Examen cu Big Brother (24): ”La Paris totul e ca un vis”: până și vaca de Io are statuie!

Drept răsplată că încă nu a aruncat în aer casa (mă rog, e impropriu spus, baia, bucătăria și dormitorul au fost distruse în urma experimentelor sale științifice și/sau de design interior, dar sufrageria supraviețuiește inexplicabil), maică-mea îi dă cadou lui fii-miu de ziua lui o excursie de weekend la Paris pentru două persoane. City-break la Paris, orașul dragostei! Unii ar fi în stare să ucidă pentru asta. Fii-miu e și el recunoscător: ne mușcă pe amândouă, ne scuipă, ne înjură, ne blesteamă și zice că face reclamație la ”Protecția Copiilor” pentru că îl târâm în asemenea locuri mizerabile, cu o asemenea companie enervantă. Vrea la Paris numai cu gașca.

Promy apreciază personalitatea și reacțiile lui fii-miu, dar n-are acum bani să plătească pentru gașcă, după ce a investit în Startar ultimul bănuț din fondurile proprii, nu doar de la bugetul Olimpului. Sunt și probleme de procedură: copiii nu pot pleca singuri, trebuie să-i însoțească un adult, iar pentru ceilalți trebuie completate declarații de acord ale părinților, autentificate la notariat. Altfel, lui Promy îi place că fii-miu are pretenții. Astea nu sunt fițe, înseamnă exigență și stil. Fii-miu e independent, are un spirit liber și inovator, mania experimentelor la fel ca Promy, ba chiar și un simț al responsabilității și al justiției foarte dezvoltat (altfel nu ar face reclamații). Dacă și-ar canaliza energia, inspirația, spiritul critic și de revoltă în mod constructiv la fel ca Promy...

Promy abia așteaptă să evadeze din Olimp și să scape de zăpăceala de acolo, iar Parisul îl adoră, a locuit acolo icognito cândva, în secolul XIX. Să încerce să mai trăiască și acum neobservat oriunde pe pământ, fără să-l vadă Obama. Când îl anunț pe Promy de excursie, sare ca Geoană, de parcă tocmai ar fi câștigat alegerile: ”Yeah! Yeah! Am câștigat! La Paris... gata, mi-am făcut deja bagajele”. Vin și Mene și Mi Ko și Jill care tocmai și-a încheiat vacanța (vreo lună jumate la mare, în Vamă, apoi încă o lună jumate la munte), doar n-o să rămân și la Paris fără ”conștiință”. Eu și fii-miu ne luăm cu noi doar tricouri, chiloți și șosete de schimb, cât să încapă într-un rucsac mic, să putem să-l luăm în avion ca bagaj de cală. O să mergem cu mijloacele de transport obișnuite, e mai amuzant și mai romantic. Încă nu știu ce face fii-miu, pentru că, deocamdată, bunica n-are fonduri să sponsorizeze gașca. Poate la următorul salariu.

De frică să nu pierd avionul, eu nu închid un ochi în noaptea plecării și număr în continuu minutele și secundele până când voi comanda un taxi până la aeroport. La ora plecării, fii-miu mai bombăne un pic, apoi tace, își ia bagajele și iese pe ușă cu un aer grav și solemn de martir condus spre locul execuției. Condamnat la un city-break la Paris! De oboseală și agitație, tot timpul pe drum mi-e rău: nu știu ce nu mă doare A, da, sufletul! Doar mergem la Paris! ”La Paris / Totul e ca un vis”, așa cântau Andra Călugăreanu și Toma Caragiu într-un sketch de demult.

După circa cinci ore pe drum (cu autocarul, RER-ul și metroul), iată hotelul: de vis, bineînțeles. Arată cel puțin la fel de bine ca vechea locuință a lui Her: romantic (vechi și dărăpănat, tot în paragină, o adevărată ruină), construit în stil ”Edifis” din ”Asterix și Obelix”, lasă impresia că mai are un pic și se prăbușește. Urcăm patru etaje pe o scară abruptă, în serpentină, care scârțâie la tot pasul. Camera are un look elegant și ispititor: un pic mai mare decât holocătăria mea de-acasă, nu prea ai pe unde să calci, nu ai loc să circuli pe jos nici dacă te lipești de ziduri (doar trecând peste pat), în dulapul scorojit, cu ușa defectă, nu încap nici pantofii mei din picioare, darămite ai lui Promy, paharele de plastic se rup încă de când desfacem ambalajul, iar hârtia igienică e atât de subțire că trebuie să folosești tot sulul odată. Aer condiționat nu e, iar temperatura e cam ca afară. Nu-i nimic, poate dau mai târziu drumul la căldură, afară e frig și plouă, e toamnă. Mai târziu, adică poate de Revelion, dacă nu dau faliment până atunci. Descoperim o singură pătură subțire pentru două paturi, așa că scoatem cuverturile de pat și ne învelim cu ele. Fii-miu adoarme liniștit, cu tableta în brațe, dar eu clănțăn de frig și încep să am junghiuri și frisoane. Îmi pun toate hainele pe mine și mă bag sub pătură, strângându-l pe Promy în brațe ca să mă încălzesc. De ce n-am adus sacul de dormit, eventual cu tot cu cort, ca să nu mă tragă curentul?!

Din fericire, titanii (care s-au confruntat cu ger siberian în Tartar și pe Elbrus) n-au nicio problemă cu frigul: Mene și Promy arată fresh dimineața, spre deosebire de mine și de Mi Ko, amândouă vineții ca niște cadavre în descompunere de parcă am merge la o  petrecere de Halloween, un look trendy și rafinat, numai bun pentru o plimbare în Paris. Plouă mărunt. Ne plimbăm pe malul Senei, prin ploaie, de la Champs-Élysées (de unde se vede și Turnul Eiffel) până la Notre Dame. Cu Promy de mână pe malul Senei, ce romantic! Uit de frig pentru o clipă. Mă lipesc de el și-l sărut. Ne topim amândoi în ploaie, într-o dulce îmbrățișare.

Podurile peste Sena gem de lacăte aurii agățate de barele de pe bargini, pictate cu markerul și pe care sunt trecute numele îndrăgostiților pentru ca iubirea lor să fie veșnică. Pe unul dintre poduri, unde cântă un artist amator la ferastrau, făcându-l să vibreze ascuțit, dar slab și cu intermitențe ca un țipăt întrerupt, mă opresc special ca să cumpăr și eu două lacăte. O să-mi declar dragostea. Pentru eternitate! Până mâine când ploaia va șterge numele noastre scrise cu markerul sau un artist stradal le va acoperi cu sprayuri colorate. Ce să scriu: ”Vampiruța și violatorul”, ”Terorista și trădătorul”, ”Madame Dezastru și Monsieur Al Gore”? Nu-ncape nimic. Prescurtez și trec: ”Vampi și Al Gore”. 

Ne plimbăm mai departe, pe malul Senei, până la Orangerie, lângă parcul Jardin du Tuileries, muzeul unde se află ”Nuferii” lui Monet și o colecție mică, dar foarte bună de tablouri impresioniste (Wagner & Guillaume). ”Nuferii” au fost pictați în grădina lui Monet (îngrijită chiar de el) și în atelier: spre deosebire de Promy și Mene, el chiar avea o casă unde se simțea acasă. ”Nuferii” sunt singurele tablouri impresioniste de dimensiuni titanice, dispuse circular, pe câte un perete întreg, în două săli. Liniște. Instantanee înlănțuindu-se halucinant. Rotire lentă. Senzație de plutire și de topire în natură, în undele lacului. Imersiune în absolut pentru o clipă. ”Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat”?

La Musée d'Orsay e prea mare coada ca să riscăm să stăm: nu vom apuca să luăm nici bilet, darămite să vizităm, așa că mergem mai departe, am văzut deja câțiva impresioniști la Orangerie: Monet,  Renoir, Cézanne, Derain, chiar și pictori mai moderni ca Modigliani, Picasso, Matisse și Soutine. La catedrală la Saint Chapelle suntem impresionați de explozia de lumină și culoare care se filtrează prin cele mai spectaculoase vitralii din lume (recent restaurate: uite că nu toți distrug, unii creează/repară). Până și fii-miu își ridică ochii din tabletă și exclamă copleșit: ”Uau!” 

La Notre Dame ne întâmpină muzica solemnă, ușor creepy, gotică a unui tânăr care cântă la un dispozitiv din clopote, iar Promy apreciază ingeniozitatea. În interior, deși sunt la Paris cred că a patra oară și am mai vizitat Notre Dame și alte catedrale, pentru prima oară mă șochează (pozitiv) dimensiunile, iar muzica din timpul slujbei și flăcările lumânărilor picură în suflet o lumină divină, înălțătoare, care dizolvă întunericul și spaima de neant.

La Luvru, mergem întâi la sălile destinate Greciei și Romei antice, să vedem și să inventariem statuile expuse. Inima îmi bate cu putere, picioarele mi se înmoaie și am din nou senzația că mă prăbușesc de emoție. Trebuie să-mi țin respirația și să mă reculeg. Voi intra într-un templu. 

Da, e exact atmosfera unui templu. Fii-miu se uita la mine cu același aer de martir. Cât mai stăm? Lumea înaintează încet, cu pioșenie spre exponatele pe care, desigur, le venerează: se înghesuie la Venus din Milo, chicotesc, șușotesc și-și dau coate, iar asiaticii se cocoață unii pe alții, executând piramide complicate pentru a fotografia sau filma. Ca la noi la biserică de Paști. În restul muzelui (cu excepția zonei Mona Lisei) nu e prea aglomerat. O mulțime de statui ale Afroditei, zeița dragostei, încă și mai multe ale Antenuței (Atenei), zeița înțelepciunii, doar ea era protectoarea cetății cu același nume. O inflație de Antenuțe: am luat supradoză. Iarăși multe statui ale lui Apollo, câteva ale lui Dio (Dionysos) (inclusiv cea care mă fascina pe mine în copilărie), Hermes și Artemis. Știu Tu Cine... Zeus și Madame Hera au statui mai mult în zona romană, nu și în cea greacă (dar statuile lor nu domină ca număr).

Dintre cei din ”gașcă”, doar Eros și Psyche sunt reprezentați. Găsim cu greu și un cap al lui Her, plus o statuie mare a lui Her, conservată integral. Descoperim chiar și două statui ale lui Marsias, inventatorul flautului și cel care a fost jupuit de viu de Apollo pentru că a cântat mai bine ca el. A, și Io, fata violată de Știi Tu Cine și transformată de Madame Hera, din gelozie, într-o văcuță care a fugit înnebunită, înțepată de streche, până la Promy, sus, pe Elbrus și-i cerea ajutorul! Unde sunt titanii? Căutăm în disperare, dar nu găsim nici urmă, nici măcar o statuie/imagine a lui Promy în lanțuri pe Elbrus (în afară de cea a lui Nicolas-Sébastien Adam – din altă epocă, secolul XVIII: ”Prometeu înlănțuit”, normal, că doar nu era să fie reprezentat învățându-i pe oameni matematica, medicina sau scrisul, ronțăind Maretti sau proiectând iPhone 7). Dar și Iisus apare mai des pe cruce decât în alte ipostaze.

Afrodita - Venus din Milo

Antenuta (Atena)

Marsias

Her (Hercule)

Dio (Dionysos)

Promy (Prometeu)

Chipul lui Promy se întunecă, iar buzele i se crispează într-un zâmbet amar. Oftează, își suflă șuvița (fără prea multă forță) și-și șterge transpirația de pe frunte:

– Îmi vine să vomit. Am văzut-o aproape numai pe ”vaca aia proastă”, Antenuța, cum i-a zis Ile atunci când a făcut prima oară un pleonasm pe care nu i-l voi ierta niciodată. Până și vaca de Io are o statuie. Ei, la urma urmei, nici nu mi-aș fi dorit una în asemenea companie selectă, poate că e mai bine așa. Dar mi se pare că nimeni nu și-a adus aminte de mine sau n-au avut curaj să o facă. Iar de Mene probabil nu știau nimic, nici eu nu aveam habar, aproape uitasem de tine, Mene, îmi pare rău, spune Promy cu glas înăbușit.

– Nici eu nu știam de mine nimic. Și eu uitasem de mine, șoptește Mene, lăsând ochii în jos.

– Mai bine fără statuie decât una gen organele voastre puse la borcan și expuse la ”Human Body”, cum s-a întâmplat cu organele deținuților politici din China. Poate că Bebe junior ar fi mai vizibil și mai bine promovat: fetuși se găsesc mai greu. Și e și el pe jumătate chinez, pe jumătate deținut politic. Natural born political prisoner. God created political prisoner. Ah, scuze, Mi Ko, zic eu precipitat, cu furie, realizând prea târziu că mai bine tăceam din gură.

– Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, murmură Mi Ko, mușcându-și buzele și trăgându-se ușor de cercelul din urechea dreaptă.

–  Ia uitați, a învățat Mi Ko limba dacă! râde Promy.

Plecăm de la Luvru cam frustrați și debusolați. Pe drum spre hotel, verific biletul de avion și conștientizez: ora de plecare a avionului este zece dimineața, iar noi am făcut pe drum la dus cinci ore. Cum o să ajungem la timp? Poate circulă metroul și autocarele toată noaptea. Mă interesez la Informații, la metro și aflu o veste bună: autocarele care pleacă din Paris spre aeroportul Beauvais circulă de la șapte dimineața la opt seara. Vai de mine, o să rămânem blocați la hotel. Ce rezervare inspirată mi-a făcut agenția! Nu, trebuie să plecăm chiar în seara asta la aeroport, cu ultimul autocar de la opt. Dar oare mai putem să-l prindem? Ce păcat că nu ne putem teleporta de data asta! Anulăm o noapte de cazare, predăm cheile și alergăm către metrou, ferm convinsă în gândul meu că nu vom ajunge niciodată la autogară. Pe Mene, Mi Ko, Jill și Sam îi lăsăm la hotel, îi va teleporta Promy mai târziu, când vom ajunge în Olimp și-și va recupera dispozitivul, doar Mi Ko e însărcinată și nu e cazul să stea toată noaptea prin aeroporturi. Mai târziu e prea târziu. În ultima secundă, ne urcăm în autocar (chiar când demarează de plecare), așa că răsuflu ușurată: vom ajunge cel puțin la aeroport, dacă nu chiar mai departe.

La aeroport, nici nu apucăm să lăsăm bagajele din mâini pe scaunele din sala de așteptare: suntem anunțați chiar la intrare că locația se închide pe parcursul nopții – de la douășpe noaptea la șase dimineața. Cuuum?! Să ieșim afară? E frig și plouă torențial, avem un copil cu noi, mie mi-e rău, sunt foarte răcită și am deja febră mare. De data asta, chiar am încurcat-o. Ieșim afară, privindu-i pe paznici cu ochi mari și rugători de cățeluș. Fii-miu continuă să se joace pe tabletă imperturbabil, cu un calm englezesc. Pe mine însă simt cum mă apucă o criză de isterie pariziană, cu final mai mult sau mai puțin previzibil. Pe vremea asta n-ai scoate niciun câine afară. Nici măcar pe Al Gore. Din fericire, paznicii se înduioșează de fii-miu (sau de tableta lui, e iPad și s-ar putea strica în ploaie): ne dau voie să ne adăpostim într-o cabină a personalului, în afara aeroportului, până la deschidere. Incredibil, mai există buni samariteni. Intrăm acolo dârdâind și clănțănind din dinți. După cinci minute, în timp ce beau o cafea de la dozator și inhalez cu nesaț aburii fierbinți, realizez: ia uite, băi nene, noi am scăpat, dar ceilalți pasageri ce fac? E corect? Ce e corect? Asta-i politica, ăsta-i sistemul. O să te obișnuiești.

O noapte lungă cu șapte cafele de la dozator, șapte pastile de Nurofen, Metoclopramid și Ranitidină, șapte crize de conștiință generate de complexul supraviețuitorului, șapte poezii de Marin Sorescu (atât am reușit să citesc și să procesez cât de cât, cu ajutorul lui Promy). Dimineața, la șase ne târâm până la aeroport. Ce bine, s-a deschis. Nu mai e mult și se va face check-in-ul. Răbdare, Ile! Ai răbdare! Nu spune asta și Promy? Totul se învârtește cu mine, mă înțeapă inima puternic și pic din picioare. Îmi vine să-l strig pe Bombo să mă împuște, dar încă nu e momentul: agonizez destul de bine, dar nu în parametri optimi, așa că mai aștept să ating nivelul maxim. Stai, nu trage, Adriane! Din fericire, o nouă oportunitate mă ajută să ating rapid nivelul maxim: se anunță că avionul nostru are probleme tehnice și va pleca cu două ore jumate mai târziu. Haide, trage, Bombo! Poate ai mai exersat între timp și nimerești mai bine. Oricum, cred că, dacă mă împuști, n-o să observe nimeni. Nici dacă putrezesc aici.

Promy râde și spune încurajator ”Barzăcopilviezure” de mai multe ori la rând, mângâindu-mi părul. Când, în sfârșit, începe check-in-ul, cozile sunt interminabile și am impresia că avansăm un milimetru pe mileniu. Parcă au un singur angajat pe fiecare raion, iar lumea vine puhoi și se calcă în picioare. Tot e bine că avansăm.

– Cred că-ți vine numărul de dosar de la Parchet până ajungem la ghișeu aici, la check-in, rânjește Promy.

La punctul de control corporal și al bagajelor, ne blocăm iar. Parcă am fi în trafic la București când plouă. Sau e vreun terorist? ”Poate au prins un terorist și îi țin o predică ca Nana”, zice fii-miu. Nana, mătuși-mea, avea un talent rar: putea să-ți facă morală ore în șir, erau predici interminabile cu care îi speria pe toți, chiar și pe Promy. Săracul terorist, în acest caz, cred că ar fi preferat la Guantanamo! Fix la punctul de control mă ia cu leșin și mă prăbușesc. Haide, trage, Adriane! Promy mă ajută să mă ridic și înaintez cu greu, ținându-i pe Promy și pe fii-miu strâns de braț. În cele din urmă, trecem și de punctul de control și ne apropiem de avion. Înainte să ne urcăm în avion, mai așteptăm aproape o oră în picioare, pe pasarelă. Mă clatin, picioarele mi s-au muiat de tot, iar inima mă strânge ca ghearele ”bestiei” lui Știi Tu Cine. Să mă împuște Bombo! Fii-miu și Promy mă țin să nu cad din nou. În avion, descoperim că locurile nu sunt alături, dar ce mai contează? Vom pleca la București! Pe drum, avionul trece prin zone cu turbulențe și se zgâlțâie precum trenulețele morții din parcurile de distracții. Timp de o oră, sunt convinsă că totul s-a terminat și că avionul se va prăbuși. Ce păcat, mai aveam un pic și ajungeam. Cu fața albă ca varul de oboseală și de groază, îl iau de mână pe Promy, strâng copilul în brațe și mă rog: vreau acasă. Când ne trezim la București, pe Otopeni, nu-mi vine să cred. Acasă! Am ajuns acasă!

Niciodată, da niciodată nu voi mai merge într-o excursie la Paris cu avionul, autocarul, vaporul, trenul sau mașina. Voi merge doar dacă mă voi teleporta și numai cu sacul de dormit și cu cortul la mine!

Resuscitată de bucurie că am ajuns acasă, cu ultima brumă de energie, chem un taxi.  

– Sunt atât de obosită! îngaim eu.

– Credeam că vampirițele nu obosesc niciodată!

– Promy, astea-s stereotipuri. Cum poți să crezi așa ceva? Nu cumva crezi că și iubirea noastră este imposibilă?

Ne teleportăm imediat în Olimp și acasă, la sugestia lui Promy apelez la următoarea terapie – pariziană, evident: fac un duș fierbinte și mă îmbrac doar cu parfumul Channel no. 5, exact ca al Pandorei, adus de Promy de undeva din casă (l-o fi sustras de la Pando?). Parfumul îmi dezmiardă corpul obosit, alintându-l și revitalizându-l, iar Promy inhalează adânc mirosul persistent, dar delicat, lipindu-și fața de sânii mei și abandonându-se iubirii, fără să se mai gândească la coafura deteriorată. Îi simt respirația fierbinte. Ochii îi strălucesc: au devenit din nou albaștri-fosforescenți precum coralul din Ataraxia ori ca ai extratereștrilor rebeli din ”Dune”. Geamurile scânteiază ca vitraliile multicolore de la Saint Chappele. Îl privesc vrăjită pe Promy în lumina diafană, sidefată a vitraliilor. Parcă ar fi învăluit într-o aură cu irizări de curcubeu. Mă acoperă cu sărutări ca ploaia lină și mângâietoare de pe podurile Senei. Cuvertura moale și mătăsoasă ne înfășoară pe amândoi ca o petală uriașă de cactus de pe Gliese, de un albastru inefabil. Ascunși sub petalele de cactus albastru, ne îmbrățișăm. Sperma lui are acum miros de parfum Channel 5, iar aspectul și gustul – de șampanie. O vreme rămânem îmbrățișați, fără să îndrăzim să respirăm de teamă să nu se destrame vraja. ”Totul e ca un vis”. Ca la Paris. În sfârșit, liniște și relaxare: oboseala s-a risipit și nu mă mai doare nimic.

– Există o explicație. Medicală, normal. Dopamina are efect analgezic, spune Promy cu un aer de expert, apoi izbucnește în râs.

– Ah, Promy, te iubesc atât de mult! Tu ești floarea mea albastră de cactus pe care o visam din copilărie.

– Cam jumulită, ce-i drept, cred că mai am trei spini și două petale. Ei, dacă mă iubești așa de mult, trebuie să-mi acorzi atenție, să vorbești cu mine, să mă asculți și să mă răsfeți.

– OK, tu nu ești prea pretențios (n-ai nevoie de mai mult de un iPhone 7, semnal Wi-fi și Maretti). O să am grijă de tine. Cel puțin o dată pe an te voi stropi cu lacrimile mele.

CUM SA AI SUCCESURI IN ESTUL SALBATIC - PREFATA ALEX STEFANESCU

Talent

Nu mi-aș dori să fiu personaj în vreo carte semnată de Ileana Todoran. Această autoare are o imaginație dezlănțuită și o vervă satirică de care te simți luat pe sus, ca de o tornadă. Povestită de ea, biata ta viață de om din Est se transformă într-o epopee eroi-comică.

În schimb, îmi place să fiu cititor al textelor scrise de Ileana Todoran, care face existența noastră cotidiană, considerată de mulți dintre noi anostă și lipsită de orizont, să devină dintr-odată interesantă, în sensul dat de Kierkegaard acestui cuvânt. Iată chiar acest volum, Cum să ai succesuri în Estul sălbatic, care încă de la titlul năstrușnic și provocator îți trezește curiozitatea și te îndeamnă – iar pe parcursul lecturii te determină – să i se abandonezi. Volumul cuprinde proză scurtă, scurtă, dar efervescentă, un fel de șampanie epică, de care te amețești pe neobservate.

Cea mai întinsă povestire din volum (de fapt, un roman, în care totul este filmat cu acceleratorul), Proful, Bingo, satul şi oraşul. O poveste din Estul sălbatic, cuprinde biografia deloc romanțată a unui profesor de istorie, Titus, de la un liceu din București. Credeam că știm totul despre degradarea învățământului românesc din vremea noastră. Nu știm. Nu avem reprezentarea concret-intuitivă a ce se întâmplă în școli. Cu privirea ei care pătrunde prin ziduri și care îi radiografiază și pe oameni, ajungând până la sufletul lor, Ileana Todoran compune pentru noi o imagine zguduitoare, care ne face să plângem în timp ce râdem. Termenul de comparație inteligent folosit este chiar personajul principal, un bărbat romantic, cu simțul datoriei, a cărui inadecvare la lumea de azi evidențiază grotescul acestei lumi mai bine decât orice teorie despre decădere și imoralitate. Dintr-un fel de ruralo-centrism sentimental specific cândva românilor, Titus caută salvarea la țară, în satul bunicului său, dar spațiul rural nu mai e un loc de refugiu, ca pe vremuri.

Toate povestirile din volum, indiferent de întinderea lor, chiar și scurtisima  istorioară Obama doar latră, nu mușcă!, sunt străbătute de deznădejde – deznădejdea unei colectivități captive într-o fostă țară comunistă, pentru care eliberarea de comunism a însemnat de fapt o „dezghețare a gunoiului”. Autoarea își exprimă exasperarea prin ceea ce s-ar putea numi o volubilitate excesivă (care, și ca tăcerea, reprezintă o formă de refuzare a realității).

În carte găsim mari cantități de viață reală amestecate cu mari cantități de viață fictivă. Prozatoarea nu rămâne niciodată fără materie primă. Dacă termină de folosit rezultatul observațiilor sale, inventează pe loc oameni și situații de care are nevoie, dovedind în privința aceasta mai multă fantezie chiar și decât autorii de romane fantasy. Ilustrativă în acest sens este povestirea Iadul criogenat, paradisul infestat de gândaci        și... deadline-ul, care ar trebui inclusă în Guiness Book  ca o perfomanță de excentricitate a fabulației. Excedată de obligațiile ei de la serviciu, Mari își lasă acasă farfuriile nespălate și...

„Farfuriile nespălate uitate în chiuvetă creşteau zi şi noapte mai ceva ca vrejul de fasole al lui Jack. La un moment dat, Mari, aşa cum stătea aplecată asupra dosarelor de pe masa de la bucătărie, auzi o bubuitură. «Ah, o fi vreun vecin, poate am uitat apa deschisă la baie şi am făcut inundaţie».”

Aflăm însă repede că furios era nu un vecin, ci Dumnezeu însuși, în urma faptului că teancul de farfurii nespălate ajunsese până în Rai.

Citind o carte atât de trăznită nu ai când să te plictisești. Vrei mereu să afli ce se mai întâmplă. Deși… se întâmplă exact ceea ce și se întâmplă și ție, în fiecare zi.

Aceasta este, de altfel, o posibilă definiție a talentului literar. Să poți să faci un spectacol captivant, de o noutate amețitoare, dintr-o realitate cunoscută de toată lumea.

Alex. Ștefănescu