Comori din ruine. Cap. 16. Un sărut gay salvator, unul de vampir și o îmbrățișare titanică pentru echipă, apoi ultimele cuvinte: ”noapte bună”

  

Aș vrea să stăm la nesfârșit așa goi, transpirați, plini de spermă și secreții vaginale, unul în brațele celuilalt. Așadar prelungesc acest minut de fericire, încercând să nu număr secundele. La un moment dat însă mă ridic, cu greu, clătinându-mă. O aștept și pe Ile să mergem la baie să facem duș. Ne mișcăm alene, târșindu-ne picioarele și răsuflând anevoios (eu în special), desculți spre baie (de data asta e și Ile cu picioarele goale, cred că a uitat de papuci). Intrăm în baia imaculată ca zăpada, reglăm luminile în formă de lebede și lotuși la un nivel scăzut (nu doar romantic, ci și suportabil pentru ochii mei fotofobi), ascultând cântecul dulce-sfâșietor al lui Marsias și inhalând aroma de vanilie emanată de acestea.

Mai încercăm o dată ”pisu, pisu”, poate reușim un strop, fie și mai închis la culoare ori cu sânge. Nu, din păcate, nu vine niciun strop, așa că punem folia antiderapantă roșie și ne aventurăm în cada (asta da aventură!) mare, albă, în formă de scoică, cu vibro-masaj. În timp ce dușul picură perluțe parfumate de Davidoff Cool Water, mă delectez cu vibro-masajul, iar Ile mă ajută să mă spăl (de fapt, ne ajutăm unul pe altul, deși doream să ținem mai mult pe noi secrețiile rezultate în urma jocului ”de-a Bill și Monica” cu atâta efort). La final, ne ungem cu ulei de cocos la sfârcuri, la fund, la testicule și la cicatricele comune și ne masăm.

După baie, aud deja, de la bucătărie, cântecul ceasului: ”Firicel de floare-albastră, floare de nu mă uita”, ceea ce înseamnă că s-a făcut ora șapte seara și e momentul să mergem la masa de seară. Mă grăbesc (dar festina lente) așadar la cină și o strig și pe Ile să vină. Când intru în bucătărie, inhalez parfumul garofițelor de câmp din vasul cu garofițe, nu mă uita, albăstrele și margarete de pe masa de culoarea cafelei cu lapte (o nuanță mai deschisă ca gresia și faianța). E singurul lucru cu care mă mai îmbăt, cu excepția viselor de moarte și înmormântare, căci, spre deosebire de Ile, Don Quijote castrat și fără vise, eu încă mai visez.

La masa de seară, vom mânca câte un ou fiert, pâine integrală cu ulei de măsline (3-4 felii) și câteva bucățele de caș ușor sărat. La acestea adaug măsline negre și ardei verde. Fierb, deci, două ouă (tari), le răcesc sub jetul de apă rece de la robinet, le curăț și le pun în farfurii, pe lângă pâinea integrală, uleiul de măsline, cașul ușor sărat, ardeiul și măslinele. Între timp, Ile a sosit și ea.

Mâncăm ouăle, apoi cașul ușor sărat și pâinea înmuiată în ulei de măsline extravirgin împreună cu ardeiul și măslinele. După aceea, iau ultima serie de medicamente cu ceai de urzici cu lămâie, odată cu Ile (care iar se strâmbă îngrozitor). Odată medicamentele luate, trag câteva fumuri din țigara electronică, îmi suflu bretonul alb-negru, lung și creț și-i povestesc lui Ile ce s-a mai întâmplat la cabinet. Îi menționez și vizita Thaliei și a Atenei:

 – Îți dai seama cum a fost pentru Thalia să se abțină de la sex!?

– Cred că a simțit că moare cu toate că e nemuritoare. Cum o fi rezistat?

– Da, și ea nu e obișnuită cu abstinența și ororile ca mine, Ile. Deși și eu, slavă Domnului, cu ajutorul tău și al jocului ”de-a Bill și Monica în Biroul Oral”, am început să mă dezobișnuiesc și să mă obișnuiesc cu jocurile astea ”de-a Bill și Monica” și să ne luăm la revedere. Mai vreau să-mi iau la revedere.

– Am crezut că ai luat supradoză de la revedere. Ah, sper că vrei să-ți iei la revedere numai de la mine. Se p-p-pare că și A-a-a-tenei îi place vibratorul în forma penisului tău și vrea să-și ia la revedere de la tine. S-s-sper să se limiteze la vibrator, zice Ile înroșindu-se și bâlbâindu-se.

– Da, Ile, desigur, cum altcumva? confirm cu jumătate de gură.

– În tine am încredere, dar în ele nu, spune Ile, precipitându-se. Mă refer la Atena și la Thalia.

– Nici eu, Ile. Nu am cum, având în vedere tot ce s-a întâmplat. Dar în tine am, Ile. Doar în tine am încredere, chiar dacă știu că tu nu ai deloc-  nu doar în Atena și Thalia, ci și în tine.

O îmbrățișez disperat, titanic, strâns, ca pentru ultima oară, să o fac praf... praf de stele și să zburăm, o sărut gay salvator, apoi îi povestesc ce s-a întâmplat la palat, cum am ajuns să ne punem dopuri în urechi din cauza sirenelor afone care cântau chiar mai prost ca Apollo ”Stinge lumina”:

– Văd că ai supraviețuit și acestei torturi, iubire, îmi spune Ile cald, urcându-mi-se în brațe și lipindu-se de mine.

– Da, bune și dopurile antifonice la ceva, vorba lui Hagi. Altminteri nu supraviețuiam. Să le fim recunoscători și să avem întotdeauna la noi niște perechi de rezervă. Nu degeaba numele meu înseamnă ”prevăzătorul”. Na, uite, că sunt utile și previziunile mele la ceva (odată cu dopurile) și nu ghicești digeaba baba Promida.

Tocmai atunci se aude ceasul din perete cu melodia ”Firicel de floare albastră, floare de nu mă uita”, semn că s-a făcut ora opt. La opt și un sfert vine echipa noastră la ședința de vineri seară să bem împreună și să ne-mbătăm cu o bere fără alcool, un ceai de urzici cu lămuie sau o limonadă cu sirop de arțar, să ne-mbrățișem disperat, titanic, strâns, ca pentru ultima oară, să ne facem praf... praf de stele și să zburăm și să ne dăm un sărut gay salvator. Trebuie să mergem în sufragerie să-i așteptăm. Îi voi teleporta pe toți. Înainte să-i teleportez, ne întoarcem în dormitor să mă îmbrac pentru ședință, cu ținuta obișnuită de acum: chiloții, tricoul alb și blugii rupți și tociți (la fel și Ile). Mă îmbrac greu, savurând totuși faptul că am un obicei atât de bun și că ținuta mea e atât de frumoasă.

Apoi, cu Ile de mânuță, mergem către și intrăm în sufrageria mare, cu tavanul și pereții îmbrăcați în flori de nu mă uita (de un bleu deschis) și albăstrele (de un albastru intens). Întreaga cameră pare invadată de natură, florile par a țâșni chiar din mobilă (canapele și fotolii) ori din televizorul uriaș cu ecran plasmă. Canapelele (două), la fel ca fotoliile (patru), sunt albe, mari, moi și pufoase (numai bune pentru trupurile și sufletele chinuite de titan), acoperite de cuverturi matlasate, cu pernuțe mici, perlate, sidefate ori albăstrii (ca florile de cactus și albăstrelele). În fața canapelelor, se află măsuțe dreptunghiulare de cristal transparent cu flori de cactus de un albastru luminos și ireal pe ele, tablete, laptopuri și i-Phone-uri. Când mă așez, mă uit la florile de pe pereți și tavan: se mișcă delicat în bătaia vântului, purtate de o ușoară adiere.         

În timp ce pregătesc dispozitivul de teleportare, îmi aduc aminte ceva: nu mai facem ședința de vineri cu echipa la două noaptea (cum era cu câțiva ani în urmă, când Ile nu avea niciun program, automat nici eu, și era singura oră pe care puteam s-o respectăm ca fixă, restul era foarte fluctuant), eu și cu Ile dormim de la zece seara și nici alții nu-și mai strică somnul de frumusețe (decât în caz de extremă urgență, după cum ne-au și avertizat, inclusiv Her (Heracle)).  Și, sincer, la fel ca mine, s-au săturat și ei de nopți pierdute și de urgențe.

Așadar, la opt și un sfert îi teleportez pe toți: Her (Heracle) (frumușica musculoasă, cu păr auriu de la Chippendales, veșnica noastră salvatoare și inventatoarea sărutului gay salvator), Jill din filmul lui Terry Gilliam,”Brazil” (blonda care a îndrăznit să depună o reclamație în apărarea unui vecin arestat pe nedrept, deși știa că va fi executată ca teroristă, și totodată ”conștiința” lui Ile care-și ia tirul și o calcă dacă a greșit ceva sau deliberează prea mult), Pegas (unul dintre cârcotașii-șefi, vechi prieten, revoluționar și coechipier), Bebe inorogul (bestia noastră dragă, neagră și cu coarne, pardon, corn, care m-a tot trezit la viață cu lacrimile lui vindecătoare și fără de care nu am fi reușit nimic la revoluția noastră democratică din Olimp, ”Marele Blond”, atât de blond că a imigrat în Olimp, maestru la vânturi cu arome de parfumuri pariziene, guru și sfinxul care supraveghează discret Olimpul), Don Quijote (învățăcelul lui Bebe pentru a deveni din yahoo un unicorn, maestru deocamdată la lupta cu morile de vânt), frate-miu, Mene (Meneceu) (purtător alături de mine al focului sacru, un titan care a putrezit în Tartar din adolescență până la revoluția noastră democratică, bolnav de cancer), Alex din romanul lui Oz, ”Cutia neagră” (intelectualul rafinat și sceptic, analist al fanatismului, sfâșiat deopotrivă de politică, iubire și comunicare imposibilă, singurul care l-a scuipat pe Știi Tu Cine... Zeus (înainte de revoluție!), un erou pentru ”o anumită parte a presei”, respectiv un vierme de trădător pentru cealaltă, bolnav de cancer și el), Deu (Deucalion) (băiatul nostru (Ile e maștera!), supraviețuitorul potopului, colaborator la (r)evoluțiile noastre și proiectele noastre civilizaționale, imigrat pe planeta VJ45, planeta artistică ce împărtășește experiențele celor refugiați pe ea și te ajută să te regăsești), Dio (Dionysos) (alcoolicul care zace mangă tot timpul (tot gratis ca amețiții de noi, că e zeul alcoolului), dar, dacă îi dai o pungă de gheață în cap (pentru campania ice bucket de conștientizare și ajutare a bolnavilor de scleroză laterală amiotrofică), poate compune și interpreta genial orice, de la muzică clasică la manele cathartice în versuri albe).

Mai întâi, le dau un sărut gay salvator și o îmbrățișare titanică. Primul la rând e Alex care a venit îmbrăcat într-un capot de casă vișiniu lucios. E și el slăbit - de  cancer și citostatice, tras la față, cu ochii tulburi și duși în fundul capului și cu părul căzut:

– Vino, Alex, să te sărut, să te îmbrățișez. Să te umplu de băluțe.

– Dacă m-ai luat pe mine primul, treaba ta, o să vezi că n-o să-mi mai dai drumul. O să vrei să te sărut în continuu. Că doar știu să trag nu doar scuipaturi intelectuale, ci și să sărut irezistibil.

Da, Alex sărută atât de bine încât nu m-aș opri nici eu. Cred că ăsta e secretul succesului lui la sirenele de pe Gliese. Sau poate le-a spus că e din Israel și atunci li s-a făcut milă. Dacă le zic și eu de Olimp, li se rupe inima și de mine, mă iau ele prizonier și n-o să-mi mai dea drumul vreodată. Cum o fi oare asta? Probabil fac infarct de la a doua (ori chiar prima), de fapt, eu am nevoie de una bolnavă și leșinată ca mine cum e Ile, nu de sirene.

Următorul pe care-l sărut și-l îmbrățișez e Dio (Dionysos), după ce-i dau o pungă de gheață în cap... în cadrul campaniei ice bucket pentru susținerea bolnavilor de scleroză laterală amiotrofică. Dio e îmbrăcat tot în tricoul lui kaki pătat de vin și de borâtură și blugii rupți și soioși. Are părul lung, ondulat, șaten cu reflexii aurii în dezordine, ochii albaștri injectați și încețoșați și nasul roșu și umflat. Mă sărută și el amețit, apoi vomită pe canapea. Îl șterg, îi schimb tricoul cu unul alb imaculat de la mine și dau jos cuvertura murdară de pe canapea (înlocuind-o cu alta). Dio mă privește ca prin vis, fără să înțeleagă nimic din ce fac, apoi adoarme pe canapea,  sforăind din greu (ăsta da recital de la marele maestru!).

După Dio, vin la rând Don Quijote, Bebe și Pegas. Îi sărut mai întâi pe Bebe și Pegas, mângâindu-le ușor coama.

– Bine v-am găsit, zice Don Quijote destul de stingher. Sper că nu sună ironic. De parcă v-aș vizita pe Elbrus ori la spital.

– Barzăcopilviezure, completează Pegas, cu o oarecare neliniște în glas. În acest moment simt nevoia să spun ultimele cuvinte din limba dacă. Bine că le-am învățat!

– Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză, adaugă Bebe tare, pe un ton ușor histrionic.

Don Quijote a renunțat, în sfârșit, la armură, spadă și scut, poartă și el un tricou gri și blugi. Coiful l-a înlocuit cu o șapcă albă care îi lasă la vedere fața osoasă și părul rar, grizonat. Oricât insist, nu vrea decât să mă îmbrățișeze, nu acceptă sub nici o formă un sărut gay salvator, i-e rușine și i-e scârbă.

– Uite, Don Quijote, nici nu știi ce pierzi. Nici nu știi ce bine sărut. Nu o să mai vrei să mă opresc.

– Știi ce, Promy? Simt că vomit și eu ca Dio. Chiar dacă n-am băut decât cafea.

   După Don Quijote îi sărut și-i îmbrățișez pe Jill și pe Her care au venit împreună. Jill și-a lăsat părul blond pe umeri și ne țintește cu ochii săi albaștri limpezi și strălucitori. Poartă o ținută sport, maieu bleu și blugi scurți. Her, îmbrăcat cu tricoul roz mulat prin care i se zăresc pectoralii și blugii rupți, cu părul lung auriu revărsat în valuri pe spatele lat și puternic, zâmbește larg când mă vede, iar ochii săi albaștri se iluminează, pătrunși parcă de un foc lăuntric (focul meu sacru?). Frumușica de la Chippendales mă strânge tare în brațe, zdrobindu-mă și îmi bagă limba adânc în gură, încolăcindu-și-o apoi cu a mea.

   Deși l-aș săruta și pe Her la nesfârșit, mă rup din îmbrățișare pentru a trece la frate-miu, Mene (Meneceu), venit cu aceeași ținută de la palat (tricoul cărămiziu și blugii în care înoată de slab ce e). Următorul din echipă pe care-l sărut și-l îmbrățișez e băiatul nostru, Deu (Deucalion) (da, Ile e maștera!), venit de pe planeta VJ45 unde a emigrat, de pe planeta artistică ce împărtășește experiențele celor refugiați pe ea și te ajută să te regăsești. Deu poartă un tricou verde și blugi negri strâmți. Părul șaten cu reflexii aurii, ondulat, îi cade peste urechi. Ochii căprui-verzui, cu gene negre lungi, arcuite (ca ale mele, în rest seamănă cu maică-sa, Hesi - Hesione) scânteiază de parcă plutesc în lacrimi. Când îl văd pe Deu (asta se întâmpla și pe Elbrus ori în Tartar), ochii mi se umezesc de emoție și fericire.

            Asta e o răsplată pentru mine, după turul de forță de săruturi și îmbrățișări. Obosit, abia răsuflând, vreau să mă așez pe canapea, dar Ile mă apucă de braț și-mi zice încet, cu voce șovăielnică, însă fără să se poată opri:

      –  Iubire, ai uitat de sărutul de vampir. Cred că te-ai molipsit de la mine. Sau nu te mai recunoști de vampir?

– Vai de mine, Ile, cum așa? Sunt tata lui Dracula și al lui Soros. Uite, chiar acum sărbătorim cu muzică vampirească (Maria Tănase), iar noi doi bem limonade cu sirop de arțar, ceai de urzici cu lămâie și bere fără alcool, bine că suntem mangă deja amândoi. Sper că mă lași să-ți fac un mic semn de dragoste (și identitate) cu colții mei de vampir bine ascuțiți. Și să-ți sărut mâna cum îi plăcea bunicii tale, Mama Coca. Nu, nu ca la Paris, nu imigrăm în Parisul de vis. Ca-n Țara lui Dracula. Și mă refer la mâna stângă, doar suntem stângaci (mâna dreaptă și, eventual, extrema dreaptă se pupă acum la Washington, la noi e încă democrație, slavă Domnului). Și-apoi îți voi închide gurița de olteancă cu un sărut gay salvator, pasional. Sau cu mai multe. Foaie verde măghiran, măi! M-o făcut muica titan, măi. Și oltean! Blestemat sunt, blestemat. Viața mea e de căcat (prefer căcatul românesc și olimpian de azi, mă trec frisoane când mă gândesc la ce se întâmplă în Siria și în alte părți). Și de tot m-am săturat, măi Leano! Sper că nu te zgârcești (măcar) la săruturi.

      Ca dovadă, Ile mă sărută îndelung, atât mușcându-mă de gât ca ca vampirii, cât și gay salvator. Le dau și eu celorlalți câte un sărut de vampir, apoi pun muzică vampirească (Maria Tănase). Schițăm și câteva mișcări de dans, în ciuda dulcei paralizii. Îi servesc apoi cu limonade cu sirop de arțar, ceai de urzici cu lămâie și bere fără alcool. Noi suntem mangă deja, dar pentru ei nu pare să fie de ajuns, nu înțeleg de ce, așa că mă apuc să caut ultimele rezerve de vin (de la Dio - Dionysos), bere Tuborg cu alcool, ouzo (de la fermă de la tati), țuică (de la țară de la Ile) și votcă Finlandia. Toți mă supraveghează să nu cad în ispită, dar nici măcar nu mai poftesc la băuturi alcoolice. Totuși, e ceva la care poftesc și pe care l-am ținut deoparte deocamdată de ei: Maretti cu pizza, cu măsline și cu ceapă. După o luptă interioară teribilă, aduc pungile de Maretti și le las pe măsuțele de cristal, cu un oftat de ușurare (chiar dacă îmi vine să le iau înapoi). Însă nu-i dau șpagă Maretti lui Deu (Deucalion) ca să mă aresteze (împreună cu Ile) și să ne ducă pe VJ45.   

      În timp ce Deu ronțăie Maretti cu pizza, îi spun pe un ton ghiduș, clipind din ochiul stâng:

      – De ce nu mă arestezi și pe mine pe VJ45, împreună cu Ile, ca să fim cât de cât în siguranță? Uite, ți-am dat Maretti.

      – Pentru că nu mi-ai dat Maretti șpagă, tati, răspunde Deu hotărât. Mi-ai dat Maretti, dar nu șpagă Maretti. Și să știi că ăsta e și motiv să te reneg. Ca și contribuția ta la inventarea instrumentelor de tortură (inclusiv a soacrelor și a soacrei mele în particular, Pandoruța) ca profesor al lui Hefaistos.

      – Asta din urmă nu recunosc. Hm, dacă tu ești pe punctul să mă renegi, eu, în schimb, mă bucur că te revăd, Deu. Chiar și când mă aflu în Tartar sau pe Elbrus.

      – Eu nu mă bucur că te văd în Tartar sau pe Elbrus, tati. Oricum nu te recunosc și nici tu pe mine.

      – Așa e, Deu, mai bine ne întâlinim la un grătărel în curte ori în dormitor sau în sufragerie ca acum.

      Deu (Deucalion) confirmă, dând scurt din cap. Apoi cască îndelung. E și el foarte obosit, disperat să doarmă (poate să doarmă mii de ani dacă îl lași), vrea să se retragă. Dar, înainte de a dormi, vrea să se culce... cu androida Daniela Crudu, o androidă creată de mine, aproape virgină, testată de mine doar în scopuri științifice, la probe. Daniela Crudu androida prezintă numeroase avantaje comparativ cu o femeie reală: nu o lași însărcinată, nu comentează nimic, nici nu iei vreo boală (în plus) de la ea.           

  Dacă Deu se distrează acum cu Daniela Crudu, apoi va dormi, eu, în timp ce beau o limonadă cu sirop de arțar și ronțăi Maretti cu pizza, îmi aduc aminte cum m-am relaxat pe VJ45. Când am intrat în ocean, m-am trezit, evident, tot pe Elbrus, împreună cu Ile, însă, de această dată, au venit tocmai Hefaistos și Atena să ne elibereze pe amândoi și să ungă corpul rănit cu cremă reparatoare anti-leziuni. Iar Elbrusul s-a încălzit ca vara la mare... marea Mediterană și s-a umplut de flori albastre de cactus (de un albastru neverosimil). Atunci, de bucurie, am cântat, am dansat, am zburat (că suntem praf... praf de stele) și am scris în văzduh cu aurul prafului de stele: ”All apologies” (Nirvana). What else should I be? All apologies. What else could I say? Everyone is gay. What else could I write? I don’t have the right. What else should I be? All apologies.

      După aceea, la următoarea incursiune în ocean:

      Un miros sărat de sânge îmi dilată nările.

Mirosul sângelui meu.

Îmi curge de pe arcada spartă pe obraz,

apoi e înghițit de mare,

discret,

ca reflexiile soarelui sau ale lunii,

de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Încerc să ignor și să înot mai departe,

dar marea se încinge și clocotește,

iar un vânt fierbinte și tăios îmi crestează pielea,

perforându-mi fața

și căscându-mi cratere în obraz.

Similare celor lăsate cândva în obraz

de balele zeilor.

Apoi totul îngheață suspect.

Rămân captiv într-un sicriu de gheață.

Complet paralizat.

Nici nu mai e nevoie de lanțuri,

nu știu de ce mi le-au mai pus.

Cred că morții evadează din sicrie?

Apreciez totuși că m-au așezat în sicriu

în loc să mă azvârle la groapa comună.

Apoi gheața se topește

Și rămân dezbrăcat, în lanțuri, într-un sicriu plutitor pe mare.

Deodată, aud un freamăt fatal,

un foșnet amenințător de aripi, un murmur insinuant și un râcâit de gheare monstruoase.

Un vultur zboară spre mine

și se înfige

cu ghearele mari și puternice ca niște căngi

în corpul meu gol, înlănțuit.

Mă cutremur.

Știu blestemul.

E unul de care nu pot scăpa.

Mă va sfârteca, începând cu ficatul.

Dar ghearele se transformă în petale mătăsoase de trandafiri

roșii ca sângele meu

și lacrimile mele nevărsate.

Apoi vulturul cântă la pieptul meu,

ca la pian, cu gheruțele,

un studiu de Chopin –

studiul op. 10, nr. 3 în mi bemol major.

Îl ascult atent,

a greșit numai o notă.

Îl iert de data asta.

Zâmbesc liniștit,

fără griji

și mă las să plutesc în voia valurilor.

       

      La următoarea aventură în ocean, am găsit și lebedele lui Ile, cele care i-au zburat din desen, împușcate la revoluția din decembrie 1989, cântând ”Firicel de floare albastră, floare de nu mă uita”, împreună cu noi. Deveniseră și ele albastre-azurii ca oceanul (greu de distins de ocean, altfel decât în aer), așa că am plutit împreună în văzduh. Apoi, am ascultat ”Oda bucuriei”, cântecul lui Marsias și ultima parte din simfonia mea  nr. 8917, op. T950 în mi minor, dedicată lui Marsias, victimelor holocausturilor, intelectualilor-victime ale holocausturilor și tuturor celor care au suferit / suferă pe nedrept (când renaște cântecul lui Marsias și e preluat de întreaga orchestră) chiar în portalul infernal, deschis odată cu luna plină, în loc de urletul de durere al Pământului.  

      După aceea, am văzut și inimioara desenată pe niște dărâmături, comoara din ruine din Ghouta de Est, care s-a transformat într-una de trandafiri, apoi una de petale de cactus albastru, într-una de coral albastru și, în sfârșit, în presse-papierul cu coral albastru de pe Gliese care ne protejează sufletul. Ceva mai târziu, am zburat cu Bebe inorogul (deși Bebe spunea la început că nu transportă yahoo-i ca noi, e bolnav și el (cu insuficiență cardiacă, a făcut și el transplant de inimă în 2015, cu inima creată în laborator de mine), iar eu cu Ile abia ne ținem pe picioare... însă, într-adevăr, mai ușor zburăm decât mergem). În aceeași seară, i-am cântat lui Ile la chitară împreună cu Deu (Deucalion) ”While My Guitar Gently Weeps” (una din ultimele dorințe, na, uite, i-am îndeplinit-o).

      Cu gândul la clipele atât de plăcute petrecute pe VJ45, fredonez și acum ”While My Guitar Gently Weeps”, căci oricum CD-ul cu Maria Tănase s-a terminat. Iau și chitara să mă acompaniez cu ea. Deu (Deucalion) și Ile cântă și ei, în transă, cu ochii închiși de plăcere și obrajii îmbujorați. După ce termin melodia, schimb CD-ul cu Maria Tănase și trec la muzica din filmul ”Zorba grecul”. Aș dansa și eu un Zorba, dar, din păcate, nu-mi permit inima, spatele și genunchii înțepeniți. Nu-i nimic, dansează Her (Heracle), Deu (Deucalion), Jill și Don Quijote pentru mine, Mene (Meneceu), Alex și Ile. Ia uite ce li s-au încins tălpile și ce le strălucesc fețele transpirate și ochii! Noi, ceilalți, dansăm cu gândul. Oricum, noi, titanii (și o număr aici și pe Ile și... fiecare are un titan în el), am rămas dansatori cu dezastrele ca Zorba, goi în potop (fie el și de bombe-butoi pline cu arme chimice ca-n Siria) și în abis. 

      În timp ce bat ritmul cu degetele pe masă, îl întreb pe Bebe încet, pe un ton ușor ezitant, dar fără să mă pot abține:

      – Știi, Bebe, tocmai îmi aminteam cum ne-ai dus tu în spinare pe VJ45. Nu ne mai consideri yahoo-i?

      – Vrei să zic ”pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză” ca să evit răspunsul? Sincer, te consider unicorn, houyhnhnm ca mine. Și vă consider pe toți așa, până și pe Don Quijote, chiar dacă mai are un pic până va fi un unicorn pe deplin (uite, de pildă, deocamdată nu e capabil să dea un sărut gay salvator ca noi, dar va învăța, eu îmi continui trainingul cu el). Și continui și domesticirea voastră, a tuturor, care ne aduce mai aproape și face posibilă comunicarea imposibilă, ca-n ”Micul prinț”.

      – Cu domesticirea nu știu cât ai reușit, dar, ce să zic, mai încearcă. Cu noi toți. Eu mă simt încă sălbăticit de toate câte au fost (nu mai zic de dulcile exiluri pe Elbrus). Mă bucur însă oricum că, în principiu, ne recunoști de unicorni sau de houyhnhnmi. Și eu te recunosc de titan și de vampir. Și îi recunosc pe toți din echipa noastră.

      Ca să mă asigur (dar, de fapt, nimic nu e sigur, ci doar probabil), ii iau pe toți la rând și-i întreb ce părere au și toți îmi confirmă: suntem cu toții houyhnhnmi, unicorni, titani și vampiri. Să zic: ce bine sau să mă îngrozesc, gândindu-mă la ce ne așteaptă din acest motiv? Făcând planuri de viitor? Adică iar care viitor? Să mai prezic viitorul de apoca...lipsuri, holocausturi, catastrofe, dezastre și potopuri? Nu mi-am jurat să nu mă mai blochez în asta, ci să trăiesc minutul rămas în prezent, fără a număra secundele? Atunci, să mă bucur că suntem cu toții în echipă houyhnhnmi, unicorni, titani și vampiri, să ne îmbrățișăm disperat, titanic, să ne dăm un sărut gay salvator și unul de vampir. Parcă simțindu-mi neliniștea, Her (Heracle) vine și mă ia de mână, ținându-mă strâns, cu mâna sa mare și caldă:

       – Promy, am înțeles că te-a masat Ile la cur și la coaie cu ulei de cocos.

      – Da, mă, chiar acum, la baie.

      – Mă bucur, dar nu pot să mă conving până nu le miros și eu și nu-ți fac un masaj erotic.

      – Verifică și convinge-te. Iar masajul mi-l faci aici, după ce pleacă restul, de față cu Ile.

Însă ceasul de pe una din măsuțele de cristal arată ora zece deja. A venit ora somnului. Cred că lăsăm masajul pentru data viitoare sau pentru o ședință specială, organizată expré pentru așa ceva. Acum trebuie să mergem să dormim: nici eu, nici Her (Heracle) nu ne mai stricăm somnul de frumusețe (și de sănătate) fie și pentru un masaj erotic. Îmi iau, deci, la revedere de la echipă, îi teleportez acasă la ei (oare cât de acasă e pentru ei în prezent?) și mă pregătesc să mă retrag în pat (da, cred că mi s-a urcat la cap cu drepturile și am luat supradoză de la revedere).

Blestemați să fim noi să dormim ca marele povestitor Rașid Khalifa din romanul ”Luka și focul vieții” al lui Salman Rushdie și să fim pisici! Ce mi-a plăcut să fiu pisicuță de Cheshire și să o ajut pe Ile, Madame Dezastru, în aventurile ei din Țara Minunilor! Ăsta da personaj și rol! Țara Minunilor e și în Olimp, și în România (și apoi în alte părți de pe Pământ). Apropo de somn, încerc să adorm fără să mă gândesc că mă răpește altcineva în afară de Ile (deși încă avem coșmaruri amândoi că vin la noi zeii din Olimp și de pe Pământ să ne profaneze și să ne devoreze, iar boala ne poate răpi și ea oricând), fără să număr minutele și secundele, fără să mă îngrijorez de ce va fi mâine, fără să mai ghicesc viitorul (care viitor?). De această dată, ultimele cuvinte nu vor fi ”vine potopul” și înjurături de mamă pentru zei, Big Brotheri și sisteme, ci  ”vă iubesc” și ”sunteți hobbiți”. Apoi, ”noapte bună”.   

                 

       

           

Comori din ruine. Cap. 15. După noi, potopul de memorii, melodii, iubire și... Chanel no. 5, cea mai tare armă chimică din UE

      Înainte să apuc să-mi programez vizita la beauty-salonul lui Her și să o programez și pe frumușica de la Chippendales la mine, la cabinetul ginecologic, văd că s-a făcut două și îmi aduc aminte că mă așteaptă Ile la masă. Sub nicio formă nu mai acceptă să întârzii și nici eu nu mai concep așa ceva. Nu mi-a intrat încă în cap teorema lui Ile că duminica e zi sfântă și mai trebuie să iei și-o pauză? Astăzi e vineri, ziua noastră specială, iar pauză trebuie să-mi iau oricum pentru prânz. Cred că mi s-a urcat la cap că am drepturi, ar trebui probabil să-mi citesc declarația drepturilor pe care eu însumi am spus-o după o lună de greva tăcerii, nud sub chador: dreptul la potopuri, holocausturi, apoca...lipsuri, potopuri, catastrofe și dezastre de tot felul. Și bine era dacă era Madame Dezastru dezastrul cel mai mare pentru mine și în univers.

      Așadar, nu vreau să mai întârzii mii de ani ca atunci când eram pe Elbrus, condamnat etern, și se stricau până și ambrozia și nectarul puse de dimineața la masă de mami și de Hesi (Hesione), nevastă-mea. După aceea, cele două cădeau în genunchi, se târau și cerșeau îndurare pentru mine (fără vreun rezultat, logic, nu?). Din păcate, aceasta a venit numai când m-a eliberat Her (Heracle), iar Atena a intervenit prompt că sunt ”terminat, desigur, niciun pericol” și că ”stăpânii au nevoie de sclavi” pricepuți la multe ca mine. Când am fost în Tartar în 2010, condamnat pentru o lovitură de stat dată chiar de Hermes, am întârziat numai un an și atunci a intervenit Atena, în dulcele stil clasic olimpian, pentru a mă elibera. Din fericire, în 2013 și 2014, când am ajuns pe Elbrus ori în Tartar, răpit sau în urma loviturilor de stat, n-a durat prea mult până am fost eliberat, așa că am întârziat maxim câteva ore. Dar și așa a fost îngrozitor și am fobie de Elbrus (împreună cu Ile, căci ea a împărtășit durerea mea nu doar din 2010 – de cînd ne-am îndrăgostit, ci dintotdeauna, nu se juca ea de când era mică de-a Promy?).

      Acum nu vreau să întârzii nici 5 minute, așa că mă teleportez de urgență acasă, direct la bucătărie, pentru masa de prânz. Deja ceasul din perete a cântat mare parte din melodia ”Firicel de floare-albastră, floare de nu mă uita”. Am ajuns la ultimele măsuri care-mi sfâșie inima și-mi aduc aminte de clipele când întârziam acasă, uitat pe Elbrus (uitat de zei și de mine însumi, poate nu și de cei dragi). ”Firicel de floare-albastră, / floare de nu mă uita, / poartă tu iubirea noastră / prinsă-n gingășia ta. / Și atunci când depărtarea / poate ne va întrista / să răsari ca o nădejde / să ne mângâi inima”. Vreau să trăiești, floare-albastră! Să trăim împreună! Toată lumea să trăiască, să se bucure de viață, nu de supraviețuire, nici de o existență de animal, legumă, zombie, fantomă sau gunoi. Toată lumea să trăiască și să fie acasă. Casa de copii Pământ să fie acasă. Chiar așa îmi spune Ile acum, cu ochii umezi. Eu îi strâng mâna, tare, gata să i-o fărâm și o sărut scurt pe buze, cu ochii în lacrimi.

      Merg la toaletă (fără mari succesuri... am reușit doar un strop mai închis la culoare), mă spăl pe mâini la chiuveta albă, în formă de lotus, apoi mă întorc la bucătărie pentru masa de prânz. Am de scos mai multe vase din frigider (pe care a pus Ile multe post-it-uri cu ce să cumpere ca să nu uite, însă, oricum, uită de post-it-uri): oala cu ciorbă de fasole, castronul cu salata de morcovi rași cu maioneză și oala cu spanac cu pui. După cum vedeți, mâncăm dietetic.

      Le voi încălzi la cuptorul cu microunde și le voi pune pe masa de culoarea cafelei cu lapte, într-o nuanță mai deschisă decât gresia și faianța. Înainte de masă trebuie însă să iau câteva medicamente, cu ceai de urzici cu lămâie sau limonadă cu sirop de arțar. După masă, voi lua restul medicamentelor (am vreo 20 de luat la o masă și, la sfârșit, ling și eu mulțumit ca motanul Piersicuță, fericit că numai atât am avut de făcut, m-am descurcat și acum am ajuns la partea cea mai plăcută cu linsul). Ia și Ile câteva medicamente, după masă, tot cu ceai de urzici cu lămâie și se strâmbă teribil, de parcă e sfârșitul lumii.   Păi, o fi, dar atunci să dansăm goi în potop și în abis!

      Trebuie să precizez, toată mâncarea e făcută cu sânge... cu sângele lui Ile. Bine totuși că nu s-a tăiat așa grav ca nevasta lui Cristi, fostul său coleg, care, de fiecare dată când intra în bucătărie își reteza un deget. Cristi se învoia mereu să meargă cu ea la urgență. Ile l-a crezut o dată, de două ori, dar apoi nu l-a mai crezut, ba chiar a devenit paranoică ca Știi Tu Cine... Zeus ori ca fostul ei șef care-și băga nasul în laptopuri să-l prindă pe infractorul cu pagina de Facebook deschisă. Câte degete are ea? De ce mai intră în bucătărie? Cristi de ce nu o supraveghează? Unde e degetul tăiat că nu cred? Unde e degetul? Unde e degetul?! Suspiciunea a planat până s-a întâlnit întâmplător cu ea și cu colegul său la Urgențe: femeia își tăiase iar un deget la bucătărie.

      Așadar, după ce iau medicamentele dinainte de masă cu ceai de urzici cu lămâie, scot oala cu ciorba de fasole, pun în două castronele și apoi le încălzesc la microunde. După aceea, iau salata de morcovi și  oala cu pui cu spanac. Încălzesc două castroane cu pui cu spanac și le pun pe masă. Aduc și pâine integrală cu semințe pe masă. Mâncăm foarte lent (și tot extrem de puțin asimilăm amândoi), dar ne străduim să consumăm ce e pe masă, chiar dacă ne e greață (mie de la prolemele cu ficatul, lui Ile de la rinită și la ambii de la politica asta mizerabilă și coșmarul istoriei din care încă nu ne-am trezit). La sfârșit, luăm următoarea serie de medicamente cu o ceașcă întreagă de ceai de urzici cu lămâie.

      Apoi, se aude ceasul cântând ”Firicel de floare-albastră, floare de nu mă uita”, s-a făcut, deci, trei. Suntem gata acum să ne povestim, ca-n orice zi de vineri, până pe la patru, memoriile... începând din copilăria mea cu neanea Cronos (a avut și Ile  o copilărie traumatizantă, cu un nenea Cronos comunist atunci). Facem acest exercițiu de memorie în fiecare vineri, chit că e dureros, ca să nu uităm (Ile e îngrozită că ar putea uita lucrurile importante cum ar fi 2+2=4 ori de mine, dar, stați puțin, eu nu sunt lucru, sunt o ființă... umană și rațională, a lui Ile, dar nu proprietatea ei).

      Ne doare să ne amintim, dar și mai mult ne doare să uităm. Uneori îmi vine să-mi șterg memoria, dar nu mă îndur totuși s-o fac. Iar Ile se sperie de această perspectivă și chiar mă roagă disperată să-i povestesc din antichitate și apoi de când a început povestea noastră de dragoste (din 2010 până în prezent), de parcă povestea ar învinge uitarea. Trag din din țigara electronică, iau o gură de ceai de urzici cu lămâie, îi mângâi lui Ile ușor mâna vineție, rece, delicată, cu degete lungi (care se încălzește miraculos la atingerea mea) și încep pe un ton scăzut, dar hotărât: 

      – Încep cu nenea Cronos... Da, am avut o copilărie traumatizantă, cum ai avut tu, Ile, pe vremea comunismului. Ce să zic, a fost atât de bine în copilăria mea încât i-am preferat pe zei și am devenit aliatul lor sperând că reprezintă un progres față de devoratorul de bebeluși, nenea Cronos. Nu regret această decizie. Je ne regrette rien. A fost și ea în contextul ei de atunci. Am crezut că va fi o schimbare în bine și că eu voi avea o influență (și, pentru un timp, mi s-a părut că am avut-o, împreună cu Atena, chit că munceam ca un sclav zi și noapte, deși nu mă consideram așa, căci nu pot accepta această paradigmă stăpâni-sclavi și nu vreau să fiu nici sclavul, nici stăpânul nimănui).

      A urmat ceva care ar fi putut fi frumos, dacă nu ar fi fost gândit (vorba vine gândit, căci Știi Tu Cine... Zeus și Madame Hera nu erau capabili să gândească) așa cum a fost: crearea oamenilor. Eu am fost rugat să modelez creaturile, iar lui frate-miu, Epi (Epimeteu) i s-a dat să împartă calitățile tuturor ființelor (animale și oameni). Adică blană, colți și gheare. Cu asta intenționa Știi Tu Cine... Zeus să-i doteze pe sărmanii muritori. Epi nu a fost suficient de atent, a oferit toate calitățile animalelor, așa că, atunci când a ajuns la oameni, pentru aceștia nu mai rămăsese nimic, erau, sărmanii, în curul gol. În disperare de cauză, pentru ca oamenii să nu dispară (la prima ploaie, nu la primul potop!), a trebuit să inventez pentru ei științele și artele (întâi matematica, scrisul, medicina și agricultura, apoi restul), iar Atena i-a înzestrat cu rațiune și liber arbitru. Așa au putut nu doar supraviețui, ci și evolua.

      Apoi, la Mecona l-am ridiculizat pe Știi Tu Cine... Zeus, demonstrând falsa omnisciență și omnipotență. Cum am procedat? Simplu, l-am pus să aleagă între două pachete: unul mare și strălucitor cu oase în el și altul mic și neaspectuos cu carne în el. Știi Tu Cine... Zeus s-a orientat după mărime și sclikitsch și ales pachetul mare și strălucitor plin de oase. S-a făcut de râs. Omnisciența și omnipotența la el, ca la nenea Cronos, se bazau pe minciună și teroare. Pentru râsul de atunci a urmat ca răsplată Cutia Pandorei cu ajutorul căreia tot răul s-a revărsat în lume. I-am tot avertizat pe Epi (Epimeteu) și pe Pandora să nu deschidă cutia și, totuși, au făcut-o. Dar până la urmă cine era principalul vinovat pentru răul din lume? Cine a deschis cutia sau cine a trimis-o? Și totuși, am observat ceva, o pasăre destul de firavă care și-a luat zborul din cutie, înălțându-se poticnit spre cer: speranța!

      După aceea am adus focul într-o tulpină de soc și așa omenirea s-a putut încălzi (la propriu și la figurat) și a putut progresa. Eu urma să regresez la stadiul de bacterie putrezită și degerată, într-un dulce exil pe Elbrus. Ca recompensă pentru faptele mele bune, am fost condamnat la chinuri veșnice: înlănțuit la peste 5 mii de metri altitudine pe Elbrus, în ger și viscol, cu piron în piept și cu ficatul sfârtecat în fiecare zi de bestia de vultur. Totul în râsetele sfidătoare ale lui Știi Tu Cine... Zeus și Hermes și în balele acide ale celui din urmă (cât încă-și aducea aminte de mine, că la un moment dat a uitat și să vină să mă înece în flegmele lui și am uitat și eu, nu mai știam nimic, nu mai înțelegeam nimic și nu mai doream nimic). Executat de nepotul Hefaistos, vechi discipol și prieten, la ordinul verișorului Știi Tu Cine... Zeus și al nepotului Hermes, mâna lui dreaptă, ceea ce a făcut ca durerea mea psihică să crească halucinant, fiind mistuit (la minus 40 de grade) de rușine, sentimentul de trădare (eu, cel mai mare trădător mă simțeam cel mai trădat), abandon, neputință și disperare.

      Când a venit Deu (Deucalion) să mă vadă, eram deja o crustă imensă de jeg (pe care nu-l curăța nici potopul) pe un os strâmb, o legumă putrezită de 30-40 de kile, cu fața emaciată, cu ochii goi și cufundați în orbite, cu ficatul mâncat, cu ultimele bucăți de mațe ieșindu-mi pe urechile degerate și roșii, pe nasul umflat și vânăt și prin curul plin de escare, iar coaiele țâșnind pe gura neagră, cavernoasă, fără dinți, deformată într-un rictus obscen. Bineînțeles, nu m-a recunoscut și nici eu pe el. Eram, oricum, inconștient. A fost șocat, îndurerat și revoltat. A încercat să mă trezească și să-mi spună o vorbă bună, dar nu a reușit decât să plângă (iar lacrimile i-au înghețat imediat în ochii înroșiți, orbiți de viscol). În momentul în care am devenit conștient cât de cât, mi-am adus aminte de ceva important și am încercat să-l avertizez. Dar dacă va fi la fel ca atunci cu Cutia Pandorei? Să nu-mi pierd speranța, chiar dacă pentru mine nu mai e niciuna. Nu era și speranța în cutie?

      Mi-a luat câteva ore să-i zic ceea ce consideram că sunt ultimele cuvinte: ”vine potopul”. Logic, nu m-a crezut, s-a gândit că am luat-o razna de atâtea chinuri și atâta singurătate. Dar m-a ascultat și s-a pregătit, construindu-și o barcă zdravănă cu care a reușit să reziste potopului. Cum Știi Tu Cine... Zeus era supărat că mai era un supraviețuitor și vroia să-l trăsnească (ăsta e singurul lor regret, de ce mai rămâne un supraviețuitor, fie și o legumă putrezită, un zombie sau o fantomă din cineva), mami, bunica lui Deu (Deucalion), s-a târât în genunchi ca o autentică zeiță a justiției ce e și a reușit să obțină pentru el îndurare (pentru frații ei, pentru băieții ei - pentru mine, Mene (Meneceu), Atlas și pentru Pământ nu mai izbutise până atunci). De ce a fost mereu justiția în genunchi?

      Apoi a venit la mine Bebe inorogul. Era doar un copil. Venise pentru lecția de medicină și a găsit doar lecția de disperare. Cu riscul de a fi pedepsit la fel ca mine de stăpânul din Olimp, a încercat să-mi smulgă lanțurile și pironul, dar nu a reușit. Atunci, a început să plângă cu lacrimile lui tămăduitoare, însă eu am crezut, când m-am trezit un pic din leșin, că era Hermes care mă îneca în balele lui. Apoi, mi-am dat seama că cineva plângea, plângea pentru mine, iar lacrimile lui atenuau durerea și aveau efect vindecător. În același timp, îmi mulțumea pentru tot ce făcusem pentru Pământ și-mi zicea că venerează sacrificiul meu. M-a învățat și cuvântul acela tare, ”pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză” să i-l spun lui Știi Tu Cine... Zeus și să-l fac praf. Doar că nu mai eram capabil să înțeleg și să rețin nimic atunci.

      După aceea, a mai avut loc un eveniment. La un moment dat, am simțit o lovitură puternică ce m-a trezit puțin din leșin, dar am continuat să zac în starea de bacterie putrezită. Atunci am văzut parcă o vacă vorbitoare care mă striga, lucru care nu m-a mirat, în halul în care eram. După ore de explicații, am înțeles doar că a fost violată și m-am gândit că eu eram violatorul, nu eram eu diavolul-șef, monstrul principal, cel mai rău dușman al poporului, șarpele de terorist și câinele de trădător? Că am violat și vaci, nimic surprinzător, nu am distrus eu Pământul și planeta Krypton a lui Superman și nu am violat și Leviathani?

      Însă, de fapt, ea îmi cerșea disperată ajutorul: Prometeu, ajută-mă, tu iubești oamenii ca mine! Cum așa? Vaca asta e om? A durat încă o jumătate de zi ca să înțeleg că vaca era, într-adevăr, om (Io) și că fusese violată de Știi Tu Cine... Zeus, transformată de el într-o văcuță și blagoslovită de Madame Hera, geloasă, cu o streche în ureche care o chinuia în continuu și o făcea să nu-și găsească liniștea vreodată. Numai că eu nu eram capabil să fac nimic nici pentru mine atunci, nici pentru alții. N-am putu-o ajuta decât dând din cap în semn de acord (lucru foarte dificil și dureros atunci). Ar fi fost bun și cuvântul ”pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”, numai că nu eram în stare să mai rostesc nimic.

      După alte câteva sute de ani, a venit Her ca să mă întrebe ceva legat de merele de aur, una din muncile sale. Zăceam aproape leșinat, bacterie putrezită, când a ucis bestia de vultur, mi-a scos pironul și lanțurile, m-a luat în brațe și m-a așezat apoi ușor jos, într-o poieniță, învelindu-mă cu o pătură de-a lui și dându-mi apă să beau. Atunci nimic nu mai conta și i-am zis, foarte greu, împleticindu-mă, după ce am băut apa, că e ”prea târziu”. Oricum, m-am gândit că vom fi amândoi pedepsiți s-o luăm de la capăt. Așa se gândea și Her, numai că, în momentul în care mă văzuse, un cadavru scheletic, diform și vinețiu în ghearele bestiei de vultur, a fost atât de șocat și revoltat încât a pus mâna pe săgeată și a străpuns bestia de vultur, apoi mi-a smuls pironul și lanțurile. Din fericire, a intervenit (cu succesuri de această dată) pentru noi Atena, în stilul ei și pe înțelesul stăpânilor ”Prometeu e terminat, nu e niciun pericol. Heracle nu e niciun pericol nici el. Și e aproape terminat și el (cel puțin psihic) după ce și-a ucis copiii. Iar stăpânii au nevoie de sclavi”.

      Gata cu antichitatea. Trecem la începutul poveștii noastre de dragoste, din 2010 până acum. Îmi trag sufletul, beau o gură de ceai de urzici cu lămâie, strâng tare mânuța lui Ile (care s-a mai încălzit la atingerea mea), îmi suflu bretonul alb-negru, lung, creț și reiau pe același ton scăzut, dar ferm:

      – Am ajuns la momentul îndrăgostirii noastre: acesta a avut loc la începutul lui martie 2010, când ne-am confruntat amândoi cu niște misiuni imposibile ca de obicei. Mai întâi, a fost dezinsecția paradisului infestat de gândaci (din cauza vrejului uriaș de farfurii nespălate, lăsat de tine în chiuvetă pentru că, stresată și presată de un deadline la un proiect, uitasei să le speli, iar farfuriile cu tot cu gândaci ajunseseră în rai). Apoi a fost decriogenarea infernului (înghețat de criza economică de atunci), cu ajutorul meu și al focului meu sacru. Și, în sfârșit, a treia misiune imposibilă – deadline-ul pe care, pentru prima dată în viață, l-ai depășit deși era mai sfânt ca Dumnezeu. Te-ai consolat pentru o clipă atunci în brațele mele, iar eu în ale tale: tocmai sărisei în fața bestiei de vultur care încercase iar să-mi atace ficatul, sfidând legile infernului și îmbrățișându-mă în Tartar, gata să fii sfârtecată împreună cu mine. Noroc cu Pegas care i-a dat o copită bestiei de vultur și care l-a ținut pentru moment la distanță.

      Din păcate, eu am rămas atunci în infern, în Tartar, condamnat pentru o lovitură de stat (eșuată) dată de Hermes tot atunci, cu pedeapsa obișnuită de pe Elbrus: lanțuri, piroane, bestia de vultur înfruptându-se din ficatul meu. Condamnare eternă ca mai înainte. Unde era speranța din Cutia Pandorei? Nu mai aveam iar niciuna. Singurul moment frumos a fost când am avut o halucinație că venisei tu în Tartar și-mi spălai rănile cu lacrimile tale. Iar tu erai atunci zombie la birou, de stres și epuizare, într-o stare apropiată de a mea, incapabilă să mai gândești și să mai faci ceva (nici să clipești ori să tastezi o literă pe laptop cu degetele putrezite), simțind doar agonia și descompunerea (leșinai, orice atingeai te curenta, aveai ochii roșii și încețoșați, dureri articulare, de cap, stomac și ficat cumplite, o gheară și înțepături la inimă, tensiune 17-18). Dar, când agonizezi, după cum am zis, cea mai fericită parte sunt leșinurile.

      În ciuda perspectivelor sumbre, am fost eliberat în 2011, la intervenția Atenei (”Prometeu e terminat, nu e niciun pericol. Iar stăpânii au nevoie de sclavi”), pentru a construi o nouă aripă la palat și a proiecta un nou i-Phone pentru măreții și glorioșii conducători. Am beneficiat apoi de un transplant de organe (inimă, ficat, rinichi) pe în Atarsia, pe planeta Gliese, în 2012: acestea au provenit de la un tânăr mort în accident de motocicletă, părinții lui au fost de acord să le primesc. Interesant, transplanturile mele au coinicis cu renașterea ta (fizică și psihică – după o lungă, nesfârșită parcă perioadă de zombie), Ile. Aceasta s-a petrecut în golfulețul sacru din Vama Veche, acolo unde se află Camera ta din Zona tarkovskiană, locul unde cei disperați, dar care tânjesc după inocență, își împlinesc toate visele. Însă pentru mine, deocamdată era vorba doar despre resuscitare, nu și renaștere. Aceasta avea să vină mai târziu.

      Noi doi ne-am întâlnit abia la începutul lui martie 2013, după o separare de trei ani. Ne simțem amândoi atunci ultimele jeguri și credeam că nu ne băgăm unul pe altul în seamă nici să ne scuipăm. Tu te simțeai murdară de căcatul din fuckultatea-fantomă și, oricât vomitai și oricâte dușuri făceai, nu reușeai să te cureți. Eu eram la palat, cu stăpânii Olimpului (și îmi doream să fiu pe Elbrus decât cu ei), vedeam tablourile cu propria mea execuție de pe Elbrus, Cutia Pandorei și potopul, le contemplam statuile măreților și glorioșilor conducători, le auzeam comentariile disprețuitoare și râsul sfidător. Încercam disperat să-mi găsesc refugiul în muncă și nu reușeam. Când ne-am reîntâlnit, mi-a venit ideea să mergem pe insula Pink să ne lingem unul de pe celălalt zăpadă roz de căpșuni. Cred că a fost o idee (ne)bună care a dat rezultate. Aveam nevoie de ceva roz atunci. A fost prima oară când am făcut dragoste, pe 11 martie.

      Tot în martie 2013 ți-am făcut presse-papierul cu coral albastru de pe Gliese, din reciful de corali Lea 4 (ca să nu uiți cât fac 2+2). Este vorba de presse-papierul care-ți protejează sufletul, asemănător cu cel al lui Winston din ”1984”, simbolul unei lumi mai umane (față de prezentul dominat de Big Brotheri) a trecutului, viselor, nostalgiei, dragostei, unde clopotele de la St. Clement’s mai cântă ”Portocale și lămâi”. Este unul indestructibil, făcut de mine, cu material de calitate de pe Gliese și încărcat cu lacrimile tale (și cu ale mele) și bine păzit de guru Guru, mâța noastră, Marele Gardian (căci altminteri l-ai fi pierdut odată cu cheile, portofelul, șervețelele și mănușile).

      În aprilie ai fost și te-ai întors din Iran atât de traumatizată iar că nu mai deschideai netul (căci în Iran nu era net, ci doar o versiune internă cu semnal extrem de slab, aproape inexistent și foarte cenzurată), nu mai dădeai jos chadorul, vălul integral (în Iran trebuie să te acoperi complet), nu mai atingeai nici pisica (în Iran nu ai voie să atingi în public nici rudele de sex opus), nu mai beai nici bere fără alcool (în Iran e interzis alcoolul, găsești numai un fel de bere tutti-frutti de cumpărat care te face să vomiți). Auzeai urletele de la închisoarea în ruină pe lângă care trecusei (ca prietenii din Iran în copilăria lor, în vreme ce se jucau). Vedeai oamenii de bronz sufocați de sacul de gunoi (ca la muzeul de artă din Teheran). Găseai voucherul de execuție de la proteste, acum la ofertă specială. Aveai nevoie din nou de ceva roz și atunci piersicii roz au venit la fix. Ne-am dus și am stat amândoi sub ei să-și cearnă asupra noastră ninsoarea de petale roz lent și hipnotic, parcă la nesfârșit. 

      Apoi, după urletul de durere (de la închisoarea) din Iran, a urmat experiența portalului infernal al lunii pline în care se auzea urletul de durere al întregului Pământ. Experiența asta nu ai trăit-o direct, ci mediat, prin mine. Am intrat în acest portal întâmplător și am fost profund zdruncinat. Tu ai fost șocată și îndurerată de ce ai aflat. Apoi, într-un moment de pierdere a controlului, m-ai aruncat în portal, folosind telecomanda pe care o aveai în proprietate (și pe care și-o dorea și Știi Tu Cine... Zeus ca să poată azvârli acolo pe cine vrea și a obține din nou puterea asupra întregului Pământ). A doua oară în portal, am fost zdrobit de atâta durere și nu mi-am mai putut reveni. Atunci, Her (Heracle) s-a dus după mine în portal și m-a scos de acolo mai mult mort decât viu: retrăind la nesfârșit coșmarul de pe Elbrus, dar pierzându-mi memoria, fără să înțeleg nimic ori să recunosc pe cineva sau ceva (nici pe tine, pe Știi Tu Cine... Zeus sau păsărica mâncătoare de ficat).

      Chiar dacă nu recunoșteam pe nimeni și nimic (nici pe tine, nici pe Știi Tu Cine... Zeus, nici păsărica), totuși mă înfigeam disperat cu unghiile până la sânge în mâinile tale, te priveam rugător, cu ochi mari de cățeluș și făceam eforturi titanice să bolborosesc trei cuvinte: ”stai cu mine”. Tu te simțeai atât de vinovată încât vroiai să sari fie pe geam, fie în Styx, fie în portal (ca să te dezintegrezi). Numai că mi-ai văzut privirea cerșetoare de cățeluș, ai simțit unghiile înfipte în carnea ta și ai auzit cum mă chinuiam ore la rând să-mi adun gândurile și să articulez câteva cuvinte pentru tine și nu reușeam și-atunci ai înțeles că nu rezolvai nimic dacă-ți luai viața și că eu aveam o nevoie disperată de tine.

      Atunci ai început să plângi, să te rogi să fii iertată și să te rogi și pentru mine. Ai avut grijă de mine, învelindu-mă, dându-mi să iau medicamente de febră și să beau ceai de mușețel. Mi-ai înmânat și presse-papierul, încărcat cu lacrimile tale, chit că-l priveam perplex, nu-l recunoșteam și nu știam ce să fac cu el. Dar cel mai bun medicament a fost chiar prezența ta. La un moment dat, cum țineam amândoi presse-papierul cu mâinile transpirate și degetele împletite, am simțit că mă cutremur. Atunci mi-a revenit memoria. Întâi am fost recunoscător, am plâns de fericire (noi lacrimi pentru presse-papierul avid de hrană), apoi mi-a venit s-o șterg, căci n-o mai suportam.

      Știi Tu Cine... Zeus urmărea însă în continuare telecomanda ta de la portalul infernal, așa că m-am hotărât să-l dezactivez ca să-i stric cheful de a se folosi de el (dezactivam doar portalul, nu și răul din lume – acesta rămânea intact, din păcate). Am reușit ce mi-am propus, numai că Știi Tu Cine... Zeus n-a înțeles că portalul nu mai e funcțional și ne-a dus pe Elbrus pe amândoi ca să ne ia telecomanda. A făcut-o singur, fără Hefaistos ori Hermes (de frică să nu-i ia telecomanda) și, din acest motiv, era să murim în câteva minute numai de la pironul înfipt în inimă. Nimic nu știa să facă singur, nici măcar o execuție. Apoi a aruncat cu câteva fulgerașe, te-a violat pe tine (îngrozitor, în fața mea!) și a chemat bestia de vultur. 

      Noroc că Her, Bebe și echipa noastră au venit repede. Bebe ne-a spălat rănile cu lacrimile lui tămăduitoare și a aruncat un vânt cu aromă de parfum franțuzesc care l-a adormit pe Știi Tu Cine... Zeus. Her ne-a smuls lanțurile și pironul ca pe niște fulgi și apoi, învingându-și jena, durerea și reținerile, ne-a adunat bucățile de intestine și de ficat de pe jos și ne-a uns pe corp cu cremă reparatoare anti-leziuni. Cutia de cremă golită este acum la muzeul holocaustului. Atunci nu suportam s-o văd, turbam de furie și neputință, dar acum remarc și partea bună a evenimentelor... lupta și rezistența noastră și bucuria de a fi salvați încă o dată, cum mi se întâmplă pentru majoritatea experiențelor (și nu se poate spune că am fost scutit de holocausturi și potopuri de toate felurile). Aș vrea să cred că mai dansez în potop împreună cu tine, Ile, fie și doar pentru un minut (fără să numărăm secundele).

      Atunci pe Știi Tu Cine... Zeus l-am trimis pentru moment la 100 de mii de ani lumină, pe planeta SPP1001 (adică ”sugi pula lui Promy de 1001 ori”). Numai că era un pericol prea mare și risca să facă praf planeta SPP1001 (peste aproximativ un an, a fost executat, la ordinul noului lider democrat, liber ales, înțeleptul Chiron centaurul, împreună cu madame Hera). În acel moment însă, eram cu toții în pericol (pentru mine, nimic deosebit, dar, sincer, mă săturasem) și unica șansă de salvare pentru noi (nu mai zic pentru tine, Ile, principala persoană expusă și încă muritoare, apoi pentru Mene (Meneceu), frate-miu, aflat la închisoare în Tartar) a devenit revoluția. Aceasta a venit pe ritmuri de manele, ”Mișcă, mișcă din buric, Olimpule”: Madame Hera a țopăit în sfârșit așa cum vroiam, teleportată pe SPP1001 în timp ce se uita la ”Suleyman Magnificul”, complet absorbită, retrăind prin el vechea glorie. Iar eu m-am așezat pe tronul zeilor, Mytikas, și am aruncat fulgerașe pentru a fi convingător. 

      Dacă de Madame Hera am scăpat ușor, nu același lucru s-a întâmplat cu Atena care, pe de o parte, era geloasă pe tine, Ile și pe de altă parte încă mai ținea la tăticuțu’ și considera revoluția cu manele o farsă de prost gust. Ca să se răzbune pe noi, ne-a dus și ea pe Elbrus, iar pe tine te-a transformat într-o omiduță și a încercat să te storcească sub talpă în fața mea. Noroc că a venit cântărețul din fluier din Hamelin și te-a salvat, redându-ți forma umană, iar pe ea a preschimbat-o, la rândul ei, în omiduță (cu temperatură mare între (multele) picioare, vorba cântecului, de atâta frustrare acumulată de mii de ani de când a făcut legământul de castitate).

      Atena a recidivat curând, răpindu-ne pe mine, pe Her (Heracle) și pe Pegas și ducându-ne în Tartar. Mai întâi ne-a dat să bem poțiunile ei otrăvitoare. Când a venit Bebe inorogul împreună cu voi, ne-a găsit în al nouălea cer: pe mine executat ca pe Elbrus, cu lanțuri, piroane și bestia de vultur mâncătoare de ficat, înecat în balele acide ale lui Hermes, pe Her îmbrăcat cu haina îmbibată în veninul Hidrei (ars complet și otrăvit) și pe Pegas cu botul și aripile rupte și însângerate. Atunci, de bucurie, Bebe ne-a transformat pe mine, pe Pegas și pe Her în bacterii probiotice din iaurtul cu Bifidus Essensis la care făcea promoție, apoi a dat o gaură zdravănă în Zidul infernului. Ca cea din steagul revoluției din România, ai spus tu.

      Acasă însă Bebe a plâns cu lacrimi tămăduitoare fără ca ele să aibă efect. Acestea au devenit, din lacrimi de milă lacrimi de silă. Și de stres și neputință. Se simțea obosit, depășit, copleșit, nu mai avea putere să lupte. Nu știa nici antidotul la veninul Hidrei ori la poțiunile Atenei. Iar crema reparatoare anti-leziuni a noastră nu era suficientă. Singurul lucru pe care mi-l amintesc e că-mi strângeam spasmodic ultima bucățică de ficat și de mațe cu mâna dreaptă, în timp ce tu încercai să-mi iei mâna ca să mă consulte Bebe. Până la urmă, Bebe s-a adunat, a descoperit antidotul la poțiuni și veninul Hidrei, ni l-a dat, apoi ne-a spălat din nou rănile cu lacrimile lui și ne-a uns cu cremă reparatoare anti-leziuni. Și ne-am simțit mai bine.

      De parcă nu ajungeau răpirile și loviturile de stat ale Atenei și ale lui Hermes, ne-am confruntat atunci și cu nenea Cronos, proaspăt eliberat din Tartar, împreună cu ceilalți titani (dacă ne-am fi opus eliberării sale, pe motiv că reprezintă tot un fel de Știi Tu Cine... Zeus ori un Hermes, ieșea și mai mare scandal, ceilalți titani făceau presiune și tot ar fi fost scos de la pușcărie). Pentru el, ultimele milenii de închisoare au fost o experiență care l-a înrăit (fusese, oricum, de tânăr, mâncător al propriilor prunci și motiv pentru mine de a mă alia cu zeii). Acesta a ieșit din Tartar un soi de Sauron reloaded care pătrundea în mintea oricui nu numai pentru a afla informații, ci în primul rând pentru a controla persoanele respective în ideea de a recâștiga puterea.

      Noi ne-am opus, deși mi-era teamă că nu-i facem față, fie și cu prețul sacrificiului nostru. La ultima confruntare, mi s-a părut că nenea Cronos, Sauron reloaded, a pătruns în mintea mea, m-a stors ca pe o zdreanță în câteva minute ca zeii în mii de ani pe Elbrus, apoi m-a ucis și am văzut chiar viermii țâșnind din cadavrul meu alb și umflat. Însă, un pic mai târziu, am simțit ceva cald, nu știam dacă bale sau lacrimi. Din fericire, erau lacrimile lui Bebe inorogul care mă trezeau din nou la viață. Sau să zic doar resuscitare pentru supraviețuire, nu renaștere pentru viață?

      Tot din perioada confruntării cu nenea Cronos și de când păzeam tronul zeilor de pe Mytikas, avem și amintiri foarte fericite. Atunci mi-am îndeplinit prima oară fantezia din adolescență de a mă juca de-a ”Bill și Monica în Biroul Oral” împreună cu tine pe Mytikas. Când am profanat tronul zeilor astfel, trăgând din trabuc și bând o gură de whiskey Chivas, iar tu... din trabucul meu și sperma mea cu gust de whiskey, m-am simțit, în sfârșit, eliberat, fericit, răzbunat și, dacă nu în putere, cel puțin la putere, ce pula mea. Putere asupra mea și puterea celor fără de putere. Răzbunarea e dulce. A fost unul dintre cele mai fericite momente din viața mea și sper că recidivăm și profanăm și alte tronuri de zei.

      În toamnă însă, răpirile și instabilitatea au continuat, iar eu am cedat psihic și m-am ascuns în grevă nud sub chador (vălul integral iranian al tău, Ile), greva tăcerii. Asta după ce Apollo a încercat să-și facă diplome din pielea jupuită a întregii noastre echipe pentru fabrica sa de diplome, iar pe mine m-a luat de mai multe ori la rând. Am ieșit doar pentru o excursie la Paris când ne-am plimbat amândoi romantic, prin ploaie, pe malul Senei, am pus lăcățele de dragoste pe un pod, am ascultat plânsul înăbușit al unui ferăstrău (exact ca plânsul meu de atunci – de fapt, trebuia să exprim durerea, nu s-o reprim!), am plutit cu nuferii lui Monet și am lunecat pe curcubeele din vitraliile de la Sainte-Chapelle.

      La revenirea în Olimp, am continuat greva nud sub chador, greva tăcerii, apoi am crezut că e mai bine să mergem pentru o vreme pe Gliese. Acolo am rămas tăcut și absent timp de o lună, nu am vrut nimic, nici baie, nici să ne jucăm ”de-a Bill și Monica în Biroul Oral”, nici Maretti și nu am reacționat nici când tu, Ile, ai vorbit ca Vanghelie special ca să-mi atragi atenția și să mă provoci să răspund. Când, în sfârșit, am vorbit, am zis declarația drepturilor omului, mai exact, la ce holocausturi, potopuri, apoca...lipsuri, catastrofe și dezastre am eu dreptul (avem noi dreptul... ba chiar și copiii noștri).

      Șocată nu atât de declarația în sine, cât de spunerea ei după o lună de greva tăcerii, nud sub chador, tu, Ile, ai decis să mergem pe VJ45, planeta unde a emigrat Deu (Deucalion), planeta artistică ce împărtășește experiențele celor refugiați pe ea și te ajută să te regăsești, la terapie. Acolo am intrat în ocean să ne înfruntăm temerile și demonii interiori, să ne testăm credința, dragostea și capacitatea de sacrificiu.

      Eu a trebuit să exprim durerea, să plâng și să urlu zguduitor (cu puterea acumulată în milenii de reprimare), astfel încât urletul meu să-i dezintegreze pe Știi Tu Cine... Zeus, pe Hermes și păsărica antropofagă de pe Elbrus, iar apoi să-mi smulg lanțurile și piroanele, să te eliberez și pe tine, să-ți dau un sărut gay salvator, să revii la viață și să coborâm apoi de pe munte și să facem dragoste pe malul oceanului lui VJ45. Atunci, m-am simțit eliberat și renăscut. În sfârșit, renăscut, nu resuscitat. Cu o nouă viață, nu doar supraviețuire (în agonie și descompunere) ori viață de zombie, fantomă, animal, legumă ori gunoi. Și am văzut atunci pe cer și curcubeele din vitraliile de la Sainte-Chapelle. Curcubeele împăcării mele cu mine și cu lumea.

      Tu, în schimb, a trebuit să accepți sacrificiul suprem pentru mine și pentru univers. În scenariul de pe VJ (care ți s-a părut mai real ca orice și te cred!), la fel ca-n realitate, mă pierdusei iar și nu mai puteai lua legătura cu mine. Ai încercat să-i contactezi pe ceilalți din echipă, dar toți dispăruseră. Disperată, ai continuat să mă cauți, chiar dacă te gândeai că nu o să mă găsești niciodată și că o să te evapori și tu curând. Când a apărut Hermes și a încercat să te prindă, te-ai zbătut și ai zburat vertical (ca un elicopter), apoi orizontal, repede, la mare altitudine, încercând să te apropii de mine un milimetru măcar. Din păcate, ai fost înconjurată de zei și te-ai prăbușit.

      Au sărit apoi pe tine și te-au violat și torturat până la moarte Știi Tu Cine... Zeus, Hermes, Apollo, Caliope, apoi zei de pe Pământ precum teroristul șef din Siria, al-Assad, Țarul Putin, mărețul și gloriosul conducător din Coreea de Nord, Kim Jong-un ori ayatollahul Khamenei. În plină stradă. ONU, Obama și fostul tău șef se uitau și nu vedeau nimic. Fantome ca studenții și profii ăia de la fuckultate. Singura persoană care a venit a fost sora ta geamănă de pe Gliese care ar fi trebuit să scrie memoriile tale, dar nu a suportat să se uite la tine cum urlai și te zvârcoleai și să scrie. Așa că a aruncat memoriile și a venit să moară cu tine, că doar nu avea nici o șansă să te salveze. Apoi s-a făcut întuneric și liniște. Pentru mult timp. Ai fost convinsă că ați murit. Dar apoi o lumină puternică v-a izbit ca fulgerașele lui Știi Tu Cine... Zeus și v-a trezit la viață. Sau a fost numai o resuscitare și în cazul tău ca s-o iei de la capăt cu agonia și descompunerea?

      Nu știu. Știu numai că 2013 a fost pentru amândoi un an cu multe provocări, pe care nu o să le uităm ușor. În 2014, ne-am resimțit după 2013: epuizare, manifestarea (destul de severă, deși neconștientizată)  bolii Huntington la tine, Ile, coșmaruri, fobie de tot și toate (inclusiv de scris că era cu sângele nostru și al celorlalți și până și Jim, sclavul negru fugar din ”Tom Sawyer”, în calitate de prizonier nobil, acceptase să fie prietenul viermilor, șobolanilor și păianjenilor și să sape tuneluri cu unghiile timp de 50 de ani, nu și să scrie cu sângele său). Mai ușor ni-l vărsăm decât scriem cu el, deși nu știu de unde mai e, fie și un strop, pentru analize. Dar a trebuit să (ne) dăm dreptul la poveste nouă, celor care am avut dreptul la dezastru, conform declarației drepturilor omului.

      Eram atât de marcați de toate câte fuseseră încât ne lingeam (de pe organele genitale și apoi de pe restul corpului) spuma de baie, iaurtul cu stracciatella și uleiul de cocos zile și nopți la rând și nu ni se părea real (numai coșmarurile erau erale). Dacă, prin absurd, ajungeam să percepem și limbuțele noastre ca reale, atunci ne simțeam vinovați că ne răsfățăm când alții doar suferă (în special tu, Ile). În ce mă privește, eram atât de îngrozit că voi dispărea iar (împreună cu toți cei dragi) încât mi se părea că apar tot timpul Știi Tu Cine... Zeus și Hermes și mă răpesc. Atunci VJ45 mi-a dat să repet o poezie ca să mă liniștesc și să mă încurajez: ”Sunt titanul Prometeu, / nu sunt legumă sau zeu. / Sunt fericit / liber / înțeles / apreciat / dorit (nu wanted în sensul că lumea vrea să mă aresteze) / iubit / viu / acasă / și la putere, ce pula mea”.

      Asta în loc de cealaltă poezie pe care o știm amândoi foarte bine: ”Asta-i poltica, ăsta-i sistemul. Ce e corect? Toate sunt la fel. Las-o baltă, dottore el-Gol! O să te obișnuiești. Moarte intelectualilor și dușmanilor poporului!”. Într-o zi, în vreme ce repetam poezia cu ”sunt titanul Prometeu / nu sunt legumă sau zeu” poezia pe stradă, imposibil de identificat, cu fața ascunsă sub bretonul lung, îndreptat cu placa și cicatricele de la piept și de la ficat acoperite de tricoul alb, a țâșnit Știi Tu Cine... Zeus ninja dintr-un joc video și m-a răpit în plină stradă. Auzise tot, inclusiv pe aia cu ”sunt la putere, ce pula mea!”.

      M-a dus imediat pe Elbrus și m-a înlănțuit, apoi mi-a pus (singur, ăsta ninja se descurca singur, fără ajutoare) pironul în piept și a chemat iar bestia de vultur să-mi mănânce ficatul. A fost nevoie ca tu, Ile, să plângi și să te târăști în genunchi (nu în fața ticălosului de Știi Tu Cine... Zeus, mai întotdeauna neimpresionabil - care regreta doar că i-a rămas vreo legumă putrezită din cineva), ci în fața lui Prometeu ninja din jocul video (promițându-i-se și un i-Phone cu aplicații speciale făcut de mine, alături de o sticlă de țuică și ouzo de la tati de la fermă).

      Prometeu ninja a fost înduplecat și a venit să mă salveze. Chiar atunci m-am trezit, lac de transpirație, scuturat de spasme. Fusese un coșmar. Dormisem doar o oră. Tu, Ile, mi-ai explicat că nu poate să apară așa ceva dintr-un joc video (doar știu și eu să fac jocuri video și cum funcționează) și m-ai exilat la bucătărie ca pedeapsă. După o oră, te-ai trezit și tu cuprinsă de o transpirație rece, tremurând, după un coșmar asemănător și te-ai exilat singură la bucătărie. Am rămas amândoi acolo să fumăm în tăcere.

      Mai tot anul 2014 l-am petrecut în coșmaruri (și tot mai suntem, cumva, captivi în coșmarul istoriei din care nu ne mai putem trezi). Stephen Dedalus din ”Ulise” al lui Joyce spunea că istoria e un coșmar din care tot încerca să se trezească (și nu reușea). Așa facem și noi: în ciuda faptului că apreciem schimbările din Olimp, libertatea și democrația de aici și din România, am rămas încă în coșmarul istoriei de pe Pământ.

      Dar să revenim la 2014. Atunci eram încă în plin coșmar al răpirilor, disparițiilor din Olimp, al fobiei de tot și toate, al epuizării și al manifestării bolii Huntington la tine, Ile. Totuși, chiar și așa, mi-ai spus lucruri care mi-au redat demnitatea (cum a fost pentru tine să dansezi valsul Coppelia în potop și în abis, când erai zombie, la birou, în greva foamei, ori acum, bolnavă, când nu mai poți să te ridici pe vârfuri sau să numeri pașii corect): ”Prometeu, ești un hobbit! Te iubesc. Vreau să trăiești, floare-albastră”. Plângeam amândoi ore în șir când auzeam asta și parcă îmi creșteau la loc spinii și petalele de cactus de un albastru luminos și neverosimil, scăldate și hrănite de lacrimile noastre.  

      Din lacrimile noastre, întorși în Olimp, am creat și festivalul muzical alternativ ”AER” (”Aceasta E Revoluția”) din octombrie 2014, prima ediție (și, sincer, credeam eu, și ultima), coordonat de singura muză aliată a noastră, Thalia. Aceasta nu a avut curaj să depună mărturie împotriva lui Apollo (ca Dio (Dionysos), deși și el se temea și credea că nu are niciun rost), dar a îndrăznit totuși să conducă acest festival și să apară la vioară în orchestra mea, alături de Dio (Dionysos) – la flaut, în rolul lui Marsias, în simfonia nr. 8917, op. T950 în mi minor, dedicată lui Marsias, inventatorul flautului, jupuit de Apollo pentru că fusese mai bun ca acesta la muzică (simfonie închinată și intelectualilor-victime ale holocausturilor, victimelor holocausturilor și tuturor celor ce au suferit / suferă pe nedrept).

      Eu am avut emoții teribile și am fost absolut convins că acest concert se va întrerupe de la primele măsuri și că vom fi toți jupuiți de vii (de la mine, compozitorul și dirijorul la femeia de serviciu și plasatoare și apoi publicul din sală) înainte să apuc să mă fac de râs (era prima oară când dirijam). Până la urmă, am reușit să mă adun și să transformăm urletul de durere în muzică, iar aceasta, deși sfâșietoare ca lumina stelelor ce se sting, ne-a adus adevărul, ne-a eliberat și ne-a iluminat. Renașterea cântecului dulce-tânguitor al lui Marsias la final, preluat de toată orchestra, a stârnit bucurie și freamăt în sală, cu toate că nu există nicio compensație pentru chinurile și moartea nimănui. Dar, după agonie și moarte urma învierea. 

      După festival, a urmat construcția Memorialului Holocaustului Olimpian, realizat chiar de Hefaistos, fostul călău-nepot, discipol și prieten. O secțiune avea să fie dedicată Elbrusului. Gândul la Tartar și la Elbrus, la toată suferința mea și a celorlalți m-a făcut atunci să slăbesc un kil pe zi de emoție, să vreau să-mi șterg memoria iar și să sar apoi în Styx, să mă dezintegrez odată pentru totdeauna. Tu simțeai lucruri asemănătoare, Ile. La un moment dat, ai reușit să te aduni un pic, cât să tragi de mine să fac același lucru. Trebuia să încercăm amândoi să ne înfruntăm trecutul (cu toți demonii săi) cu curaj și cu mândrie. De fapt, trebuia să îmi fac curaj și să încerc să fiu mândru de ce am suferit (și mai sufăr). Și tu împreună cu mine. Până la urmă, suferința ne-a făcut, sper, mai puternici în spirit (în însuși focul sacru) și a întărât iubirea noastră. Nu ardem degeaba. Pasărea Phoenix arde și renaște mereu din propria cenușă. 

      Dovadă că nu ardem degeaba, ca răsplată pentru chinurile mele, ca să mă răcoresc după atâta combustie, imediat după finalizarea memorialului, am fost dus iar pe Elbrus de Hermes, la peste 5 mii de metri altitudine, în ger și viscol. A fost ultima confruntare cu un zeu olimpian. De data asta, ca-n alte vremuri când era de partea mea, a intervenit Atena, colaborând împreună cu tine, Ile, pentru salvarea mea (și a Olimpului democratic).

      Mai întâi, Hermes m-a înlănțuit, mi-a pus pironul în piept, asigurându-se că l-a înfipt mai adânc decât vechiul călău, Hefaistos, m-a scuipat, umplându-mă de balele lui acide foarte corozive care-mi ardeau pielea și-mi lăsau cratere pe corp, apoi a chemat bestia de vultur să-mi devoreze ficatul. Din fericire, tu și Atena, în fruntea ”armatei amazoanelor” (din care făceau parte și Io, și Thalia), ați venit repede și m-ați salvat. Tu nici n-ai reușit să clintești pironul cu mâna în mănușa de schi, dar Atena mi l-a smuls cu o simplă opintire, apoi mi-a desfăcut și lanțurile. De data asta, l-a transformat pe Hermes în râmă și l-a storcit. Apoi m-ați uns amândouă cu cremă reparatoare anti-leziuni pe corp și, dintr-o dată, mi s-a părut că începe să se încălzească atmosfera, pătrunsă parcă de focul sacru. În sfârșit, începeam să mă simt mai acasă pe Pământ, fie și pe Elbrus.

      Dacă eu am început să mă simt mai acasă pe Pământ, nu același lucru s-a întâmplat cu foarte mulți alții de pe Pământ, începând cu sirienii (dar fără a ne limita la ei). În ce privește Siria, tu, Ile, ai continuat campania de stopare a crimelor împotriva umanității din Siria (comise în primul rând de regimul sirian, apoi de Statul Islamic), inițiată din 2011 (de la debutul războiului), dar adăugând un element nou: greva foamei începută de ziua ta (17 mai 2015) pentru a primi cadou pace, libertate și democrație în Siria. Campanie cu sloganul ”stay human... and alive”, inspirat de la Orwell, din ”1984” (”stay human, not alive”), împărtășit desigur, adică probabil, și de mâțele noastre foarte umane și... cu spirit umanitar, guru Guru și Pesi (Piersicuță), cărora le-am făcut poze ca dovadă.

      Campanie din solidaritate cu Siria, o țară cu peste 100.000 civili uciși în război, cu mai mult de jumătate de populație dislocată (peste 11 milioane), sute de mii dispăruți în închisorile regimului (alte mii la Statul Islamic, apoi la rebeli) și zeci de mii torturați până la moarte în pușcăriile regimului, o țară plină de blocade ale foamei și de bombe-butoi aruncate din elicoptere, cu numeroase atacuri chimice (câteva cu gaz sarin, sute cu clor). O țară în care copiii ridică mâinile când sunt fotografiați în loc să zâmbească.

      Dar și o țară în care medicii, echipele de salvare ”White Helmets”, profesorii, activiștii media și cei pentru libertate, democrație și drepturile omului se sacrifică, deși dispar a doua zi, în bombardamente, atacuri chimice sau răpiți și torturați până la moarte (căci, așa cum știam și eu, faptele bune continuă să se condamne, iar cele rele să se premieze). O țară unde doi activiști (ca Amer și Raghda) s-au putut îndrăgosti, comunicând prin spărtura în Zidul închisorii, cu toate că zăceau acolo mai mult morți decât vii, cu capetele sparte, învinețiți și plini de sânge. O țară în care în zone sub blocadă a foamei ca Ghouta de Est lumea se hrănește cu focul sacru al iubirii și se desenează inimioare pe zidurile în ruină. O țară a ruinelor-oameni și a ruinelor-locuri, dar și a comorilor din ruine, după cum bine a zis poetul Rumi Mowlana: ”Omul lui Dumnezeu este comoara din ruină”. Unde cea mai de preț comoară din ruine e iubirea.

      Sper că și noi doi suntem comori din ruine și ne continuăm povestea de dragoste (și romanul de dragoste, uite, chiar acum istorisim și-l scriem din nou cu ce-a fost și ce e). În vara lui 2015, era însă să mă opresc iar (de data asta, pentru totdeauna), având nevoie disperată de organe (inimă, ficat și rinichi) pentru transplant, suferind de insuficiență cardiacă, hepatică și renală. Eram, bineînțeles, dornic să obțin organe de la vreun prizonier chinez, de la Falun Gong îndeosebi, că sunt mai sănătoși (nu beau și nu fumează).

      ”No fucking way!” ca la concertul lui Roger Waters, ”The Wall” sau ”la dracu, nu!” în traducerea Irinei Margareta Nistor (cum făcea ea pe vremuri la filmele americane de pe casetele video VHS). Avea și Bebe inorogul nevoie de inimă. În disperare de cauză, am creat organe pentru noi doi la laborator. După transplant, l-ai sunat pe Deu (Deucalion), fii-miu și băiatul tău vitreg, să-i spui ce mai fac și, în loc să audă cine știe ce nouă prostie de-a mea, i-ai zis plângând de fericire că am făcut pișu. Un strop. Deu s-a bucurat. Apoi te-ai masturbat lângă patul meu de spital și asta mi-a retrezit pofta de viață.

      Aveam nevoie de resurse proaspete de viață amândoi, căci 2016 a fost iar un an foarte dificil și dureros. Frate-miu, Mene (Meneceu), diagnosticat cu cancer la colon descoperit în stadiul III (metastazat la ganglionii limfatici) la sfârșitul lui 2015, a fost operat în februarie 2016 și de atunci face citostatice (două săptămâni cu una pauză, timp de maxim 6 luni cura). Sorin, vechi prieten din liceu de-al tău, a fost diagnosticat cu cancer la prostată în stadiul III, a fost operat și a făcut radioterapie și terapie hormonală. Amândoi (Sorin și Mene) au urmat tratamentele cu succes.

      Însă Vlad, băiatul de care ai fost tu îndrăgostită la liceu, diagnosticat și el în 2015 cu cancer la colon (în stadiul IV), din păcate neoperabil și cu intoleranță la citostatice (i-au apărut tromboze), ajuns exclusiv la tratamente alternative, s-a dus la Dumnezeu în primăvara lui 2016. Tu, deși zdrobită, ai spus că e mai bine că a devenit și el îngeraș păzitor, că l-a eliberat Dumnezeu de chinuri (îl vedeai și pe el cumva pe Elbrus, în lanțurile și piroanele bolii, sfârtecat de bestia de cancer, slăbit, un oscior de pe care vulturul nu mai are ce să înfulece - ca mine). Nu mai suportai agonia lui. Eu, la rândul meu, am împărtășit-o.

      În iulie 2016, a urmat ultimul drum ratat la Alep. Asta când planificasei, în sfârșit, după ani și ani de căutare și încercare, o călătorie la Alep, împreună cu activiști din Alep, refugiați în momentul respectiv la Gaziantep, în Turcia (un oraș cu mulți refugiați sirieni, într-o zonă apropiată de graniță). Tu îți asumasei să încerci să mergi, căci nu puteai renunța, deși știai că nu era nicio șansă nici să ajungi la Alep, nici să te întorci de acolo: granița dintre Siria și Turcia era închisă și se trăgea, ultima stradă de acces către Alep, Castello, era blocată (bombardată nonstop), iar Alepul era deja sub asediu, complet încercuit de trupele guvernamentale.

      Cu toate că erai înnebunită de frică, aveai o stare de paralizie și neputință și erai abosolut convinsă că mori, ți-ai asumat să încerci să mergi către Alep, numai că activiștii din Alep aflați la Gaziantep te-au oprit. Ai înnebunit de frustrare: preferai să încerci fără nici o șansă, sacrificându-ți viața, decât să renunți. Gândindu-te însă și la viața lor, până la urmă ai făcut eforturi să le înțelegi decizia. Ai rămas oricum syrienne. Și ți-ai spus cu năduf ultimele cuvinte atent pregătite pentru ultimul drum la Alep, ”pizda-mă-sii” în kurdă și arabă pentru regimul sirian și apoi pentru Statul Islamic: ”Kuze dia te” (în kurdă), respectiv ”kess emak” (în arabă).  

      Singurul lucru bun din 2016 a fost festivalul ”AER” (”Aceasta E Revoluția”) din octombrie, ajuns la a doua ediție. De data asta, spre deosebire de prima ediție din 2014, pentru că Apollo fusese deja condamnat la 120 de închisoare (simbolic, dar contează), am fost ceva mai relaxat (ba chiar prea relaxat, tânjeam cumva după tensiunea și emoțiile de dinainte). Tu mi-ai fost alături și m-ai încurajat.

      Dacă a fost rândul tău să mă încurajezi în toamna lui 2016, la festivalul ”AER”, am urmat eu la ”backup” la începutul lui 2017. Prin februarie, deja ajunsesei zombie ca la birou în 2010, zăceai leșinată, ți-era rău mereu, nu mai înțelegeai nimic, nu mai gândeai nimic, nu mai puteai merge, mânca sau vorbi, de data asta din cauza bolii Huntington (pe care, în sfârșit, ai conștientizat-o, deși se manifestase destul de sever la începutul lui 2014). Simțeai numai ciocul bestiei de vultur înfipt în creierul tău, răsucindu-se adânc, dureros și strângând cu putere. Ținându-te captivă în piatră (fizic, psihic și mental). Deși vroiai să trăiești (însă asta nu era viață, nici supraviețuire, ci stare de zombie iar), nu-ți mai făceai iluzii că o să te simți mai bine, așa că, atunci când spuneai o rugăciune (și-ți lua o săptămână să o faci), era doar să te ia Dumnezeu.

      Atunci ți-am pus melodiile noastre, ți-am dat un sărut gay salvator, te-am îmbrățișat disperat, titanic, ca pentru ultima oară, să te fac din praf... praf de stele și să zburăm împreună, ți-am înmânat presse-papierul și m-am rugat pentru tine și parcă, măcar pentru o clipă, te-ai iluminat la față. Apoi, ai început să iei tetrabenazine care a avut un efect aproape miraculos asupra simptomelor (știu că nu tratează boala, ci doar ameliorează simptomele), dându-ți parcă o nouă viață. Chiar dacă mai ai doar câțiva ani de trăit (maxim) contează, într-adevăr, cum îi petreci (cum te simți), confirm eu, unul obișnuit să se simtă rău. ”Obișnuit” nu e și ”normal”, nu mi-ai zis chiar tu de atâtea ori? Oricum, am fost atât de fericit de efectul tetrabenazine încât m-am simțit și eu mai bine. Și mi-au ieșit chiar și analizele mai bine. 

      Asta ți-a dat un suflu nou pentru a participa în iulie 2017 la marșul Civil March for Aleppo (din solidaritate cu Alepul și cu refugiații), pornit din decembrie 2016, prin ger și viscol, pe ruta refugiaților, de la Berlin la Alep. Chiar dacă te temeai că nu te descurci, nu te-a lăsat conștiința să nu încerci iar. Pe lângă faptul că fiecare excursie e tortură până la moarte pentru tine, nu poți mânca, dormi ori merge la toaletă, ești mereu leșinată și ți-e foarte rău, se adăuga boala Huntington, dar cine nu e bolnav, traumatizat și la închisoare? Din punctul nostru de vedere, toți sunt. Și un simplu pas conta, chiar dacă nu aveai să parcurgi zeci de kilometri zilnic ca ceilalți participanți la marș. Un singur pas înainte înseamnă ceva, mai departe merg ei pentru tine. Așadar, ai încercat și ai reușit, în ciuda oboselii, a bolii tale și a dificultăților de a intra în legătură unii cu ceilalți în ziua întâlnirii. Totuși, seara, pe stradă, cu câteva minute înainte de a chema un taxi spre aeroport, când te-ai întâlnit cu restul și ai ridicat steagul marșului, ai simțit că zbori și acest zbor recompensa toate eforturile. Dovadă că unii pași prind aripi și dau aripi la rândul lor.

      Tot o senzație de zbor ai simțit și după protestul ulterior de la Beijing, din piața Tiananmen, din solidaritate cu victimele traficului de organe din închisori (în special deținuți Falun Gong torturați până la moarte), nord-coreenii deportați (pentru a fi executați sau trimiși într-un lagăr de exterminare) și victimele represiunii de la Tiananmen (încă uitate, fără ca regimul să-și asume masacrul din iunie 1989). Senzația de zbor a venit abia după protest. În momentul în care ai pozat și ai lăsat pancartele în piața Tiananmen, erai copleșită de oboseală, neputință și frică și te vedeai cu tubul acela de nazal de hrănire din închisorile chineze, cel cu apă clocotită, urină, fecale, oțet și piper. Era exact ceea ce-ți doreai. Numai veninul Hidrei lipsea de acolo și aveai de gând să-l ceri autorităților la nevoie. Slavă Domnului, n-a mai fost nevoie de așa ceva.

      Imediat după protestul de la Beijing, a urmat dulcea cădere prin gaura de la budă în Țara Minunilor. Sper că nu-mi reproșezi că am lăsat capacul ridicat. Hm, poate cel mult că n-am verificat. Ori merit din nou o condamnare pe Elbrus? Stai, asta e o faptă rea, condamnare pe Elbrus trebuie doar pentru faptele bune. Cert e că ai căzut prin gaura de la budă, apoi ai plâns atât de ai creat un potop și un ocean de lacrimi, iar iepurașii cu ceas și badge de aur de la ONU de pe epavele lor de lux fantomă-Titanic nu au intervenit pentru tine, ci te-au abandonat, așa cum te așteptai. Fantome, logic, nu? Cel rus a vrut chiar să te violeze, cel american te-a acuzat că i-ai furat ceasul (sustras de rus de fapt) și că i-ai distrus casa cu dimensiunile tale uriașe, așa că a hotărât să-ți dea foc, însă ai reușit să te micșorezi și să fugi. Refugiindu-te în pădure, ai întâlnit un mare spirit, o mare personalitate, guru Puric, guru-omidă, dar tu ai ratat șansa de a deveni OM frumos dintr-o broască râioasă cu ajutorul lui.

      Mergând mai departe, ai nimerit la Ducele Trump, foarte primitor ca întotdeauna, care te-a asfixiat apoi cu Zidurile sale de piper tot mai dense, ajunse impenetrabile. Un pic mai înțepător! Slavă Domnului, între timp am fost blestemat (de Atena, ca să-și ia revanșa față de tine) să fiu pisică de Cheshire și să vin în ajutorul tău (ăsta da blestem, întotdeauna mi-am dorit să fiu pisică). Sau poate ca să fii în și mai mare pericol. Nu ziceam că ”singură ești în pericol. Cu mine în și mai mare pericol”? Dar nu pot fără tine. Și nici tu. Ne-am regăsit amândoi prin apropiere de locuința Ducelui Trump și am tors de fericire când m-ai scărpinat pe burtică.

      Am nimerit după aceea la pălărierul nebun Boris Johnson și la iepurele nebun Nigel Farage, care ne-au dat afară de la ceaiul lor de la ora cinci, pe motiv că nu primesc vampiri (se uitaseră prea mult la ”știrile de la ora cinci”, de-asta li se oprise timpul la ora cinci și aveau fobie de vampiri). Am mers apoi la Statul Islamic unde era să fim decapitați, noroc că, în ultima secundă, înainte să fie capul nostru jos și trandafirii albi rămași vopsiți în roșu cu sângele nostru, te-am blestemat și pe tine să fii pisică și să fim amândoi în insula Pink de pe Gliese unde am făcut noi prima oară dragoste. Blestemul, spre supriza mea, a funcționat, am făcut dragoste în ipostaza de mâțe și aș fi vrut să rămânem așa cât mai mult. Și acum, când mă gândesc la ce frumos a fost asta (după oroarea de la Statul Islamic), miaun și torc de plăcere.

      Apoi, anul ăsta, în 2018, ai fost în Iran, în mai, pentru a protesta de ziua  ta și a primi cadou de ziua ta libertatea femeilor de a purta părul descoperit (e un element ce ține de identitatea lor, ar trebui să fie decizia femeilor, nu impus cu forța vălul), libertate de expresie, a internetului și a protestelor, în ciuda oboselii și a bolii, chiar dacă ai avut în minte permanent și voucherul de execuție... acum la ofertă specială, ușor de plătit din indemnizația ta de persoană cu handicap (50 de lei) ori din pensia ta de boală (500 lei), logic, nu?

     

***

      După ce termin ce am de spus, fac o pauză. Trag din țigara electronică câteva fumuri, beau puțin ceai de urzici cu lămâie și-mi suflu bretonul destul de slab (sunt foarte obosit și slăbit, abia răsuflu). La patru fără un sfert, ieșim în curtea dreptunghiulară, umbrită de pini negri, cu un cuptor cu grătar în stânga și o masă mare din lemn de pin în centru. Facem o mică plimbare de siestă, ținându-ne de mână. Încet, câțiva pași doar. Această plimbare e uneori înlocuită de turul de bloc din Titan, cartierul lui Ile (când numărăm câinii vagabonzi, sperând să ne numărăm doar pe noi). Lui Ile îi place în Titan (inclusiv în Titanul Prometeu) și să numere numai doi câini vagabonzi la fiecare plimbare (Promy și Ile).

      La patru, când cântă ceasul melodia ”Firicel de floare-albastră, floare de nu mă uita”, ne ducem la toaletă și ne spălăm pe mâini, apoi mergem în dormitor să ascultăm melodiile noastre și să le dansăm dezbrăcați (doar trei că atât ne țin picioarele și genunchii înțepeniți și fără să ne ridicăm pe vârfuri, chiar dacă e vals: ”Coppelia Walz”, studiul de Chopin opus 25 nr. 1, în la bemol major și ”Neutron Star Collision” de Muse). Ile poartă papuci, eu foșnesc desculț prin frunze, dar de data asta nu mă mai ceartă că răcesc. Înainte de a dansa, o dezbrac pe Ile lent, scoțându-i tricoul alb, blugii și chiloții (și papucii). Ea mă ajută să-mi scot hainele, la rândul ei. Îi mângâi sânii, cicatricele comune de la piept (urma pironului) și ficat (urma ciocului bestiei de vultur) și fundul, apoi îi introduc mâna în vagin și îi masez clitorisul. Ea-mi mângâie și îmi sărută cicatricele comune de la piept și ficat, testiculele și fundul.

      Dansăm întâi valsul din Coppelia. Pe acesta l-a dansat când era zombie la birou, în greva foamei, bolnavă și întotdeauna a reprezentat un stimul pentru regăsirea demnității (a fost pentru ea echivalentul lui ”Prometeu, ești un hobbit” în cazul meu).

      Apoi ne lipim unul de altul și începem să ne mișcăm pe ritmul studiului opus 25 nr. 1, în la bemol major de Chopin. Acesta ne aduce aminte de clipele când am sfidat legile infernului, îmbrățișându-ne în Tartar, când am avut halucinația că Ile îmi spăla rănile cu lacrimile ei (tot în Tartar), când ne-am lins zăpadă roz de căpșuni pe insula Pink, când am profanat tronul zeilor, jucându-ne ”de-a Bill și Monica în Biroul Oral”, când am fost la Paris, ne-am plimbat romantic, prin ploaie, pe malul Senei, am pus lăcățele de dragoste pe un pod, am ascultat plânsul înăbușit al unui ferăstrău (exact ca plânsul meu de atunci – de fapt, trebuia să exprim durerea, nu s-o reprim!), am plutit cu nuferii lui Monet și am lunecat pe curcubeele din vitraliile de la Sainte-Chapelle, când ne-am masat organele sexuale cu iaurt cu stracciatella sau cu ulei de cocos și nu ni se părea real (numai coșmarurile erau reale), iar când ni se părea ne simțeam vinovați (Ile îndeosebi) că ne răsfățăm când alții numai suferă.

      Următoarea melodie, ”Neutron Star Collision”, îmi aduce aminte de când am profanat tronul zeilor, pe Mytikas, jucându-ne ”de-a Bill și Monica în Biroul Oral” și simțindu-mă, dacă nu în putere, măcar la putere, putere asupra mea, foarte eliberat și fericit. Cântăm toată această ultimă melodie, ne îmbrățișăm strâns, titanic, ca pentru ultima oară să ne facem praf... praf de stele și să zburăm și ne sărutăm îndelung la final.

I was searching

You were on a mission

Then our hearts combined like

A neutron star collision

I have nothing left to lose

You took your time to choose

Then we told each other

With no trace of fear that...

Our love would be forever

And if we die

We die together

And lie, I said never

'Cause our love would be forever

The world is broken

Halos fail to glisten

You try to make a difference

But no one wants to listen

Hail, The preachers, fake and proud

Their doctrines will be cloud

Then they'll dissipate

Like snowflakes in an ocean

Love is forever

And we'll die, we'll die together

And lie, I say never

'Cause our love could be forever

Now I've got nothing left to lose

You take your time to choose

I can tell you now without a trace of fear

That my love will be forever

And we'll die we'll die together

Lie, I will never

'Cause our love will be forever

      Ascultăm apoi toate melodiile din patul nostru, dezbrăcați, ținându-ne de mână, cu degetele împletite, simțind că și mâna lui Ile s-a încălzit, e chiar transpirată. Pe multe dintre melodii le și cântăm. Iată lista melodiilor noastre (în ordinea alfabetică a formațiilor):             

     

      Evanescence - Bring Me To Life

      Evanescence - Going Under

      Dire Straits - Why worry

      Doris Day - Que Sera Sera

      Edith Piaf - Non, Je Ne Regrette Rien

      Edvard Grieg - Solveig Lied

      Frank Sinatra - Forget Domani

      Frank Sinatra - My Way

      Frédéric Chopin – Nocturnă op. 9 nr. 1 în si bemol minor

      Frédéric Chopin – Studiu op. 10 nr. 3 în mi major

      Frédéric Chopin – Studiu op. 25 nr. 1 în la bemol major

      Johannes Brahms - Vals în la bemol major, op. 39 nr. 15

      Judas Priest – Revolution

      Léo Delibes - Coppelia  Waltz

      Luna Amara - Roșu aprins

      Muse - Feeling Good

      Muse - Neutron Star Collision (Love is Forever)

      Nirvana - All apologies

      Nirvana - Rape me

      Pink Floyd - High Hopes

      Prodigy - Fire Starter

      Radiohead – Creep

      The Beatles - All You Need Is Love

      The Beatles - Here Comes The Sun

      The Beatles - Let It Be

      The Beatles - While my guitar gently weeps

      The Doors - Break On Through

      The Doors - Take It As It Comes

      The Doors - The Crystal Ship

      The Doors - The End             

      Twisted Sister - We're Not Gonna To Take It

      Zorba grecul (melodia din filmul cu același nume)

     

      Imediat după melodii, trecem la jocul ”de-a Bill și Monica în Biroul Oral”: Ile va trage din trabucul meu și va înghiți spermă cu aromă de whisky (nu, nici vorbă, ținem amândoi regim)... atunci va cânta la flautul meu și sper să nu se mai întrerupă niciodată acest concert, nici să mi se mai spargă flautul. Să fiu sincer, în ce privește jocul ”de-a Bill și Monica în Biroul Oral”, am mai recuperat. Aveam mari restanțe: eu eram obișnuit cu agonia, descompunerea și moartea de pe Elbrus, Ile cu Elbrusul de la birou ori coșmarul politicii și al istoriei. Acum cinci ani ziceam că suntem atât de mari jeguri încât nu ne băgăm unul pe altul în seamă nici să ne scuipăm (mizerie fizică și psihică... psihică și mai mare decât fizică, de n-o curățau 10 dușuri pe zi, 10 expectorări la WC, nici potopul, dar, uite, ne-am purificat până la urmă un pic lingându-ne rănile și cicatricele și spălându-le cu lacrimile noastre).

      Ile a avut prima oară orgasm la 37 de ani cu mine (nici nu știa ce e, când l-a avut pe primul, a crezut că moare / se dezintegrează, numai că i-a plăcut cum a murit / s-a dezintegrat și l-a vrut și pe al doilea și tot așa). Cele mai tari orgasme au fost când am transformat amândoi starea de angoasă în ceva erotic (cum a fost ziua de marți 13 septembrie 2016, vă jur pe ce am mai sfânt, Maretti, i-phone, focul sacru, democrație și constituție) ori când am fost melancolici și romantici, am făcut-o (ca pentru) ultima oară, luându-ne la revedere.

      Mi-am făcut rezerve și de la revedere, cred că mi s-a urcat la cap că am drepturi, înainte dispăream pur și simplu de pe budă sau de pe masa de operație de la spital. Acum însă nu vreau să mă mai gândesc la nimic, vreau doar să ne simțim respirația gâfâită (cu întreruperi neliniștitoare – a mea), secrețiile (transpirația, sperma, secrețiile vaginale), să nu uit cum miroase pizda ta, Ile și să fac cancer de prea mult sex oral ca Michael Douglas ori infarct de la prea mult sex și să am o înmormântare de vis la care să-mi plângă toate nevestele și amantele (puține, n-am avut vreme de ele), să fie flori de cactus albastru, lumânări, dans și manele cathartice în versuri albe în interpretarea lui Dio (Dionysos).

     

***

      La șase fără un sfert, când ajungem la ultimele melodii de The Beatles și The Doors, începem să facem dragoste. Ile vrea să inundăm camera ca-n filmul de dragoste ”The Shape of Water” al lui Guillermo del Toro, cu Sally Hawkins în rol principal, unde Elisa, o femeie de serviciu mută, îl salvează pe omul-amfibie din laboratoarele CIA (unde era torturat, se făceau experimente pe el și era pe punctul de a fi disecat) și face dragoste cu el, lâsând robinetele deschise până ajunge apa la cinematograful de dedesubt, la spectatori. Să ne inundăm mai bine cu iubire ca-n povestea de dragoste imposibilă (ca a noastră) din filmul ”The Shape of Water”. Dacă tot e potopul, să fie măcar unul de iubire. Ăsta da potop.

I look at you all, see the love there that's sleeping

While my guitar gently weeps

I look at the floor and I see it needs sweeping

Still my guitar gently weeps

I don't know why nobody told you

How to unfold your love

I don't know how someone controlled you

They bought and sold you

I look at the world and I notice it's turning

While my guitar gently weeps

With every mistake we must surely be learning

Still my guitar gently weeps

Well...

I don't know how you were diverted

You were perverted too

I don't know how you were inverted

No one alerted you

I look at you all, see the love there that's sleeping

While my guitar gently weeps

Look at you all

Still my guitar gently weeps

Oh, oh

Oh, oh, oh, oh, oh, oh, oh

Oh, oh, oh, oh

Yeah, yeah, yeah, yeah, yeah

Yeah, yeah, yeah, yeah, oh, ooh

      Dar nu inundăm cu orice, ci, pe lângă potopul de iubire, cu cea mai tare armă chimică, interzisă de ceva timp în UE (UE a considerat asta toxic, nu și extremismul sau teroriștii), parfumul Chanel no. 5 din care am mai păstrat un strop pentru ocazii, iar amforele și statuetele din cameră îl emană oricum discret. Ile se dă cu parfum pe tot corpul, iar eu îl inhalez, înnebunit de poftă, îi sărut fundul, clitorisul, sânii, gâtul și îi dau limbi în urechi. Ce mă fac dacă mă intoxic cu parfumul? Ori, mai rău, dacă te pup în cur, Ile, și, pe lângă faptul că sunt taxat ca pupincurist, o să rămân înțepenit complet? Nu ziceam că sunt prea înțepenit să îndoi spatele și genunchii, iar tu numai în rugăciune? Dacă nu uiți. Bine că nu uită Dumnezeu de tine (și de noi toți).

      Ei, dar așa suntem cel puțin demni și drepți. E valabil și pentru tine, Ile. De mine nu se miră nimeni că mă mai otrăvesc și cu parfumul (pe lângă glutamatul monosodic din Maretti), nici că voi rămâne complet paralizat, se știe că sunt masochist. Așadar preiau formula parfumului și umplu camera cu lichid chihlimbariu cam până la piept (până la cap la Ile). Brusc, remarc că încăperea s-a făcut mai mare ca un lac, strălucind ca o flacără în lumina înserării. Înotăm lent, prin apa călduță (că nu avem viteză, de-abia ne mișcăm) unul către celălalt, ajungem unul la celălalt și ne îmbrățișăm. Penisul meu o pătrunde, ea mă încolăcește cu picioarele.

      Cobor apoi apa până la nivelul picioarelor, ca să ne scalde ca un izvor, apoi o opresc și o usuc complet. Și, deși ar fi plăcut să continuăm să facem dragoste în frunzele arămii, rubinii și aurii de pe jos, ca un boșorog terminat (nu și învins) prefer confortul din pat, unde stăm mult mai comod. Facem dragoste mai departe în poziția 69, apoi cea a misionarului și, după aceea, cu Ile deasupra (cowgirl), împingând cu putere. La sfârșit, când termin, mă simt un strop chilimbariu din oceanul dulce-aromat de otravă. Poate că m-am intoxicat complet și acum am ajuns și eu fantomă, să văd dacă mă ridic ușor, ca un abur din ocean. Ba nu, sunt cald și transpirat, mustind de secreții. Ce bine! Ile îmi spune Prometeu, ești un hobbit, boxtroll, te iubesc și vreau să trăiești floare-albastră! Îi repet și eu aceleași vorbe de dragoste încurajatoare. Mai rămânem o vreme întinși, îmbrățișați, un minut, că numărăm sau nu secundele (încerc să nu număr, Ile și ea), goi, plutind în abis și dansând în potop dansul dezastrelor.