Câini turbați și șerpi cu clopoței, invadați de bombe-butoi și hrăniți cu propagandă necomestibilă, iată, vin pe capul nostru! Să ni-l taie?

După atentatele de la Paris și prăbușirea avionului rusesc în Egipt, Statul Islamic se bucură că își face imagine și atrage noi recruți la jihadul anti-Occident și anti-Rusia. Se laudă că a expediat 4.000 de jihadiști infiltrați printre refugiați. Să-l crezi pe Califu’ e totuna cu să-l crezi pe Țaru’. Sunt foarte credibili, logic, nu? Culmea, xenofobia și reacțiile adverse față de refugiați aduc beneficii chiar Statului Islamic: îi confirmă retorica (musulmanii nu sunt bineveniți în Occident, nu pot conviețui cu ceilalți) și stimulează radicalizarea. Oricum, oficial, Statul Islamic s-a disociat de trădătorii lacomi, fricoși și păcătoși, condamnați deja pentru apostazie, care au luat-o la fugă spre Europa și, în mod inexplicabil, au părăsit paradisul din califat. O, Doamne, cum este posibil să plece cineva din califatul mult-visat? Iar milionarii din Arabia Saudită, Qatar și Turcia care au sponsorizat Statul Islamic de ce nu imigrează în califat? Li s-a împlinit visul.

Într-adevăr, Statul Islamic este recunoscut pentru conduita morală ireproșabilă, interzicerea fumatului (nu și a drogurilor, în practica lor kamikaze, mai exact a captagonului, pentru a nu mai simți frica și durerea, nici vreun sentiment de milă față de ceilalți), evenimente culturale (precum târguri de sclavi) și sportive (fotbal cu capete). În pofida avalanșei reacțiilor xenofobe (inclusiv din partea Statului Islamic), s-a demonstrat deja că nu au fost implicați refugiați în atentatele de la Paris (ci cetățeni europeni), iar pașaportul sirian găsit la locul faptelor era fals. În marea lor majoritate, atentatele sunt comise de cetățenii ai țărilor, nu de refugiați sau imigrați. Și de ce lăsăm copiii europeni să fugă de acasă nu la club/discotecă sau la prieteni, ci la Statul Islamic (prin Turcia)? În sfârșit, se pare că s-au luat măsuri mai serioase pentru securizarea frontierei Turciei cu Siria, cu ajutor american.

În ciuda evidențelor, ultimele atentate ale Statului Islamic au suscitat o serie de reacții și măsuri contra refugiaților musulmani (în special din Siria și Irak). În Statele Unite, prezidențiabilul republican Donald Trump cere expres ca refugiații să fie expulzați, iar unele moschei existente suspecte să fie închise. Alt prezidențiabil republican, Marco Rubio, vede în atentatele de la Paris un ”război al civilizațiilor”, musulmanii (echivalați cu Statul Islamic!) vs. Occident. De asemenea, Jeb Bush, Ted Cruz și unii guvernatori (o parte dintre ei chiar cu rădăcini în Siria precum Mitchell Elias Daniels, guvernatorul Indianei) au solicitat și ei să fie primiți doar creștinii. La rândul lui, candidatul republican la președinție, Chris Christie, nu dorește să permită intrarea în Statele Unite nici măcar copiilor sub orfani, sub 5 ani. Între timp, Congresul a votat măsuri mai stricte de verificare și admitere a refugiaților, blocând accesul refugiaților sirieni și irakieni, dar Casa Albă se va opune, Obama îndemnând lumea să nu se sperie de văduve și orfani și să nu se accepte refugiați pe baza unui test de religie. Cu atât mai mult că refugiații sunt victimele Statului Islamic.

S-a ajuns chiar la gratulări de tip ”câini turbați” (prezidențiabilul republican Ben Carson) sau ”șerpi cu clopoței” (comisarul pentru agricultură din Texas). Să nu se dezobișnuiască poate. Dacă ne atacă magazinele, să-i ducem în lagăre, cum am făcut și cu japonezii-americani în al doilea război mondial, în timp ce evreii refugiați au fost expulzați în Europa (bună idee, crede primarul din Roanoke, Virginia). Și haideți să-i introducem pe-ăștia deja veniți pe capul nostru (să ni-l taie, logic, nu?) într-o bază de date specială, cu carduri de identitate distincte și să fie toți strict monitorizați. Nu, domne, nu e suficient ca refugiații să fie creștini, solicităm ca ei să fie fecioare preacurate, virgine, să mănânce vegan, bio, să facă fitness și yoga și să nu fie fani ai lui Lady Gaga ori Miley Cyrus, alte satane! Știți, de fapt, i-am primi pe toți, dar ne e frică. Și le e teamă și musulmanilor să mai iasă din casă sau din tabere de refugiați. Să ne mai minunăm că se ghetoizează sau se radicalizează? Și ne închidem cu toții între Ziduri?

Un fost prizonier al Statului Islamic, jurnalistul francez Nicolas Hénin, avertizează și el asupra discursului fricii, urii și dezbinării, arătând că Statul Islamic abia așteaptă să provoace răzbunare. Nu trebuie să cădem în capcană. Dacă îl sperie ceva, aceasta este unitatea, și nu bombardamentele. Nu îl impresionează suferința, fericirea, nimic din ce ține de viață, e o altă lume. Prostia (spălarea pe creier) se combină cu violența (un melanj periculos). Statul Islamic apelează la tortură fizică, dar și mentală (jocuri infantile și ridicole precum falsele execuții care inițial l-au înspăimântat, însă la un moment dat l-au amuzat pe Nicolas, deși victimă). Jihadiștii urmăresc obsesiv știrile și evenimentele de pe rețelele de socializare și din media, numai că le trec prin filtrul lor ideologic (război sfânt, apocalipsă, semne de la Allah).   

Și să nu uităm, în ciuda aparentelor victorii din Europa, Statul Islamic a înregistrat și reculuri: eliberarea Sinjar în Irak de către kurzi și yazidi ori uciderea lui Jihadi John într-un atac cu drone. În același timp, la Manbij (Aleppo), într-o localitate controlată de Statul Islamic, au avut loc proteste împotriva acestuia. Protestatarii au fost, desigur, împușcați, arestați sau răpiți (asta se întâmplă oricum, la fel ca în cazul regimului sirian, încă și mai distructiv). De asemenea, înfrângerea în fața kurzilor la Kobane (care a constat în 5.000 de morți și 10.000 de răniți pentru jihadiști) a știrbit nimbul de invulnerabilitate al Statului Islamic și a diminuat rata de recrutare de la 3.000 doritori de a adera pe zi la 50-60, după mărturiile unui fost combatant. Acesta din urmă a ajuns la Statul Islamic fără să fie religios/extremist, crezând într-o conspirație SUA-Rusia, din moment ce SUA atacă Statul Islamic și suniții, nu și regimul/șiiții-alawitii, și spunând la interviu că vrea să lupte cu ”cruciații infideli” (foarte simplu, nu ca la un job!). Pierderile de personal (din cauza luptelor și a refugierii multor persoane) au determinat reorientarea strategică spre atentate în țările de origine.

În sfârșit, după atentatele de la Paris și prăbușirea avionului rusesc în Egipt, Țarul a început să atace și Statul Islamic, renunțând... deocamdată la bombardarea rebelilor moderați, susținuți de Occident. Dacă vrea cu adevărat să considere o prioritate internațională terorismul și să lupte (eficient) cu Statul Islamic, Țarul ar trebui să se detașeze de teroristul-șef al regimului sirian (autorul principal al victimelor dintre civili și responsabilul pentru dezastrul curent, inclusiv pentru ascensiunea Statului Islamic prin radicalizarea populației) și să colaboreze cu rebelii, a căror precondiție este eliminarea acestuia. Lavrov solicită renunțarea la această precondiție din partea opoziției și Vestului și... să aștepte alegerile. Între timp, Rusia și China continuă să blocheze în Consiliul de Securitate ONU rezoluțiile de trimitere a teroristului-șef sirian la Curtea Penală Internațională.

Dacă nu a izbutit să-l expedieze pe teroristul-șef sirian la Curtea Penală Internațională, în schimb, ONU a reușit să adopte o rezoluție prin care se angajează ”să combată prin orice mijloace amenințarea internațională a Statului Islamic”. Astfel, Statul Islamic devine prioritate internațională, nu căderea regimului sirian. În acest sens, unele voci europene precum Ministrul de Externe spaniol, Jose Manuel Garcia-Margallo și generalul englez David Richards consideră că ne aflăm în fața unei alegeri dificile de tip Stalin vs. Hitler (al-Assad vs. Statul Islamic) și trebuie să optăm pentru primul... până la alegeri cel puțin. Dar să nu uităm progresele realizate de regimul sirian în lupta cu Statul Islamic: la fel ca rușii, acesta nu a atacat Statul Islamic, a eliberat jihadiști care au pus bazele Statului Islamic (pe ei nu i-a torturat până la moarte), colaborează bine cu Statul Islamic (fac împreună afaceri cu petrol) și a utilizat tot timpul radicalizarea și Statul Islamic ca pe un instrument de a se menține la putere și de a se erija în salvator.

Conform planului de pace de la Viena, negocierile între putere și opoziție încep la 1 ianuarie, guvernul de tranziție se va forma după 6 luni, iar alegerile sunt programate peste 18 luni. Dar nicio pace durabilă, nici tranziția spre democrație nu pot fi girate de teroristul-șef, specialist în dezastre neasumate... la scară universală (depășindu-l pe Ponta Scrat-Copy-Paste). Așa susțin recent și John Kerry, și inclusiv Obama, altfel nu se va încheia războiul, nici învinge Statul Islamic. Până și rușii par să înceapă să înțeleagă. În același timp, instituțiile (atât de slabe și disfuncționale cum sunt) trebuie prezervate ca să nu se ajungă la haos generalizat ca în Irak sau Libia. Iranul (suporter al regimului, care își dorește un aliat șiit/alawit și control asupra armatei/milițiilor Hezbollah via Siria) ar putea prezenta și el o deschidere, deși deocamdată nu pricepe de ce nu ar mai putea candida teroristul-șef al Siriei, doar e un președinte legitim, liber ales, care luptă cu terorismul. Nu numai să candideze, să-i acordăm, vă rog, Premiul Nobel pentru Pace, alături de Țarul Putin și milițiile Hezbollah!

Negocieri de pace la Viena?  Unde e Viena și ce e Viena? Oamenii din Ghouta de Est, aflați sub blocadă guvernamentală, nu știu ce e/unde e Viena. Mulți nu au electricitate, implicit nici TV, de unde să se informeze? Oricum, televiziunea oficială livrează numai propagandă infectă și necomestibilă (oricât le-ar fi de foame). Nu au nici apă, mâncare ori medicamente. Sunt permanent sub asediul bombelor-butoi (mai mult decât Europa sub invazia refugiaților). 50 de cutremure pe zi, uneori și atacuri chimice. Oamenii de rând consideră, de altfel, negocierile de pace o farsă și cred că nu îi apără nimeni în afară de Dumnezeu. Se pare că numai Dumnezeu ne poate proteja, atât în interiorul, cât și în exteriorul Siriei. Conform Syrian Observatory for Human Rights, bombardamentele Rusiei au produs 403 morți printre civili (dintre care 166 femei și copii), iar în ultimele 13 luni regimul a ucis în atacuri aeriene circa 7.000 de civili (969 femei și 1.436 copii), aruncând peste 22.000 de bombe-butoi din elicoptere. Peste 35.000 au fost răniți, iar sute de mii au fost dislocați.

Zilele și nopțile sunt o goană continuă după supraviețuire (și știm și noi, în România, pe vremea comunismului și astăzi), nimeni nu are vreun minut de liniște fără să numere secundele, nici măcar copiii, după cum arată fotografiile unui mare fotograf suedez, multiplu laureat al premiului World Press Photo, Rav Vadgama, în colajul: ”Cum dorm copiii sirieni refugiați?” (http://www.indiatimes.com/news/world/this-photographer-captures-sites-where-syrian-refugee-children-sleep-and-it-will-break-your-heart-247501.html). Păi, pe străzi, în bărci sau în taberele unde se află în prezent, copiii sirieni refugiați nu prea dorm: retrăiesc mereu scenele de război (inclusiv sfârșitul celor dragi, în fața ochilor lor), se tem să meargă la culcare, au coșmaruri și, dacă mai desenează ceva, sunt doar morți, corpuri despicate, arme, elicoptere azvârlind bombe-butoi, case și monumente spulberate, transformate în praf. Și bărci răsturnate și copii înecați. Sunt înfricoșați tot timpul și, mai rău, unii se obișnuiesc să trăiască în frică și au impresia că nu există altceva în afară de frică, după cum admite Mohammed, un băiat de 13 ani din Aleppo, refugiat în Turcia. Ajung să creadă că frica este ceva normal.  

Dar ”obișnuit” nu înseamnă ”normal” și, de fapt, asta nu e viață (de multe ori, nici supraviețuire). Iar dezrădăcinarea și nefamiliarul accentuează frica. Și a noastră. Și a mea. Eu, de când mă știu, mă confrunt cu nenumărate frici și fobii, în primul rând de aceste personaje – Big Brotheri, teroriști-șefi și talibani-șefi, practicile lor și sistemele care le (tot) produc. Am oroare mai mare să le văd pozele (și statuile) decât să privesc paralizată imagini ale mărețelor lor realizări în lupta lor cu ”terorismul” și ”dușmanii poporului”. Și să aud urlete sau tăcerea pumnului în gură. Să ne facem atunci curaj. ”Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” (Ioan:16).  

”Soft politics”: două lumânări stinghere și străine, stinse subit pe tortul aniversar al unui băiețel din Aleppo, înainte de a fi suflate vreodată

Dacă arunci o privire pe stradă în jurul tău, observi că românii merg cu capul în jos (și eu), în timp ce sirienii se deplasează cu capul în sus, către cer, de spaima bombelor-butoi azvârlite nonstop din elicoptere (în cazul în care mai pot să facă vreun pas și nu sunt deja prinși sub dărâmături, nu au dizabilități ori nu sunt epuizați de foame și mizerie). Suntem țara în care refugiații au intrat doar din greșeală și, cum spuneau unii protestatari, ”până și refugiații fug de noi”. Și tânjim și noi (unii măcar) să plecăm din țară, să ne dăm sirieni și să cerșim să ne adopte Germania. Oricum, dacă te afli în România și te uiți prea mult în sus, la stele, riști să te împiedici și să aluneci în mlaștina cu broaște râioase și porci cu diplome, bântuită de monștri, zombie și fantome cu poșete Vuitton, girofar și trafalet de sfințit palate cu turnulețe. Nu mai ieși din ea nici dacă te tragi singur de păr ca baronul Munchausen. Oops, dar nu eram deja în mlaștină?  Hm, sper că flăcările de la Colectiv și forța sacrificiului celor tineri și curați vor elibera, în sfârșit, energiile renașterii și ale asănării mlaștinii.

Din nefericire, în Siria are loc un incendiu Colectiv generalizat, iar acesta se extinde pe întreaga planetă. Experții Organizației pentru Interzicerea Armelor Chimice (din cadrul ONU) au confirmat utilizarea gazului muștar la Marea (de către Statul Islamic în atacuri asupra kurzilor din Siria), precum și a armelor cu clor în Idlib (primăvara aceasta), deși nu sunt nominalizați în raport autorii acestor mărețe și glorioase realizări. În același timp, au fost descoperite depozite nedeclarate de arme chimice, ceea ce pune în discuție controversatul acord între Rusia și Statele Unite din 2013 de eradicare a armelor chimce ale regimului, după atacul devastator cu gaze sarin din 2013. Raportul Institutului Internațional Contra-Terorism din 2014 a evaluat atacuri cu clor ale regimului, în perioada ianuarie – aprilie 2014, subliniind că s-a eșuat în gestionarea corespunzătoare a armelor chimice ale regimului și că, într-un fel, nesancționat, regimul este legitimat să recurgă la asemenea acțiuni și încurajează alte grupări militare să procedeze similar. Ca de obicei, Obama s-a uitat și nu a văzut.

Indiferent de rezultatele rapoartelor, Țarul continuă intervenția militară în sprijinul teroristului-șef și al regimului său. Raed Fares, jurnalist și activist Planet Syria din Kafranbel, se întreabă de ce Rusia bombardează (atacând spitale, situri arheologice și tabere de refugiați) o zonă aflată sub controlul rebelilor moderați, unde nu e nici urmă din Statul Islamic, iar oamenii nu sunt extremiști. Asta-i ca-n poezia lui Sorescu dedicată lui Promy (titanului Prometeu) cu eterna întrebare ”De ce ficatul?” ori în cea cu Iov, ”Care-i buba?” Deși sub asaltul bombelor-butoi și al rușilor și în pericol de a fi răpiți/arestați (și violați și torturați până la moarte), în Kafranbel dimpotrivă, societatea civilă face eforturi titanice pentru a funcționa. Au apărut centre pentru femei (educație, cunoștințe IT, ajutor de urgență, activism civic), centre educaționale și de terapie pentru copii, ba chiar și un post de radio (Radio Fresh). Raed a supraviețuit deja mai multor atentate puse la cale asupra sa de Statul Islamic (împușcat, mașina incendiată), răpirilor și torturilor (efectuate, în cazul lui, de al-Nusra, afiliată al-Qaida). Dacă societatea civilă din oraș intră în declin, responsabilitatea îi aparține și Rusiei. În același timp, Raed cheamă americanii în ajutor. Vin americanii? Cred că o să-i aștepte așa cum îi așteptau și bunicii noștri la instalarea comunismului. Oricum, Obama se uită și nu vede.

În ce privește propaganda, Rusia atacă Occidentul cu propriile sale arme, după cum arată și Bogdan Oprea: ”Temele folosite în ultimele mari evenimente de pe scena geopoliticii mondiale, Crimeea și Siria, sunt voința poporului și lupta împotriva terorismului, iar, mai nou, în Republica Moldova, justiția și lupta anticorupție. Coincidență sau nu, sunt exact temele utilizate în ultimii ani de țările occidentale și, mai ales, de Statele Unite pentru a justifica propriile lor mișcări geopolitice. Doar că, de data aceasta, regia ultimelor trei mari mutări pe tabla de joc a geopoliticii - Crimeea, Siria și Republica Moldova - este semnată de Federația Rusă.” În ciuda propagandei, șeful CIA crede că Țarul vrea, de fapt, să scape de talibanul-șef din Siria, însă caută momentul și modalitatea potrivită. În ton cu șeful CIA, unele surse diplomatice ruse apreciază că, la un moment dat, sprijinul pentru teroristul-șef se va retrage. Totodată, liderul CIA consideră intervenția militară a Rusiei în Siria impulsivă și improvizată, fără o strategie pe termen lung. Hm, dar Statele Unite s-au remarcat cumva printr-o strategie în Siria și, în genere, în Orientul Mijlociu?  

Înainte de negocierile de pace de la Viena din 14 octombrie, Ministerul de Externe rus a declarat prin purtătoarea sa de cuvânt că Rusia nu se cramponează de o persoană, talibanul-șef, asta va decide poporul sirian. Totuși, Lavrov a criticat tentativele unora de a se eschiva de la negocieri, evitând munca și legându-se strict de debarcarea talibanului-șef. Mai mult, acesta a declarat că nu trebuie să existe o ”abordare simplistă” centrată pe eliminarea talibanului-șef, ci una focusată pe delimitarea grupărilor opoziției ”sănătoase” (care poate participa la negocieri) de cele extremiste. Mai ”extrem” și mai ”terorist” decât regimul, principalul autor al dezastrului și al victimelor dintre civili există oare cineva?

Aliatul Moscovei în Siria, Iranul, a îndemnat la o poziție ”realistă”, afirmând că poporul sirian va decide cine îl va conduce în mod democratic. Iranul și Rusia au interese comune în Siria, dar prezintă și poziții divergente, de nereconciliat în legătură cu guvernul dorit (secular – Rusia vs. alawit, anti-Israel și pro-Hezbollah – Iran) și reconstrucția armatei (o armată seculară, antrenată în Rusia, cu echipamente rusești și ușor de controlat vs. implicarea forțelor islamiste, a grupărilor paramilitare și a milițiilor, o trupă de peste 200.000 de persoane, acum mai puternice pe teren decât armata și sub dominație iraniană, așa cum se întâmplă și cu Hezbollah în Liban sau milițiile șiite din Irak). Semnarea tratatului nuclear cu Iran îngrijorează, de asemenea, Rusia, cu privire la o potențială apropiere între Iran și Occident. Cu amenințarea jihadiștilor și a unui colaps al regimului sirian, trecând peste Iran la nevoie, în absența apariției unor figuri credibile din partea opoziției, atât Rusia, cât și Statele Unite pot susține un alt lider al regimului.

În cele din urmă, Țarul ar putea dovedi o anumită flexibilitate, având în vedere că nu se poate încheia pace durabilă atâta timp cât talibanul-șef rămâne la putere. Planul de pace rus presupune lansarea unei noi constituții în 18 luni, validate prin referendum, apoi organizarea alegerilor prezidențiale. Nu se specifică dacă talibanul-șef va renunța la putere în timpul guvernului interimar de tranziție (o cerință a opoziției), dar se precizează că acesta nu va prezida procesul de reformă constituțională. Se solicită, în schimb, în acest plan, identificarea clară a grupărilor teroriste. Ce-i mai interesează, dacă luptă oricum cu oricine altcineva decât Statul Islamic, iar principalul terorist e regimul, alături de care Țarul se confruntă cu poporul sirian? Mulți diplomați occidentali și arabi nu consideră serios acest plan de pace rus pentru că nu clarifică soarta teroristului-șef și nu menționează un termen precis pentru debarcarea acestuia. În plus, puterea ar urma să aparțină, de facto, regimului, coordonatorul procesului de tranziție, iar acesta ar putea să o monopolizeze din nou și să comită abuzuri. Așadar, Statele Unite, Europa, Turcia și Arabia Saudită cer eliminarea talibanului-șef, fără de care vor persista instabilitatea și radicalizarea.

În urma discuțiilor de pace de la Viena, în format extins (20 țări, inclusiv Liga Arabă și Organizația pentru Cooperare Islamică), s-a reiterat ideea tranziției, a alegerilor peste 18 luni și a negocierilor dintre putere și opoziție, începând de la 1 ianurie 2016, fără a se stabili exact rolul jucat de talibanul-șef și fără a fi delimitate grupările teroriste (cu excepția al-Nusra al-Qaida și a Statului Islamic). De asemenea, la G20, desfășurat în aceste zile, se dezbat criza refugiaților, războiul din Siria și extremismul, iar Turcia, țara gazdă, a cerut din nou o zonă de excluziune aeriană în Siria. La același summit, Cameron a solicitat oprirea bombardamentelor Rusiei (pentru că stimulează conflictul și radicalizarea), evitarea atacării rebelilor moderați și retragerea sprijinului față de talibanul-șef care nu e doar principalul vinovat, ci și împiedică procesul de pacificare. Țarul insistă că nu bombardează decât Statul Islamic, iar FSA (rebelii moderați recunoscuți de Occident) îi oferă țintele! Nu ne mai miră vreo minciună de-a Țarului, ci dacă spune adevărul (mă rog, vreau să zic, dacă nu adevărul absolut, măcar ceva credibil). Cameron susține și programe de ajutor și integrare în muncă a refugiaților din tabere (Turcia, Liban, Iordania), pentru a limita migrația.

După atentatele Statului Islamic de la Paris,  Obama și-a exprimat solidaritatea cu francezii și a promis că-și va dubla eforturile pentru o tranziție pașnică în Siria și eliminarea Statului Islamic.  Până acum, Obama nu a făcut (mai) nimic... cu excepția unor gafe. ”Soft politics”. Își merită premiul de ”una dintre cele mai neinfluente persoane”, acordat de revista GQ. Și apropo de atentatele de la Paris, ca întotdeauna, media și chiar activiștii priviliegiază anumite teme, ignorând altele. Media activează după principiul metonimiei (selectarea anumitor aspecte care intră în agendă). Atrocitățile Statului Islamic sunt mediatizate masiv, dar nu și ale regimului sirian (și frații și copiii noștri din Siria suferă din cauza amândurora și se luptă atât cu regimul, cât și cu Statul Islamic). Similar, intervenția Rusiei în Siria nu este (excesiv) criticată de unele media și grupuri de activiști, comparativ cu alte acțiuni militare. Problema refugiaților pătrunde în agendă după cinci ani, abia când suntem ”invadați”, iar politicienii rezonează și promit să acționeze abia când văd pozele unor copii înecați pe drum spre Europa. Selectivitatea este deranjantă, însă, din păcate, dificil de diminuat (de aceea, ar fi bine să funcționeze măcar surse alternative de informare via Twitter, Facebook, youtube, bloguri, forumuri).

Acestea sunt mijloace alternative de expresie, informare și asociere, în măsura în care ele pot funcționa măcar limitat și nu sunt complet interzise. Revoluția siriană a transferat comunicarea adevărului (fie și în forma demistificării minciunilor și abuzurilor) și disidența din Siria dinspre intelectuali spre public, activiști ca cei de la Planet Syria. Nu mai era nevoie de metafore și aluzii pentru a transmite un mesaj subversiv. A apărut un element nou: puterea regimului poate fi depășită. S-au demascat minciuni, s-au oferit informații despre opresiune, arestări, torturi și execuții arbitrare. Spiritul era îndrăzneț și triumfător. Nu s-a încercat numai rezistența, ci și învingerea puterii. Textul ”Frica de a fi arestat” este un asemenea exemplu: îi pregătea pe protestatari, să știe la ce se pot aștepta, inclusiv la torturi și execuții, astfel încât să-și domine mai ușor frica.

Dar, frecvent, comunitatea internațională a ignorat mișcarea pentru libertate, ajungând să abordeze problema Siriei în termeni de: regim vs. Statul Islamic (trebuie să alegem între asemenea talibani și teroriști?). Astfel a luat naștere Planet Syria care continuă să activeze în ciuda violenței. În localitățile eliberate de sub autoritatea regimului, se înființează organizații locale care luptă pentru democrație, justiție și o societate pluralistă (fără vreo afiliere tribală ori spirit sectar). Sunt create centre educaționale și pentru drepturile femeii. Apar graffiti, pamflete, reviste și posturi de radio. Doar că bombele-butoi continuă să cadă și amenință societatea civilă emergentă. Extremiștii și baronii războiului împiedică și ei activitatea. Societatea civilă din Kafranbel este un exemplu pentru toți, cu atât mai mult că operează în condiții inimaginabile, cu 50 de cutremure pe zi din cauza bombelor-butoi, cu atentate, răpiri/arestări (urmate de torturi până la moarte). Din păcate, media occidentale nu transmit suficient atrocitățile regimului și eforturile de construcție a societății civile.   

Și că vorbim de media și comunicare, iată ce ne spune o jurnalistă siriană, Doha Hassan, aflată în Berlin ca refugiată. Deși a ajuns la Berlin de patru luni, încă nu s-a obișnuit, se confruntă cu un sentiment acut de dezrădăcinare și tânjește după un mediu familiar. Când merge cu metroul, dă muzica la maxim, încearcă să respire adânc și deschide pagina de Facebook cu evenimentele interne siriene, pentru a se ține la curent, a nu pierde contactul cu țara (funcția fatică) și a păstra ceva familiar în noua ei viață. Înțelege semnele de la metrou, dar nu vorbește limba germană. Mai are mult până să se adapteze. Nici măcar nu e prima renaștere: i s-a mai întâmplat în 2012, în Siria, când a trebuit să învingă tăcerea... tăcerea pumnului în gură și propria alienare și să înceapă o altă viață. Intră, așadar, pe pagina de Facebook și citește, deodată, că regimul a arestat-o pe prietena ei din Damasc, Lana Mardani care oferea ajutoare umanitare copiilor. Faptele bune se condamnă, iar cele rele se premiază. Recitește mesajul de mii de ori, apoi aleargă pe străzi bezmetic, disperată, neputincioasă și chiar atunci e interceptată de autorități pentru a discuta despre actele ei de refugiat. Ce mai contează niște hârtii?

Se simte într-o comă cognitivă, nu mai poate să scrie. Insecuritatea prezentului și a viitorului atât în Siria, cât și în Germania ca refugiată o neliniștesc și o înspăimântă. Este singură și neajutorată, nu mai știe exact cine este și ce va deveni. Mahmoud, un supraviețuitor al închisorilor regimului, o încurajează să uite și să o ia de la capăt, deși el însuși își reprimă sentimentele, iar asta îi accentuează furia și înstrăinarea. Nu s-a întâmplat nimic, a fost doar un coșmar, iar coșmarul e un vis, logic, nu? Alți prieteni se gândesc mereu la Siria ca ea și consideră că trebuie să aibă răbdare: într-o zi, se vor întoarce. Și totuși, până atunci, trebuie să încerce să se adapteze, adică să înceapă o nouă viață pe o altă planetă: ”Suntem 4 milioane de sirieni refugiați, aflați în exil. Indivizi afectați, suferind adânc în interior. Traumele fizice și mentale ne copleșesc din toate părțile. Suntem victimele represiunii, arestărilor, distrugerii, morții. Am fost vânați și hingheriți. Suntem forțați să ne construim o nouă viață în mijlocul unei realități străine și ostile. Suntem forțați să ne adaptăm ca și cum tot ce am experimentat a fost numai un vis, un fel de coșmar. Ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Ca și cum nimic nu s-a întâmplat vreodată la noi în țară. Trebuie să renaștem pe o altă planetă.”

Și o altă experiență a exilului și a reîntoarcerii, povestea lui Mahmoud Abdel Rahman. Acesta a participat la protestele democratice, a fost activist media (a filmat și a pozat), apoi a părăsit țara din cauza războiului. S-a întors la Aleppo, nesigur pe sentimentele sale (dar mai simte oare ceva?), cu privire la prezent și îndeosebi la viitor (care viitor?). A trecut cu greu granița, iar mama a plâns de fericire când l-a revăzut (nu înțelege de ce, ar fi trebuit să fie îngrijorată pentru viața lui). S-a simțit străin și rătăcit când a ajuns, își pierduse sentimentul apartenenței la oraș și comunitate. Nu e acasă nici într-o tabără de refugiați, nici în Siria. La prima bombă-butoi, a tresărit, însă frații l-au încurajat: o să te obișnuiești. Trebuie să te obișnuiești cu frica, agonia, neputința, căderile (la propriu și la figurat, căci sunt 50 de cutremure pe zi care-ți fărâmă casa, corpul și sufletul), resentimentele și incertitudinea viitorului. Trebuie să te obișnuiești cu moartea. Și, mai rău, cu absența oricărei perspective (știm și noi, în România).

S-a întors nu de dor, nu din credința în revoluție, nu din solidaritate cu țara/comunitatea/protestatarii, ci din vinovăție. A înțeles că trebuie să revină când a văzut imaginile masacrului de la Douma de care e bântuit. Îl aude și îl vede pe bărbatul care plângea, disperat să-l ia cineva de-acolo, împreună cu familia sa, deși nu mai crede în nimeni și nimic și, de fapt, nu mai așteaptă nimic. Cum îți poți reprima lacrimile și țipetele și poți purta un dialog rațional, civilizat în mijlocul nebuniei și barbariei bombelor-butoi? Copiii morți îi apar mereu în minte și-l condamnă: ai aprins focul revoluției, acum totul arde și tu ai fugit și ne-ai lăsat pe noi aici. Ai plecat nu pentru că nu ai crezut că țara se va schimba, ci pentru că te-ai schimbat chiar tu. Ai făcut exact ceea ce i-ai acuzat pe ceilalți că nu e bine să facă, ai afilieri și puncte de vedere absolutiste, intolerante pe care le criticai înainte. Și, oricum, noi nu contăm pentru tine. Uneori îi vine să-i distrugă pe toți cei care nu cred în revoluție, căci revoluția nu trebuie să fie umană, ci să-și atingă scopul, indiferent de mijloace. Și cum poți să mai crezi în umanitate când aceasta te lasă să mori și te privește murind? Și asta e o banalitate ultramediatizată. Ne-am obișnuit. Cu moartea, poate și cu răul. Atunci îți vine să arunci tot în aer. Fie și ca să nu mai sufere nimeni. Și nici tu.

Și măcar dacă ar fi o sinucidere în masă ori un dezastru natural! ”Catastrofa siriană putea fi prevenită dacă linia roșie a umanității era ”protestatari uciși” și nu ”copilași refugiați înecați”. (Iyad El-Baghdadi, unul dintre liderii Primăverii arabe din Emiratele Arabe Unite).

Închid știrile și netul, nu mai vreau să aud și să văd nimic. Îmi vine și mie să arunc tot în aer. Trântesc capacul laptopului și dau fuga la bucătărie să beau o bere. Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) e deja acolo. Fumează în tăcere acum și, din când în când, își suflă bretonul cu furie. El are motivele, ocazia și resursele să se răzbune și totuși nu procedează așa... ca bărbații ăștia adevărați care se luptă cu titani în lanțuri, femei însărcinate și bebeluși, tovarăși-zei, talibani și teroriști-șefi precum vechii stăpâni ai Olimpului, nenea Cronos, verișorul Știi Tu Cine-Zeus și nepoțelul Hermes, călăii săi și ai lumii întregi. Și, dacă cei din Olimp nu mai sunt decât în coșmarurile noastre și în sistem (unde mai bântuie fantomele lor), pe pământ au rămas încă destui creați parcă după chipul și asemănarea lor. Și, oricum, n-are rost să arunci totul în aer, nu rezolvi nimic astfel. Nu poți recupera nimic din ce ai pierdut (și tot pierzi, însă cei care pierd câștigă în cele din urmă). Și noi mai mult iubim decât urâm lumea asta și ne-am sacrificat pentru ea, indiferent dacă merită. Și, dacă nu mai simțim iubirea, ne prefacem că ne pasă. Nu suntem proști de dăm din abis în abis? Dar ce mai contează?

Și aici, în Olimp, la doi ani jumate de la revoluția noastră democratică, încă ne confruntăm cu instabilitate, inclusiv lovituri de stat și răpiri. Parcă Promy nu a dispărut deja prea mult, de nu știu câte ori, niște mii de ani la rând, premiat pentru fapte bune și opere subversive (științe, arte, focul sacru dăruit oamenilor) cu lanțuri, piroane, bestii antropofage, furii, fulgerașe, ger și jeg. Și abandonat pe Elbrus. Dulce exil! Afla de ce anume e vinovat (fie și că a distrus planeta Krypton a lui Superman sau a violat Leviathani) după ce era condamnat. Își dorea uneori să vină cineva să-l scuipe și să urineze pe rănile lui, doar-doar i-or acorda atenție, dar, la un moment dat, uitau până și de el. Și uita și el (nu mai înțelegea nimic, ajungea în stadiul de legumă putrezită, nimeni nu-l putea recunoaște și nici el pe nimeni, însă coșmarul continua). Într-un final, îi era indiferent dacă trăiește sau moare, numai că ambele erau imposibile. Și supraviețuirea nu e viață.

E momentul ca Promy să fie prezent. Din păcate, nu te lasă nici în ziua de azi să respiri. Încă nu avem parte de un minut de liniște fără să numărăm secundele. Iar justiția nu e deocamdată funcțională, la fel ca în România (ce să mai vorbim de Siria?). De câțiva ani încercăm să avansăm cu dosarul lui Apollo și să obținem condamnarea lui penală. Apollo a fost cândva o persoană de treabă și un artist talentat, însă s-a rinocerizat. Este și el, cumva, o victimă a sistemului. Procesul de degradare a început când și-a confecționat o diplomă din pielea jupuită a a intelectualului Marsias, inventatorul flautului și un artist mai talentat ca Apollo, în memoria căruia Promy a compus o simfonie anul trecut. Apoi Apollo și-a (tot) dedicat singur ode și asemenea diplome până și-a pervertit și pierdut talentul. Cu doi ani și ceva în urmă, a fost pe punctul de a-și produce astfel de diplome din pielea întregii noastre echipe. Nici până acum nu a fost condamnat, deși sunt opt mărturii la dosar, cine ia în considerare viermi de trădători, câini de teroriști, porci de violatori și legume împuțite de pușcăriași, unii dintre ei, intelectuali? Și, culmea, mama lui Promy, Temis (care s-a târât în genunchi de nenumărate ori pentru frații, copiii și nepoții ei, precum și pentru alții condamnați pe nedrept) e zeița justiției.

Mâțele râcâie la ușă și apoi îmi sar în brațe. Le dau jos, nu le mai suport, mă zgârâie și îmi sfâșie pielea. Jupoi, la rândul meu, etichetele de pe sticlele de bere și foliile de aluminiu de la medicamente. Pielea mi se duce fâșii. Sufletul și el. Așa e mereu. Haideți, veniți toți și faceți-vă o diplomă din pielea mea, înrămați-o frumos și pe urmă înfulecați-mi organele... dacă nu vă e prea scârbă! Lăsați-l pe Promy și pe toți ceilalți! Nu vă mai atingeți de nimeni! Aș vrea să-i spun lui Promy că-l iubesc atât de mult încât îi calc și tricourile lui albe enervante, deși nu am atâtea păcate să ispășesc, și chiar i le port, iar Promy să-mi răspundă că mă iubește atât că îmi permite să fac asta. Ba îmi oferă și Maretti cu pizza. Dar nu mai avem chef de nimic și nu mai vrem nimic. Suntem paralizați iar în Zid, sfârtecați de piroane, arși de bombe-butoi, fulgerașe și flegme divine, înlănțuiți de stăncă, festinul bestiilor antropofage și pielea și sufletul curg din noi, fâșii-fâșii, la nesfârșit. Suntem din nou singuri pe cruce, cu toate că stăm unul lângă altul și suntem devorați împreună. Iremediabil singuri. Și constatăm toate astea nu ca pe o fatalitate, ci ca pe o lege a firii (mă rog, a nefirescului, a absurdului), o normă a anormalului pe care o respingem doar formal, din inerție.

Cu un gest abrupt, înecându-se și tușind, fără să-mi arunce vreo privire, Promy își trage căștile și începe să asculte ”Marșul Funebru” de Chopin. Să mai fie și muzică, nu doar urlete și tăcerea pumnului în gură. Dar asta îl face și mai invidios, iar furia și frustrarea cresc sălbatic, halucinant, pe punctul de a dezlănțui un incendiu Colectiv universal. Tresare spasmodic, corpul i se cambrează, își acoperă fața cu bretonul negru, lung, filat, asimetric și îndreptat cu placa, însă stropi de transpirație îi picură pe palmele încinse (pe care nu-mi permite să le ating). Într-un simulacru de sinucidere, își strânge cablul de la căști în jurul gâtului alb, înalt, ca de marmură. Îl las. Știu că nu e momentul pentru un sărut gay, salvator de la un Don Quijote-fantomă castrat și fără vise. La fel ca frații și copiii noștri din Siria, nici noi nu mai așteptăm vreo salvare. Stăm unul lângă altul, în tăcere, crispați, fără să ne atingem, ca două lumânări stinghere și străine, stinse subit pe tortul aniversar al unui băiețel din Aleppo, înainte de a fi suflate vreodată și amestecate bizar cu cremă de ciocolată, frișcă, sânge, limfă și fragmente de organe. ”Soft politics”. La urma urmei, nu suntem refugiați, nici imigranți, ci împuțiți de pușcăriași, viermi de trădători și câini turbați de teroriști. Nimeni nu ne vrea și nici noi nu vrem nicăieri. Casa de copii ”Pământ” nu e acasă. Ne prăbușim în întuneric, ca prin vis, fără să ne mai pese de nimic. Muzica s-a terminat. ”When the music’s over / turn out the light”.

Ne arde de schimbare: aghiasma rock și anti-sistem pentru posedații de la Antenuțe și Patriarhie, ieșirea din hybrisul unor ”maimuțoi implementați” și... dorul de Coposu

Protestele anti-sistem din România au scos la lumină, din flăcările și cenușa de la Colectiv, o dorință disperată de schimbare (similară manifestărilor de anul trecut, apărute din solidaritate cu votanții din diaspora). Să fie o altfel de politică și de societate (ah, deja m-am săturat și de cuvântul ăsta, utilizat excesiv, ritualic, până s-a demonetizat, deși am încercat mereu să fiu ”altfel”, nu ”another brick in the Wall”). ”Ne schimbăm doar atunci când durerea de a rămâne ca mai înainte este mai mare decât durerea de a ne schimba” (Dr. John Townsend). Credeți că ”ne-ați ars pe toți”? Ne-ați ars, dar nouă ne arde de schimbare. Pasărea Phoenix trebuie să renască din cenușa de la Colectiv. Se insistă că trebuie să dăm restart/reset întregii clase politice. Însă, în același timp, se înțelege și se transmite nevoia de schimbare interioară: ”Dacă noi nu ne schimbăm, nici pe ei nu îi schimbăm”. ”Singura soluție / Propria evoluție”. Revoluția este, de fapt, propria evoluție.  

În ce mă privește, dacă am reușit să schimb ceva pe lumea asta, a fost chiar faptul că m-am străduit tot timpul să nu mă las schimbată. Am luat supradoză de: ”asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Ce ne învață sociologia? Să ne adaptăm. Ce ne învață comunicarea? Negociem, nu spunem niciodată NU. Las-o baltă, Madame Dezastru! Merge și așa. O să te obișnuiești. Toate sunt la fel. Tu ești de vină. Moarte intelectualilor și dușmanilor poporului!” Am avut (și am) nenumărate căderi, cedări, (auto)negări, crize de conștiință, oscilații, dar m-am chinuit mereu să mă regăsesc, să nu-mi pierd identitatea (și odată cu ea și sufletul). Am fost (și mai sunt) tot felul de zombie, fantome, legume, animale și gunoaie, de nu mai știu cu care lighioană anume sau mizerie să mă identific. Am pierdut șirul etichetelor și epitetelor, amintesc doar câteva... ”nebună”, ”maimuță posedată”, ”femeie născută la sindrom premenstrual”, ”catastrofă”, ”dezastru”, ”cățea turbată”, ”vacă proastă”, ”băsistă”, ”intelectual de-al lui Băsescu”, ”sclavă obraznică”, ”băgăcioasă”, ”Vampi”, ”Fata lui Dracula”, ”golancă”, ”ciumpalacă”, ”homosexual” (care critică mari filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Becali), ”teroristă”, ”trădătoare”, ”jegoasa de la nouă”, ”curvă” finanțată din diaspora etc.

Uneori, m-am transformat în monștri: m-am confruntat cu tentative și începuturi de rinocerizare din neatenție și din incapacitatea de a gestiona o stare de șoc. Când nu am simțit nimic (nici că vreau să dispar complet, căci m-am săturat de abandonul pe cruce și comunicarea imposibilă cu Zidurile interioare și exterioare), m-am prefăcut că-mi pasă (inclusiv acum). Am mințit că-mi pasă și nu-mi pare rău. ”Je ne regrette rien”. Așa era corect. Așa era normal. Ce e corect? Ce e normal? Noi înșine atâta timp cât facem eforturi (sistematic, fără să renunțăm, indiferent de ce se întâmplă) să sfidăm legea lui Big Brother și să calculăm ”2+2=4”. Adică să respectăm și să aplicăm lucrurile simple, de bun simț (foarte greu în practică, într-adevăr).

Recunosc, pentru mine a fost și este foarte dificil (am impresia că trebuie să fac mereu imposibilul). Sunt alții care calculează ”2+2=4” cu grația și dezinvoltura specifice tinereții (fizice și mai ales spirituale). Și reușesc să-i inspire și pe ceilalți (pe mine, de pildă). Astfel, Kinga Hadi, o fetiță de 16 ani, elevă de liceu, a izbutit să strângă mii de oameni la protestele din Oradea (cei mai mulți ieșiți vreodată în acest oraș la o manifestație). De asemenea, o tânără româncă aflată în Marea Britanie, Andra Lucia Marinescu, a luat avionul de la Londra și a venit să protesteze alături de românii din București. Nu știu dacă a apucat să-l întâlnească pe Iohannis. Interesant, Iohannis a ”convocat” la consultări o parte din societatea civilă, exclusiv din București și după criterii nu tocmai clare și transparente. ”Ideea consultării societății civile de către președintele Klaus Iohannis este bună în sine și ține de esența democrației. Modul în care a fost transpusă în practică a fost lamentabil. Mai întâi e fără rost împărțirea în societate civilă (înțelegând prin asta socieatea civilă instituțională, cea cu acte) și protestatari, de parcă primii n-ar fi și ei în stradă, iar cei din urmă n-ar fi tot societate civilă. Cine are interes să creeze un fals conflict aici? Apoi, a fost formularea conform căreia președintele ”convocă”, în loc să ”invite”. Felicitări tuturor celor care, ca răspuns, l-au invitat (nu l-au convocat) pe domnul președinte în Piața Universității”, comentează Mihai Goțiu. Iohannis a ajuns în Piață abia duminică seara. Reacțiile protestatarilor au fost divizate: unii l-au huiduit, cerându-i demisia, alții l-au implorat să scape țara de hoți, întrebându-l în același timp de ce nu au fost invitați la Cotroceni, chiar dacă au trimis petiții.

Nu știu cât citește și răspunde Iohannis petițiilor (mie nu mi-a oferit niciun feedback la cea privind stoparea crimelor împotriva umanității în Siria de mai bine de jumătate de an, deși am făcut greva foamei și am revenit cu nenumărate mesaje), în schimb Antenuțele și-au plecat urechile și microfoanele la vocea străziii, definită ca un alter-ego și oglindă a publicului și a jurnaliștilor înșiși. ”Box populi, box dei”. Gâdea invită protestatari în studio (acest lucru se întâmpla și în 2102-2013, dar, de regulă, erau dintre cei care urlau cu spume la gură ”Jos Băsescu! Jos dictatorul!”, altfel erau omniprezenții, omniscienții și omnipotenții jurnaliști de-ai casei (Badea, Ciutacu, Oana Stancu, Radu Tudor etc.) care înfierau în continuu, cu ”mânie proletară” și cu forța implacabilă a unei justiții divine pe ”dictatorul” Băsescu și ”băsiștii” lui). Mai mult, într-un simulacru de participare democratică, moderatorul Gâdea cheamă publicul la o consultare pe Facebook pentru desemnarea celui mai potrivit premier. Pagina lui de Facebook are și o cover photo cu #Colectiv și o lumânare pe fond negru.  

Uluitor, Antenuțele își dau și ele cu aghiasmă și mir anti-sistem. Și cu o spoială de decență. La câtă mizerie s-a adunat acolo, nu cred că mai au vreo șansă să curețe ceva. Trebuie să admit, am renunțat la TV din 2012, de când Handicapatos a realizat o proFUNDă ANALiză, arătând fundul premierului Boc  în emisiunea lui (iar Căcărău Antenescu a comentat evenimentul cu CURaj și aCURatețe). Mai deschid televizorul o dată pe an câteva minute (și îl închid apoi imediat pentru că mă apucă frisoanele, mă ia cu leșin și-mi vine să vomit). Uau, a devenit Gâdea anti-sistem! Am trăit, ă, am murit s-o văd și pe-asta (că tot mor, mă tot omoară politica asta, bine că sunt fantomă și eu acum, însă altfel de fantomă, Don Quijote-fantomă castrat și fără vise!). Bravo, Gâdea s-a adaptat, a învățat ceva din sociologie, nu ca Madame Dezastru.

Și că tot vorbim de media, sub valul schimbării, i s-a cerut demisia (de către colegi și protestatari) și Laurei Georgescu, ”mâncătoarea de coaie” de la CNA (cea care amenința colaboratorii că îi calcă pe părțile sensibile), judecată pentru abuz în serviciu și care nu pare să dea vreun semn că s-ar retrage. Pentru asemenea performanțe merită o majorare de salariu/șpăgi, logic, nu? Eu una subscriu la mesajul lui Mircea Cărtărescu: ”La fel de infestate de mafioţi şi de lichele ca şi lumea politică, aparţinând uneori unor securişti şi infractori dovediţi, televiziunile au fost permanent în slujba grupărilor politico-economice care-au confiscat România. Au servit ca instrumente de şantaj, de defăimare, de calomnie, de împroşcare cu noroi nu doar a adversarilor politici, ci a tot ce e valoros în această ţară. Au promovat un limbaj suburban, de o violenţă pamfletară fără limite. Au indus dispreţul pentru educaţie şi cultură prin promovarea unor emisiuni kitsch, la a căror vedere ţi se face ruşine că eşti om. Au propus ca modele «vedete» din cea mai joasă moral şi spiritual lume cu putinţă, indecentă din toate punctele de vedere. Această mocirlă în care s-au scufundat televiziunile nu mai poate continua. Nu sunt pentru cenzură, ci pentru o integrare a televiziunilor în planul unei societăţi mai bune. Căci, oricât de naivi ne-ar crede unii, e absolută nevoie să visăm acum la o lume mai bună. În definitiv, dacă nu acum, atunci când?”

Schimbarea ar trebui să vizeze și modul în care se predă religia la școală, precum și, mai larg, instituția bisericii. Din păcate, unii profesori de religie au continuat să susțină la ore că prin ascultarea muzicii rock intri sub influența duhurilor necurate, victimele incendiului au păcătuit și au ajuns posedate de demoni pentru că au mers la club și au ascultat rock, așa că acestea își merită soarta. Profesorul de religie Ioan Iscu de la Colegiul „A. D. Xenopol” (unde s-au înregistrat și victime ale incendiului de la club) a împărțit elevilor inclusiv nişte texte care pretindeau că muzica rock este satanică şi că scopul ei este acela de a-i îndepărta de religie pe adevărații creştini. Printre satanici, The Beatles, Eminem și Lady Gaga! La Şcoala Centrală din Bucureşti o profesoară i-a criticat pe cei care au ales să petreacă seara în clubul Colectiv şi a făcut aluzie că ar fi fost pedepsiţi de Dumnezeu. Unul dintre profesorii care predă religie la Colegiul de Informatică ”Tudor Vianu”, Leonard Ioan Prunoiu, i-a pus pe copii să facă un exerciţiu de imaginaţie şi să se gândească cum ar proceda Fecioara Maria dacă ar fi invitată la clubul Colectiv sau la protestele din Bucureşti. Eu cred că ar scutura din cap (plete) în timpul unui concert și, respectiv, ar flutura steagul la proteste, ar aprinde o lumânare și ar spune o rugăciune, dar de ce mă pun eu la mintea unor profesori de religie? Parcă ar fi și (unii dintre) ei posedați. Să le dăm un pic din aghiasma anti-sistem și rock (bună și pentru Antenuțe)?

Precizez, îmi place rockul (de la ”satanicii” The Beatles, The Doors, Pink Floyd, la Nirvana, Muse sau Rammstein), merg în Vamă cu cortul, sunt creștină, cred în Dumnezeu, sunt pentru transmiterea unui spirit creștin prin educație și predarea religiei în școli, dar nu așa. Spirit creștin înseamnă să asimilezi muzica rock/pop/hip hop cu Satana, să faci discriminare, să sperii copiii cu păcatul/pedeapsa/focul Gheenei/posedarea demonilor din dovlecii de Halloween (în loc să vii cu cu exemple de credință, fapte bune, gesturi de iubire și sacrificiu creștin)? Din păcate, B.O.R. ca instituție s-a decredibilizat nu doar prin modul de predare a religiei în școli și prin reacția la tragedia Colectiv, ci și prin implicare politică, alocare masivă și netransparentă de bani de la bugetul local/central pentru fantasmagorii neconforme cu spiritul creștin ortodox precum Catedrala Mântuirii Neamului (spre deosebire de bisericile maramureșene, bucovinene sau cele în stil brâncovenesc din Țara Ronânească), inflație de biserici (sunt sate unde există mai multe biserici decât locuitori!), corupție și lux orbitor... specific creștin, îndeosebi Domnului Iisus Hristos.

În legătură cu reformarea B.O.R. în sens restrâns, ca instituție și, în sens larg, ca unitatea credincioșilor, Andrei Pleșu, spirit creștin, însă critic (constructiv), recomandă: ”Dacă tot se vorbeşte de schimbare, ar fi, poate, momentul, să aşezăm şi Biserica, adică pe noi toţi, în acest orizont. Nu e vorba de reforme „revoluţionare“, de apostazii la modă, de gesturi mari. E de umblat, pînă una alta, la detalii, la o nouă stilistică a atitudinii. Îl invoc, iarăşi pe Nicolae Steinhardt, cu propunerea de a lua exemplu de la Duhul Sfînt însuşi, „carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă“.”

Și, dacă vorbim de schimbare, de ce nu s-ar inspira societatea, instituțiile și politicienii de azi (și cei care vor să intre în partide noi sau nu) de la Corneliu Coposu, liderul țărănist creștin-democrat care a reușit să îmbine politica cu moralitatea? La instalarea comunismului, Coposu a fost etichetat ca ”dușmanul poporului”, ”terorist”, ”trădător”, ”bandit” și azvârlit 17 ani în închisoare (dintre care 8 la izolare), împreună cu nevasta (care a murit la scurt timp după eliberare) și șeful său, Iuliu Maniu (mort în pușcărie). Deși a fost torturat crunt, nu a depus mărturii mincinoase, de exemplu împotriva lui Lucrețiu Pătrășcanu, cum i s-a cerut. La fel ca zecile de mii torturați până la moarte din Siria, din fotografiile lui ”Caesar”, nu putea fi recunoscut când a fost eliberat (și să compari pozele înainte și după e mult prea dureros). Însă bustul său din Piața Revoluției reproduce imaginea de la ieșirea din închisoare, spun surorile: ”Este exact figura lui pe care o avea atunci când a ieşit din închisoare şi se chinuia să vorbească. Făcea ochii mari ca să se poată exprima. Noi am izbucnit în plâns când am văzut statuia, pentru că am revăzut scena când ne aştepta el la Valea Călmăţui după ce a fost eliberat. L-am anunţat că venim şi ne aştepta în staţia de autobuz. Cămaşa îi flutura pe el ca pe o sperietoare de ciori. Era ras în cap şi i se vedea ţesătura în dinţi de fierăstrău a oaselor din cap. Printre buzele supte, i se vedeau dinţii mari. Vorbea rar, de-abia nimerea cuvintele. Şi apoi glumea: „Gândurile îmi merg mult mai repede decât mă pot eu exprima“.” Surorile l-au primit cu drag, chiar dacă era un vierme de trădător, bolnav și traumatizat, și îi păstrează și acum memoria.

Nici mama lui nu l-a recunoscut, dar el se gândise tot timpul la ea în acești 17 ani și nici nu ar fi putut s-o ignore având în vedere că era înjurat nonstop de mamă, după cum el însuși mărturisea ironic. Etichetele și epitetele nu poți să le iei decât la mișto și/sau ca titluri de glorie. Despre torționarii săi din închisorile comuniste, Coposu gândea că s-au dezumanizat prea mult pentru a mai fi judecați, coborând la un nivel subuman și devenind, astfel, iresponsabili, similar bolnavilor psihic. În prezent, acești torționari de treabă, bătrânei altminteri simpatici, au pensii speciale și afaceri mai mici sau mai mari, își plimbă liniștiți cățelul și joacă table cu vecinii, iar, când sunt intervievați, sparg camera/capul reporterilor (de exemplu, Vișinescu). Nu știu exact cât au fost de conștienți, ce traume și deficiențe educaționale avea fiecare, în ce măsură au executat un ordin (unii mai zeloși, depășind orice așteptări și imaginație ca la Pitești, alții mai puțin) și în ce măsură au crezut în el, cât a fost o obișnuință sau o practică (și probabil că au acceptat astfel de practici ca să nu fie respinși de sistem, asemenea sisteme produc asemenea personaje și practici) și nici cât le-a părut de rău (mai curând nu, cu mici excepții). Nu putem generaliza, nu putem judeca suflete ca Dumnezeu, ci numai fapte. Totuși, eu cred că acești torționari de treabă din România și de pretutindeni ar trebui judecați nu doar moral, ci și penal, împreună cu liderii lor, astfel încât să ne purificăm ca societate și să ne delimităm de trecut, asumându-ne și condamnând greșelile, iar crimele împotriva umanității nu ar trebui să se prescrie niciodată.

După eliberare, Coposu n-a putut să lucreze altfel decât ca muncitor, a rămas sărac și a locuit la surorile lui. În plus, a fost permanent hăituit și hărțuit de securiști. După revoluție, din păcate, situația lui nu s-a schimbat prea mult: a fost ținta ”minerilor” de peste tot, tratat ca ”fosilă”, ”piele pergamentoasă”, ”vânzătorul Ardealului”, ”amantul Doinei Cornea” (în opinia regretatului Vadim). Și totuși, Coposu și-a păstrat credința și a continuat lupta, refuzând compromisurile. Iar lumea a ieșit pe străzi cu zecile de mii la moartea sa, poate și cerând iertare pentru trecut. Moștenirea lui Coposu ”scopul nu scuză mijloacele” (atipică pentru noi, românii) l-a ajutat pe Emil Constantinescu să câștige alegerile din 1996 în fața lui Iliescu.  Personalitatea lui Coposu s-a înscris în istorie, pentru că a îndeplinit o triplă continuitate, după cum arată Radu Preda, președinte IICCMER: 1. continuitate fizică, apostolică, specifică foștilor deținuți politici prin simpla lor rezistență biologică 2. continuitate ideatică, politică prin dorința de democrație și orientarea pro-NATO și UE (mai modernă și mai actuală decât a liderilor postcomuniști de atunci) 3. continuitatea carcaterului, a liderului, a omului cu principii (deși a fost urât, disprețuit și respins de noua putere tocmai pentru că era altfel). Și chiar a profețit la începutul anilor ‘90 că peste 20-25 de ani România va fi condusă poate de fesenei de stânga și de dreapta. A fost un vizionar și a avut dreptate. Știm noi, dreptate și niciun drept. E valabil și pentru noi.

Prea multă mizerie materială, morală, culturală... Care nu se mai poate curăța oricâte dușuri faci sau oricâte găleți de gheață îți torni în cap... pentru campania Ice Bucket de strângere de fonduri pentru bolnavii de scleroză laterală amiotrofică, desigur, adică probabil. Dorin Tudoran reflectă inspirat hybrisul ”original” al clasei politice din Românoa: ”Așa cum România suferă încă de o “democrație originală”, clasa politică românescă este măcinată de un soi “original” de hybris, hamartia ori tragic flaw. Politicienii români nu sfidează zeii, căci ei sunt dumnezeii zilei. Clasa politică românească sfidează omul. Și un asemenea hybris nu poate fi pedepsit nici de Dumnezeu, nici de Diavol.” Eu nu am intenționat să devin o ”zeiță” dâmbovițeană ca Udrea & Co., dar am experimentat și doi ani de politică, la PNL, atunci când eram studentă, în ideea de a mă implica din interior și de a susține democrația fragilă din România (am tot povestit, am fost dezamăgită, deși nu îmi făceam mari speranțe). Acum, pe de o parte am toate motivele să nu am încredere și să manifest rețineri (nu vreau să mă murdăresc și mai mult), pe de altă parte nu doresc să-mi limitez libertatea de expresie prin înregimentare într-un partid fie și de Macovei sau Copoși (singura limită a libertății de expresie să rămână bunul simț al fiecăruia, în măsura în care îl deținem). Și nu aș primi automat eticheta de ”traseistă” (singura care-mi lipsea)? Poate că, dacă voi vedea mai mulți în politică în spiritul lui Coposu și mai puțini zei, din ăștia dâmbovițeni, nu olimpieni, ci ”maimuțoi implementați”, vorba lui Vanghelie, va fi, în sfârșit, o terapie eficientă de purificare pentru mine. Și pentru România.

”The day we give in is the day we die” (The Day We Die, Goodbye to Gravity). Și poate nici atunci.

https://www.youtube.com/watch?v=mtDHvKJYzhU

Corupția ucide! ”Zbor deasupra unui cuib de cuci”... oferiți șpagă împreună cu caltaboși, palincă ori cavouri

”Suntem în ţara din care Caragiale a fugit exasperat, ţara în care Eminescu şi-a pierdut minţile, ţara care a refuzat, iresponsabil, oferta făcută de Brâncuşi, la bătrîneţe: aceea de a-şi lăsa întreaga operă compatrioţilor săi. Ţara care şi-a omorît elitele în puşcărie, ţara în care n-au mai vrut să se întoarcă Mircea Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, George Enescu. Ţara din care pleacă, mereu, tineri excepţionali şi nu doar ca să se căpătuiască, ţara care furnizează Europei milioane de muncitori cu ziua, prost utilizaţi şi prost plătiţi la ei acasă. Nu pot decît să sper că, sub această pojghiţă de mizerie, există şi o altă ţară, ţara unor oameni cuviincioşi şi cinstiţi, ţara celor care ştiu să se respecte între ei şi să nu se lase manipulaţi de cîteva trupe barbare de oameni stricaţi şi stricători de suflete.” (Andrei Pleșu)

În maniera lui unică și inegalabilă, autentică și originală (că doar la asta e, din păcate, original), îndată ce a fost prins cu Ghinda de Aur în sac de DNA, veverița Scrat din Ice Age, campioana dezastrelor neasumate, premierul Ponta Copy-Paste (Copy-paste la doctorate, facturi și rapoarte) s-a încurcat în minciuni ca de obicei. Dacă în decembrie anul trecut, declarase că demisionează (”voi demisiona dacă DNA cere urmărirea mea penală” http://www.gandul.info/politica/ponta-in-decembrie-voi-demisiona-daca-dna-cere-urmarirea-mea-penala-ce-a-spus-premierul-azi-14407120), a revenit ulterior, anunțând că nu demisionează, după ce Parlamentul a făcut scut în jurul lui pentru a evita începerea urmăririi penale (în cazul conflictului de interese, căci pentru dosarul Turceni-Rovinari a fost inițiată deja urmărirea penală).

Incredibil, în stilul lui subtil și bine organizat, Ponta a dat (sistematic) copy-paste și facturilor și rapoartelor de activitate! În plus, a confundat procesele civile de incompatibilitate și acționarea în justiție a ANI declanșată de Iohannis cu urmărirea penală. S-a victimizat că asupra lui s-a comis ”o lovitură de stat” și, captiv în continuare în discursul anti-băsist, a pasat responsabilitatea: numai Băsescu e de vină. Jos Băsescu, jos dictatorul! Și s-a plâns că guvernul ales prin vot e pe punctul să fie spulberat de un procuror: ”Dacă credeţi că este un bun precedent ca un Guvern să se schimbe prin voinţa unui procuror, este foarte grav” http://adevarul.ro/news/politica/gorghiu-domnule-ponta-veti-pierde-puterea-tariceanu-raspunde-cand-vorbiti-legitimitate-uitati-oglinda-1_557aa20ecfbe376e35350f71/index.html?utm_source=newsletter&utm_campaign=Guvernul+Ponta+r%C4%83m%C3%A2ne+%C3%AEn+func%C5%A3ie.+Mo%C5%A3iunea+de+cenzur%C4%83+a+PNL+a+fost+respins%C4%83&utm_content=Newsletter-220106-20150612

Nu ridicarea imunității unui politician reprezintă ”lovitură de stat” în România, ci minciuna, impostura, lipsa de respect față de cetățean, corupția și atacurile la adresa statului de drept.

Scrat Copy-Paste ar fi trebuit să demisioneze pentru atâtea lucruri încât am pierdut șirul: atacurile la adresa statului de drept (Curtea Constituțională, ANI, DNA, Avocatul Poporului), încercările de demitere intempestivă și nejustificată a ”dictatorului” Băsescu în 2012, plagiat, corupție, apărarea penalilor, scandalul votului din diaspora (2014), tragedia de la clubul Colectiv (2015). A trebuit să curgă sânge ca să se dea la o parte, îmi pare rău, e o victorie amară, pe care cu greu o poți sărbători în acest context.

În România, totul pare haotic și impredictibil, cu excepția șpăgilor. Deși, și în cazul șpăgilor, există unele performanțe pe care eu nu mi le-aș fi putut imagina: șpăgi caltaboși și palincă (unicul și inegalabilul, autenticul și originalul, Decebal Traian Remeș), șpagă ceas cu cuc (cred că ceas avea, de fapt, dar cucul îi lipsea), ba chiar cineva a poftit la o șpagă cavou (cred că au încercat mai întâi să se-nțeleagă: Domne, nu vrei și mata niscai caltaboși de-ți lingi degetele, o palincă sau o țuiculiță de la mamaie, de la țară? Nu, domne, am deja. Sau un ceas cu cuc? Nu, am și ceas, și cuc. Sigur? Da. Am nevoie decât de un cavou. Și, culmea, l-a primit!).  Cele mai penibile spagi TOP 10

Deci decât, nici măcar șpăgile nu sunt întotdeauna predictibile. Avem parlament și guvern de penali, se redeschide dosarul Mineriadei, dar se clasează cel al Revoluției, condamnăm comunismul și mineriadele cu Iliescu președinte de onoare la PSD, ”disident” și ”martir” al comunismului, desigur. Internațional, suntem la fel de credibili precum Cafeneaua VIP-urilor din Iași, după incendiul din Colectiv, care se laudă că e cea mai „dotată“ cu stingătoare, deşi a fost amendată pentru risc de incendiu. Peste 90% dintre cluburi nu îndeplinesc standardele minimale de funcționare și prezintă riscuri pentru clienți. Nu pot să cred, în România, nu în Siria, puștii dispar în flăcări pentru că au avut imprudența să... meargă la un club. Aș fi vrut eu să fie focul sacru care iluminează, însă, din păcate, este cel care face scrum.

Și totuși, sunt și altfel de români, să nu-i uităm: în loc să calce bezmetic peste cadavre în flăcări și să se împingă împreună cu ceilalți pentru a ajunge până la unica ușă asediată de tineri disperați, doi titani din România, Adrian Rugină şi Claudiu Petre au intrat înapoi în clubul Colectiv pentru a-i salva pe prietenii lor, sacrificându-se ei înșiși. Preotul ieşean Ioan Florin Florescu evocă emoționant sacrificiul lor: „M-am jucat toată copilăria mea, la ţară, cu bostani scobiţi, cărora le făceam din fasole dinţi de schelet. Fără să am habar că asta se chema „Halloween”. (... ) Nu am ştiut că le atrăgeam moartea, aşa cum, uite, aflu astăzi de la părintele Savatie, care ştie mai bine cum stă treaba cu bostanii şi simbolurile. (...) Am fost şi la concerte de rock când eram tânăr, apoi a trebuit să o las pe fiică-mea să meargă, ba i-am cumpărat chitară electrică şi tobe, până s-a plictisit de rock. (...) Băieţii aceştia (Claudiu și Adrian) nu au ştiut cât de periculoşi sunt bostanii şi muzica rock. Nu ştiau ei nimic despre moarte şi simbolurile ei, dar ne-au învăţat ceva despre viaţă şi dragoste. (...) S-au întors în foc de două ori pentru aproapele lor. Eu nu ştiu dacă m-aş fi întors măcar o singură dată. Ei au împlinit cea mai mare poruncă a lui Iisus: „nu este dragoste mai mare ca atunci când cineva îşi pune sufletul pentru aproapele lui”. Eu nu sunt în stare să o împlinesc nici pe cea mai mică. Nu s-or fi jucat ei de-a lumina, dar sufletele lor curajoase s-au făcut cu totul lumină. Mă plec cu cutremur în faţa jertfei lor, ca şi cum ar fi intrat în foc să-mi salveze copilul. Când m-or urmări să mă arunce în foc demonii bostanilor, aş vrea să am şi eu curajul şi dragostea lui Claudiu şi Adrian.”

La protestele din Piața Universității, apărute din solidaritate cu victimele și eroii de la Colectiv și pentru reforma clasei politice, atmosfera nu e numai civilizată, ci și surprinzător de liniștită, de parcă ar fi un moment de reculegere prelungit la nesfârșit (poate mai potrivit în acest context). Și când au venit pompierii la club și au găsit cadavre fumegânde, era liniște, se auzeau doar telefoanele sunând sau vibrând. Se scandează rar și puțin (comparativ cu celelalte manifestații): ”Colectiv”, ”România”, ”Libertate”. Unde sunt anti-băsiștii furibunzi, cu spume la gură, care urlau ”Jos Băsescu! Jos dictatorul”, indiferent de tema protestului? Din mărturiile participanților, am înțeles că au încercat și acum unii să se infiltreze și să deturneze protestul prin instigarea anti-Iohannis, dar, Slavă Domnului, au fost ignorați.

Mă uit în jur și văd foarte mulți tineri, marea majoritate (eu mă identific cu o babă inutilă, bacterie putrezită, mizerie frustrată și neînțeleasă și Don Quijote-fantomă castrat și fără vise), lume eterogenă, dar unită prin revolta anti-sistem. Nici pancarte nu mai sunt atât de numeroase ca altă dată, mai mulți tineri le-au împrumutat pe ale mele și s-au pozat cu ele: ”Corupția ucide!” – sloganul foarte inspirat și relevant al campaniei actuale, apoi ”Adio, dottore Copy-Paste, MANGa cum laude!”, ”Ponta minte, fură, plagiază, atacă statul de drept. Și numai Băsescu e de vină”, ”România lui Ponta = Ice Age. Ponta = Scrat = Campionul dezastrelor neasumate”, ”Ridicarea imunității = ”lovitură de stat”? Minciuna, impostura și corupția = lovitură de stat”, ”Vă condamn, deci gândesc. Gândesc, deci exist. Exist, chiar dacă nu apar la Antena 3”). Eu, de regulă, nu particip la proteste fără steagul României și pancarte. Astea sunt standardele mele minimale de protest.

Și cine a zis că protestele nu dau rezultate? În România, cel puțin, în 2012-2013 am reușit să demitem guvernul Boc din solidaritate cu Raed Arafat, apoi am stopat ACTA și Roșia Montana (2013), am întors rezultatul favorabil lui Ponta către Iohannis din solidaritate cu românii din diaspora, împiedicați să voteze (2014) și anul acesta am obținut înlăturarea guvernului Ponta, din solidaritate cu tinerii arși de vii la clubul Colectiv. Cele mai bune rezultate le-am realizat din solidaritate, așa că să continuăm, conștienți că persoanele se schimbă mai ușor din funcții decât sistemul. Și aș vrea să vedem și solidaritatea internațională, nu numai locală. De ce? Simplu, ”lumea nu se va sfârși din cauza celor care fac rău, ci din cauza celor care se uită la ei și nu fac nimic” (Einstein)”.

Noi metode de stopare a bombelor-butoi, aprobate de ONU și prevăzute cândva de un pechinez: cuști cu prizonieri și bostani în flăcări, de la Colectiv la Ghouta

Ce reprezintă al doilea război mondial prin prisma amintirilor familiei (povestite mie de bunica mea, Mama Coca)? Steagul din nuc, operațiunile de salvare ale Mamei Coca și ale mătușii Nana, predicțiile pechinezei Garona și lingura de mălai cu care străbunica Lidia hrănea familia pentru o săptămână. Să vă zic câte ceva despre fiecare. Odată, în timp ce se afla în adăpost, bunica, Mama Coca (atunci studentă) și-a adus aminte brusc că văzuse steagul ridicat în nuc. Asta însemena că nenea Uca, frățiorul ei (mic atunci) se urcase în nuc și-și anunțase prietenii că-i acolo, la datorie, în cazemata sa. Deși murea de frică, Mama Coca a ieșit val-vârtej din adăpost și, prin avalanșa de bombe, a luat-o la fugă către nucul din fața casei, îngrozită că nu va mai găsi din Uca nici măcar steagul. A ajuns în cele din urmă acasă, s-a chinuit să se cațere în nuc și, fără să mai stea să-l convingă pe frățior că bombele nu sunt artificii cum credea el, l-a târât pe Uca la adăpost.

Probabil că Uca nu ascultase avertismentele Garonei, cățelușa pechinez a familiei (mică, neagră, lățoasă, cu blănița lucioasă și mătăsoasă și ochișorii mari, scânteietori ca stelele ce se sting). Aceasta era o renumită soprană de operă și clarvăzătoare la care venea toată lumea din oraș dis-de-dimineață ca la Mama Omida, căci ea prevedea cu o acuratețe halucinantă bombardamentele, acceptând sau refuzând porția de mâncare (din păcate, nu a prezis și că o s-o răpească Armata Roșie din brațele mămicuței sale, străbunica Lidia, bine că n-au furat-o rușii și pe ea!). Apoi, la sfârșitul războiului, a fost o perioadă de foamete când străbunica Lidia trebuia să hrănească întreaga familie (cu tot cu căței și pisici) cu o lingură de mălai pe săptămână. Prepara o zeamă chioară, de o culoare nedefinită (ceva între scuipat și borâtură, acestea din urmă, bineînțeles, mult mai consistente) cu care mai mult amețeau foamea, erau și ei slabi ca la Auschwitz/Siria/Coreea de Nord, leșinau, se țineau de mobilă/garduri ca să meargă și, chiar și așa, cădeau din picioare. Au supraviețuit pentru că Nana, mătușă-mea, atunci studentă la medicină, lucra la spital și se servea din când în când din mâncarea bolnavilor pentru a aproviziona familia. Nu erau însă bombardamente tot timpul ca în Siria (cu atât mai puțin la spital, la Nana), 50 de cutremure pe zi, dovadă că Garona avea zile când mânca, se juca și dădea recitaluri de operă.     

Aș vrea ca Garona să-i avertizeze și pe copiii și frații noștri din Siria cu privire la bombardamente (în special cele cu bombe-butoi). Cu toate că mi-e teamă că, orice ar face, e mult prea puțin, iar pentru mulți e deja prea târziu. Mai târziu e prea târziu. Deși s-a angajat să rezolve criza refugiaților urgent de la cauză, Uniunea Europeană se rezumă la paliative. Deocamdată, amenajează noi centre de înregistrare (peste 100.000 găzduiți în Grecia și țările din Balcani – Macedonia, Albania, Slovenia, Serbia, Croația) și asigură trupe suplimentare de polițiști în Slovenia. La rândul ei, România își sporește implicarea în Frontex. Austria ridică o barieră nu pentru a închide granița, ci pentru a gestiona și controla fluxul masiv de refugiați. Asaltată de refugiați și distingând cu greu între sirenii reali (prioritari) și falșii sirieni, pentru prima oară, Merkel solicită împărțirea poverii între Turcia (unde se află peste 2,5 milioane de refugiați) și Uniunea Europeană. Unele țări europe au propus chiar bilete de avion gratuite pentru refugiați către țări sigure. Cu ce bani și unde mai exact? Oricum, refugiații au refuzat avioanele trimise de Lituania și Luxemburg pentru a-i primi (se pare că vor numai în Germania și în țările nordice și exclud orice alternativă).

În România, Ministerul Educației a propus 500 de burse de studiu (în domenii ca medicină, inginerie, petrol și gaze), după un an de pregătire la limba română. Ar putea ajunge la noi 3,9% dintre refugiați - circa 20.000 persoane (vor, nu vor). În urma întâlnirii cu premierii Bulgariei şi Serbiei, Ponta a declarat la Sofia că închiderea frontierelor celor trei ţări pentru a nu mai lăsa să treacă migranţii ar veni în cazul în care Germania şi Austria le vor închide pe ale lor. De asemenea, Ponta l-a acuzat pe Klaus Iohannis că preşedintele este arogant şi nu se pregăteşte pe tema imigranţilor și joacă la Bruxelles ca ”surda-n horă”. În replică, Iohannis s-a arătat nemulțumit de agresivitatea premierului și susține că nu l-a investit pe Ponta cu mandat pentru deplasarea și declarațiile de la Sofia. Deci decât... bâlbe și flegme dâmbovițene, așa performăm noi, cu un premier penal pe care nu-l ia nimeni în considerare. Nu mai știu ce să spun, deci decât... barzăcopilviezure! Sau pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză.

A, da, mi-a venit o idee, le voi da politicienilor din România un exemplu de politician italian, un titan pe care Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) îl recunoaște, procurorul și politicianul italian Antonio Di Pietro, implicat în lupta anti-corupție, operațiunea ”Mâini curate”, similară celei a DNA din România, realizată acum 25 de ani în Italia. A reușit să pună sub învinuire jumătate din parlamentul italian. La un moment dat, ameninţările la adresa lui Di Pietro au ajuns la un asemenea nivel încât procurorul nu mai ieşea din casă fără escorta poliţiei şi se deplasa doar într-un automobil blindat. ”Mafia nu mai cumpără politicieni, Mafia face politicieni”, punctează Di Pietro. „Corupţia în formă organizată s-a hotărât să-şi pună cravată şi să facă jocurile din interior. Asta a dus la dezvoltarea crimei organizate astfel încât ea să ajungă cea care decide cine intră în parlament şi cine devine primar”. 

Și iată cum a procedat Di Pietro când au planat suspiciuni asupra sa (deși a fost acuzat și el că a violat Leviathani, a distrus planeta Krypton a lui Superman, e agent KGB și CIA etc.): ”Când eram magistrat şi lucram la operaţiunea ”Mâini Curate”, m-au acuzat că am comis infracţiuni în timp ce desfăşuram cercetările. Mi-am prezentat demisia şi m-am dus la magistrat pentru a fi judecat. Când eram ministru în primul Cabinet Prodi, am fost acuzat că nu mi-am făcut datoria. Mi-am dat demisia la 12 minute după ce mi s-au adus aceste acuzaţii şi am alergat la judecător pentru a-mi justifica faptele. Eu, în schimb, aveam un avantaj faţă de ceilalţi: ştiam că sunt nevinovat.”

În România, totul pare haotic și impredictibil, cu excepția șpăgilor (s-o chemăm pe Garona în ajutor, că eu și cu Promy prezicem numai apocalipsuri de succesuri și mereu depășesc orice imaginație a noastră?). Avem parlament și guvern de penali, se redeschide dosarul Mineriadei, dar se clasează cel al Revoluției, condamnăm comunismul și mineriadele cu Iliescu președinte de onoare la PSD, ”disident” și ”martir” al comunismului, desigur. Internațional, suntem la fel de credibili precum Cafeneaua VIP-urilor din Iași, după incendiul din Colectiv, care se laudă că e cea mai „dotată“ cu stingătoare, deşi a fost amendată pentru risc de incendiu. Peste 90% dintre cluburi nu îndeplinesc standardele minimale de funcționare și prezintă riscuri pentru clienți. Nu pot să cred, în România, nu în Siria, puștii dispar în flăcări pentru că au avut imprudența să... meargă la un club. Aș fi vrut eu să fie focul sacru care iluminează, însă, din păcate, este cel care face scrum. Și totuși, sunt și altfel de români, să nu-i uităm: în loc să calce bezmetic peste cadavre fumegânde și să se împingă împreună cu ceilalți pentru a ajunge până la unica ușă asediată de tineri disperați, doi titani din România, Adrian Rugină şi Claudiu Petre au intrat înapoi în clubul Colectiv pentru a-i salva pe prietenii lor, sacrificându-se ei înșiși.

Preotul ieşean Ioan Florin Florescu evocă emoționant sacrificiul lor: „M-am jucat toată copilăria mea, la ţară, cu bostani scobiţi, cărora le făceam din fasole dinţi de schelet. Fără să am habar că asta se chema „Halloween”. (... ) Nu am ştiut că le atrăgeam moartea, aşa cum, uite, aflu astăzi de la părintele Savatie, care ştie mai bine cum stă treaba cu bostanii şi simbolurile. (...) Am fost şi la concerte de rock când eram tânăr, apoi a trebuit să o las pe fiică-mea să meargă, ba i-am cumpărat chitară electrică şi tobe, până s-a plictisit de rock. (...) Băieţii aceştia (Claudiu și Adrian) nu au ştiut cât de periculoşi sunt bostanii şi muzica rock. Nu ştiau ei nimic despre moarte şi simbolurile ei, dar ne-au învăţat ceva despre viaţă şi dragoste. (...) S-au întors în foc de două ori pentru aproapele lor. Eu nu ştiu dacă m-aş fi întors măcar o singură dată. Ei au împlinit cea mai mare poruncă a lui Iisus: „nu este dragoste mai mare ca atunci când cineva îşi pune sufletul pentru aproapele lui”. Eu nu sunt în stare să o împlinesc nici pe cea mai mică. Nu s-or fi jucat ei de-a lumina, dar sufletele lor curajoase s-au făcut cu totul lumină. Mă plec cu cutremur în faţa jertfei lor, ca şi cum ar fi intrat în foc să-mi salveze copilul. Când m-or urmări să mă arunce în foc demonii bostanilor, aş vrea să am şi eu curajul şi dragostea lui Claudiu şi Adrian.”

După titanii din România, să nu-i uităm  pe cei din Siria... Ultimul exemplu din sutele de mii de la Planet Syria: două tinere care lucrează la centre pentru femei, reprezentante Planet Syria, deși abia au supraviețuit în închisoare (bătute până nu mai puteau fi recunoscute pentru că au încercat să facă fapte bune... să distribuie ajutoare, știm doar că faptele bune se condamnă, iar cele rele se premiază pe pământ), și-au învins frica și au transmis lumii întregi... Planetei Siria că își doresc să se încheie odată bombardamentele cu bombe-butoi. S-au chinuit să găsească foi de hârtie și cariocă/markere ca să scrie ”stop the barrel bombs!”, fiindcă se află într-o zonă sub blocadă guvernamentală, Ghouta (Erbeen), nu au acces la medici și medicamente, de foame, trebuie să mănânce viermi, gândaci și șobolani, iar de sete, să-și bea propria urină, propria vomă și propriul sânge. Când scriu acum aceste rânduri, poate deja au dispărut sub dărâmături sau au fost răpite și nimeni nu o să mai găsească o unghiuță smulsă sau un fir de păr din ele ca să îngroape. Dar mesajul lor rămâne.  

Din păcate, bombardamentele cu bombe-butoi, răpirile/arestările (urmate de violuri și torturi până la moarte) și blocadele foamei continuă. În Douma, aflată sub blocadă de mai bine de doi ani, dacă se mai găsesc, bananele costă câte 2 Euro fiecare și se vând porționate în bucăți mici (cine își permite o banană întreagă?). Știm și noi cum era pe vremea comunismului, savuram o banană o dată la câțiva ani (sau poate deloc, mulți copii nu văzuseră niciodată o banană, la fel ca în Siria), de Crăciun, ă, Moș Gerilă (mie îmi aducea mătușă-mea, Nana, de Moș Gerilă, de la Paris, desigur, și bananele, și portocalele creșteau la Paris). Deși situația se degradează și mai mult în Siria, sunt și vești bune. De pildă, Statele Unite acordă 800 milioane de dolari ajutor (destinat consiliilor locale/activiștilor din Siria) și, totodată, vor trimite 50 de trupe speciale pentru operațiuni în Siria în zona kurdă, pentru a participa la lupta cu Statul Islamic. Acest lucru marchează o schimbare în politica americană (nonintervenționistă), dar, dacă se rezumă la atât, efectele vor fi limitate.

Iar ONU va investiga din noiembrie atacurile chimice cu gaz (clor), încercând să identifice autorii și complicii acestora. Analiza probelor se va realiza prin intermediul mecanismului de investigare al Consiliului de Securitate ONU, condus de Virginia Gamba. Aceasta este expert în dezarmare și a lucrat anterior în cadrul a două investigații ONU asupra armelor chimice în Siria. Investigația de față este una dificilă, bazată pe informațiile descoperite de Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice, conform cărora atacurile chimice cu clor s-au desfășurat preponderent în zone deținuțe de opoziție ca Idlib sau Hama. Clorul este interzis ca armă de război potrivit Convenției de la Geneva, și utilizarea acestuia este crimă de război.

În același timp, la Viena, pe 30 octombrie au avut loc discuții de pace la care au participat 20 țări (Statele Unite, Rusia, Iran (susținător al regimului, prima oară invitat), Arabia Saudită, Turcia și Qatar (suporteri ai opoziției), Iordania, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Germania, Marea Britanie, Franța, Italia etc.). Liderii lumii au anunțat că au făcut progrese (fie și prin faptul că s-au reunit, ceea ce indică un interes comun pentru negocieri de pace). Sirienii nu au luat parte la discuții, așteaptă mai întâi un semn de la comunitatea internațională că e serioasă în eforturile de pace. La summit, majoritatea reprezentanților  a declarat că trebuie să existe o tranziție politică și că talibanul-șef mai poate rămâne pentru un timp în funcție (6 luni – Turcia, nespecificat – Statele Unite, Arabia Saudită). Rusia și Iranul încă îl mai susțin, dar afirmă că sirienii trebuie să-și decidă singuri soarta, prin alegeri, după o perioadă de tranziție. În particular, Rusia nu este strict legată de o persoană, ci de supraviețuirea instituțiilor și de un regim secular care să-i apere interesele, în timp ce Iranul preferă un regim alawit care să-i permită operațiunile de susținere a Hezbollah în Liban.

Totuși, reprezentanții la discuțiile de pace de la Viena au căzut de acord asupra patru aspecte:

1. invitarea ONU pentru a lansa un nou proces politic, incluziv, credibil, non-sectar între opoziție și forțele guvernului

2. o nouă constituție și alegeri girate de ONU (incluzând diaspora)

3. acces îmbunătățit la ajutor umanitar în afara și în interirorul Siriei

4. colaborarea cu ONU pentru a explora modalitățile de a obține încetarea focului la nivel național.

Alegeri într-o țară ocupată mai mult de jumate de Statul Islamic, organizate de cel mai terorist regim care își torturează, înfometează și extermină (în continuare) nu doar opozoția ”teroristă”, ci tot poporul sirian? Și cine va (mai) participa la vot? Mai are cine? Că cine va candida știm. Va candida și va vota numai talibanul și teroristul-șef (pentru el însuși, logic, nu?). Indiferent de asta, să recunoaștem, atât Rusia, cât și Statele Unite se tem de un potențial colaps al regimului. Un diplomat arab a avertizat lumea asupra potențialului colaps al Siriei în cazul unui colaps al regimului: ”dacă va cădea brusc, două treimi dintre comandanți îl vor urma și Siria va intra în colaps”. Amenințarea Statului Islamic accentuează riscurile. Pe termen mediu și lung, reforma structurilor civile va fi mai ușoară decât integrarea militarilor. Vor fi eliminați 10-15 din membrii de frunte ai regimului, iar opoziția va trebui să-și construiască figuri mai credibile. Văd că Țarul a reușit într-un final să identifice membrii opoziției ”sănăoase” (deși continuă să-i bombardeze): membrii FSA, rebelii susținuți de Occident, au vizitat Moscova pentru discuții. La a patra votcă, vor începe să-l iubească pe Big Brother și vor cădea de acord cu Țarul asupra destinului talibanului-șef? La rândul lui, liderul ONU, Ban Ki-moon solicită mai multă ”flexibilitate”, deschidere la compromisuri. Dacă ”flexibilitate” înseamnă (cum gândea și Obama) să conviețuiești cu regimul sirian și Statul Islamic, să încerce Ban Ki-moon și Obama, eu una nu sunt atât de flexibilă!

Fix în ziua negocierilor de pace, mai mult de 70 de civili au fost uciși, respectiv peste 550 răniți, într-un nou masacru al regimului la Douma. Dar asta nu mai surprinde pe nimeni, nici pe noi, nici pe copiii și frații noștri din Siria: ne-am obișnuit, desigur, adică probabil. Și un detaliu relevant: din cauza bombardamentelor aleatoare cu bombe-butoi, mai exact a celor 50 de cutremure pe zi, rebelii de la Jaish al-Islam au recurs la soluții igenioase, originale pentru stoparea acestora... cel puțin în unele zone din Ghouta de Est, precum plasarea soldaților sirieni prizonieri, dar și a civililor în cuști și utilizarea lor ca scut uman. Bune și cuștile la ceva! Din nefericire, mă tem că demersul lor este sortit, din start, eșecului: de ce i-ar păsa acestui regim de oamenii din cuști, fie și proprii soldați? Are cumva vreun respect pentru viață, în orice formă a ei, mai puțin viața și funcția liderilor?

Reamintim: 60% dintre victimele civili sunt produse de elicopterele și avioanele guvernamentale. Atacurile sunt atât de indiscriminate încât 95% dintre victimele atacurilor sunt civili. Numai în 2015, regimul sirian a ucis de 7 ori mai mult decât Statul Islamic. Îl susține și trupa ”Leoaicele apărării”, o exotică ”armată a amazoanelor” ca a lui Gaddafi în Libia. Și îl ajută prietenul său vechi, Țarul. Acesta din urmă a inițiat o aventură militară de partea unui regim care-și masacrează poporul, s-a impus drept lider în Orientul Mijlociu și, drept răsplată, poate distrage atenția de la criza din Ucraina și, totodată, poate scapă de sancțiuni. Încă o dovadă că faptele rele se premiază, iar cele bune se pedepsesc. Nu, vă rog, să nu cumva să-l sancționați, acordați-i Premiul Nobel pentru Pace, dacă nu și-l conferă singur deja acest măreț și glorios conducător, autentic spirit creștin și lider global în lupta cu terorismul!

Cum își acordă doctorate Ponta Copy Paste și cum își oferea titluri și Tovarășa ”Codoi”... vreau să zic CO2, ba nu ”Codoi”, Tovarășa Academician Doctor Inginer, Elena Ceaușescu. Hm, însă cine i le-a aprobat? A avut vreunul curajul de la academie sau din comisia de doctorat să-i spună: tovarășa, înainte de doctorat, trebuie să treceți clasa I? Le era oare frică sau au fost ispitiți cu o rotiță de cașcaval care nu, nu apărea la telejurnal ca-n cântecul lui Andrieș și nici în magazinele cu rafturi pururi goale, dar mie îmi aducea mătușă-mea, Nana, cadou de ziua mea, de la Paris, evident? ”Sunt o babă comunistă”? Babă, da, dar comunistă nu și, dacă mai aud eticheta asta (aplicată de unii inclusiv celor care vor să-i ajute pe alții), alături de ”doamna profesoară”, cred că o să chem Statul Islamic să arunce tot în aer. Am și eu demnitatea mea! Și nostalgici, eu și cu Promy nu o să fim niciodată: dacă s-ar întâmpla așa ceva, vă rugăm să ne dați 1000 de găleți cu gheață în cap... pentru campania Ice Bucket, în sprijinul bolnavilor de scleroză laterală amiotrofică, și, când ne vom trezi, ne vom lega singuri și ne vom mânca organele.

N-oi fi eu ”comunistă” și ”nostalgică”, dar babă trebuie să recunosc că sunt, nu doar expirată, ci și complet inutilă, smintită și epuizată de comunicarea cu Zidurile. Nu sunt capabilă de nimic, nu să dau jos Big Brotherii, dar nici pisicile de pe masă/laptop sau gândacii de pe aragaz și din chiuvetă. Deși am pus în priză de 7 săptămâni aparatul cu ultrasunete anti-gândaci, dacă la început păreau amețiți și intrau în gura lui Pesi (motanul Piersicuță), momentan gândacii par foarte veseli și zglobii. Probabil că s-au adaptat deja. Au învățat ceva din sociologie, nu ca Madame Deazastru. Ah, ce-aș mai vrea să fumăm toți pipa păcii, în Siria și pretutindeni pe pământ! Brusc, fără să mi se toarne o găleată cu gheață în cap, îmi aduc aminte: cînd eram mică, la mare, la Mangalia, măică-mea (care avea obsesia muzeelor) mă ducea în fiecare zi la ”Muzeul pipelor” din apropiere (era vreme urâtă, nu aveam unde să mergem în altă parte, era mai comod așa, cine mai știe?). Cert e că am devenit expertă în pipe, cunoșteam povestea fiecărei pipe în parte, le visam  și puteam să fiu ghid la muzeu. Uite, chiar acum îmi vine o idee, să-l iau pe Promy și să ne jucăm ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval” în Olimp, pe Mytikas, pe tronul zeilor (care i-a aparținut anterior lui Știi Tu Cine... Zeus, înainte de revoluția noastră olimpiană) și, după ce terminăm, să fumăm pipa păcii, așa cum procedam cu doi ani și ceva în urmă, poate ne simțim, în sfârșit, dacă nu în putere, măcar la putere. ”Fericiți făcătorii de pace!”