Examen cu Big Brother (42): Muzica sparge tăcerea Zidului și ne trezește din coșmarul istoriei

Am plâns până am topit Zidul în lacrimi, l-am sărutat și l-am strâns pe Promy în brațe cu o deznădejede titanică, apoi am mers împreună încet, mână în mână, înapoi acasă, să se odihnească și să reia cât de curând repetițiile pentru festival. Cum nu puteam să avem toate muzele împotriva noastră, Promy s-a străduit s-o păstreze pe Thalia, muza comediei, aliată, așa că aceasta a devenit directoarea festivalului alternativ ”Aceasta E Revoluția (AER)”. În cadrul acestui eveniment, Promy va dirija Simfonia nr. 8917, op. T950, în mi minor pentru orchestră și flaut, compusă de el în memoria lui Marsias. Deși se încurajează participarea cât mai diversă și lucrările originale, de calitate, festivalul nostru, din păcate, din motive de securitate, va avea un carcter local. Nu-i nimic, olimpienii au talent.

Așadar, am transmis invitații artiștilor și publicului la nivel local (cu excepția vacii de Io din Egipt). Poate că se va întoarce și ea cu această ocazie, sub pretextul de a participa la festival. A primit o invitație oficială din partea lui Promy, dar încă nu a răspuns. Promy așteaptă feedback. Titanii știu să aștepte, au răbdare. Potrivit profețiilor din filmul hollywoodian ”Ciocnirea titanilor”, Io va reveni în Olimp. Sperăm ca măcar această predicție să se demonstreze creatoare. Vaca de Io s-ar putea să se arate entuziastă la început, să accepte să se implice în procesul de schimbare a Olimpului și să preia conducerea unei televiziuni (de care avem mare nevoie). Apoi, poate o să se plictisească și ea și o să înjure democrația de căcat a lui Promy, știința lui de căcat, arta lui de căcat și muritorii lui de căcat. O să uite poate nu doar că a fost victima zeilor (a lui Știi Tu Cine... Zeus și a lui Madame Hera), ci și propriile ei origini de muritoare.

Pe vremuri, cu mii de ani în urmă, nu știm cum, sărmana Io, violată de Știi Tu Cine, apoi preschimbată, din gelozie, într-o văcuță de Madame Hera și chinuită de o streche ce o înțepa în ureche în continuu, a reușit totuși să urce până sus, pe Elbrus, la Promy (înlănțuit) și-i cerea disperată ajutorul (în numele iubirii lui pentru oameni!). Atunci el era primul care avea nevoie de ajutor. Devastat de durere și epuizare, după ce Io îi repetase povestea de zeci de ori, săracul Promy înțelesese doar că a violat o vacă. Acum Promy poate, într-adevăr, s-o ajute. Va cânta și pentru ea.

Simfonia lui Promy include și solo-uri de flaut pe care ar trebui să le interpreteze cineva capabil să preia și să joace convingător rolul lui Marsias. Cine? Cel mai bun... adică Dio (Dionysos), nu Apollo. Într-un fel, zeul soarelui ne inspiră milă căci, inițial, el era un adevărat profesionist, înzestrat de natură, dar, treptat, și-a pervertit talentul și s-a rinocerizat. Dacă jupoaie de vie competiția, își compune singur ode și-și acordă premii, medalii și diplome la concursuri aranjate, până la urmă a ajuns să nu mai poată interpreta corect nici ”Stinge lumina”. În prezent, Apollo știe doar să-și fabrice diplome din pielea jupuită a competitorilor și/sau a admiratorilor săi mai puțin entuziaști.

Participarea lui Dio ar fi un eveniment în sine: nu doar că și-ar înghiți orgoliul de zeu să cânte cu un titan (și încă ”dușmanul poporului și al zeilor”), dar ar începe să se trezească și să dea astfel un exemplu bun lui Atlas și Europei întregi. Promy i-a trimis o invitație oficială, semnată și ștampilată, prin poștă și prin Pegas, plus una scanată pe mail. Din păcate, lui Dio nu-i prea citește mailul altcineva în afară de Obama, iar artistul nostru zace mangă, în continuare, prin șanțuri, nu e capabil să recepționeze documente expediate prin poștă sau curierul Pegas (bine că nu e Cargus sau Cronos, că ajungeau coletele în cel mai fericit caz în Tartar și mai trebuia să dai șpagă Cerberului pentru ele cel puțin un iPhone 7 și trei plăcinte cu vișine de la mama, câte una pentru fiecare cap). Deocamdată, Dio nu a dat semne de viață, așa că Promy apelează la o rezervă, un faun flautist. Însă, mă asigură Promy, dacă Dio ajunge pe scenă, poate interpreta genial, fără nicio repetiție. Și, dacă Dio nu va veni de data asta, nu-i nimic, vor mai fi și alte festivaluri, invitația rămâne deschisă. Titanii au răbdare, știu să aștepte. Într-o zi, Dio va cânta cu Promy.

Promy nu permite nimănui să asiste la repetiții, nici să fie monitorizat pe iPhone 7, pe de o parte ca să nu fie deranjat, pe de alta pentru că își dorește ca totul să rămână surpriză. Dacă vrem să ne uităm pe iPhone (ceea ce am încercat, panicată și nerăbdătoare cum eram), semnalul e bruiat și nimeni nu vede/aude nimic, nici măcar Obama. Pentru că insist să-și ia pe cineva de pază (cu excepția lui Atlas care continuă să doarmă la competiție cu Europa, de când VJ45 i-a sustras consola de joc la terapie, adică de mai bine de jumătate de an), Promy se străduiește să mă liniștească. Astfel, mă anunță într-o zi că și-a angajat gardă de corp, după buget... ”Armata Amazoanelor”, cum avea și Gaddafi:

– Le-am comandat prin ofertă Zumzi, curier Cargus, cu succesuri! După buget, râde Promy. Ce să-i faci, renumerație mică, după buget! Dar cred că Gaddafi mă invidiază acum...

– Vezi că iese acum zeița din mine și fac o criză de gelozie! Oricum, sper că gaura în buget e mai mică decât cea dată de Startar.

– Sigur că da, Ile. De fapt, foarte probabil. Gaura este una foarte mică. Am verificat-o strict ginecologic, la controlul anual. Logic, nu?

– Jură-te p-p-pe Me-me-cca, Al-Cool sau Al-Cola, mă bâlbâi eu, înroșindu-mă și înecându-mă de furie. Mai bine pe democrație, constituție și Maretti!

– Numai dacă te juri tu pe fabrica ta de diplome! De ce nu te înveți odată să ai răbdare și... încredere în mine?

Mi-e rușine. Ar trebui să-l menajez. Sărmanul Promy are mari emoții: nu a mai dirijat niciodată, nu e profesionist, iar simfonia compusă de el în memoria lui Marsias îl răvășește și-i sfâșie sufletul, arzându-l ca o ploaie acidă, fatală de cioburi de presse-papier. Dar arta se hrănește din memorie.”Le-am dat memoria care e mama muzelor”, preciza Promy (în tragedia lui Eschil, ”Prometeu înlănțuit”), incluzând memoria printre darurile sale pentru oameni. Fără memorie, nu există poveste. Fără poveste, nu există identitate. Fără identitate, nu există viață, ci, cel mult, supraviețuire.

Acum Marsias nu mai poate cânta, dar Promy poate. Și, prin simfonia lui, poate că îl va elibera pe Marsias și-i va da o nouă viață. Ba chiar își va sfărâma propriile lanțuri și va simți că trăiește iar. Poate îi va oferi o șansă la viață și zeului Dio, tot un suflet traumatizat și un mare talent irosit. Vor cânta (împreună sper) și pentru Mene, Deu, Atlas ori pentru părinții lui Promy. Pentru Her și pentru copiii lui pe care sărmanul lui prieten i-a ucis când și-a pierdut mințile și a fost posedat de Madame Hera. Cu toate că are oroare și e epuizat de chinuri, Promy nu ar ezita să-și ia porția de lanțuri, piroane, bestii antropofage, furii, flegme, fulgerașe, ger și jeg dacă prin asta ar putea să-i aducă pe copiii lui Her înapoi la tatăl lor. S-ar sacrifica și în cazul în care nu ar reuși să-i salveze, măcar să fie alături de ei. Așa cum eu mă jucam ”de-a Promy”, când eram mică, pentru a împărtăși și a prelua o parte, fie și infimă din suferința lui. Vroiam să întrerup povestea, să sar în abis și să mor împreună cu Promy și, de fapt, cu fiecare dintre cei înghițiți de coșmarul istoriei care încă nu s-a terminat. Istoria e un coșmar din care nu mai pot să mă trezesc.

Dacă răul e ireparabil și nu mai poate face altceva, Promy va cânta pentru toți cei care au fost condamnați și au suferit pe nedrept. Pentru toate victimele Holocausturilor olimpiene, fasciste, comuniste sau jihadiste. Pentru toți cei cărora li s-a spart flautul și li s-a băgat pumnul în gură. Pentru toți cei născuți în lanțuri. Natural born bound. God created bound. Pentru toți cei reduși la tăcere sau la urlete, cărora li s-a furat timpul și li s-a răpit dreptul la poveste.

Sunt mult prea mulți... Miliarde de pretutindeni din univers. Poate, dacă s-ar întoarce într-o zi, nu ar mai încăpea pe o planetă de dimensiunile Pământului. Iar durerea e prea mare, adâncă și amețitoare ca un abis. Însă Promy va plonja din nou în abis, în ploaia acidă de cioburi de presse-papier, în apele tulburi și mâloase, se va arunca în întunericul fetid și umed pentru a aprinde o flacără din focul sacru, pe care nici potopul nu o poate stinge.

***

În ultima zi de repetiții, în sfârșit, își face apariția Dio, cu părul lung, des, cârlionțat, șaten cu reflexii aurii, în dezordine și ochii albaștri tulburi și rătăciți. Are fruntea îmbrobonită de sudoare, bărbia îi tremură și fața îi arde (poate că nu doar de la băutură, ci și de emoție). E îmbrăcat cu un tricou kaki murdar de vin și de vomă și cu blugii lui rupți, soioși, așa cum am anticipat. Fără să răspundă salutului lui Promy, se îndreaptă amețit, împleticindu-se și dărâmând tot în jurul lui, spre locul său din orchestră. Sughite, râgâie, apoi își scoate flautul și-și așază partitura. La final, Promy, răvășit atât de prezența lui, cât și de interpretare, îi face doar un semn că e OK, dar nu e capabil să-i mulțumească verbal.

În seara dinainte de concert, încerc să-l motivez pe Promy urmărind amândoi filmul ”Concertul” al lui Radu Mihăileanu. În acest film, dirijorul Andrei Filipov de la Teatrul Bolșoi din Moscova, ajuns între timp om de serviciu alcoolic, încearcă să reia concertul în re major pentru vioară și orchestră de Ceaikovski, întrerupt la propriu, brutal și umilitor, la mijlocul său, de unul dintre colegii săi, turnător și agent KGB, impresarul Ivan Gavrilov, cu urletul ”Dușmanii poporului!” (din cauză că dirijorul nu dorise să asculte ordinele lui Brejnev și să concedieze evereii din orchestră). Filipov își propune să continue concertul după o pauză de 30 de ani, împreună cu tânăra și talentata violonistă Anne-Marie Jacquet, de fapt fata solistei Leia Strum, deportată și moartă în Siberia, pe care dirijorul se zbătuse zadarnic să o apere. Pumnul în gură pentru ”dușmanii poporului” și ”nunta mută” cu absurdul comunist din vremea lui Stalin și-a lui Brejenv! ”Moarte intelectualilor!”

Pentru a relua concertul la Paris, unde se află și Anne-Marie Jacquet, fata solistei Leia Strum, dirijorul Andrei Filipov are, din păcate, nevoie de vechiul KGB-ist, impresarul Gavrilov (singurul cu PCR-ul la zi... pile, cunoștințe, relații, vorbitor de franceză și dornic să ajungă la Paris, bun profesionist și cu același entuziasm revoluționar ca pe vremuri, când se răstea la ”dușmanii poporului”). Dacă Ivan Gavrilov a întrerupt concertul lui Ceaikovski cu 30 de ani în urmă (odată cu carierele, viețile și visele celor din orchestră), el să-l facă acum să se audă din nou. Deși se cutremură de durere și de rușine, dirijorul face compromisul de a colabora cu KGB-istul Gavrilov pentru ca muzica lui Ceaikovski, interpretată de orchestra lui Filipov, cu solista cea mai talentată, Anne-Marie Jacquet, să renască, chit că fostul turnător nu și-a cerut și nu-și va cere iertare.

Uneori trebuie să faci compromisuri pentru ca arta/știința să triumfe sau ca să salvezi vieți. Câteodată trebuie să mănânci broaște râioase, porci cu diplomă, pe nenea Cronos sau pe Știi Tu Cine ca 2+2 sî dea 4. Compromisul e și el un sacrificiu. Cu inima frântă, Promy s-a aliat inițial cu zeii pentru a evita un nou război între zei și titani (inclusiv revenirea tiranului Cronos), ca să inițieze reforma în Olimp și pe Pământ, apoi să creeze, salveze și stimuleze oamenii să evolueze (material și spiritual). Mama lui, Temis, zeița justiției, s-a târât în genunchi în fața lui Știi Tu Cine... Zeus, implorând milă pentru fiii ei, Mene, Atlas și Promy, mai târziu pentru nepotul ei, Deu. Ce nu a reușit pentru băieții ei a izbutit, în schimb, pentru Deu, singurul supraviețuitor al potopului, gata să fie zdrobit și el de stăpânul Olimpului. Într-un sfârșit, interpretând concertul lui Ceaikovski (cu ajutorul adnotațiilor realizate de mama ei pe partitură), solista Anne-Marie Jacquet află, cutremurată, adevărul despre părinții ei, se iluminează, se eliberează și ajunge, împreună cu dirijorul, la armonia perfectă, divină.  

Apropo de ”dușmanii poporului”, comunism și mărețele sale realizări, recomand nostalgicilor filmul ”The missing picture” al lui Rithy Panh despre genocidul din Cambodgia din timpul lui Pol Pot. Bine, dacă îl lasă să treacă de Zidurile propriilor percepții despre comunism. Filmul descrie, simplu și clar (într-o formulă accesibilă pentru cei care cunosc mai puțin ororile comunismului), printr-o combinație de imagini cu păpuși de lut și materiale video (ideologizate, ale epocii, singurele rămase, din păcate, totuși relevante pentru depersonalizarea și mizeria culturală, apropiată de ce era și la noi în România, în anii ’50, apoi în anii ‘80), degradarea și exterminarea ființelor umane prin spălare pe creier, uniformizare, reeducare și crearea omului nou, egalitate în mizerie (nu și pentru conducători ori forțele lor de opresiune care sunt ”mai egali” decât restul), torturi, execuții în masă, foamete și epuizare prin muncă.

Interesant, khmerii roșii ai lui Pol Pot indentificau și ei, ca minerii de la noi, ”dușmanii poporului” după ochelari și executau persoanele care râdeau sau plângeau în public. Cum ar fi putut Bebe să plângă pentru Promy și să-l trezească la viață cu lacrimile sale tămăduitoare dacă era pe vremea lui Pol Pot? Nici în Olimpul zeilor râsetele și lacrimile nu au fost interzise. Concret, regimul lui Pol Pot se putea lăuda și premia (cu Premiul Nobel pentru Pace, nu?) pentru peste două milioane de oameni uciși numai în trei ani, între 1976-1979. De fapt, dacă liderul Pol Pot e omniscient, omnipotent și omniprezent ca zeii olimpieni, tocmai oamenii din Cambodgia lipsesc din ”The missing picture”. Au dispărut într-o tăcere apăsătoare, de plumb. O tăcere cutrmurătoare ca un urlet. Dacă acum e prea târziu pentru Pol Pot să ia Premiul Nobel pentru Pace, poate reușesc Kim Jong-un, al-Assad, Țarul Putin sau califul Ibrahim, le urez succesuri fără apocalipsuri.

Promy se uită absent la film, la ”Concertul” și, la sfârșit, rostește printre dinți: ”Sunt invidios”. Apoi, Promy își trage bretonul peste fața încinsă, transpirată, bea jumătate de sticlă de votcă (Finlandia, nu mărci rusești, căci pe acelea le boicotăm în prezent) direct din sticlă și se închide în tăcere. La un moment dat, trântește sticla mânios, gata s-o spargă și mârâie, fără să-mi arunce vreo privire, într-o manieră disprețuitoare și distantă, tipic olimpiană:

– Nu mă duc la căcatul ăla de festival, Vampi.

Mi-a zis ”Vampi” nu cu dulceață, nu în glumă, nu jucăuș, ci rece și sarcastic ca zeii, fără să se uite la mine măcar. Când facem dragoste, devine agresiv, mă strânge tare, cu furie de sâni și mă lovește, apoi mă unge cu cremă reparatoare anti-leziuni în tăcere. În stare de șoc cum sunt, nu-i spun decât ”Ce ai, Promy? Ce-i cu tine?”. Deși m-a înfricoșat, rămân în pat cu el și încerc să-l conving să se odihnească. Nu o să-i țin o ”predică de Nana”. Toată săptămâna n-a dormit și n-a mâncat bine. Nu trebuie să mă dau la o distanță ”igienică”, Promy însuși se așază în capătul celălalt al patului. Acum nici nu aș vrea să mă strângă în brațe. Mi-e teamă.

Dimineață, la cafea, mă adun un pic și-i zic:

– Promy, parcă a ieșit un zeu din tine. Mă gândeam că principala ta calitate e forța spirituală, nu cea fizică. Aș vrea să dispară bestia și să reapară prințul din tine. Să-ți ceri iertare. Nu era un joc, nici o fantezie, nici nu aveai consimțământul meu. M-ai speriat, dar nu o să plec. Ți-am promis că nu te las singur pe cruce. Dacă te porți ca zeii și ajungi ca ei, chiar ai pierdut totul și te-au învins. Ai suferit degeaba. Știu că ai motivele, resursele și ocazia să te răzbuni pe tot universul, începând cu mine, însă, dacă o să procedezi așa, universul nu-ți va mai aparține, nu te vei mai simți acasă și nu vei mai fi la putere, ci doar un sclav al ei.

Promy se uită la mine de parcă nu m-ar cunoaște și nu spune nimic. Apoi continuă să amestece absent ambrozia în ceașca de cafea Lavazza cu lapte. Nu se ridică de la masă, nu se coafează, nu se duce la ședință, la palat, rămâne chircit pe scaun, la bucătărie, bălângănindu-se cu scaunul și scârțâind neîncetat. Doar zgomot, nu muzică... Mă lasă să fac duș singură. Mă obișnuiesem să fim împreună la duș și să ne jucăm ”de-a Bill și Monica” și credeam că-i place. Speram că e deja un obicei bun nu doar al meu, ci și al lui. Îngrijorată, vorbesc cu Bebe, iar el mă sfătuiește ”să am răbdare”. Parcă îmi vine să-i trântesc o pungă de gheață în cap sau să le chem pe fetele lui Obama să facă presiuni, lor nu le rezistă nimeni. La un moment dat, după-amiază, pe la cinci, cu două ore jumate înainte de concert, Her, Jill și Alex dau buzna la bucătărie:

– Șefu’, mișcă-ți curul că te calc cu tirul! zice Jill printre dinți.

– Dacă e nevoie să faci pe eroul, fă-o! Prefă-te! Ai talent dramatic. Atunci va ieși din nou eroul din tine. O să vezi. Coafează-te și vino odată, că-ți dau una de zbori acum pe scenă cu frizura asta de ”cățeluș cu părul creț” și moaca asta de bacterie probiotică, rostește Her pe un ton glumeț, un pic patetic și amenințător.

– Nu e nevoie să faci pe eroul. Tu ești un erou. Găsește eroul din tine. Altfel te calc cu tirul, îl încurajează Jill.

– Ce vă băgați? Lăsați-mă-n pace! strigă Promy.

– Promy, nu te mai joci ”de-a Promy”? A fost ideea ta. Una bună și inspirată ca toate celelalte. Acum te sabotezi singur? vorbește Jill.

– Lasă-mă-n pace, Jill! Ce vrei? Ce contează dacă lipsesc eu?! Am lipsit mai tot tmpul, pufnește Promy.

– Tocmai asta e, Promy! Tu ai lipsit prea mult. E timpul să fii prezent. Intelectualii doar scuipă, nu mănâncă coaie. E momentul să arzi un scuipat intelectual zdravăn în Cutia Neagră, Cutia Pandorei, spune Alex încet, dar ferm, fără să-și poată ascunde o anumită tristețe în glas.

– Vrei să faci și o grevă nud sub chador? Prea târziu, frățioare! Să mergem, tranșează Her.

Bombănind, Promy face duș (singur) și se coafează repede, apoi îmbracă blugii tociți (rupți strategic la fund) și tricoul alb (călcat impecabil... de el, nu de mine, eu n-am răbdare) și se încalță cu adidașii originali. Se parfumează pe fugă și iese din casă, mai mult târât de prietenul său, Her, decât din proprie voință. Cum Dio întârzie și el, iar ”timpul nu mai are răbdare” și concertul are loc la ora 19:30, ne ducem să-l resuscităm. Jill i-a preparat deja o cafea Finlandia tare, cu un energizant, și eu i-am pregătit o pungă cu gheață. Îl găsim pe Dio undeva, în spatele sălii de concert, zăcând într-un șanț. Scot punga de gheață și i-o trântesc în cap. Dio tresare, își scutură părul ud, lung și ciufulit, arătându-și fața fierbinte, cuprinsă parcă de febră și ne privește rătăcit, cu ochii împăienjeniți și injectați:

– Scuze, e doar pentru campania ”Găleata cu gheață” (”Ice Bucket Challenge”), pentru a strânge fonduri în domeniul sclerozei. Andreea Esca a acceptat provocarea, îi comunic zâmbind stupid, cu glas întretăiat, lui Dio, deși sunt convinsă că nu înțelege nimic.

– Dar ce salariu are Andreea Esca!? boscorodește Promy, ignorându-l complet pe Dio.

Jill și cu mine îl ajutăm pe Dio să se ridice în fund, îi turnăm pe gât cafeaua Finlandia cu întăritor. Promy ne privește la fel de pierdut ca Dio și surâde. Un zâmbet strâmb, chinuit, despicat cu cuțitul pe o față pământie și contorsionată ca-n tablourile lui Soutine. Continuând să zâmbească, își suflă bretonul, își îndreaptă spatele anchilozat de milenii de paralizie liber aleasă, își drege vocea și începe să vorbească, întâi încet, sec și mecanic, apoi din ce în ce mai tare și mai însuflețit:

– Dio, mi-ai arătat că ești un prieten adevărat și că ai curaj când mi-ai luat apărarea în fața lui Apollo. Apoi, l-ai reclamat pe Apollo la palat și, prin asta, Olimpul a început să se schimbe. E o ocazie unică pentru un zeu talentat de a cânta împreună cu un titan talentat, în memoria unui muritor talentat, victima fostului regim. Dacă până în prezent ne-am irosit talentul și viața, acum e o șansă să le valorificăm. Te rog să cânți pentru Marsias, dar și pentru noi doi. Nimeni nu-i poate ține locul lui Marsias în afară de tine. Cântecul lui Marsias trebuie să continue. Chiar tu îți vei risca flautul și o să-i dai viață cântecului lui Marsias în această seară. Pentru că numai tu îi poți face competiție lui Marsias, nu Apollo care-și fabrică diplome din pieile noastre jupuite. Hai, vino, Dio.

– V-v-oi ve-ve-ni numai pentru că m-am săturat să ascult numai zgomot și urlete ori tăcerea aia apăsătoare de plumb. De-asta zac mangă mereu. Ăăă, și am zis ”Fericiți cei care nu s-au născut” cred că la naștere. În loc de ”pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”. Genial, nu? Sper ca acum, măcar o dată în istoria Olimpului, să se audă muzica. Și noi doi împreună vom face asta în această seară. Și așa ne vom trezi și noi din coșmarul istoriei. Dar, Promy, ce mi-ai pus în băutură, poți s-o scanezi, te rog?

– Nimic, uite ți-o scanez chiar acum. Vai, ce mă bucur că ai devenit și tu paranoic! Paranoia e o datorie civică. În anumite limite, desigur, adică probabil. Altfel înghețăm în proiect, în sicriul de gheață sau împietrim în Zid.

***

Îl târâm pe Dio, așa îmbrăcat în hainele lui clasice... tricoul kaki transpirat, pătat de vin și de vărsătură și blugii lui rupți, soioși, până în cabina sa, unde vomită din nou, abundent, tocmai pe canapeaua roșie, matlasată, cu brațele aurite, împodobite cu cristale Swarovski. Noroc că Promy e obișnuit cu ”spuma balelor” și nu a valurilor. Îl ajutăm un pic pe Dio să se curețe pe mâini și pe față, apoi ne îndreptăm spre cabina lui Promy. Pe drum, Promy se oprește brusc și îmi strânge mâna spasmodic. Își suflă bretonul cu putere, astfel încât îi pot vedea fața înfierbântată. Ochii îi ard. Venele de pe fruntea înaltă, îmbrobonită de sudoare, i s-au umflat, iar tâmplele îi pulsează. Înghite în sec, mărul lui Adam, supradimensionat și stingher, parcă nu-și mai găsește locul și vrea să-i iasă cu totul din gât. Îmi șoptește pierdut la ureche:

– Ah, iartă-mă, Ile! Mi-e rușine. M-am purtat oribil. Îmi vine să mă pun singur în lanțuri și să-mi mănânc organele.

– Te-am iertat de la început. Te iubesc, frumosule! Tu ești floarea mea albastră de cactus pe care o voi stropi mereu cu lacrimile mele, murmur răscolită, cu ochii umezi.

– Îți mulțumesc. Îmi pare atât de rău... Și tu, surprinzător, ai avut atâta răbdare... Ai avut răbdare chiar cu mine. Iartă-mă! Uite, ia punga mea de Maretti cu pizza, ți-o las ție, îmi spune încet, strecurându-mi o pungă de Maretti cu pizza în palma mea înghețată.

– Nu, Promy, eu îți mulțumesc pentru tot, bălmăjesc... atât de impresionată că mi-a oferit Maretti cu pizza încât vreau să-i dau și eu ceva. Uite, ia și tu brățara mea, asta împletită de Alex, fii-miu. E alb cu negru, se asortează cu tricoul. Pune-o pe dreapta, să te ajute să te orientezi până la orchestră. Doar nu crezi că-ți mai dă ție cineva ceas pe mână.

Când ieșim din cabina noastră și ajungem pe coridor, ne intersectăm cu Thalia, îmbrăcată într-o rochie surprinzător de lungă, mulată până în dreptul genunchilor, apoi evazată (gen sirenă), albă, ca de mireasă, cu un decolteu generos, împodobit cu perle și peruzele. Ne privește ironic-înțelegător cu ochii ei mari, albaștri și ne zâmbește amabil, destul de distant. Și-a îndreptat perfect părul negru lucios și poartă breton lung, filat și asimetric ca al lui Promy. O salutăm, iar Thalia apreciază frizura impecabilă a lui Promy, un exemplu pentru ea, dovadă fiind propria coafură. Îi întinde lui Promy mâna profesional (nu și mie), îl felicită pentru compoziție și-l încurajează că o să fie cel mai bun. Surâzând ușor stânjenit, Promy îi mulțumește pentru organizarea excelentă a acestui festival autentic, deschis adevăratelor valori. La rândul meu, deși mă bâlbâi și m-am înroșit toată, îndrăznesc să o laud:

– Felicitări pentru festival, Thalia! Sper să rămâi aliata noastră. Doar n-o să se coalizeze toate muzele împotriva noastră, zic eu, întinzându-i o mână vineție, tremurătoare.

– A, aici erai, Fata lui Dracula!

– Mă cheamă Ileana. Poți să-mi zici și Ile, e... mai puțin formal.

– OK, Vampi.

– Și, știu că nu e momentul acum, însă ai putea să vii să depui și tu mărturie pentru ce s-a întâmplat atunci cu Apollo, la fel ca Dio. Erai în grevă, dar erai de față, intervine Promy, întunecându-se puțin la față și strângându-mi mâna cu putere.

– Cred că acum trebuie să mergeți, vă așteaptă publicul, răspunde Thalia. Cum spui tu, Prometeu: mai târziu e prea târziu.

– Da, mergem acum. Thalia, vroiam să-ți mai spun ceva... Mie mi-a părut rău că ți-ai retras candidatura la primele alegeri libere din Olimp. Sper să nu se mai repete. Aș putea să-ți acord votul meu. Chit că va fi contestat sau anulat.

Pe drum spre scenă, ne mai întâlnim cu cineva (mai mult sau mai puțin cunoscut): o doamnă înaltă, zveltă, frumoasă, cu părul șaten, cârlionațat strâns elegant într-un coc, tenul bronzat, buze pline și ochii verzi, mari, languroși. E îmbrăcată într-o rochie de seară lungă, aurie, mulată și poartă geantă și pantofi cu toc cui asortați.

– Bună, Prometeu! Sunt Io. Nu știu dacă mă mai recunoști, ultima dată când ne-am întâlnit eram amândoi niște nemuritori blestemați, greu loviți de soartă, care-și doreau cu disperare sfârșitul, spune ea cu o voce gravă și senzuală, ușor răgușită (poate de la fumat).

– Salutare, Io, rostește Promy încet, înecându-se și înroșind-se. Bine ai venit în Olimp! Din păcate, ”soarta” care ne-a lovit are două nume: Știi Tu Cine... Zeus și Madame Hera. Îmi aduc aminte numai că era noapte, bestia de vultur plecase, eu zăceam cufundat într-un leșin izbăvitor și, la un moment dat, am simțit lovindu-mă niște copite... în ficatul sfâșiat care-mi curgea afară. M-am trezit vorbind cu o vacă. Îmi spuneai: ”ajută-mă, Prometeu, tu iubești oamenii ca mine”. Am înțeles doar că ai fost violată, deși mi-ai repetat probabil de mii de ori. Și mă temeam că eu sunt violatorul. Știi că eu sunt acuzat aici pentru orice. Prometeu e de vină. Mi-e atât de rușine și de greu să vorbesc, iartă-mă, Io...

– Stai liniștit, Prometeu. Și eu eram atunci o vacă jigărită, leșinată de foame, chinuită de furii și de... He-he-ra, înnebunită de streche, bântuită de fantasme și epuizată de drumuri înfundate, la capătul cărora mă izbea doar Zidul.

– Dacă nu te rătăcești, nu te regăsești, Io.

– Sper ca acest concert să fie un moment de regăsire pentru noi toți. 

– Da, Io. Și să facem... împreună ca nenorocita asta de casă de copii ”Olimp” să devină acasă. Acasă și pentru tine, și pentru mine.

– Bine ar fi, Prometeu. Sper că nu o să creadă lumea că ai mai adus încă un monstru malefic în Olimp. Știi că mie mi se mai spunea și Isis la egipteni. Dacă mă confundă cu I.S.I.S.?

– Aoleu, da, chiar așa, și numai eu sunt de vină, încearcă Promy să schițeze un zâmbet. Acum trebuie să mă duc pe scenă. Mă bucur că ai venit. Voi cânta și pentru tine! rostește Promy roșu ca focul sacru, suflându-și bretonul viguros, în timp ce îi strânge mâna cu putere.

***

Promy mă împinge pe mine pe un loc în față, chiar din primul rând, apoi îl înghiontește pe Dio ca să înainteze. Orchestra deja își acordează instrumentele, o vioară dă nota ”la”. Dio avansează, în stilul lui, unic și inegalabil, autentic și original, împiedicându-se și răsturnând partituri și instrumente. Promy încearcă să respire adânc înainte de a ocupa locul dirijorului, dar se îneacă și tușește. Are fața palidă, venele i s-au umflat, i se zbat tâmplele și bărbia. Bagheta îi tremură în mâna de un alb marmorean, cu degete lungi de pianist. Palmele i s-au umezit de o transpirație rece, bagheta e pe punctul să-i alunece din mână. Mai tușește o dată, își suflă bretonul, își îndreaptă spatele înțepenit și se deplasează încet, ca prin vis, spre estrada dirijorului.

Lumina intensă îmi arde ochii și mă orbește. Sau să zic mai curând: ”Câtă strălucire!” E, desigur, ă, adică probabil, de la candelabrele uriașe cu brațe de aur, împodobite cu rubine, smaralde și cristale Swarovski. Ce risipă! Câte se puteau realiza cu banii ăștia, poate și acoperi gaura de la Startar. Ah, m-am împiedicat și eu, la competiție cu Madame Dezastru și Dio, de o decorațiune florală, realizată somptuos din orhidee, crini și strelizzia. Prea rece și fastuos pentru mine. Sau să fiu încântat că, în sfârșit, titanii sunt tratați cu respect? Bine că am brățara tricotată de Alex cel mic pe mâna dreaptă, așa o să pot ajunge până la estradă. Agitat, publicul se foiește pe scaune și murmură în sală. Dacă vor arunca în mine cu pahare de Cola sau de vin? Dacă mă vor huidui și mă vor scuipa? Sunt născut din spuma balelor. Dacă e o capcană și voi fi strivit în lanțuri din nou? Sunt născut în lanțuri. Natural born bound. God created bound. Dacă muzica se va transforma iar în urlet? Vuietul din sală mă neliniștește. Mi se taie picioarele, mă cuprinde vertijul. Să fug până nu e prea târziu? Mai târziu e prea târziu. Nu, nu o să fug, nici n-o să emigrez. Sunt născut trădător, intelectual, ”dușmanul poporului”. ”Moarte intelectualilor!” Sunt trădător, nu refugiat și voi fi, oricum, extrădat și repatriat. Ce-aș fi vrut să fiu bunicul lui Malraux! Dar sunt titanul Prometeu și sunt obișnuit să dansez cu dezastrele.

Să mă arunc, așadar, în abis. Mai întâi, să vedem cine a venit la concert. Alb ca varul la față. îmi suflu anemic bretonul și mă uit către public. Câtă lume! Mene (fără Mi Ko, a rămas acasă cu copilul), Her, Epi, Hesione (prima mea nevastă, mama lui Deu, cu părul său șaten-blonziu bogat lăsat pe spate, îmbrăcată într-o rochie verde în ton cu ochi ei), Jill, Alex (intelectualul nostru depresiv, scuze pentru pleonasm, devenit erou olimpian pentru o anumită parte a Olimpului sau... vierme de trădător pentru cealaltă parte a Olimpului) după ce l-a scuipat pe Știi Tu Cine... Zeus), Don Quijote, Io, Pegas, Rocinante, Thalia, Chiron și Bebe într-o lojă specială, nimfe, nereide, fauni și centauri pe care îi cunosc. Ba chiar și Deu, sosit de pe VJ45 împreună cu Pira. De fiecare dată când îl zăresc, mă topesc de dragoste și fericire, indiferent în ce ipostază ingrată și oribilă m-aș afla. Și, surpriză, mami... cu tati... Oare cum a aflat mami? Eu nu am deranjat-o, nici nu i-am trimis invitație. Nu mai ieșise din birou de luni de zile, lucra acum la Codul Penal, după ce terminase Constituția. Să n-o uit pe Ile, e în primul rând, ronțăie Maretti cu pizza de emoție. Ochii mi se umezesc și încep să-mi strălucească precum supernovele. Mă înclin în fața publicului (ușor, că sunt foarte anchilozat) și spun cu glas întretăiat, dar tare și cu căldură:

– Bună seara! Vom interpreta Simfonia nr. 8917, op. T950, în mi minor, dedicată lui Marsias, muritorul, inventatorul flautului și cel care a fost jupuit de viu de Apollo pentru că a fost mai bun la muzică decât zeul soarelui. Sper că de acum încolo cei mai buni vor fi premiați, nu condamnați. Și am onoarea să cânt împreună cu... zeul Dionysos, în memoria muritorului Marsias.  

Dacă orchestra sună ușor ezitant la început, în câteva minute reușim să ne sincronizăm perfect și să atingem armonia supremă. Simfonia are șase părți și este o combinație de clasic, romantic și modern. În prima parte, allegro con moto, cu un tempo susținut și un sunet viguros, dar fără excese, e descris clasic, clar și luminos, drumul lui Marsias către Parnas, sălașul muzelor și al lui Apollo: orchestra comunică plină de entuziasm și speranță cu flautul lui Marsias (Dionysos), Marsias așteaptă încântat să cunoască locurile magice, să le întâlnească pe muze și să-și eploreze talentul divin. Finalul primei părți surprinde prin romantism, și, astfel, se face trecerea spre partea a doua.

În această a doua parte, adagio appassionato, mai lentă, romantică până la sfârșit (cu excepția finalului), visul lui Marsias își urmează cursul: acesta se întâlnește cu muzele, exersează și cântă cu pasiune, impresionându-le prin talentul și pregătirea sa. La sfârșitul părții a doua, intervine un trombon (vocea lui Apollo): zeul soarelui pune la cale trucarea concursului, o trompetă (Caliope) îl aprobă, dar celelalte muze (instrumente din orchestră) nu sunt tocmai convinse. Partea a doua se încheie disonant, atonal, în absența flautului lui Marsias, în plină ceartă a instrumentelor și a muzelor cu șeful lor, Apollo.

A treia parte, allegro ma non troppo, dominant romantică, prezintă desfășurarea concursului propriu-zis, tensionat și dramatic, cu oscilații de ritm și intensitate: lira lui Apollo sună plictisitor, convențional, însă noua invenție a lui Marsias, flautul, le năucește pe muze, lăsându-le fără grai. Dio redă cântecul lui Marsias, melodia aceea sublimă, melancolică, sfâșietor de dulce, atât de frumos, încât regret că nu l-a auzit șeful-fantomă al lui Ile. Cu siguranță (nu probabil), l-ar fi făcut să plângă. În ciuda intervențiilor brutale și inoportune ale trombonului, cântecul de flaut al lui Marsias răzbate în pădure, iar înstrumentele din orchestră (vocile muzelor), în afară de trompetă, îl preiau și-l intonează evlavios. Aparent, Marsias a câștigat.

În partea a patra, allegro agitato, are însă loc jurizarea, unde se glisează iar de la romantic la modernul atonal, în forță, într-un ritm alert: cacofonia lui Apollo, strigătele stridente și amenințătoare ale trombonului, haosul orchestrei, iar cântecul flautului e înghițit de entropie și neant. Apollo a câștigat fraudulos, cu ajutorul lui Caliope, se premiază acum singur și Marsias va fi pedepsit. Va fi jupuit de viu.

Partea a cincea, lento, romantică din nou, redă tulburător supliciul și moartea lui Marsias: nu se mai aude cântecul lui Marsias, melodia care le impresionase pe muze, ci plânsul său întâi puternic, sfâșietor, apoi tot mai slab, înăbușit. Un instrument din orchestră (o vioară atipică, muza Thalia) se răzvrătește și preia pentru o vreme plânsetul lui Marsias. Acesta se stinge lent, în grohăiturile trombonului. Muzica parcă s-a terminat.

Dar în partea a șasea, allegro vivace, cântecul lui Marsias renaște, mai întâi timid, apoi tot mai tare și viguros, în diverse variațiuni, purtat inițial de vioara rebelă, apoi repetat de alte instrumente. În final, întreaga orchestră cântă acest cântec, în armonie (fără intervențiile trombonului), iar flautul picură tot mai clar, luminos, divin.

Publicul izbucnește în aplauze. Aplaudă în delir, în picioare, minute în șir. Voi da și un bis... Voi mai cânta o dată cântecul lui Marsias. Să nu-l uităm. Muzica ne-a eliberat, în sfârșit, pe Marsias, pe mine și pe toți cei care am fost condamnați absurd, în loc să fim premiați. Urletul s-a transformat, în cele din urmă, în muzică. Ne-am trezit un pic din coșmarul istoriei. Trăiască intelectualii! ”2+2” au făcut 4 din nou. Parcă nu am plonjat în abis, în ploaia acidă de cioburi de presse-papier din tot universul, ci m-am cufundat în oceanul de lacrimi nevărsate niciodată. Am ieșit de acolo inocent ca un copil, curat ca lacrima și frumos ca o floare de cactus de pe Gliese de un albastru ireal. Ochii mei negri, migdalați, plutind în lacrimi, îmi strălucesc ca stelele ce se sting. Focul meu sacru încă mai arde, tocmai a topit Zidurile în lacrimi.

SANTA KLAUS SA VA ADUCA CRACIUN FERICIT SI O TARA MAI NORMALA!

Santa Klaus sa-si indeplineasca misiunea imposibila de a ne aduce o altfel de sarbatoare, sarmalutele si cozonacii sa fie bine facuti, toate sa ne mearga ceas, colindatorii si zurgalaii sa ne trezeasca si sa vesteasca o lume mai curata si mai normala in care nu se sta la coada pentru democratie. Sa fie intr-un sas bun!

Fie ca lumina blanda a nasterii Domnului sa pogoare asupra noastra si sa ne mangaie sufletul!

CRACIUN FERICIT ALATURI DE CEI DRAGI SI UN AN NOU CU MULTA SANATATE!

http://www.123greetings.com/events/christmas/santa/santa_impossible.html

Examen cu Big Brother (41): Iubite, îți văd genele negre, lungi, arcuite, zbătându-se în Zid!

Sunt aici de mult.

Nu mai știu de când, nici pentru ce m-au adus aici.

Numele meu e un număr dificil, atât de lung și de complicat că

Nu l-am ținut minte niciodată.

Oricum, nimeni nu se obosește să-l pronunțe.

Aici e multă lume,

mă calcă organizat, sistematic

pe mâini, pe picioare, pe coaie, pe gât și pe față.

Nu am loc.

Mă sufoc.

Degeaba urlu, căci nimeni nu m-aude.

De fapt, nu contează.

M-am obișnuit.

Nu mi-am pierdut răbdarea:

Aștept

Până când va fi întuneric și liniște.

Aici ești și tu,

Cu mine.

Stai cu mâna crispată pe marginea patului

Și asculți, cu chipul devastat de mizerie,

Pașii gardianului, zăngănitul de chei și arme, fornăiala celorlalți, horcăiala ta.

Bizar, acum s-a făcut liniște.

Atât de liniște că ai putea auzi foșnetul aripilor unor îngeri.

Da, nu te-ai înșelat,

Au fost prinși și ei.

Lasă, nu te uita!

Și nu mai trage cu urechea!

Răstignit pe cruce în cuie și piroane,

strâns în lanțuri 

și aruncat la gunoi,

Dumnezeu a putrezit.

Era cel mai mare trădător.

Așa merita

câinele ăla turbat,

viermele ăla împuțit.

Vino cu mine,

Apucă bine gratiile reci în mâna ta descărnată,

Strânge-le tare

Și hai să ne uităm împreună

La crâmpeiul ăsta de cer

Revoltător de albastru și de străin.

Când îți dai seama că Moș Crăciun nu e Santa Klaus, ci, pur și simplu, nu există, când paradisul devine infern și, deodată, ghirlandele de flori se preschimbă în lanțuri sau, mai deconcertant, sacrul se transformă în profan, când, Dumnezeu a putrezit, uitat pe cruce, iar aceasta a fost aruncată la gunoi, atunci, brusc și brutal, lumea se dezvrăjește. Degeaba o chemi pe mama Omida să refacă magia, să-ți ghicească de succesuri și de fericire. Auzi numai suspinul slab și plânsetul înăbușit al babei Promida care prevede o serie nesfârșită de sfârșituri pe cât de atroce, pe atât de ridicole. Plasa de iluzii a Mayei, ”vrăjitoarea cosmică”, se sfâșie. Ți-ai pierdut deja inocența și visele. De acum începe un spectacol crud de teatru absurd. Tras de sfori, legat în lanțuri sau strâns într-o cămașă de forță, trebuie să rămâi pe scenă și să-ți joci rolul din care nu mai înțelegi nimic. Nu poți părăsi scena, trebuie să continui, afișând un zâmbet stupid, dar convingător, de ”smiling face”, cusut direct, pe față, de trupele Berkut cu o sulă de cizmărie, cortina nu va cădea niciodată. ”The show must go on”. 2+2 fac oricât vrea Big Brother. Te bălângăni bezmetic și te izbești de Zid în continuu, ca într-un blestem, până nu mai rămâne din tine decât un ciot murdar și diform, bolnav de deznădejde și rușine.

Oamenii înțeleg asta din ce în ce mai devreme. Copii de clasa a VI-a, colegi de clasă ai lui Alex, fii-miu, au conștientizat deja dezvrăjirea lumii, așa cum reiese din povestirile scrise de ei și publicate în cartea ”Caută-mă! Locuiesc în poveste”. Mă răvășește și mă doare maturizarea lor precoce. Iată ce ne istorisește una dintre povești (”Arlechino”), scrisă foarte frumos și inspirat de Andrada: un arlechin vroia să fie om, și-a împlinit visul, dar apoi a realizat că oamenii erau și ei marionete și i s-a făcut rușine. Aceasta e și povestea paharului incasant care se sparge, simbol al lumii fasciste în disoluție din ”Misterioasa flacără a reginei Loana”, romanul lui Umberto Eco. Nu mai vorbesc de visele lui Promy de a schimba lumea, în special oamenii, iluminându-i prin focul sacru...

Din nefericire, nu doar literatura, ci și viața cotidiană abundă în astfel de exemple: Mayat, frumoasa fată irakiană, de religie yazidi, a fost răpită de talibanii de la Statul Islamic și a ajuns sclavă sexuală. Nu numai trupul i-a fost întinat, ci și visele și sufletul. Acum n-ar mai vrea decât să se caște o groapă fără fund și s-o înghită pământul. Îi pare rău că talibanii nu o bat... suficient, cât să moară. Să fie îngropată, nu în rochie de mireasă, în costum de nuntă ca ciobanul mioritic, cu stele și lună ”să-i țină cununa”, ci în balele talibanilor. ”Deja mi-au ucis trupul. Acum îmi ucid sufletul” – atât a putut spune presei. Nu vreau să dau numai exemple feminine, e valabil și pentru bărbați: că tot aminteam Statul Islamic, David Haines, Peter Kassig și Alan Henning, voluntarii care făceau muncă umanitară în Siria, în taberele de refugiați, au fost și ei răpiți de talibani și, recompensați pentru caritatea lor cu marele premiu pentru ”dușmanii poporului” – ”spionii americani”, decapitarea.

Anul trecut, după ultimele incidente cu zeul soarelui (vorba vine ”incidente”, Apollo începuse să-și fabrice diplome din pielea jupuită a întregii noastre echipe), Promy a mai avut o tentativă de emigrare pe Gliese. A stat o lună în grevă, nud, sub chador, împietrit, într-o tăcere apăsătoare, fără să lase pe nimeni să se apropie de el (a rămas inert și când am vorbit sistematic, ore în șir, ca Vanghelie, doar-doar să reacționeze). Apoi, cu un glas din fundul pământului (Tartarului), a rostit Declarația drepturilor omului și titanului (dreptul la dezastru, la apocalipsuri, la agonie, la abandon ș.a.). Dragi talibani (Big Brotheri, zei sau fundamentaliști de orice fel, produși de sistem), vă rog să vă fie milă de noi și să ne respectați toate aceste drepturi!

Acum, codul de bune practici (emis de Statul Islamic pentru jihidiștii săi pentru a ști cum trebuie să procedeze cu femeile răpite și luate prizoniere) reprezintă o nouă declarație a drepturilor, de data aceasta, ale sclavelor sexuale ca Mayat. Femeile necredincioase (în special creștine, evreice și yazidi), cu voia lui Allah, sunt o simplă proprietate care poate fi vândută, cumpărată, dată cadou sau distrusă, dacă nu ne mai place. Bătaia disciplinară este permisă, chiar încurajată, iar raporturile sexuale sunt stimulate: ”Dacă e virgină, o poți viola imediat. Dacă nu, trebuie purificată înainte.” Peste 2500 dintre femeile de credință yazidi sunt răpite și devenite sclave sexuale, iar aproape 5000 sunt dispărute. La competiție cu Statul Islamic, CIA respectă coduri de bune practici și apără pretutindeni drepturile omului. Dacă talibanii de orice fel dau dreptul la dezastru, Madame Dezastru va da măcar dreptul la poveste celor cărora li s-a băgat pumnul în gură. Așadar, redau integral declarația drepturilor prizonierilor de la Guantanamo, mărturia cutremurătoare a unui deținut, Samir Naji, trimis (nevinovat) de 13 ani și mai bine într-un concediu prelungit la acest mult-visat loc de vacanță:

”Am auzit că raportul Senatului despre tortura practicată de CIA are 6.000 de pagini. Povestea mea, totuşi, are loc în altă parte: în Guantanamo, departe de programul CIA detaliat în raport. Cele 6.000 de pagini reprezintă doar începutul a ceea ce ar trebui să accepte toţi americanii că s-a întâmplat pentru siguranţa lor.   

Totul începe şi se sfârşeşte într-o celulă îngheţată, minusculă, în singurătate. Atunci te ghemuieşti şi te lupţi să ignori confuzia privind cele întâmplate, dar şi teama despre cele ce vor urma. Sau frica ce te cuprinde atunci când realizezi că nimeni nu vine să te ajute, că viaţa ta, familia şi prietenii tăi sunt cu toţii departe de tot.  

Uşa celulei se deschide. Următoarea şedinţă, care pare a 100-a la rând. Cred că prima perioadă de interogări a durat trei luni. Două echipe de interogatori au lucrat în schimburi cu mine, zi şi noapte.  Fiecare şedinţă începe cu urlete, pentru a mă trezi. Mă lovesc peste faţă şi pe spate. Sunt atât de disperat să dorm, încât mi se învârte capul. În camera aceasta sunt multe fotografii cu feţe de oameni. Mi se cere să identific oamenii, dar abia mă pot concentra să îmi dau seama dacă măcar îi cunosc. Ţipetele şi insultele devin din ce în ce mai puternice şi apoi ei fac un semn unui bărbat din colţ. El îmi injectează, de două ori, în braţ, o substanţă necunoscută. Acesta e ultimul lucru pe care mi-l amintesc.  

Celula îngheţată. Uşa celulei se deschide. De data asta intră gardienii, făcând zgomote infernale, ca animalele sălbatice. Încerc să refuz mâncarea pe care mi-o aduc, ca protest la toate astea. Inchizitorul râde la mine, dar apoi se înfurie. Înjură tare şi-mi toarnă în cap o porţie de mâncare de armată. Ei îi spun bărbatului din colţ să înceapă să mă hrănească intravenos. El inserează tubul în două locuri de pe braţul meu şi mă face să sângerez.  

Celula îngheţată. Uşa celulei se deschide. De data asta, gardienii mă împing la podea şi, pe rând, îmi joacă pe spate. Le spun inchizitorilor că nu mai pot să nu mănânc. Ei aruncă mâncarea pe jos şi-mi spun să mănânc ca un porc. Nu-mi dau voie la toaletă. Se uită la mine pe măsură ce nevoile mele se transformă în durere, şi râd în timp ce aduc translatorul care îmi spune că ei mă vor viola dacă fac pipi în pantaloni.  

Celula îngheţată. Uşa celulei se deschide. Mă obligă să stau drepţi şi să salut steagul american.  Sunt într-un fel de cameră de vizionare, unde trebuie să văd filme cu abuzul altor prizonieri. Apoi îmi spun că trebuie să dansez pentru ei şi să alerg în cercuri în timp ce ei îmi pun lanţuri. De fiecare dată când încerc să refuz, mă ating în zonele intime.  

Celula îngheţată. Uşa celulei se deschide. A plouat şi sunt bălţi peste tot. Sunt înlănţuit, aşa că nu prea pot să merg. Ei mă târăsc special prin bălţile de noroi.  

Acum sunt în camera cu pornografie. Imagini îngrozitoare peste tot. Una este cu un bărbat şi un măgar. Sunt dezbrăcat şi mi-au ras barba, ca o insultă gratuită la adresa credinţei mele. Mi se arată imagini pornografice cu femei. Mi se spune să scot sunete de animale, iar atunci când refuz, pur şi simplu mă lovesc. Totul se sfârşeşte când îmi toarnă apă îngheţată în cap. Ore mai târziu, sunt descoperit în celula mea, aproape îngheţat. Doctorul le spune să mă ducă de urgenţă la clinică, unde mi se oferă o pătură şi tratament. În următoarele ore se uită la mine cum mă încălzesc. Apoi, mai aşteaptă un pic pentru a obţine iarăşi dreptul de a mă interoga.  

În urmă cu patru ani, şase agenţii de securitate ale Guvernului american s-au aşezat la o masă şi mi-au analizat cazul. Concluzia lor? Că sunt nevinovat şi că ar trebui să fiu eliberat. Metodele murdare şi sadice pe care le-am suferit nu au folosit la nimic, doar la degradarea steagului american atârnat pe coridorul închisorii, pe care eram obligat să-l salut. 

136 de prizonieri încă sunt ţinuţi la Guantanamo, în timp ce politicienii se ceartă pe cum să facă să dispară raportul senatului. America nu se poate ascunde la nesfârşit de trecutul ei, dar nici de prezentul acesta. Poveştile noastre şi continuarea detenţiei noastre nu pot fi făcute să dispară.”

***

Pentru mine, dezvrăjirea lumii s-a produs mai întâi prin lectură, când am citit ”Legendele Olimpului” și am început să mă joc ”de-a Promy” (pe la patru-cinci ani). Șocat și înspăimântat, Promy însuși a venit ca să mă oprească. Un pic mai târziu (pe la șase-șapte ani), am văzut alte lucruri care m-au marcat pentru totdeauna: cozile nesfârșite de bătrânei gârboviți și zgribuliți de la 4 dimineața, documentarele despre lagărele de la Auschwitz, știrile despre copiii subnutriți din Africa. Au urmat poeziile și poveștile triste ale mamei, în special ”Prințul fericit” (care ajungea la gunoi după ce își dăruia ochii de safir și pielea de aur sărmanilor) și ”Privighetoarea și trandafirul” (unde pasărea își înțepa zadarnic inima într-un spin, cântând, pentru ca o iubire imposibilă să triumfe). Ulterior, am descoperit-o pe Regina de Cupă care decapita, la competiție cu Statul Islamic, grădinarii care zugrăveau trandafirii albi în roșu. Mi-am dat seama că-i vopseau chiar cu sângele privighetorii care se jertfise pentru o iubire iluzorie. Mizeria s-a accentuat când a trebuit să mă confrunt cu găleata de poezii omagiale în clasa a V-a. Apoi, în clasa a VII-a, în cea mai fericită zi din viața mea, ziua Revoluției din Decembrie 1989, lebedele pe care le desenam au zburat brusc și mi-au fost împușcate. Casa de copii ”Pământ” nu e acasă. Casa de copii ”Pământ” e o imensă groapă comună, o groapă de gunoi. Aceasta e singura reală, restul sunt fantome.

În finalul filmului ”The missing picture” al lui Rithy Panh (un documentar impresionant despre atrocitățile comunismului din Cambodgia din timpul lui Pol Pot), păpuși mici de lut sunt azvârlite în groapă și acoperite încet cu pământ. Suntem aruncați în groapă lent, într-o tăcere sfâșietoare precum un urlet, ca aceste păpuși mici de lut, fără să știm dacă suntem vii sau am murit. Într-o astfel de groapă, cerul e, de obicei, prea departe. Atunci când îl vedem, e insuportabil de albastru și de străin, așa că lăsăm ochii în jos și ne presărăm singuri pământ în cap.

Acum am ceva de făcut.. Râcâi în disperare, în pământul rece și zgrunțuros, impenetrabil ca Zidul, după o folie de telefon prăfuită, o baterie descărcată, o cartelă de metrou, un deget însângerat, o unghie smulsă, un rest de coaie stâlcite ori vreun clitoris mutilat.

Natural born bound, God created bound. Ne-am născut în lanțuri, la gunoi. Suntem pagube colaterale în războaiele altora.

***

Regina de Cupă sau talibanii de la ”Statul Islamic” mă vor decapita

pentru că am lăsat un trandafir alb.

Am refuzat să-l vopsesc cu sângele privighetorii.

Mă uit pe geam.

În sfârșit, e ceață.

Va ascunde toată mizeria, inclusiv pe mine.

Nimeni nu va vedea trandafirii de un alb luminos, imaculat

și privighetoarea care-mi palpită în palmă, speriată.

Plonjez în ceață, cu brațele întinse,

și aștept să mă absoarbă.

Încerc să avansez prin ea,

dar ceața mă taie precum o sârmă ghimpată

și mi se înfige în carne.

Mi-am pierdut ”smiling face”-ul.

Mi l-a furat luna

Aceea umflată ca burta unei gravide,

Bolnavă, de un galben hepatic.

La lumina ei,

Într-o gară pustie,

Doi fluturi mari,

De asemenea,

De un galben hepatic,

Dansează împreună,

Beți de extaz,

În uruitul trenului,

Deasupra șinelor de cale ferată.

***

La baza acestui teatru absurd e politica: de acasă, de la job sau din spațiul public. Peste tot intervine același joc sălbatic și devastator pentru putere și control, uneori cu orice mijloace; prin rinocerizare, prinții și cerșetorii deopotrivă își pierd fața umană și se transformă în bestii. Iar indiferența nu e un mijloc scuzabil de evadare de pe scenă, ci reprezintă, practic, o consimțire tacită la jocul puterii (ale cărei efecte le resimți oricum, chiar când ești pasiv), automat, un fel de complicitate. De multe ori e ridicol să acționezi, dar și mai ridicol să fii acționat. Tras pe sfori ca Arlechino din povestea Andradei. Și, dintre nemuritorii blestemați care încearcă să-și rupă sforile-lanțurile (ale lor și ale celor din jur), cei mai hăituiți și hăcuiți de hingherii Puterii sunt, desigur, adică probabil, intelectualii, viermii de trădători, câinii răi și turbați care au mușcat mâna stăpânului. Acești eterni ”dușmani ai poporului” nu merită nici măcar o groapă comună. Să putrezească cât mai departe de cetate, stârvurile lor să fie devorate de corbi și de vulturi! Sunt însuși Satana. Feriți-vă de ei.

Așadar, intelectualii să-și vadă de treabă și să lase politica, cum zicea mătușă-mea, Nana, săraca, într-una dintre predicile ei renumite, adăugând că sexul și politica sunt bune doar ca să te îmbolnăvești (știa ce vorbea, era medic)? Păi, am impresia că e exact invers: politica nu lasă intelectualii să-și vadă de treabă (îi pune în lanțuri și-i dă de mâncare bestiilor antropofage, îi crucifică, îi jupoaie de vii, îi arde pe rug, îi împușcă sau cheamă minerii să-i pălească în cap cu ranga). O dovadă irefutabilă e însuși Promy, primul mare intelectual și, totodată, primul mare dușman al poporului, câine turbat și vierme de trădător răsplătit pentru creațiile sale și spiritul său umanitar cu lanțuri, piroane, bestii antropofage, furii, fulgerașe, flegme, ger și jeg, plus distrugerea operei sale, a celor dragi și a Pământului. Iar Marsias, inventatorul flautului, a fost jupuit de viu de Apollo, zeul soarelui, după ce acesta din urmă a câștigat în mod fraudulos competiția muzicală dintre cei doi.

În curând, în Olimp va avea loc festivalul alternativ AER (Aceasta E Revoluția), iar Promy va dirija ultima lui compoziție, Simfonia nr. 8917, op. T950, dedicată lui Marsias. Tocmai aruncă o privire pe partitură și pe programul festivalului (condus de Thalia, muza comediei), cu picioarele sus pe masă la bucătărie, o havană și o cafea Lavazza cu lapte și ambrozie alături. Încerc să nu mă uit la program și la partituri, deși sunt curioasă, căci Promy vrea să fie surpriză. Îl sărut ușor pe gât, fără să-mi înfig colții de vampir, inhalez mirosul răvășitor de ceară și fixativ din părul lui, fără să-i deteriorez coafura, apoi mă așez la masă lângă el și îndrăznesc să-l deranjez:   

– Băi, Promy, intelectualii ăștia n-au și ei un minim instinct de conservare? Tu, Promy, de exemplu...

– Ba da, Ile. Eu unul am. Altfel nu aș zice mereu că mă criogenez. E o formă a instinctului de conservare. Deși cred că sunt deja criogenat. Din grija ”stăpânilor” mei pentru mine și ca răsplată a meritelor mele.

– Bine, măi, Promy, m-ai convins, dar de ce ai inventat literatura? Erai prea surmenat, stresat și disperat și nu ți-ai dat seama?

– Vorba lui Bebe: nu comentez, nu mă cobor la nivelul ăsta, yahoo-ilor.

– Mai bine îți vezi de științe și lași artele. Un vaccin poate salva mii de vieți și-ți oferă satisfacție, nu satisfucktion. Totuși, știi, Promy, un vaccin nu poate să păstreze memoria lui Marsias, dar o statuie, o poezie sau o simfonie poate. Cu atât mai mult cu cât Marsias însuși nu mai poate cânta. Însă tu poți, chiar dacă ți-au spart și ție flautul de nenumărate ori. Când vei interpreta simfonia compusă de tine și dedicată lui Marsias, vei da un sens suferinței lui Marsias și propriei tale suferințe. Îl vei elibera pe Marsias și-l vei aduce la viață. Și tu, la rândul tău, vei simți că ți-ai rupt lanțurile și trăiești.

Hm, vroiam să blestem literatura și pe tine (parcă n-ai fi destul de blestemat) și să mă orientez exclusiv spre artele care operează prin imagini. O imagine face cât o mie de cuvinte. Da, dar o imagine fără cuvinte (fie și câteva, cum ar fi un titlu de articol sau un slogan) rămâne cumva suspendată, în aer sau e înghițită de flux. Sensul alunecă și se pierde fără cuvinte. Acestea din urmă au funcția de ancorare și releu, cuvintele încadrează în context și contectează. Uneori ne rătăcim în mlaștina cu fantome și porci cu diplomă, pentru simplul motiv că nu știm să numim această ”mlaștină”, aceste ”fantome” și acești ”porci” și să operăm cu conceptele. Cuvinte precum ”Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești. Al Gore e rău, Al Gore e de vină.” m-au rănit și m-au marcat cel mai mult în viață, însă doar prin cuvinte poți comunica lucruri precum: ”Santa Klaus, scapă-ne de Mickey Mouse!” sau ”Floare-albastră, floare-albastră, totuși este trist în lume”.

Sigur că da (de fapt, probabil, nimic nu e sigur), literatura înseamnă numai lucruri triste... sau ode. Iar eu nu vreau să aud de ultimele. Nu aș scrie decât ”Odă pentru Kim Jong Ile”. Deci, rămân la lucrurile triste. Poate că voi agoniza și mai departe în parametri optimi pentru a-l face pe fostul șef-fantomă să plângă. Chiar dacă mi-am dat demisia în semn de protest, voi continua voluntariatul. Și voi plânge și eu pentru tot ce se întâmplă în lume. Dacă voi fi prea obosită și nu voi mai avea lacrimi, sora mea de pe Gliese mi le va împrumuta pe ale ei. Când nimic altceva nu poți face, mai bine să plângi. Și oficialul ONU din Gaza, Chris Gunness, a plâns în hohote când a văzut spitalele de copii sau școli ONU bombardate în Palestina. Lacrimile spală păcatele lumii.

Plâng, dar oare Zidurile se vor topi în lacrimi, iar fantomele se vor trezi la viață ori își vor găsi, în sfârșit, liniștea? Mă va asculta cineva în afară de copaci? În romanul ”Amorțire” al Florin Lăzărescu, se vorbește de două categorii de scriitori (în România): 1. cei care-și publică operele la centre de copiere Xerox (culmea, primesc și ISBN); 2. cei care-și publică operele la edituri și care abia așteaptă să prindă o sesiune de lectură/bursă/tabără de creație și să le citească copacilor. Și eu aș prefera să le citesc copacilor, sunt mult mai receptivi ca oamenii. Potrivit studiilor (nu, nu ale cercetătorilor britanici!), ei știu să aprecieze și o vorbă bună, și muzica bună (nu ca muritorii abrutizați de sistem). Să nu mă mai mir că maică-mea discută constant cu plantele, nu cu oamenii.

Așadar, să continui experimentul autocontrolului, pariul pascalian pe încredere și să mă zbat să înving absurdul prin creație? Garine, personajul principal din romanul ”Cuceritorii” al lui Malraux (na, că m-am întors la Malraux), unul dintre membrii influenți ai Internaționalei și inițiator al revoluției socialiste în China, e deja obosit și scârbit de lupta cu absurdul când găsește trupul torturat și ucis al prietenului său, Klein, și pe iubita lui îmbrățișându-l și frecându-se de el animalic, cu disperare, cu ochii uscați și goi, într-o tăcere apăsătoare, de plumb. Se întreabă și el: la ce bun? La ce bun mi-am sacrificat libertatea (la care țineam cel mai mult) – a mea și a celor dragi, muncind ca un sclav pentru partid, popor și revoluție? Cui prodest? Cui protest? Dar până la urmă își dă seama și spune: ”În viață important e să nu fii învins.” Să reziști. Cucerirea (fie și revoluționară) este o formă de rezistență.

În copilărie, tatăl lui Garine îl avertizase ”să nu părăsească niciodată pământul”. Să fie poate cu capul în nori, însă cu picioarele pe pământ. Oricum, chiar dacă vrei să te smulgi, pământul rămâne ”lipit de degetele tale”, noroiul din mlaștina fetidă, cu broaște râioase și porci cu diplome, bântuită de fantome, te împroașcă și te mânjește. Nu poți să fugi. Păpușile mici de lut din filmul despre genocidul camodgian sunt azvârlite în groapă și acoperite cu pământ. Pământul se lipește lent de ele, într-o tăcere cutremurătoare ca un urlet. Suferința e doar un spectacol ridicol, vomitat sistematic, în cantități apocaliptice, de această lume absurdă. Dar poți sfida absurdul prin creație. Suferința sublimată prin artă nu mai e absurdă. Povestea are un rol cathartic, eliberator. Însă cine îți dă dreptul la poveste? Și cine te ascultă?

Pentru mine personal suferința a avut poate ceva dintr-un show ridicol, nu a fost purificatoare (dimpotrivă, m-a umplut de mizerie), însă nu a fost nici absurdă: datorită ei m-am maturizat afectiv și mental până am ajuns la vârsta de 2 ani și 9 luni. Suferința mi-a schimbat perspectiva (-ele), mi-a oferit multe revelații (fie și ale descompunerii și neantului – Vanitas vanitatum) și m-a stimulat să ripostez și să mă străduiesc să calculez ”2+2=4”. Pentru că, dacă eu una mă zbat să aplic logica normalității (și ca mine, sunt destui, cu siguranță), deja legea absurdului absolut e anulată. Pentru Promy, suferința a fost ridicolă și devastatoare, dar l-a făcut să se depășească pe sine mereu, să reziste și să caute soluții (pe termen scurt, mediu și lung), astfel încât focul sacru să nu fie stins nici de potop și să ajungă tot mai departe. În același timp, suferința l-a înnobilat, ajutându-l să devină mai bun, mai frumos, mai subtil, mai creativ, mai motivat și mai reactiv, căci mai târziu e prea târziu.

Recunosc, fără suferință nu există renaștere. Nu poți percepe învierea fără agonie și moarte. Adeseori m-am simțit singura ființă vie și fericită de pe Pământ și mi-a fost milă de toate fantomele care mă bântuie și mă posedă. Mai știți? Acum un an și ceva îi rugam pe Promy și pe Dumnezeu să-mi dozeze durerea, iubirea și fericirea cu paharul mic de votcă, căci rațiile erau abisale și epuizante. Insurportabile, crede-mă, Malraux! Mai mult e prea mult, vorba lui Promy. ”Prea multă fericire!” a spus (în povestea cu același nume a lui Alice Munro) și matematiciana de origine rusă, Sofia Kovalevski, atunci când a murit. Aceasta era o femeie cu o viață zbuciumată, intensă, marcată de multe experiențe dureroase, dar iluminată de poezia matematicii și de revelații despre sine și lume. Matematica o extenua, însă, în același timp, avea o frumusețe stranie, pură care o provoca și o captiva. Nu se putea sustrage fascinației sale, așa că, arzând de pasiune, a plonjat în abisul ei orbitor.

În secolul XIX, când o femeie matematician era considerată, în cel mai fericit caz, o ciudată,  Sofia Kovalevski a refuzat să-și asume rolul decorativ de ”păpușică”, și-a rupt sforile-lanțurile pentru a se devota pasiunii ei, a rezistat și a reușit să se impună prin însuși exemplul ei. Dacă Garine a fost un revoluționar cu arma în mână, Sofia a fost o altfel de revoluționară și a deschis noi perspective. A fost prima femeie care a câștigat premiul ”Bordin”, unul important în matematică, și, totodată, prima femeie angajată ca profesor la o universitate din Suedia. A bătut Europa în lung și lat pentru studii, concursuri, proiecte ori în căutarea unui post, a avut un copil pe care l-a neglijat (din lipsă de timp), un soț depresiv, sinucigaș, o soră frumoasă (iubită și de Dostoievski), revoluționară, care s-a stins de tânără, măcinată de cancer. A cunoscut oscilații, căderi și ridicări, în viața personală și carieră. Sănătatea îi era precară, nu se menaja suficient. Drumul către primul post de profesor din Suedia (unul lung, obositor, prin zăpezi și viscol, schimbând numeroase trenuri și feriboturi) i-a grăbit sfârșitul: nu a apucat să susțină decât o singură prelegere la universitate. Prea multă fericire...

Fericit nu înseamnă neapărat mulțumit. Eu una sunt, în continuare, nemulțumită de mine și de ”asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, toate sunt la fel”. De fapt, tocmai de-aia sunt fericită pentru că sunt nemulțumită. Dacă eram mulțumită, nu eram fericită. Secretul fericirii e nemulțumirea. Dar trăiesc într-o lume de fantome. Toate caprele vecinilor au murit. Au ajuns și ele fantome. Nu le mai văd, le aud doar behăitul subțirel, strident, înăbușit ca plânsetul ferăstrăului de pe podurile din Paris. Sufeream atroce că eu mai am capră, mă ardea rușinea ca scuipatul zeilor și m-am gândit atunci să mi-o omor singură, din solidaritate cu vecinii, înainte să mi-o ucidă ei, ca niște ființe raționale ce sunt. Nu știu de ce, peste tot unde sunt ființe raționale se instalează Exopotamia, tărâmul absurdului.  Apoi am înțeles că nu procedez cum trebuie: mai bine o mulg și dau lapte de capră vecinilor. Măcar unu-doi poate că n-or să mai sufere de foame și de sete pentru o zi.

***

Beau o gură de cafea (Lavazza cu lapte și zahăr, nu cu ambrozie, căci sunt deja nemuritoare blestemată), apoi îi strâng mâna lui Promy și-mi împletesc degetele cu ale lui (de un alb marmorean, lungi și nervoase) și spun cu glas tremurător:

– Iartă-mă, Promy, pentru ce-am spus, îți mulțumesc că ai inventat nu doar științele, ci și artele, inclusiv literatura, chit că am renunțat la televizor, urmăresc știrile o dată pe săptămână pe net (le iau din urmă și, de fiecare dată, îmi zic că nu voi supraviețui) și nu mai pot să citesc altceva în afară de Biblie. La început a fost Cuvântul. Cuvântul a adus ordinea și a făcut lumină. O imagine face cât o mie de cuvinte, dar cuvântul iluminează imaginea cu focul său sacru. Și zidește. Nu ca ”the Wall”, ci stânci plângătoare ca Niobe sau ca tine, Promy.

Mă uit pierdută în presse-papierul de cristal cu coral albastru din Ataraxia. Aerul vibrează, sfâșiat tandru, de un vechi cântec rusesc, ”Ocii ciornaie”, interpretat la chitară de unchiul meu, Bununu, cu glasul lui cald și profund. Muzica trece prin el ca lumina printr-un ciob de oglindă. Mă spăl pe mâini și mă pregătesc să mănânc șnițelul cu portocale și cartofi pai ca la Paris al mătușii mele, Nana. La Paris, totul e ca un vis. Înfulec, lingându-mi degetele, în timp ce bunica îmi spune molcom povestea animăluțelor trăsnite de la noi din familie. Cu ochi vioi și poznași, și, în același timp plini de duioșie, tata actualizează topul perlelor maică-mii (”mamucisme”), glumește și-l imită pe Băsescu. La sfârșit, după desertul cu plăcintă cu vișine, mama mă va îmbrățișa cu disperare, ca pentru ultima oară, de parcă știe că mă voi volatiliza în următoarele secunde, așa că preferă să-mi frângă ea oasele și să le preschimbe în praf de stele. Deja simt la sânul meu altceva – atingerea delicată, ușor electrizantă a unor buze ca niște petale de trandafir. Eu și copilul meu ne contopim – Tat tvam asi. Apoi, Promy mă ia de mână, mă strânge și își suflă bretonul franjurat, asimetric, îndreptat cu placa, lung până la bărbie. Ochii lui ard ca stelele ce se sting, dar strălucirea lor nu mă orbește și nu mă face scrum. Ieri, privirea lui îmi curgea în vine, melancolică și febrilă, sălbatică și izbăvitoare ca o rugăciune. Îmi făcea sângele să clocotească, smintit de durere și de dor. Acum, frustrarea și deznădejdea din ochii lui s-au preschimbat într-o dulce epuizare.

Ți-am dat dreptul la poveste, Promy.

Îți voi săruta acum cicatricele (de la piept și de la ficat), stigmatele tale eterne. Le am și eu, căci am împărtășit durerea ta, Promy, am dansat împreună în abisuri și am zburat îmbrățișați pe cruce, fără teamă, fără regrete, fără speranță. Le mulțumesc... zeilor pentru că mi-au dăruit și mie coșmarurile, fobiile și stigmatele tale binecuvântate.

În urma buzelor mele, vor rămâne două petale de flori de cactus de un albastru luminos și ireal, încrustate în carnea ta mai adânc decât ciocul hulpav al bestiei. Nimeni și nimic nu le va șterge.     

Promy își trosnește oasele ostenite, își întinde picioarele mai bine pe masă, își suflă bretonul și mă privește cu ochi strălucitori ca supernovele, plutind în lacrimi:

– Mai știi când a zis Kafka că din mine a rămas, în mod inexplicabil, doar stânca. Da, poate că așa e. Numai că era o stâncă plângătoare. Ca Niobe, o statuie vie a durerii. Șiroia de lacrimi. Lacrimile mele.

Mă trec fiori și izbucnesc și eu în plâns:

– Iubite, văd lacrimile tale scurgându-se afară, prin piatră. Ești captiv în stâncă. Îți văd genele negre, lungi, arcuite, zbătându-se în piatră. În Zid. Ne vom amesteca lacrimile într-o ”nuntă mută” a durerii. Te voi săruta din creștet până la picioare până voi topi piatra întreagă în lacrimi, te voi elibera și te voi strânge în brațe cu o disperare titanică, zdrobindu-ți oasele și preschimbându-le în praf de stele.