci, scuipi sânge. Te dislochezi ca-n tabloruile lui Picasso: îți ies ochii prin fund, mațele pe urechi și coaiele pe gură. Te zvârcolești și te contorsionezi sălbatic ca-n picturile lui Soutine. După câteva săptămâni, nu mai procesezi nimic, nu mai gândești, nu mai înțelegi nimic, doar tremuri tot timpul convulsiv. Și apoi, după atâtea urlete, se face, brusc, întuneric. Și liniște.

Desigur, copiii sunt primii care beneficiază de o asemenea grijă părintească a statului sirian. Astfel, Ahmad al-Musalmani, un băiat în vârstă de 14 ani, a fost arestat la un punct de control lângă Daraa (după ce ofițerul de la punctul de control a descoperit un cântec anti-regim pe telefonul său mobil, asta e haram). Fratele lui fusese deja ucis în timpul unui protest. Unchiul său care avea grijă de el după moartea mamei a fost înștiințat de un oficial că l-ar putea recupera pentru suma de 600.000 lire siriene. Când a auzit, unchiul a răspuns că nu are banii deocamdată, dar a promis că îi va strânge. Peste câteva zile, unchiul a fost căutat și i s-a spus că nepotul e viu, însă e nevoie de două milioane de lire siriene pentru a-și lua nepotul acasă. După ce a strâns cu chiu cu vai banii, i s-a comunicat că nepotul său va fi eliberat în zece zile. Și totuși Ahmad nu s-a mai întors niciodată. Unchiul său l-a identificat (cu greu) dintr-o fotografie de-a lui ”Caesar”, cu un număr atașat. Din el nu mai rămăsese decât un număr. Nu îți mai recunoști neportul, copilul, soțul sau nevasta după 3 zile, nu după 30 de ani. Unchiul nu și-a revenit din șoc nici acum. Îl căutase timp de 950 de zile. Numărase zilele și s-a trezit cu un număr. Îi promisese mamei sale moarte (care i-l încredințase) că va avea grijă de el. Ce grijă? Nu, măreața republică socialistă și gloriosul conducător, singurul Dumnezeu și tată, au avut grijă de el. Mulțumim din inimă partidului și marelui conducător, pionierii Siriei sunt cei mai fericiți copii!

O altă tânără care ar trebui să-i mulțumească partidului și conducătorului iubit este Mariam Haid, arestată vreme de un an și mai bine pur și simplu pentru că serviciile de securitate îl căutau pe fratele ei. Nu îl condamnă pe fratele ei pentru ce i s-a întâmplat, ci regimul și, ca urmare a experienței în pușcărie, a devenit și ea revoluționară. Chiar dacă trupul ei a fost eliberat, sufletul ei mai e captiv în închisoare. Îi transmite mesaje, în coșmarurile recurente (cu ochii închiși sau deschiși), că trebuie să caute un loc unde să urle, să se exprime, să spună povestea cu un alt sfârșit, să fie măcar o dată happy end. Ziua arestării sale (14 ianuarie 2014) este una pe care nu o va uita niciodată. În ziua când a fost arestată nu a simțit frica pentru că știa câte ceva despre dizidență, citise niște cărți interzise (”Rezistența” - Suha Bsharah și ”Haremul politic” - Fatima Mernissi). Dar cum poți fi pregătit pentru așa ceva?     

În dimineața aceea, Mariam băuse o ceașcă de Matteh și studia, când, deodată, un necunoscut a bătut la ușă. A deschis ușa fără teamă, fără vreo tresărire, dar, când a văzut cinci bărbați care înaintau spre ea, a intrat în stare de șoc (pentru o săptămână). Au legat-o la ochi și au urcat-o într-o mașină. De la ieșirea din casă, a fost hărțită sexual, dar a încercat să nu acorde atenție acestui lucru. Trebuie să te detașezi de propriul corp și să ignori. Au dus-o într-o clădire, a așteptat câteva minute pe coridor, apoi a fost împinsă într-o cameră și, înainte să se dezmeticească, au început s-o lovească. Poate că te întâmpină așa ca să te sperie, trebuie să încerci să-ți învingi teama, însă ce va urma? Aveau un baston electric și au bătut-o îndelung, cu furie. După aceea, a fost condusă la subsol, percheziționată și plasată ulterior într-o încăpere mică unde erau 45 de fete, așa că trebuia să doarmă cu rândul sau pe o parte. Fetele nu îi vorbeau: li se interzisese. A izbit-o mirosul din cameră (cu toaleta înăuntru) și a rămas, totodată, frapată când a remarcat fețele ascuțite și trase ale colegelor, cu ochii stinși și goi. Oare cum ne putem distra, cum putem trăi când sunt oameni ținuți în astfel de locuri, pentru cine știe cât timp?

În timpul anchetei, ”teroristei” i s-a spus că nu mai are niciun nume, nicio identitate și va fi ”prințesa califului”. Timp de o săptămână, s-a delectat ascultând urletele celorlate femei torturate (și ale sale proprii). Încerci să te convingi că e doar un coșmar, numai că acesta pare că nu se mai termină (1 an și două luni în cazul lui Mariam... în care fiecare secundă durează un miliard de ani). Torturile sistematice, minim trei pe zi, porneau și se sfârșeau cu un duș rece. Tremuri și te străduiești să te gândești la ceva frumos, dar nu prea reușești. Paralizezi de groază înainte să înceapă tortura fizică. Vei avea probabil fobie de dușuri. Dacă supraviețuișeti.

După o săptămână, anchetatorul, deși i-a zis ”prințesei” că știe absolut totul despre ea, i-a cerut datele de contact de pe rețele de socializare. Nu îți cunoaște datele de contact? De ce nu îl întreabă pe omniscientul, omnipotentul și gloriosul conducător? Când s-a logat pe laptopul lui Mariam, a observat că aceasta primise o felicitare de la un bărbat numit ”Frontul Eliberării din Aleppo”, dar ea nu dăduse reply. A acuzat-o de colaborare cu facțiuni teroriste din Aleppo. Spionează pentru fratele ei (dat în urmărire de regim). Ca să confirme, a agățat-o de tavan și a supus-o apoi unei metode de tortură de care fata știa, însă n-ar mai vrea să o experimenteze vreodată (“Lakhdar Brahimi”). Torturile fizice te dor și te umilesc, dar și mai mult cuvintele vulgare și modul în care te tratează ca pe o proprietate: ai vrea să protestezi, să-ți exprimi furia, să plângi în hohote, să le strigi să te lase în pace, n-ai făcut nimic, ești epuizat, te-ai săturat să vezi oameni suferind și să auzi urlete, vrei să te uiți la cer, să faci o plimbare și să fumezi o țigară. Și ți se mai și atrage atenția că trebuie să te gândești bine. Însă cum poți să gândești când te copleșesc urletele tale și ale celorlalți?  

După o lună și o săptămână, au trecut la metoda de tortură Bisaat al-Reeh, una dintre cele mai dure(roase): îți leagă picioarele, te lovesc repetat, apoi îți toarnă sare englezească peste ele ca să nu se umfle și te forțează să mergi. Pentru a amâna următoarea serie de asemenea torturi, Mariam a șchiopătat ostentativ timp de o săptămână. La un moment dat, după mai bine de un an, i s-a propus să participe la o filmare pentru o emisiune TV, promițându-i-se eliberarea. După filmare (pe 15 martie), torturile s-au oprit, dar ea a simțit că a pierdut ceva, acceptând înțelegerea, și își dorea cumva să nu fie eliberată. Însă și mai mult vroia să plece de acolo. Abia atunci, la eliberare, s-a gândit la tot ceea ce refuzase cu înverșunare să conceapă până atunci: viața ei, familia, prietenii. Până la urmă, securiștii ăștia pot să te facă să spui ce vor ei, dar nu pot să te facă să crezi. Speranța trebuie să renască. După agonie și moarte, urmează învierea. Pentru aceasta trebuie să ai răbdare. O vreme (luni, poate ani) te simți ca un satelit avariat, rătăcind stupid pe orbita unei planete moarte, fără să știi cui și unde aparții. Captiv încă în coșmar, nu-l poți controla, deși ai vrea. Parcă ai rămas acolo. Dar încerci măcar să oferi și mai departe fără să aștepți nimic în schimb. Cauți să te regăsești. Și, după experiența închisorii, îți dorești și mai mult libertate.

Așa a simțit și Sami, un artist plastic sirian, arestat de două ori de regim pentru  participare la proteste, care încearcă să se elibereze de ororile detenției prin art-terapy: desene reprezentând viața, ă, mă rog, agonia și moartea din închisori. Regimul a ucis 40 de membri ai familiei artistului. La rândul său, Sami a luat supradoză de oroare. S-a obișnuit. La un moment dat, nu mai simți nimic, deși auzi pretutindeni urlete (inclusiv pe ale tale). Nu mai tresari când vezi camere colcăind de trupuri despuiate, sfrijite, strâmbe și putrede, tresăltând spasmodic în întuneric. Corpuri goale parcă de suflet, moarte ori... pe moarte. Stârvuri. Și ești chiar tu unul dintre ele. Un cadavru profanat. Până la urmă, după agonie și moarte a venit învierea. Într-un mod clasic, cunoscut și în România: familia lui Sami a dat șpagă, așa că a fost eliberat (pentru 15.000 dolari) și a reușit să plece din țară. Soția l-a căutat disperată și a mituit oficialii nu doar pentru a-l scăpa din închisoare, ci și pentru a găsi persoana potrivită la care să apeleze (3.000 de dolari). Nevasta a cotizat chiar și pentru diminuarea torturilor. Într-o anumită fază a căutării, când a pierdut persoanele de contact, a intrat în stare de șoc: i s-a părut că l-a pierdut pe soțul ei pentru totdeauna. Pierzi contactul, îți pierzi soțul. Când s-au întâlnit, soția nu (prea) l-a recunoscut. Constata că era distrus și se redusese cam la o treime. Însă același lucru era valabil și pentru orașe: părăsite și ajunse niște dărâmături. Să o pufnească plânsul sau râsul? Sau ambele? Din păcate, îți îngheață atât râsul, cât și plânsul. Dar Sami cântă și desenează pentru a-și exprima durerea, a se curăța de mizerie, a-și rupe lanțurile și a renaște. Arta are un efect cathartic. Îți redă libertatea.

Tot libertate și-a dorit și un adolescent român, Mugur Călinescu, un băiat de 17 ani din Botoșani, în anii ’80. Exasperat de mizerie și de teroare, și-a învins frica și a scris cu cretă albastră pe zidurile orașului: ”Ne-am săturat să stăm la cozi interminabile”, ”Ne-am săturat de lipsuri”, ”Vrem dreptate”, ”Vrem libertate” etc. Să ne amintim și că niște copii de la un gimnaziu din Daraa, Siria au scris cu sprayuri colorate sloganuri anti-regim, apoi au fost arestați și torturați, și așa a luat startul revoluția (din solidaritate cu ei, pentru eliberarea lor). Mugur a fost prins tocmai când scria ”Jos comunismul!”. Dușman al poporului, Mugur a început să fie anchetat, hărțuit și supravegheat în continuu de Securitate. A rămas singur, nimeni nu mai îndrăznea să vorbească cu el. Mama lui a fost retrogradată la serviciu, iar băiatul era dat exemplu negativ peste tot. A fost picat intenționat la facultate. Continua să citească filosofie și să asculte ”Europa Liberă”. Visa să facă sindicate după model polonez și să lanseze o revoluție. Din 1981 până în 1985 a fost anchetat în permanență de Securitate, și câte 24 ore. Cu toate că venea acasă ”dărâmat”, nu voia să îi spună nimic mamei pentru a o proteja. Din copilul plin de viață, vesel și comunicativ, ajunsese retras și tăcut. După patru ani de anchete, s-a îmbolnăvit de leucemie (plus ciroză și icter hepatic). A urmat un an de chinuri și după aceea s-a stins din viață, la numai 21 ani. Mama și colegii cred că a fost iradiat și otrăvit în timpul anchetelor. Și mama completează: „Eu, ca mamă, nu pot să înţeleg ceea ce a făcut. Asta mă doare. Era cuminte şi bun, mă ajuta enorm. Dar, ca român, îl respect pentru sacrificiul său. A luptat în felul lui pentru noi toţi şi a încercat să ne trezească”.

Și eu aș vrea să mă trezesc. Sunt captivă în coșmarul istoriei. Tremur și eu, cuprinsă de teroare. Aud numai urlete sau tăcerea pumnului în gură. Nu pot să dorm și nu mai am putere să mă zvârcolesc, nici să strig, dar continui să cerșesc bezmetic la Ziduri, târându-mă în genunchi, cu ochii uneori șiroind de lacrimi, alteori arși și goi ca un pustiu. În genunchi. Chiar dacă am spus că sunt prea înțepenită să-mi îndoi genunchii (cu excepția rugăciunii). Nu mai am energie să convertesc lacrimile în furie și revoltă. Frustrarea mai scoate din mine doar câte un sarcasm. Ca și cum ai scoate demonii. Vechi ritual de exorcizare. Mă simt vinovată să fac baie, să mă plimb (fie și prin cameră), sa beau apă sau să mănânc (oricum îmi vine să vomit). Mi-e rușine. Aș vrea să evadez din închisoare, însă nu pot să-i părăsesc pe cei ce suferă și dispar. Aș vrea cel puțin să le mângâi pleoapele și să le închid ochii, să le aprind o lumânare la căpătâi și să-i îngrop. Și nu pot reuși să aduc o parte din mine pe stradă sau la magazin, iar alta să rămână aici, în închisoare. Asta e schizofrenic. Nu pot să trăiesc mai multe vieți în paralel ca alții (Hannah Montana, de pildă). Nu pot să trăiesc nici măcar una. Vă rog, eliberați-mă! Poate mă ajută Moșu’, că tot ar trebui să vină, dar nu știu dacă am fost cuminte. Sunt un dezastru. O proastă de dau din abis în abis. Încă nu mă pot adapta, refuz să mă obișnuiesc, cu toate că mi se zice mereu s-o las baltă. Nu am învățat nimic din sociologie. 

Străpunsă de șrapnel, Luna se prăbușește pe pământul sfârtecat de cratere selenare

Negocierile de pace între regimul sirian și opoziție ar trebui să înceapă în ianuarie anul viitor. Viitor? Ce înseamnă cuvântul ăsta? Care viitor? Mulți sirieni nu pot concepe alt viitor decât sub invazia bombelor-butoi, cu 50 de cutremure pe zi, dărâmați prin dărâmături, de foame sau mizerie ori răpiți/arestați, violați și torturați până la moarte. Se bucură că, în absența curentului electric, nu dispun de televizor sau internet și, astfel, scapă măcar de propaganda obscenă și necomestibilă (oricât ar fi de înfometați) și de comentariile nesfârșite și sterile ale analiștilor. Cum răspunde în prezent Planeta Pământ la chemarea Planetei Siria? Pentru a reduce diviziunile între ruși și americani și a avansa în procesul de pace sirian, John Kerry s-a întâlnit cu Țarul la Moscova și au căzut de acord că ”nimeni nu trebuie să aleagă între un dictator și teroriști” și că atât Rusia, cât și Statele Unite sunt hotărâte să distrugă Statul Islamic. Uau, Țarul aprobă asta, doar n-o fi el vreun terorist sau dictator sau vreun simpatizant al acestora. Dacă are cineva dubii, să precizăm: Țarul este un democrat caritabil, un spirit creștin și pacifist... care luptă cu terorismul și merită Premiul Nobel pentru Pace. Din păcate, Rusia și Statele Unite nu împărtășesc (oficial) pozițiile privind soarta teroristului-șef și viziunea asupra viitorului Siriei. Statele Unite cer eliminarea teroristului-șef înainte de încetarea focului și demararea negocierilor între regim și opoziție. La rândul ei, Rusia solicită insistent lista completă de grupări teroriste din Siria, precum și numele formațiunilor de opoziție care vor participa la discuții. Păi, se pare că pe lista teroriștilor nu au rămas decât Statul Islamic și probabil al-Nusra (dacă nu se detașează de al-Qaida) însă, oricum, aceasta ar trebui să debuteze chiar cu regimul Țarului și regimul sirian. Comparativ cu aceste regimuri, până și Statul Islamic pare fecioară preacurată.  

Între timp, Arabia Saudită a încercat să unifice opoziția siriană printr-o întâlnire la Riad, pentru conturarea unei platforme comune. Dar, mai mult sau mai puțin surprinzător, unii activiști (seculari) și unele grupări kurde importante nu au fost invitați (acestea din urmă sunt acuzate de unii rebeli de colaborare cu regimul), în timp ce islamiștii (inclusiv Ahrar al-Sham, ai cărui fondatori au legături cu al-Qaida și care, de altfel, au criticat absența al-Nusra, afiliată al-Qaida, de la conferință!) au fost prezenți. Opoziția cere, în continuare, debarcarea teroristului-șef odată cu instalarea guvernului de tranziție. Coaliția Națională (opoziția politică siriană, susținută de Occident) dorește aplicarea Geneva Communiqué, un guvern de uniune națională de tranziție, însă fără talibanul-șef. Opoziția tolerată de regim (deși membrii ei au fost hărțuiți și arestați), Comitetul de Coordonare Națională pentru Schimbare Democratică, solicită doar negocieri pentru o tranziție pașnică. Totuși, în documentul final elaborat de opoziție, se acceptă negocieri de pace cu regimul, dar numai cu condiția eliminării teroristului-șef. În același timp, se cer eliberarea prizonierilor opozanți ai regimului, încetarea bombardamentelor și a blocadelor și oferirea de ajutor umanitar.

Un aliat-cheie al regimului și un actor regional influent, Iranul, a început să-și retragă luptătorii de elită din campania coordonată de Rusia în Siria. Acest eveniment sugerează o fisură între cei doi aliați. După moartea unor ofițeri de top, Iranul își ia înapoi o parte importantă din Gărzile Revoluționare. Conform unor experți ca ministrul apărării din Israel, Moshe Ya’alon, campania de recuperare a Idlibului, în termen de trei luni, a eșuat din cauza incompetenței  și a slăbiciunii armatei siriene, precum și a lipsei de determinare în cadrul Gărzilor Revoluționare iraniene (peste 7.000 de luptători în octombrie, sub o mie în decembrie). Ar fi bine ca toate acestea să însemne un pas înainte spre detașarea de regimul sirian și de teroristul-șef. Până și Rusia înclină tot mai mult spre acest lucru, deși continuă să susțină regimul și să bombardeze rebelii (nu Statul Islamic). La rândul său, teroristul-șef  sirian se anunță pregătit să negocieze cu opoziția, dar nu cu teroriștii. De fapt, opoziția e teroristă, cum să negociezi cu ea... altfel decât prin răpiri/arestări, violuri și torturi până la moarte, atacuri chimice, bombe-butoi și blocadele foamei? Toate acestea înseamnă comportament civic și patriotic din partea regimului. ”Cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Și numai Statul Islamic e de vină, logic, nu? Să-l ștergem de pe fața pământului. Asap, I’m doing my best.  

Chiar așa, I’m doing my best: în lupta cu Statul Islamic, Țarul își mai flexează o dată mușchii (dezveliți și în alte poze de profil/campanie foarte sexy), aruncând rachete de croazieră din Marea Mediterană, de pe un submarin silențios, nedetectabil, deși atacurile aeriene erau suficiente. Să ne aducem aminte, au mai propulsat spectacular, demonstrativ asemenea rachete și din Marea Caspică și, recent, au introdus bombardierul Tu-160 Blackjack și se trimit noile modele de tancuri T90, cu un sistem defensiv avansat pentru a răspunde eventualelor rachete anti-tanc ale rebelilor). Pentru a arăta progresele modernizării armatei ruse și a-l impresiona pe Obama? Degeaba, acesta se uită și nu vede. Cel mai fantomă președinte și cea mai neinfluentă persoană de pe planetă. Soft politics. Yes, I can’t.  Și a trecut vremea surprizelor. S-a obișnuit cu ele. Va apela, în cel mai fericit caz, la 2-3 Supermen care pot spulbera Statul Islamic, regimul sirian și cel rus dintr-o suflare. În timp ce Obama își numără zilele de mandat (sperând să scape odată), masacrele Țarului și ale regimului sirian continuă: potrivit datelor Syrian Obersavtory for Human Rights, au fost uciși 353 civili și circa o mie răniți de bombardamentele Rusiei și ale regimului în numai două săptămâni, după intensificarea atacurilor aeriene.

Acțiunea câtorva Supermen trainuiți de autorități pentru a lupta împotriva Statului Islamic nu a prea convins publicul american. Conform unui sondaj de opinie CNN/ORC recent (din noiembrie), 60% din americani nu sunt de acord cu modul în care Obama gestionează problema terorismului (procentaj în creștere față de valul precedent). Totodată, două treimi dintre respondenți dezaprobă modul în care liderul de la Casa Albă abordează problema Statul Islamic. Se înregistrează și o schimbare majoră a opiniei referitoare la lupta cu Statul Islamic: 53% din respondenţi afirmă că SUA ar trebui să trimită trupe terestre pentru a se confrunta pe teren cu această grupare teroristă. După atacul jihadist din California, Obama a încercat să calmeze spiritele, criticându-i pe republicanii care demonizează musulmanii și refugiații (Ben Carson, Donald Trump și mulți alții) și reiterând pașii deja stabiliți în lupta cu terorismul. Ce, trebuie să repete și acum că nu are nicio strategie? Ce nu-nțelegeți? Nu știe toată lumea, inclusiv Statul Islamic care l-a felicitat pentru acest lucru, acordându-i titlul de ”idiot ratat, lipsit de soluții”?

Iar Statul Islamic găsește noi adepți, până și în România, precum Jean de la Craiova, ă, pardon, ”Omar” de la Craiova. Jihadistul ”Omar” (un puști de 17 ani din Craiova) provine dintr-o familie cu probleme (mama divorțată, tatăl în penitenciar). Tatăl a intrat în conflict cu fiul pe motiv de trecere la religia musulmană: a ajuns să-l renege, astfel că băiatul s-a mutat la bunici (mai înțelegători, inclusiv în ce privește meniul fără carne de porc). ”Omar” și-a schimbat religia cu doi ani în urmă, s-a documentat despre războiul din Siria online, a intrat în contact cu jihadiști pe net, s-a radicalizat, a făcut propagandă pro-Statul Islamic și s-a oferit să fie ”martir”. L-a denunțat chiar mama lui, îngrijorată de comportamentul lui agresiv de acasă. Pe lângă puștii radicalizați (instabili emoțional, impulsivi, teribiliști/imaturi, debusolați ori fără perspective, respinși de familie/societate sau marginalizați, anomici și alienați, care-și exprimă frustrarea violent, de multe ori prin imitație), Statul Islamic ar putea folosi și arme de distrugere în masă în Europa (arme chimice, biologice, radiologice).

Apropo de arme, potrivit unui raport Amnesty International, Statul Islamic folosește arme din 25 de țări (inclusiv România!), multe capturate. Numeroase arme provin din transferuri iresponsabile către Irak. Proasta reglementare, corupția și absența unei supravegheri adecvate au amplificat această problemă. De aceea, este nevoie de embargo asupra armelor trimise către guvernele din Irak și Siria. Conform unui alt studiu IHS, principalele șase surse de venit ale Statului Islamic sunt următoarele:

1. producţia şi traficul de petrol şi gaze,

2. impozitarea activităţilor comerciale în teritoriul pe care îl controlează,

3. confiscarea de terenuri şi proprietăţi,

4. traficul de droguri şi antichităţi,

5. activităţi infracţionale cum ar fi jefuirea băncilor şi răpirile pentru răscumpărare,

6. întreprinderile publice.

Aproape jumătate din venit provine din taxe (ca de exemplu, o taxă de 20% pentru servicii de electricitate sau telefonie mobilă), în timp ce 43% - din traficul de petrol și gaze. Recent, au fost reduse salariile combatanților și crescute taxele pentru electricitate, ceea ce sugerează unele probleme pentru Statul Islamic. În opinia IHS, atacurile asupra câmpurilor petroliere și de gaze, controlate de Statul Islamic, au început să dea rezultate.

Dacă Statul Islamic a început să se confrunte cu o lipsă de resurse, ce să mai vorbim de refugiați!? Absența hranei suficiente și nutritive pentru copiii sirieni refugiați generează probleme de sănătate ireversibile, subliniază reprezentanții ONU, putând afecta grav sistemul imunitar, dezvoltarea creierului și creșterea. Chiar dacă mamele sar peste mese zilnice pentru a-și hrăni copiii (vulnerabili în special în primii trei ani de viață). E bizar să descoperi o mamă siriană care mănâncă trei mese pe zi. Ori un copil sirian. Cine a mai văzut așa ceva? Să-l înregistrăm în Cartea Recordurilor. Sau la sirienii au talent. Anul acesta alocațiile de hrană ale Programului Alimentar Mondial (WFP - ONU) s-au redus la 14 dolari pe lună, iar sute de mii de persoane au rămas descoperite. Uniunea Europeană a acordat un ajutor în octombrie, dar e insuficient. Copiii primesc prăjiturele cu un conținut nutritiv înalt la școală (așa își iau micul dejun și sunt atrași la școală ca la noi cu programul ”cornul și laptele”), însă programul se află la început și trebuie extins. Până și cei de la ONU, în ciuda eforturilor, se simt neputincioși, depășiți de situație: nu pot acoperi nevoile tuturor. Și acordul încheiat între Turcia și UE pentru a stopa fluxul refugiaților, din datele Amnesty International, agravează situația: mulți dintre refugiații care s-au zbătut să ajungă în Europa, în pofida riscurilor și dificultăților, au fost arestați de autoritățile turce, bătuți și unii chiar deportați în Siria și Irak (sute, poate și mii). Să nu se dezobișnuiască poate. Suntem, așadar, complici la abuzuri și deportări. Rușinică, rușinică, rușinică!

Nici în Liban sau Iordania, situația refugiaților nu s-a ameliorat semnificativ. În Liban, refugiații lucrează la negru, cu ziua, la ferme sau în construcții (dacă mai găsesc și mai e sezon), nu și-au plătit chiria de luni de zile și cumpără mâncare pe datorie. Supraviețuiesc doar cu ajutorul fundațiilor. Conform datelor ONU, au ajuns la datorii medii de 850$. Mai mult de trei sferturi cumpără pe datorie. Libanul nu permite construcția taberelor de refugiați: de regulă, trebuie să închirieze o locuință sau un loc de campare. Voucherele de hrană acordate de ONU s-au redus ca număr și ca valoare (de la 30$ la 20$). Dar, surprinzător, de multe ori, vânzătorii și proprietarii caselor/terenurilor au răbdare (titanică). Un fost proprietar de magazin din Siria e uluit că oamenii încă îi dau, deși datoria e imensă. El nu ar fi acceptat asemenea datorii. ”Sunt oameni buni”, își spune. Și și-ar dori ca întreaga Planeta... Siria să fie precum acești proprietari.

În Europa, în țările mult-visate de refugiați ca Germania sau Suedia au avut loc numeroase atacuri asupra taberelor de refugiați. În Suedia s-au înregistrat zeci de atacuri, iar în Germania numărul acestora a crescut de 4 ori anul acesta: 817 (multe dintre ele incendieri, majoritatea atacatorilor rămânând necondamnați). În Statele Unite, situația este și mai gravă: Congresul și candidații la președinție republicanii au susținut închiderea granițelor pentru refugiați, îndeosebi pentru cei musulmani. Obama a reacționat la campania anti-refugiați și anti-musulmani a rățoiului Donald Trump (”Make America Great Again”) trimițând un mesaj unui refugiat sirian acceptat în Michigan: ”Ca soț și tată, nu-mi pot nici măcar imagina pierderea pe care ați îndurat-o. Dvs. și familia dvs. sunteți o inspirație. Știu că marii oameni din Michigan vă vor îmbrățișa cu toată compasiunea și suportul pe care îl meritați. Da, puteți încă să mai produceți o diferență în lume și noi suntem mândri că vă veți urma visurile aici. Bine ați venit în noua dvs. casă. Sunteți o parte din ceea ce face America mare.”

În ultimele zile, sensibilizat de acest caz, actorul Edward Norton s-a alăturat campaniei pro-refugiați. Refugiatul sirian primit în cele din urmă în Michigan, un savant bolnav de cancer care și-a adunat împreună cu băiatul său de 14 ani resturile celor șapte membri ai familiei dintre dărâmături, nu a renunțat la lupta pentru viață (din nou, supraviețuirea nu e viață): “Fiul meu a trebuit să care bucăți din mama și din sora lui afară din casă Avea 14 ani atunci... Nu mai este același. Imediat după ce s-a întâmplat acest lucru, a tot scris ”mami” în agenda sa. (...) Încă mai cred că am o șansă de a produce o diferență în lume. Am aflat azi că voi merge la Troy, Michigan. Nu știu nimic despre el. Sper doar că e sigur și că e un loc unde respectă știința. Vreau să mă întorc la lucru. Vreau să fiu o persoană din nou. Nu vreau ca lumea să creadă că sunt terminat. Sunt încă aici”

Aceștia sunt, într-adevăr, martiri, titani, eroi și îngeri care nu fac doar America mare, ci și întrega planetă. Ar trebui să ne mândrim cu ei și să le urmăm exemplul. Iată și o altă poveste din Siria și o sursă de inspirație pentru noi toți. Qamar (Luna) suferea că trebuise să plece de acasă (din Douma tocmai la țară, pe lângă Damasc). Unul dintre băieți, Khalil (ajuns la FSA), a fost ucis în luptă. Soțul uneia dintre fete a fost arestat (adică a dispărut fără urmă, probabil torturat până la moarte), copila a căutat zadarnic informații despre soțul ei și apoi a venit la ea acasă în stare de șoc, zbătându-se în incertitudine. Altă fată s-a refugiat (din cauza războiului și a potențialei arestări a soțului ei). Soțul lui Qamar a fost lăsat orb și fără picioare în urma unui atac aerian. Toată viața, femeia s-a sacrificat să-și îngrijească soacra bolnavă, să-și crească și să-și educe copiii, să îi ofere suport soțului rănit și mutilat (fizic și psihic). Cu răbdare, demnitate și dragoste, dăruindu-se pe deplin și totuși discret, fără să se plângă. Deși era săracă și nu avea mai mult de câteva legume cultivate din grădină, împărțea puținul avut nu doar cu familia, ci și cu vizitatorii. Într-o seară, în timp ce stătea liniștită în grădină, privind cerul înstelat și imaginându-și că e împreună cu fiul ei pierdut, Khalil, o bucată de șrapnel i-a străpuns inima. Luna s-a prăbușit în abis, dar în câteva clipe s-a înălțat apoi din nou spre cer, lângă fiul ei drag, Khalil. Ușor, ca prin vis, în tăcerea nopții. O tăcere binecuvântată, izbăvitoare care limpezește lumea și aduce pacea. Iar lumina Lunii continuă să se cearnă prin dantela norilor și să învăluie tandru și blând pământul sfârtecat de cratere selenare.  

Un fachir despuiat ca Gandhi instigă lumea să joace fotbal cu capete și să împroaște cu bombe-butoi

Un fachir despuiat instigă lumea! Știți despre cine e vorba și cine s-a exprimat astfel? Uluitor, apelativele se referă la marele Gandhi, iar cel care a spus-o e nimeni altul decât... Hitler, Stalin, Mao, Țarul, Califul, teroristul-șef din Siria, jurnalista talibană Katie Hopkins din Marea Britanie, Băsescu sau Ponta? Nu, e însuși Churchill, nu poți să crezi, dar așa e. Și, desigur, adică probabil, nu și-a cerut niciodată scuze. Rușinică, rușinică, rușinică! Indiferent de reacțiile lui Churchill, de arestări, hărțuiri și mizerii de tot felul, Gandhi și-a continuat lupta (nonviolentă) pentru eliberarea Indiei de sub ocupația britanică și, în același timp, pentru drepturi (inclusiv ale paria). Avea dreptate... și niciun drept (ce să mai zic de paria, și, din păcate, mai sunt și acum paria și ne putem număra și noi printre aceștia). În lupta lui, Gandhi a recurs permanent la protestele pașnice, nesupunere civilă și greva foamei (cu limonade, m-am inspirat și eu de la el). Bune și limonadele la ceva!

Deși aprecia vechile învățături ale Indiei, spiritualitatea ei profundă și a apelat la un stil simplu, modest de manifestare (un fachir despuiat, logic, nu?), Gandhi a sfidat tradiția budistă și a castelor (într-o lume-vis, guvernată de iluzii, de ”maya, vrăjitoarea cosmică”, coșmarurile sunt tot vise și trebuie să le suportăm, injustiția este, de fapt, ori ireală, ori o parte a ordinii cosmice pe care trebuie să o acceptăm pasiv, ce rost ar avea să o respingem?). Lupta continuă cu lumea și, în mod special, cu sine (pasională, devoratoare, în primul rând spirituală, nu politică), jihadul său exterior (și îndeosebi interior) prin puterea focului sacru și a iluminării, a dat sens vieții lui, iar umorul l-a ajutat să reziste (după cum mărturisea el însuși). Îi felicita pe toți care ajunseseră la pușcărie, povestea unul dintre colaboratorii și discipolii săi de marcă și o altă mare personalitate care a marcat istoria Indiei (și a lumii), Nehru: închisoarea era un pas spre libertate (și Steinhardt s-a eliberat prin credință între Zidurile temnițelor comuniste și a descoperit fericirea).

Ah, bine ar fi să avem niște fachiri despuiați ca Gandhi și Nehru și în România, atât în clasa politică de la noi, cât și în sistemul educațional. Experiența mea didactică universitară într-o fuckultate-particulară a condus la expulzarea mea rapidă din sistem (dulce cădere, dulce exil!), după ce mi s-a cerut să trec note-fantomă unor studenți-fantomă care nu participaseră vreodată la un examen (și nici nu intenționau), iar eu nu am acceptat. După jde mii de reclamații, dosărelul fantomelor se mai judecă și acum (în prezent, a ajuns la judecătoria de sector). Fantomele astea îmi aduc aminte de filmul ”De ce eu?” al lui Tudor Giurgiu. În acest film (din nefericire, caz real și emblematic), Cristian Panait, un tânăr procuror aparent cu mari perspective, își pierde funcția (și apoi cariera și... viața, căci nu poate suporta) pentru că rezistă presiunilor sistemului și refuză să acuze un coleg nevinovat. Își spune și el: de ce eu? Ce m-am băgat? Unde m-am băgat? Stai așa, cum adică m-am băgat? Mi-am făcut doar treaba. Hm, asta deranjează. Să-ți faci treaba e cea mai mare infracțiune. Nu numai infracțiune, ci și păcat capital. Nu te lasă să-ți vezi de treabă. Trebuie să ”ne facem că lucrăm”, asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești. Fuckultatea-fantomă a reprezentat pentru mine profesori-fantomă și studenți-fantomă, stilul comunist ”copy-paste”, ”merge și așa”, ”muncă patriotică”, ”mărețe realizări”, ”toate sunt la fel”, proprietate comună - ”ce-i al meu e și al tău”, cursurile mele sunt și ale tale și... ale secretarei, notele mele sunt și ale tale și... ale secretarei.

Și școala din Siria (tot o ”măreață realizare” comunistă), cu caracterul ei uniformizant, ideologizat și militarizat este una fantomă, care produce pe bandă rulantă soldați-fantomă, aparent fideli regimului, un fel de ”omuleți verzi”. Iată ce mărturisește Ninar Hasan, activistă Planet Syria: ”În subconștientul meu, format în Siria, școala este asociată unui câmp de bătălie. Am renegat totul din ea: cărțile și conținutul lor erau un inamic, uniforma școlară și costumul militar pe care trebuia să le purtăm și mirosul de umiditate și bastonul supervizorului și asfaltul terenului de joacă care ne lăsa urme pe genunchi și coate după ce trebuia să ne târâm ca pedeapsă colectivă pentru greșeala unui coleg”. Ninar repudiază manualele care abundă de sloganuri și texte ideologizate, cer copiilor să contribuie la construcția glorioasei republici socialiste (vărsându-și sângele) și definesc drept ”dușmani” imperialismul, colonialismul și ideologiile reacționare cum ar fi cele adoptate de ”câinii de trădători” din gruparea ”Frații Musulmani” (nume și idei mult prea abstracte pentru a fi înțelese de elevi). Totodată, Ninar respinge orele lungi și plictisitoare, atacurile sistematice ale colegilor/profesorilor pe motiv că are mama divorțată, lipsa de interes pentru cultivarea aptitudinilor și pasiunilor, incompetența și spăgile (mai știm și la noi, și, din păcate, nu numai pe vremea comunismului). ”Relația mea cu școala din Siria este similară cu reacția unui supraviețuitor în raport cu o boală incurabilă. Anii de boală se scurg repede în memoria obișnuită să condenseze acei ani și să-i reducă la un sentiment trecător de dezgust și la expresia: ”mulțumesc, Doamne, am supraviețuit!”

Ninar a supraviețuit până acum școlii, dictaturii, războiului și extremismului de toate tipurile. Să vedem dacă va rezista și atacurilor aeriene ale Marii Britanii, inițiate cu câteva zile în urmă. Cu această ocazie, Cameron a declarat entuziast că forțele britanice vor oferi suport militar aerian pentru circa 70.000 de rebeli moderați care vor lua parte la asaltul orașului Raqqa, capitala califatului. Uau, 70.000! Asta-i ca povestea cu ”15.000 de specialiști” a lui Milică. Ei, măcar nu se laudă ca Obama cu doi-trei Supermen, bine trainuiți și echipați, capabili să spulbere regimul și Statul Islamic dintr-o suflare. La început, Cameron nu a menționat nicio grupare, din motive de ”securitate”. Și dacă inițial a susținut că aceste trupe sunt disponibile chiar acum, Cameron a revenit și a precizat că se referă la viitor, după încheierea negocierilor de pace, când armata siriană și FSA vor putea colabora. Așadar, până la urmă, a nominalizat, vorbind, pe lângă FSA, și de kurzi. Numai că FSA (rebelii moderați sprijiniți de Occident) nu e dominantă pe câmpul de luptă, e destul de dezbinată și demoralizată și are, oricum, prioritate în acest moment lupta cu regimul, nu cu Statul Islamic. Iar kurzii, de fapt, nu prea vor să iasă din teritoriul lor, ce să caute la Raqqa? O altă problemă este că jihadiștii sunt amestecați printre simplii locuitori la Raqqa, deci, atacarea lor presupune bombardarea civililor și numeroase victime în rândul acestora.

Pe ansamblu, mai mult de jumătate din populația Marii Britanii este de acord cu intervenția militară împotriva Statului Islamic. Atacurile britanice nu vor fi doar costisitoare (circa 200 milioane de lire pe an), ci vor stimula și radicalizarea unor persoane, vor spori atentatele și, dacă nu sunt dublate de o strategie coerentă (deocamdată nu prea clară), vor eșua ca în Irak, Libia sau Afganistan. Germania s-a alăturat și ea Coaliției anti-Statul Islamic. Interesant, 95% dintre atacurile aeriene împotriva Statului Islamic sunt derulate de Statele Unite, iar 5% de țări europene. În situația haotică și explozivă din Siria, orice intervenție militară mai curând accentuează și prelungește conflictul, în loc să genereze o detensionare. Trebuie să continue eforturile de pace cu participarea tuturor părților. Și să nu uităm că tocmai crimele regimului sirian și războiul au fost (și mai sunt) un excelent instrument de recrutare pentru Statul Islamic. Și respingerea musulmanilor-refugiați ca ”neintegrabili” sau ”teroriști”, după cum subliniază însuși reprezentantul ONU pentru refugiați, Antonio Guterres.

Recrutare (prin rețelele de socializare, apoi prin contacte directe) care a mers bine pentru Statul Islamic: după datele Soufan Group, numărul luptătorilor străini în Siria și Irak s-a dublat în ultimul an, ajungând la 27.000. Aceștia provin din 86 de țări, însă printre ei sunt și circa 5.000 de europeni, respectiv 5.000 de foști sovietici. În jur de 20% se întorc în țările de origine, prezentând riscul atentatelor. Toți rebelii din Siria sunt anti-Statul Islamic, dar unii dintre ei sunt și ei jihadiști (de exemplu, al-Nusra, membră al-Qaida, care s-a impus pe teren). Colaborarea rebelilor moderați cu al-Nusra (al-Qaida) a avut frecvent un caracter tactic, nu ideologic. Aceștia se pot dispensa de al-Nusra când contextul o va permite. În prezent, funcționează 14 grupări militare care au un rol esențial de ”powerbrokers”, factori decisivi pentru a obține succesul militar și administrativ în zonele controlate. Și încă 12 grupări cu potențial similar. Dintre aceștia 26, trei sunt afiliați ideologic al-Nusra. Deci, există, într-adevăr, rebeli moderați frecventabili și eficienți (în jur de 70.000), numai că nu a prea știut Cameron cum să formuleze, că nu e Churchill.

Ca de obicei, John Kerry se arată și mai optimist decât Cameron și afirmă că Statul Islamic ar putea fi înfrânt în câteva luni, după încetarea luptelor între regimul sirian și rebeli. În opinia lui, forțele aeriene trebuie dublate de forțe terestre (sirieni și arabi). Ce revelație! Bine că nu mai recurgem la doi-trei Supermen în lupta cu regimul și Statul Islamic. Obama apreciază și el că un aranjament politic în Siria va facilita lupta cu Statul Islamic. La rândul său, Țarul cere lista grupărilor teroriste din Siria și cheamă, în continuare, lumea întreagă să se unească pentru a lupta împotriva terorismului (sub conducerea unui terorist-șef ca el și alături de teroristul-șef din Siria, autorul principal al dezastrului și al victimelor dintre civili). Sub presiunea Statelor Unite, Turcia face eforturi să securizeze granița cu Siria, dar mai sunt porțiuni (98 km) sub controlul Statului Islamic. Construcția zidurilor (inclusiv unul nou de 151 de km la granița cu Siria, pe lângă cele existente) și patrulele sunt insuficiente, este nevoie și de soldați (Turcia a anunțat o creștere de la 12.000 la 20.000 militari). Până atunci, copiii europeni confuzi și/sau debusolați intră (mai mult sau mai puțin întâmplător) pe chat în discuție cu un jihadist, își aruncă produsele de coafat/cosmeticele și-și acoperă părul (eventual cu burka, vălul integral), azvârlă la gunoi CD-urile cu muzică rap și DVD-urile cu filme hollywoodiene, închid Facebook-ul, devin gravi și enigmatici, se izolează sau se întâlnesc doar cu prieteni fundamentaliști, apoi, într-o zi, fug de-acasă să se mărite cu un luptător al Statului Islamic sau să devină unul dintre ei. I-o fi instigat fachirul ăla despuiat de Gandhi?

Și de ce fug de-acasă la Statul Islamic? Păi, se duc să participe la evenimente sportive și culturale precum fotbalul cu capete, târgurile de sclavi sau jocurile stupide și morbide ale Statului Islamic, cum ar fi falsele execuții sau jocul de-a ”v-ați ascunselea” (copii până în opt ani, cu cagulă și pistol, caută prizonierii printre ruine și-i împușcă). Victimele sunt numite ”fii de evrei” și ”spioni ai regimului”. Nu că Țarul nu și-ar continua și el mărețele realizări în lupta cu terorismul: 35 de persoane ucise la Ariha, Idlib (au atacat se pare, din greșeală, și o bază a armatei siriene la Deir al-Zour, ucigând soldați). Americanii au produs și ei cel puțin 36 victime civili în localitatea al-Khan (Hasaka). Și să nu uităm campionul masacrelor, regimul sirian, cât de curând răsplătit pentru meritele sale, dacă nu cu Premiul Nobel pentru Pace, măcar cu un nou mandat. Într-o rutină a masacrelor devenită cotidiană, oamenii din Douma, Goutha de Est, aflați sub blocadă și invadați de bombe-butoi (50 de cutremure pe zi), dispar sub dărâmături cu copiii în brațe, în timp ce analiștii dezbat masacrele la nesfârșit (număr de morți, răniți, atacuri, tip de arme, masacrele astea sunt o expresie a forței regimului, ba nu, a slăbiciunii... și, de fapt, ce tot comentăm, le știm deja). Cum inspirat punctează activiștii de la Planet Syria, bine că absența electricității și a mijloacelor de comunicare le scutește pe victime de comentariile analiștilor.

Și iată ce povestesc doctorii Mohamed și Sakhr (ambii convinși că sângele sirian nu are nicio valoare pe pământ) despre atacul cu gaz sarin de la Douma, din august 2013. Au fost treziți la trei dimineața. Oamenii palizi și speriați alergau pe străzi disperați, bezemetic, cu pături în brațe, deși se prăbușeau sub greutatea lor. Morții și răniții erau așezați unii peste alții, la grămadă, nu aveau timp să-și dea seama care e mort sau (încă) viu. Unii pacienții, cu toate că mai respirau slab, arătau (deja) precum cadavrele. Se convulsiomau și făceau spume la gură. Unii râdeau sau plângeau dezlănțuit, alții urlau. După trei-patru ore de muncă infernală, amețit, cu ochii încețoșați, sufocându-se și împleticindu-se, doctorul Sakhr și-a abandonat pacienții și a început și el să plângă isteric. A leșinat, dar colegii l-au trezit și i-au spus că a inhalat gaz de pe hainele și corpurile pacienților și s-a intoxicat. Deși simțea că moare, a vrut să se întoarcă la pacienți, însă colegii nu i-au permis: nu vedea bine, nu se putea ține pe picioare și totul se învârtea cu el. Când și-a mai revenit, s-a întors la lucru, apoi a făcut poze cu morții și răniții pentru a avea o dovadă. Nici lui nu-i venea să creadă. Așa ceva era imposibil. Prima reacție era să nege. În a cincea zi, a încercat să ajungă la Comisia de Investigații ONU pentru a-i informa cu privire la atac. Delegația ONU a mers împreună cu medicii la cimitir pentru a preleva probe. Au vizitat casele victimelor și supraviețuitorilor. La un moment dat, au întâlnit o casă pustie, pe care era pusă masa, tacâmurile erau deja aranjate, ceaiul era turnat în cești, iar pâinea așezată pe masă. Cina e servită. Poftă bună!

Haideți odată! Să se așeze la masă câinii ăștia turbați de teroriști, viermii ăștia de trădători, porcii ăștia de șerpi cu clopoței și maimuțoi împuțiți. Să se servească frumos cu un grătar de miel sfârâind, o lipie proaspătă și un ceai negru fierbinte, cu un cubuleț de zahăr. Sau o cafea cu lapte. Să-i inhaleze aburul aromat și să fumeze o ultimă țigară, înainte să vină Statul Islamic să-i prindă pe păcătoși și să joace fotbal cu capul lor! Să aibă parte măcar de o cafea cu lapte cum a căpătat Malraux în 1944, când a fost arestat de Gestapo (pentru lupta sa în rezistența franceză), de la o călugăriță și de la o proprietară de hotel. Să le dea cineva un mic semn de dragoste și fraternitate. Malraux, deși nu tocmai credincios, a resimțit ca pe o binecuvântare gestul țărăncilor care-l credeau condamnat (pentru trădare și terorism, logic, nu?), fără speranță, și făceau semnul crucii în dreptul rănilor sale. I-au adus alinare când era singur pe cruce, în fața morții. Să primească cel puțin ca Malraux ”mângâierea disperată care închide ochii morților”.

Și eu, și Promy (titanul Prometeu, prietenul și erou meu) ne-am jurat să nu ne mai lăsăm niciodată singuri pe cruce. Suferința împărtășită ne-a apropiat și mai mult și a întărit focul sacru din noi (care a plecat de la Promy către univers, dar uneori uită să-l încălzească și să-l ilumineze chiar pe el). Totuși, descoperirea câte unui titan precum fachirul despuiat de Gandhi reușește să reaprindă focul sacru în el (și sunt nenumărați titani nu numai în Siria, printre activiștii Planet Syria, ci pretutindeni pe pământ). Și gesturile mele de dragoste îi fac ochii negri, migdalați, umbriți de gene lungi și arcuite să strălucească precum stelele ce se sting. Lumina intensă și sfâșietoare a sfârșitului... Dacă mai avem un minut, aș vrea ca minutul acesta să fim împreună, fie că numărăm sau nu secundele. Iar în cazul în care le numărăm, să o facem împreună. Și, dacă tot suntem în infern și nu mai putem evada vreodată, să mai sfidăm o dată legile lui, adică să stăm îmbrățișați câteva secunde. Să ne strivim unul pe altul într-o îmbrășiare titanică, să ne tasăm oasele și să ne preschimbăm în praf de stele.

Îl iau de mână pe Promy (mâna albă, statuară, marmoreană, care devine, brusc, fierbinte la atingerea mea), mă așez la el brațe și îi dau un sărut gay salvator (gay... pentru că așa e ritualul și sunt, oricum, un Don Quijote-fantomă castrat și fără vise). Am ajuns și eu fantomă (ei, altfel de fantomă) și totul mi se pare ireal de parc-ar fi un vis. Dar atunci de ce îl mai rog pe Promy să-mi lingă cicatricele de pe corp și rănile din suflet, care sunt, de fapt, ale lui, căci am împărtășit durerea lui? Sunt și astea iluzii? Pe de o parte, vreau să le neg, tânjesc să fie doar un produs al ficțiunii, un exercițiu de imaginație, pe de alta, sunt recunoscătoare că port încrustate în corp și suflet cicatricele și rănile lumii acesteia devoratoare, stigmatele suferinței lui Promy, a titanilor și a celor înghițiți de coșmarul istoriei.Torn ultimul pahar de bere, așteptând, cu răbdare titanică, să cadă ultimele picături (dulce cădere, le invidiem!). Îi suflu apoi bretonul negru, lucios, lung până la bărbie, filat și asimetric, îndreptat cu placa și-i șoptesc topită de dragoste, ridicând paharul de bere:

– Să se scurgă ochii tăi după mine, Promy. Și așa îți cad în gură.

– Mâncați-mi și ochii, dacă nu vă e prea scârbă! Dar, vă rog, nu mai lăsați nimic de data asta!

– Ce e, Promy, te deranjează ochii? Sau părul? Că e alb?

– Nu, că e creț. Încă nu m-am săturat să-l vopesc, Ile, dar am obosit și să-l îndrept... chit că era ultimul lucru pe care-l mai îndreptam pe lumea asta. Însă acum, ce mai contează? Mâncați-mă tot, nu mai lăsați nimic, și părul, și ochii!

– Promy, și mie mi se scurg ochii. Adică, vreau să spun, curg. Secreții, nu lacrimi. Totul curge. ”Panta rhei”. Mie, oricum, nu-mi pasă de ochi. Mai era o dată să orbesc de la cheratită herpetică și eram foarte fericită. De-a dreptul în extaz. Asta pentru că primisem concediu! Concediu medical! Mie nu de ochi îmi e, ci de cap.

 – Ile, nu știai că yahoo-ii n-au nevoie de cap, ci de alte părți ale corpului, cum a arătat și guru Kim Kardashian, o vizionară ca mine, inventatoarea telfie-ului (imaginea de la buric în jos)? Când o să aibă cap și Statul Islamic să înțeleagă?

O complicație minoră: martirii jihadiști care și-au pierdut zâmbetul telegenic vor fi coafați precum toarșu’ Kim

În filmul ”Brazil” al lui Terry Gilliam, o femeie în vârstă, din înalta societate, pricopsită după o operație estetică cu o simplă zgârietură (și ceea ce numea, împreună cu doctorul, ”o complicație minoră”), ajunge complet în ghips (”o complicație minoră”) și apoi moare (tot ”o complicație minoră”, desigur, adică probabil). Războiul din Siria a fost un lanț nesfârșit de asemenea ”complicații minore”. Și iată una nouă, să nu ne plictisim cumva: un avion rusesc, care a pătruns în spațiul aerian turc, a fost doborât de turci. Oops, Țarul și Erdogan împărtășesc stilul autoritar, naționalismul și credința în teoriile conspirației (Vestului), dar nu și poziția privind situația din Siria (Rusia – pro-regim, Turcia – anti-regim). În cazul de față, trebuie precizat că, în ciuda avertismentelor repetate ale Turciei, anterior incidentului, s-au produs nenumărate alte încălcări ale spațiului aerian turc de către ruși, precum și bombardarea sistematică și curățarea etnică a comunităților de turkmeni din nordul Siriei și din Latakia. Există dovezi (de la un pilot civil) că avionul a fost avertizat să-și schimbe cursul. Unul dintre piloți a fost ucis de rebeli turkmeni, pentru celălalt se încearcă recuperarea (a murit și cel care efectua operațiunea de salvare). Pentru prima oară, sunt anunțate oficial morți în rândul militarilor ruși.

Rusia răspunde în stilul cunoscut. Purtătorul de cuvânt al Țarului, Dmitri Peskov, consideră atitudinea Turciei ”nebunie absolută”, iar gestionarea probelor și a comunicării de către turci -”teatru absurd” și ”desen animat”. Țarul insistă că avionul se afla în Siria și că Rusia bombardează Statul Islamic, acuză Turcia de susținerea Statului Islamic (cam adevărat, ce-i drept, oficial sau nu) și promite răzbunare economică (în planul turismului și comerțului, apoi al proiectelor energetice – poate suspendarea realizării gazoductului Turkish Stream și a centralei atomice de la Mersin). Un nou șoc economic ar afecta și mai mult Rusia și Turcia (ambele cu economii fragile, puternic interconectate în proiecte energetice și turistice). Deocamdată au încetat zborurile charter din Rusia în Turcia şi vânzarea de pachete de vacanţă care includ sejururi în Turcia, iar cetățenii turci care lucrează în Rusia nu-și pot prelungi contractul de muncă. Au fost întrerupte și comunicațiile militare ceea ce ar putea contribui la noi incidente și esacaladări, iar Rusia și-a dublat bombardamentele în nord, reușind să distrugă o brutărie a IHH (un important ONG din Turcia) care producea pâine pentru 40.000 sirieni. Uniunea Europeană și Statele Unite au îndemnat la evitarea escaladărilor, în contextul și așa extrem de complicat din Siria. Ei, ce mai contează o nouă ”complicație minoră”?

Dacă relațiile ruso-turce, odinioară bune, s-au tensionat din cauza incidentului actual și riscă să producă noi ”complicații minore” în Siria și în ce privește lupta globală cu Statul Islamic, să vedem cum este percepută Rusia în rândul românilor. Conform unui sondaj IRES recent, Rusia este principala țară identificată drept ”țară dușmană” (35%), urmată de Ungaria (17%). Dintre ”țările prietene”, se detașează Statele Unite ale Americii (24%) și Germania (20%). Mai mult de jumătate dintre români consideră Rusia o amenințare pentru securitate: 56% pentru securitatea globală, 58% pentru securitatea europeană, respectiv 57% pentru securitatea noastră, a românilor. În cazul unui conflict, opiniile sunt divizate: aproape jumătate optează pentru neutralitate (49%), însă există și 39% care cred că ar trebui să ne aliem de partea SUA/Occidentului. Țările prietene sunt și cele care ne-ar apăra cel mai bine la nevoie (în primul rând Statele Unite, 46%, apoi Germania, 24%).

Pentru români, Rusia reprezintă un pericol mai mare ca Statul Islamic. Pe plan global, prioritatea, definită și de ONU ca atare, rămâne Statul Islamic. În lupta cu acesta, Statele Unite au solicitat securizarea graniței Turciei (prin care fug copii noștri europeni de-acasă nu la club sau la prieteni, ci la Statul Islamic!) prin intermediul a 30.000 de militari turci, pe o porțiune de 98 km. YPG, armata kurdă, a închis deja jumătate din această graniță nordică și a apărat-o de Statul Islamic, cu suportul aerian al Coaliției, dar Turcia se opune fervent avansării YPG de teama formării unui stat independent kurd. Statele Unite nu mai tolerează ”toleranța” excesivă a Turciei față de Statul Islamic. Securizarea întregii granițe ar fi o lovitură decisivă pentru Statul Islamic, mai puternică decât bombardamentele Coaliției. Totodată, Obama cere Rusiei să accepte eliminarea teroristului-șef al regimului sirian (principalul responsabil pentru dezastru și factor perturbator în procesul de pace). În același timp, Obama cheamă Rusia și Turcia să colaboreze pentru a detensiona situația creată în urma prăbușirii avionului rus și le îndeamnă să se focuseze pe lupta cu Statul Islamic (nu pe rebeli moderați, respectiv pe kurzi).

În ideea de a adopta orice mijloace în confruntarea cu Statul Islamic, după ce Franța a acceptat deja să se coordoneze cu Rusia în ce privește atacurile aeriene din Siria, ministrul de Externe francez, Laurent Fabius, a propus o colaborare între trupele franceze și cele ale regimului sirian, sugestie primită deazprobator de opoziția siriană. Cum așa? Suntem dispuși să facem orice? Să colaborăm cu teroristul-șef care-și masacrează poporul, care nu a luptat niciodată cu Statul Islamic (ci numai cu poporul) și a avut (și încă mai are) un rol fundamental în stimularea radicalizării și a ascensiunii Statului Islamic? Să ne amintim și ce spunea Coposu, ”scopul NU scuză mijloacele”. Dacă procedăm astfel, devenim și noi teroriști-șefi și talibani-șefi. În Marea Britanie, Cameron nu a recomandat colaborarea militară cu regimul sirian, dar încearcă, în schimb, să extindă loviturile aeriene împotriva Statului Islamic din Irak în Siria. Cu toate că Jeremy Corbyn, liderul pacifist al laburiștilor, se opune oricărei intervenții, laburiștii vor fi lăsați să voteze după conștiință, mulți în acord cu Cameron și conservatorii. Având în vedere că loviturile aeriene nu sunt suficiente, Cameron se bazează pe colaborarea cu 70.000 de rebeli moderați. Însă ar trebui să fie conștient că aceștia nu sunt uniți (peste o sută de grupări) și au ca prioritate regimul sirian, nu Statul Islamic.

Între timp, Iordania a primit o sarcină imposibilă: trebuie să realizeze lista ”grupărilor teroriste” din Siria (singurele desemnate până acum de ONU fiind al-Nusra (al-Qaida) și Statul Islamic). În cazul Ahrar al-Sham, al-Sham Front și Jaish al-Fatah (Armata Cuceririi), sprijinite de țările din Golf, opiniile sunt împărțite, iar presiunile Arabiei Saudite și ale Turciei sunt mari... pentru a le elimina din listă (deși rușii cer asta). Mai mult, liderul Coaliției Naționale Siriene (opoziția politică recunoscută de Occident), Khaled Khoja, a propus delimitarea al-Nusra de al-Qaida, întoarcerea la adevărata revoluție... și la masa negocierilor. Similar, de partea regimului, luptă organizații susceptibile să fie încadrate ca ”teroriste”: Gărzile Revoluționare Iraniene, Brigada Ierusalim, Hezbollah și Forțele de Apărare Naționale. Să o chemăm pe mama Omida, pe guru Cristian Tudor Popescu sau Monica Tatoiu ori pe Garona, cățelușa străbunicii care prevedea cu precizie bombardamentele în al doilea război mondial, pentru a rezolva dilema?

Statul Islamic e greu de oprit, fie și de guru mai sus menționați: are nu doar o armată puternică, bine trainuită, plătită, echipată și motivată (în ciuda pierderilor), ci și o armată media de succesuri. Statul Islamic utilizează atât aplicaţii foarte cunoscute precum WhatsApp, cât şi tehnici sofisticate. Potrivit unor experţi în contraterorism, jihadiştii au la dispoziție tehnici avansate de codificare a comunicaţiilor, apelând la canale închise şi protejate. Mai exact, experții jihadiști ştiu să creeze reţele virtuale proprii pentru a asigura securitatea comunicaţiilor. Benefeciază și de un „help desk“, disponibil 24 de ore din 24 şi şapte zile din şapte pentru a-i ajuta pe membrii săi să soluționeze orice problemă de natură tehnică. Una dintre aplicațiile folosite frecvent este Telegram: aceasta prezintă un grad înalt de protecție a informațiilor și a fost concepută de Pavel Durov, celebru pentru fondarea reţelei de socializare VKontakte, un fel de „Facebook rusesc“. El a deţinut societatea până când i-a fost confiscată de aliaţii Țarului... pentru că a refuzat să răspundă tentativelor Kremlinului de a spiona comunicaţiile utilizatorilor reţelei de socializare. În acest context, Durov a creat Telegram, pentru a oferi tuturor o protecţie sporită a vieţii private. După atentatele de la Paris, Durov nu mai acceptă jihadiști pe site, ceea ce a condus la un jihad anti-Durov și anti-Telegram din partea Statului Islamic.

O investigaţie de amploare a jurnaliştilor Greg Miller şi Souad Mekhennet, publicată de Washington Post, pe baza mărturiilor unor jihadiști aflați în detenție în Maroc, arată că în centrul departamentului media al Statului Islamic sunt circa o sută de persoane care lucrează într-un imobil cu acces protejat şi cu echipamente de ultimă generaţie. Șefii departamentului au rangul de „emir“, egal celui al principalilor şefi militari, iar membrii săi sunt foarte bine plătiţi, uneori de şapte ori mai mult decât un soldat de acelaşi rang, şi au la dispoziţie casă şi maşină. Execuțiile transmise sunt întotdeauna regizate: călăii trebuie să citească niște texte de propagandă de pe panouri și să ridice de mai multe ori sabia până se prinde cel mai bun unghi. Martirilor li se așază buzele de parcă ar zâmbi înainte să fie fotografiați. Revista oficială Dabiq glorifică masacrele pentru a înspăimânta dușmanii și a atrage noi jihadiști. Spre deosebire de al-Qaida (care recurge la filme lungi, obositoare, centrate pe lideri), Statul Islamic uzează de producții scurte, dinamice, focusate pe simplii luptători. Viața din califat este prezentată în cinematografe în aer liber în mod idilic: realizarea unor noi construcții, eficiența tribunalelor sharia și absența corupției, prin contrast cu regimul sirian. Se spune că însuși califul, după ce a blocat din greșeală mașina cuiva, a fost pus de tribunalul sharia să plătească amendă. Dar traficul de sclavi, organe, obiecte de artă (idoli!) și petrol când o să apară în filmulețele de propagandă?

Așadar, ca să oprim Statul Islamic, ar trebui mai întâi să stopăm atrocitățile regimului sirian, începând cu bombele-butoi (principalul ucigaș al civililor), fie și printr-o zonă de excluziune aeriană, apoi să securizăm complet granița Turciei cu Siria și să continuăm eforturile de demistificare a propagandei Statului Islamic.

  

Un pas important pentru demitizarea propagandei Statului Islamic îl face chiar cineva de pe teritoriul său, jurnaliștii/activiștii media de la Raqqa Is Being Silently Slaughtered, (puținii rămași) recompensați recent cu premiul ”Committee to Protect Journalists” International Press Freedom Award. Aceștia raportează din Raqqa despre decapitări, violuri și crucificări, cu toate că mulți dintre colegii lor au fost uciși de Statul Islamic, împreună cu unul dintre lideri (Mutaz billah Ibrahim, Ibrahim Abed al-Qader, Muhammad al-Mousa, tatăl co-fondatorului Hamoud al-Mousa). Jurnaliștii străini se bazează pe informațiile obținute de ei. Provincia lor s-a transformat în ceva de nerecunoscut: pe lângă decapitări, violuri, crucificări și biciuiri, Statul Islamic recrutează copii și îi duce în tabere religioase/de antrenamente și forțează fetele să se mărite cu jihadiști. ”Suntem prinși între două forțe brutale și agresive: prima este un regim criminal, obsedat de putere, care pretinde că luptă cu terorismul ucigând copii. A doua împrăștie răul și injustiția și prezintă o imagine neagră a națiunii noastre. Fiecare dintre aceste forțe ne consideră criminali pentru că noi destăinuim acțiunile lor lumii. (...) Haideți să vă ilustrez dimensiunea suferinței noastre: acest oraș frumos New York are o populație de circa opt milioane jumate. Imaginați-vă că două milioane au fost forțați să-și părăsească locuințele și orașul nu mai are profesor, doctor sau poștaș. Oamenii urmăresc suferința din Siria și cred că e departe de ei, dar distanța de la Damasc la Roma este aceeași ca de aici (New York) la Miami. Răul care a început în Siria nu se oprește acolo. Puterea binelui care ne este dată de Dumnezeu trebuie folosită pentru a lupta cu răul. Accept acest premiu în numele sirienilor reduși la tăcere și al acelora care suferă pentru a construi o societate liberă și democratică. Ei nu au nevoie doar de un premiu, ei au nevoie de ajutor.”

Cu puțin timp în urmă, activiștii media de la Raqqa Is Being Silently Slaughtered au descoperit că în atacurile împotriva Statul Islamic de la Raqqa a fost utilizat fosfor alb, interzis prin Convenția asupra Armelor Convenționale (1980). Majoritatea atacurilor aeriene în Raqqa sunt rusești și franceze. Activiștii din Idlib au menționat și ei fosforul alb în rapoartele lor din Idlib, referitoare la atacurile rusești. Fosforul alb seamănă cu Napalmul: acționează ca un incendiator, făcând pielea să se topească și să scurgă de pe oase. Atacuri cu fosfor alb, clor, gaz muștar sau sarin. Bombe-butoi aruncate din elicoptere la nesfârșit, 50 de cutremure pe zi. Răpiri/arestări, violuri, torturi până la moarte, execuții arbitrare, chiar și ale copiilor. Blocadele foamei. Monumente și case dărâmate. Oameni dărâmați. Toate acestea continuă. Ba mai apar și noi ingrediente ca fosforul alb în tortul ”Miresei moarte”.

Să ne mai mirăm că, zdrobiți între regim și Statul Islamic, dușmanii poporului, câinii turbați de teroriști, viermii de trădători, maimuțoii împuțiți, șerpii cu clopoței, ă... oamenii fug... ă, adică se refugiază? În Germania și Suedia (țări multvisate) sunt întâmpinați prietenește, atmosfera e civilizată și se simt exact ca acasă, mai ales când se dă foc taberelor de refugiați. În Suedia, au fost zeci de asemenea incidente, iar partidul ”Democrații Suedezi” (în plină ascensiune) a precizat ca să nu existe urmă de îndoială: ”Nu vrem să arătăm ca un român jegos”.  În filmul ”Aferim!” al lui Radu Jude, a cărui acțiune se desfășoară în secolul XIX, aflăm de la un popă ortodox că țiganii e oameni pentru că se trage din Egipt, dar i-a blestemat Noe să fie sclavi. Evreii, în schimb, nu e oameni că bea sânge de copil creștin. Întrebare: talibanii creștini și cruciații musulmani de azi e oameni sau nu?  Aștept răspuns. Nu, nu de la rățoiul Donald Trump care identifică tot felul de câini turbați și șerpi de teroriști pretutindeni, și printre copii orfani de doi ani. Dacă va ajunge președinte în State, voi fi probabil nostalgică după cel mai fantomă-președinte al lumii, Obama. Degeaba ne-a citit mailurile și postările pe Facebook. S-a uitat și nu a văzut și a făcut... numai gafe ca cea cu trupa de 60 de Supermen, trimiși să lupte cu Statul Islamic. Însă Donald Trump îl va întrece. Lasă, poate ne caută Marean Vanghelie, maimuțoiul ăla implementat, ejaculat de la PSD, răspunsul potrivit pe Goagăl.

Am o stare atât de bacoviană încât aș viziona și un film de Cristian Mungiu sau de Cristi Puiu. Deși poate optez pentru o poezie datorită duratei reduse. Nu mi-am mai luat de săptăluni rația de o poezie pe zi. Nu mai sunt capabilă nici să trântesc un scuipat intelectual, sarcasmul ar fi trebuit să fie ”ultimul refugiu al oamenilor modești și al celor cu sufletul curat atunci când intimitatea sufletului lor este grosolan și supărător invadată” (Dostoievski). Ah, coafa-v-aș pe toți Big Brotherii și talibanii ca pe toarșu’ Kim, mărețul și gloriosul conducător din Coreea de Nord, (ras pe lateral, deasupra urechilor, și cu un moț în cap). Ce stil, prestanță și atitudine! Frizură obligatorie pentru bărbați, altminteri ești executat. Cred că rățoiului Donald i-ar sta chiar bine, l-ar avantaja. Pe mine nu mă mai preocupă de mult trendurile, coafurile și vopsitul, nu-s în stare nici să mă pieptăn. Mă consolez doar cu faptul că îmi adaug la listă, cu mândrie revoluționară, eticheta de ”șarpe cu clopoței”, că cea de ”român jegos” era de mult. Deci decât: ”șarpe cu clopoței”, ”nebună”, ”maimuță posedată”, ”femeie născută la sindrom premenstrual”, ”catastrofă”, ”dezastru”, ”cățea turbată”, ”vacă proastă”, ”băsistă”, ”intelectual de-al lui Băsescu”, ”sclavă obraznică”, ”băgăcioasă”, ”Vampi”, ”Fata lui Dracula”, ”golancă”, ”ciumpalacă”, ”homosexual” (care critică mari filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Becali), ”teroristă”, ”trădătoare”, ”jegoasa de la nouă”, ”curvă” finanțată din diaspora etc. Buni și românii jegoși la ceva!