Planuri de moarte. Cap. 4. Atacuri în nord-est

 

 

Turcii împreună cu rebelii de la Armata Siriană Liberă atacă nord-estul unde sunt kurzii de la YPG (Forțele Democrate Siriene - FDS) considerați teroriști din cauza așa-ziselor legături cu PKK (o formațiune care duce un război de gherilă în Turcia de peste 20 de ani). Operațiunea se numește ”Izvorul păcii” (logic, nu?) și debutează pe 9 octombrie 2019. Dar așa le trebuie câinilor ăstora de teroriști, bebeluși îndeosebi. Pe 10 octombrie 2019 sunt uciși 7 civili și 25 răniți, conform Campaniei Siria. 9 civili sunt executați sâmbătă pe 12 octombrie. Pe 13 octombrie 2019 sunt 38 uciși conform OSDO. Pe 16 octombrie 2019 sunt peste 70 civili uciși conform OSDO. O femeie kurdă politician, Hevrin Khalaf de la partidul Viitorul Siriei este executată. Amnesty International menţionează răpirea a doi angajaţi ai unei organizaţii medicale şi executarea unui politician kurd. La 12 octombrie, Hervin Khalaf „a fost scoasă afară din maşină, bătută şi ucisă cu sânge rece cu foc de armă de combatanţi din Ahrar al-Sharqiya“, acuză ONG-ul. Sute de mii sunt dislocați (peste 250.000 pe 16 octombrie), estimează activiștii, fără apă, mâncare și medicamente, mulți și fără adăpost, sub cerul liber.  Se încearcă eliminarea kurzilor, purificarea etnică. Americanii, aliați ai kurzilor în lupta contra Statului Islamic, îi abandonează pe kurzi și se retrag din posturile lor, lăsând cale liberă turcilor. Aceștia din urmă vor să elibereze zona ocupată de kurzi și să creeze o așa-numită ”zonă sigură” unde să relocheze forțat refugiații (Turcia are peste 3,7 milioane de refugiați).

Rățoiul Donald Trump spune halucinant că în timpul celui de-al doilea război mondial, kurzii nu i-au  ajutat pe americani în ce privește debarcarea din Normandia. De asemenea, declară că turcii și kurzii sunt ca doi copii care trebuie să se ciondănească din când în când. Mii au protestat împotriva atacului în orașul Ras al-Ain pe 6 octombrie 2019: ”Jos cu Erdogan, jos cu ocupația” au scandat ei, mergând în marș până la baza Tel Arqam, deținută de Statele Unite. ”Nu ne vom abandona pământul, vom sta aici, nu vrem război”, a spus Ahmed Mohamed Salem, un protestatar de 52 de ani. Din păcate, sunt și proteste pro-operațiunea ”Izvorul păcii” în Idlib. Sunt și proteste ale mamelor celor uciși în lupta împotriva Statului Islamic, alături de Statele Unite (au murit peste 11.000 de persoane) anti-intervenție. Sunt și proteste pe 24 octombrie în orașul Malkiyyeh împotriva intervenției militare. Pe 10 noiembrie este un protest în Tel Rifaat. Sunt și proteste împotriva patrulelor mixte ruso-turcești pe 10 noiembrie. Pe 15 noiembrie protestează rezidenții din Afrin în Alep anti-intervenție a Turciei.. Abandonați de americani, kurzii cer ajutorul regimului și al Rusiei. Regimul începe să cucerească localitățile. Acolo unde vine regimul, tinerii sunt luați cu forța în armată și există riscul arestării (cu torturi până la moarte). Dar oamenii nu au unde să se ducă și aleg între două rele, ocupația turcă și cea a regimului. Doar Dumnezeu îi mai protejează.

Urmează un acord de încetare a focului pentru cinci zile. Iată ce spune Abbas Mousa, un jurnalist dislocat din zona de securitate turcească: ”Acordul de încetare a focului sper va opri bombardamentele și vărsarea de sânge deocamdată, dar lumea trebuie să înțeleagă că noi kurzii ne temem de Turcia și de ce va fi mai încolo. Când turcii au început să bombardeze orașul Qamishli unde locuiesc, copiii mei erau speriați. Băiatul meu de trei ani și-a dat seama că e ceva în neregulă fiindcă nu mai putea merge în camera cu fereastră. A trebuit să plecăm. Am văzut oameni plecând cu tractoare pentru că doar ele le-au rămas și nu vor să fie jefuiți de trupele susținute de turci. Am luat ce am putut să cărăm. Am luat jucăria autobuz ce cântă muzică pe care i-am cumpărat-o copilului meu. Ce se întâmplă după ce Turcia controlează așa-zisa zonă de securitate? Oamenii care au fugit din satele din zonă se tem să se întoarcă. Unele case sunt deja distruse, unele parțial, altele integral și oamenii se tem de Turcia.” Armistițiul e încălcat de turci: 14 civili uciși vineri pe 18 octombrie, în satul Bab al-Kheir. Pe 19 octombrie sunt deja peste 100 civili uciși și peste 300.000 dislocați conform OSDO care trăiesc în tabere mizere în frig, inundații, fără mâncare, medicamente sau școală. Apoi kurzii de la Forțele Democrate Siriene (FDS dominate de YPG) se re retrag din ”zona de securitate” turcă (120 km lungime (turcii și-au dorit inițial 444 km, dar a trebuit să-și revizuiască pretențiile), 32 km adâncime).

În zona de securitate turcă aceasta nu este sigură pentru trimiterea refugiaților acolo (cum și-a dorit Turcia), ci permite crimele de război, execuțiile, detenția lucrătorilor umanitari și împiedicarea oamenilor să se întoarcă acasă (case distruse sau prădate), potrivit unui raport Human Rights Watch. Secretarul general ONU, Antonio Guterres, a spus că ONU va studia propunerea pentru o zonă sigură din partea Turciei. Oricum, înainte de studiu și potențiale sancțiuni, trebuie să ceară încetarea dislocării forțate a oamenilor din casele lor și să ceară investigarea abuzului drepturilor omului din zonele respective. În luna octombrie 2019, organizațiile pentru drepturile omului au cerut UE și ONU să facă presiuni la adresa Turciei pentru a încheia deportările forțate într-o zonă de război. Anul acesta (în 2019) Turcia a deportat peste 42.500 refugiați. Cei returnați forțat riscă arest, hărțuire, torturi până la moarte și înregimentare forțată în armata siriană.               

Gesturi de solidaritate cu cei din nord-est: semnăm o petiție Avaaz pentru oprirea livrării de arme către Turcia și realizarea unui acord de încetare a focului. Totodată donăm pentru asociația Relief and Development care oferă pături, scutece, produse de igienă și servește 50.000 de mese calde pe zi. Cu ajutorul donației, se vor pregăti sute de mii de mese calde pe zi (inclusiv lapte pentru bebeluși), pături și saltele, suport medical, asistență psihologică pentru copii, ajutor pentru reconstituirea infrastructurii de sănătate și educație.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Planuri de moarte. Cap. 3. Atacuri nord-vest. ”Suntem lăsați să înfruntăm moartea singuri.” (Waad al-Kateab)

 

 

În ciuda acordului de încetare a focului din zona demilitarizată (stabilit în septembrie 2018 la Soci de Rusia și Turcia pentru Idlib, Alep, Hama și Latakia), pe 23 ianuarie 2020 sunt deja 6.672 uciși, inclusiv 1.868 civili dintre care 503 copii și 349 femei din cauza încălcării acordului de regimul sirian conform Observatorului Sirian pentru Drepturile Omului (OSDO).   Și de pe 30 aprilie 2019 (data escaladării violenței) până pe 23 ianuarie 2020 sunt 1.502 civili uciși, inclusiv 395 copii și 271 femei. În Idlib sunt 3 milioane de civili din care peste 1 milion dislocați, veniți din alte zone ale țării. Dar așa le trebuie câinilor ăstora de teroriști, bebeluși în special.

Conform datelor ONU, sunt peste 1.500 uciși de la sfârșitul lui aprilie 2019 până pe 20 ianuarie 2020 și peste 350.000 dislocați în lunile decembrie 2019 și ianuarie 2020.                

Au loc demonstrații pe 1 și 2 septembrie 2019 la Saraqeb (Idlib) și în Alep  (zona rurală) împotriva atacurilor din nord-vest. Demonstrații anti-regim și anti-jihadiștii de la Hayat Tahrir al-Sham (HTS), în control asupra Idlibului. Protestele continuă pe 6 septembrie în orașul Idlib, solicitând pace și libertate și protecția civililor. Jurnalista Merna al_Hasan transmite: ”Demonstrația de azi este din piața libertății din orașul Idlib. Civilii s-au adunat aici din orașele învecinate pentru a se supune principiilor revoluției pentru a arăta lumii că suntem pașnici, așa cum am fost în revoluția pașnică din 2011, se supun principiilor revoluției. Principiile sunt cea mai puternică armă. Sperăm că toți sirienii liberi de peste tot în lume, nu doar cei din Siria, vor merge pe străzi, pentru a ne susține și a acționa. Idlib e distrus acum. Crime de război și masacre au loc. Așa-zisele încetări ale focului nu ne mai păcălesc. Demonstrația de azi este pentru a ne supune principiilor revoluției pentru că revoluția este una pașnică. Vom continua în alb și revoluția va continua, cu voia lui Dumnezeu. După cum vedeți, copii, bărbați și femei participă azi.”

Întrebat ce crede despre protest, un manifestant Badee, tată cu un copil în brațe, răspunde: ”Suntem aici pentru a spune că suntem cu revoluția și că urmăm principiile revoluției. Și vom continua, cu voia lui Dumnezeu, până dăm jos regimul.”           Protestele continuă până la sfârșitul lui septembrie 2019, iar HTS trage asupra mulțimii. Pe 4 octombrie sunt din nou proteste anti-regim și HTS, cerându-se totodată și eliberarea deținuților. Pe 6 octombrie la protestul anti-regim se cere și îmbunătățirea condițiilor persoanelor dislocate și eliberarea celor arestați.   Pe 28 octombrie e un protest anti-regim și pro-revoluție la Binnish. Pe 1 noiembrie e un protest anti-regim și Rusia. Protestele continuă la începutul lui noiembrie (5-8 noiembrie) anti-HTS chiar dacă sunt bombardamente și HTS a ucis trei persoane și a rănit mulți (pentru că au refuzat să plătească taxa pe uleiul de măsline). HTS a arestat și ucis activiști și protestatari. Pe 9-10 noiembrie sunt iar proteste anti-regim și HTS și de solidaritate cu profesorii (care au intrat în grevă pentru creșterea calității educației și salarii mai mari). Pe 14 noiembrie este alt protest anti-regim, pentru eliberarea deținuților și împotriva HTS în Saraqeb, Maarat Al-Numan, Marrat Al-Na’saan, Binnish și alte părți din Idlib.

Jomana Hasan Shtiwy de la Women Now for Development ne mărturisește reacția la atacurile din nord-vest: ”Iată-mă. Mă vedeți ca pe un copil amărât cu ochii fixați asupra fumului care ne povestește despre distrugerea orașului. Probabil vă întrebați ce frică îmi e. Probabil vă rugați să supraviețuiesc. Probabil blestemați lumea asta urâtă. Chiar în fața ochilor mei, vă lamentați de ce se petrece acum și încercați să extrageți istoria fetei inocente (…). În timp ce îmi analizați emoțiile și psihologia, sunt lăsată să stau aici. Sunt speriată sau curajoasă? Poate sunt cutezătoare. Vă voi scuti de o seamă de întrebări și vă voi spune să nu vă pierdeți timpul gândindu-vă ce înseamnă că stau aici. Stau aici de ani. Văd această scenă în fiecare zi. O văd și o miros. Uneori o și ating. O pot descrie și enumera toate poveștile care vin cu ea, povești care înmoaie inima, cu toate lacrimile și strigătele, urletele și frica ce acompaniază acea scenă. Nu le auziți, dar eu le aud acum. Acest nor nu este doar o poză. Acest nor ne mănâncă corpurile, inimile și memoriile. Sugrumă visele, poveștile și ambițiile noastre. Ne reamintește că suntem aici singuri. Ne spune despre câte mâini întinse către noi nu au ajuns la noi, că suntem blocați stând aici, strigând și iar strigând fără ca nimeni să ne audă. Și când vocile ne răgușesc, ce se întâmplă atunci?  Ne aflăm pe primele pagini ale ziarelor și televiziunilor cu fiecare în competiție pentru a-și publica imaginile pentru a spune că sunt aici. Dar suntem într-adevăr aici? Suntem în mijlocul tuturor poveștilor? Unde sunt? Sunt în inima lor. Mirosul fumului îmi lovește visele. Sunetul rachetei spune că cineva din casă de undeva e pierdut          și un îndrăgostit își ia la revedere îmbrățișându-l, sărutându-l, așteptând norul, incapabil chiar să-l blesteme. Nu îl aude. Tot ce înțelege este un sentiment de fior, durerea pierderii și amarul lumii care l-a abandonat. Iată-mă cum urmăresc norul amar, cu gâtul plin de acest amar. Sunt orașul Maarat al-Numan. Sunt martor la toate acestea. Sunt purtătorul unei dureri vechi, o durere tatuată pe pielea mea și prezentă în vocea mea”.               Oamenii dislocați, peste 500.000 se refugiază sub cerul liber, fără adăpost adecvat, mâncare, apă ori medicamente. Unii se duc în școlile abandonate chiar dacă peste 77 de școli au fost distruse de bombardamente de la sfârșitul lui aprilie până în august 2019.  Mohamed Swaydan, un profesor dislocat din Hama a asistat la nașterea primului său copil sub copaci: ”Chiar dacă am fost încântat să mi se nască primul copil, mi se rupe inima că soția a născut sub un copac”. Profesorul își continuă lecțiile cu o tablă albă și un marker. Le predă copiilor refugiați chiar dacă tot trebuie să se mute.           Iar turcii de la graniță trag asupra celor ce vor să intre în Turcia, ucigând doi civili. Pe 20 octombrie mai ucid unul. Și încă unul pe 31 octombrie. Au ucis peste 400 de persoane de la începutul războiului (martie 2011) până în septembrie 2019 conform OSDO. Unii încearcă să treacă granița și de peste cinci ori. Arestează și torturează inclusiv jurnaliști cu acte în regulă precum al-Dali.          

De la sfârșitul lui aprilie 2019 (data escaladării violenței) pe 9 septembrie 2019, conform Campaniei Siria, peste 750.000 sunt dislocați și 862 civili uciși, inclusiv 226 copii și 179 femei. Situația umanitară se degradează. Cei dislocați se ascund sub măslini, pradă căldurii sufocante de vară, fără apă, fără mâncare, fără educație, fără medicamente, fără igienă. Fără, fără, fără… Doar cu  prieteni șerpi și gândaci, pe care să-i mănânce eventual. Peste 40.000 se îmbolnăvesc de leishmaniasis din cauza înțepăturilor insectelor. Dar ei nu au nevoie de nimic, nici de toaletă pentru că nu au nevoi precum mărețul și gloriosul conducător din Coreea de Nord, Kim Jong-un. ”Căștile Albe” (”White Helmets”) îi ajută. Peste 1.850 au fost răniți. Peste 250.000 de copii nu merg la școală. 48 de spitale și facilități medicale au fost bombardate. 30 de lucrători umanitari au fost uciși.

Pe 19 septembrie 2019, Rusia dă un veto la Consiliul de Insecuritate O,NU (united nothings) cu privire la rezoluția pentru o încetare a focului inițiată de Germania, Belgia și Kuwait. Al treișpelea veto în ce privește tragerea la răspundere în Siria. Pe 25 septembrie sunt peste 1.200 uciși conform Campaniei Siria. Aceasta din urmă lansează o petiție către ONU de a aloca fonduri pentru a permite organizațiilor de pe teren să răspundă crizei umanitare.         Semnăm și noi petiția.

Conform unui reportaj de la Channel 4, copiii din Idlib caută prin gunoaie. Spitalele și ambulanțele sunt targetate. Idlibul e controlat de jihadiști. Copiii sunt afectați de lipsa mâncării și a medicamentelor. Copiii caută mâncare prin gunoaie.

Mărețul și gloriosul conducător al-Assad vizitează trupele din Idlib, pregătind atacurile asupra teroriștilor împuțiți, fie ei și bebeluși. Pe 23 octombrie 2019 sunt deja 1048 civili uciși (începând de la sfârșitul lui aprilie 2019), conform Campaniei Siria. În ciuda riscului arestării (urmate de torturi până la moarte), cei din Tabqa critică regimul și mărețul și gloriosul conducător: ”Jos cu Bashar al-Assad, criminal, autor al atacurilor chimice, ucigaș de copii, hoț, jos cu Bashar autorul atacurilor chimice, jos cu Bashar al-Assad!”.

O persoană dislocată, Mohamed al-Idlibi ne mărturisește pe Facebook de ce cere ajutor financiar: ”Sunt foarte fericit să vă știu pe toți. Mulți dintre voi sunt prieteni buni din întreaga lume. Ca tată mândru și fiu bun, este cu regret că circumstanțele de acum mă fac să apelez la ajutorul vostru. Mulți dintre voi știu că sunt tatăl al doi copii frumoși, rezident la granița cu Turcia. Până de curând m-am descurcat să-mi întrețin familia și părinții în vârstă, dar acum sunt într-o stare de disperare pentru că mă tem de supraviețuire pe măsură ce iarna avansează. Recent cortul mi-a fost distrus de ploaia puternică și nu am bani pentru alternativă.     ONG-urile în zonă sunt rare și distribuțiile lor neregulate.          Tata este prea fragil pentru a suporta o iarnă în cort. Am căutat de lucru, dar nu găsesc. Poate vreunul să ne ajute să trecem de iarna feroce rece și umedă și să mă ajute să găsesc adăpost adecvat, provizii de hrană și necesitățile domestice. Ca o familie de 6, putem cumpăra totul cu circa 100 de dolari pe lună, cu 70 de dolari pentru o casă nouă. Sunt doar unul dintre sirienii ce cer ajutor. Sunt unul dintre milioanele într-o situație similară. Știu că și voi vă zbateți și ați ajutat pe mulți ca mine. Dar acum este doar decizia mea, decizia de a vă cere ajutor nu e una ușoară, dar nu știu unde să apelez.          Vă mulțumesc pentru tot tuturor de la mine, părinții mei, soția și micuții mei iubiți.” Odată cu venirea toamnei, corturile sunt inundate de ploi și oamenii urmează să înghețe iarna de frig.

Lucrătorul Ahmed Qubba de la ”Căștile Albe” a fost ucis. Salva civilii afectați de o explozie în orașul Darkous când o nouă explozie s-a produs, ucigându-l pe Ahmed și rănind civilii pe care îi transporta. Ahmad era recunoscut pentru spiritul lui umanitar și curajul său. Se ducea în zonele cele mai puternic afectate. Avea 22 de ani și era logodit, înainte de nuntă.

Pe 5 noiembrie 2019, regimul a aruncat 20 de șrapnele de artilerie asupra unui centru al ”Căștilor Albe” din Alep. Au fost distruse 4 mașini de foc și echipament vital. A fost lovită și o ambulanță în Jesr al-Shughur. De asemenea, a fost lovită o facilitate medicală ce deservea 9.600 de oameni pe lună. A fost distrusă și o școală.

Pe 5 și 6 noiembrie sunt atacate 24 de localități. Dalal, lider al comunității din Jabal al-Zawiya, Idlib ne mărturisește: ”La 1.30 m-am sculat la sunetul puternic al bombardamentelor și ferestrele aproape au căzut pe noi. Am alergat la fete care erau înspăimântate. Atacurile au devenit mai rele în ultimele 4-5 zile, noi arme sunt folosite. Locuiesc în Jabal al-Zawiya în Idlib și am putut simți bombardamentele din Kafranbel (care e la 20 de km depărtare) pentru că a locuința se cutremură la impact – iată ce puternic sunt acele rachete. Oamenii sunt speriați și furioși. Nu putem trăi așa, fără să știm care va fi soarta noastră. Urmează să murim? Nimeni nu știe ce se va întâmpla. Acordurile sunt făcute de factorii de decizie, dar ei clar nu țin la civili. Nu pot să cred că viețile noastre sunt în mâinile lui Assad, Erdogan, Putin și liderii grupurilor extremiste. Nu pot descrie cât de furios sunt că această comunitate internațională e oarbă în fața suferinței noastre. Știu și ne văd că suntem măcelăriți în fiecare zi și nu fac nimic. Singurul lucru de care le pasă e noua constituție. Cum poate o nouă constituție bună să ne salveze viețile? Cum îmi va proteja fetele? Nu avem altă șansă decât să așteptăm moartea sau dislocarea”.          

Pe 12 noiembrie sunt atacuri în Maarat Hurmah, în Idlib. O ambulanță este distrusă, împreună cu trei civili și voluntarul de la ”Căștile Albe” Ahmad Ali care sunt uciși. Cinci alți voluntari sunt răniți dintre care doi în stare gravă. Pe 17 noiembrie sunt 157 șrapnele de artilerie, 22 de lovituri aeriene și 12 bombe butoi în 20 de localități și sunt uciși 13 civili, iar 12 răniți.               Campania Siria face o campanie #WorldToiletDay (Ziua Mondială a Toaletei) pentru cei dislocați din Idlib care merg (în condiții nesigure) distanțe mari până la o toaletă sau nu au acces deloc. Raed al-Saleh, șeful ”Căștilor Albe” a înregistrat mărturia unei persoane dislocate în urma vizitei sale într-o tabără: ”Într-o misiune recentă de a evalua situația și nevoile persoanelor dislocate care se adăpostesc sub cerul liber, o femeie în vârstă a venit la mine și mi-a spus: ”băiete, mă întrebi dacă avem nevoie de mâncare sau de formule pentru bebeluși. Ce avem nevoie în primul rând și mai ales sunt toalete pentru că nu avem niciuna. Nu avem nevoie de mâncare. Avem nevoie de toalete pentru a prezerva o anumită intimitate și demnitate. Cel mai important lucru este demnitatea și situația noastră de acum ne arată cea mai mare lipsă de demnitate.” Ce mi-a spus mi-a spus mi-a frânt inima și nu îndrăznesc să-mi imaginez ce se va întâmpla cu cei dislocați în lunile reci de iarnă care se apropie”. Semnăm o petiție pentru îmbunătățirea răspunsului la nevoile celor dislocați adresată ONU (chiar dacă știm că sunt O,NU, united nothings care nu fac absolut nimic).  O fetiță dislocată din Kafarruma, Islam ne mărturisește despre experiența ei, conștientizând până și diversele tipuri de arme: ”Elicopterul a zburat asupra noastră și a lovit Kafarruma. Apoi a venit un avion și a început să lovească și el. De aceea am venit aici și trăim acum aici. Avionul a aruncat o bombă-butoi, distrugând întreaga clădire. Am împachetat lucrurile și am venit aici să campăm. Nu aveam pe ce să stăm, stăteam direct pe pământ. Nu aveam covoare, stăteam direct pe pământ”. Buthaina spune povestea unui cort distrus de vânt, care oricum nu îi protejează de căldura verii și de frigul iernii. Întrebată de școală și prieteni, răspunde că nu are unde să se ducă, a lăsat toate memoriile în satul său, amintindu-și de copiii care se jucau pe pajiște. Nu sunt școli. Bombardamentele cumplite au lăsat doar praf și ruine. Dar în ruine sunt comori.

De Ziua Copilului, pe 20 noiembrie 2019 are loc un masacru în tabăra de refugiați al-Qah. Zeci de persoane sunt rănite și ucise, 16 civili omorâți, dintre care 11 copii și 3 femei, potrivit RSDO. Două rachete explodează lângă o maternitate, incendiind corturile. Răniții sunt întinși pe jos pentru că numărul lor mare depășește capacitatea spitalului. Cel puțin 22 civili dislocați sunt uciși conform unui articol din The Guardian semnat de Hussein Akkoush. De asemenea, e distrus un spital.        Zaher Ghara’a, rezident al taberei, în vârstă de 42 de ani, mărturisește: ”toți copiii au început să țipe, oamenii au început să alerge către plantațiile de măslini, încercând să scape. Am văzut corturile arzând, apoi i-am auzit pe cei de la ”Căștile Albe”, ambulanțele și extinctoarele apropiindu-se. Camioneta vărului meu era avariată, dar anvelopele erau încă în stare bună, așa că a ajutat la transportarea bolnavilor la spital. Era acoperit de sânge când a încheiat”.       Peste 72 de atacuri la taberele de refugiați au fost de la începutul războiului la 13 decembrie 2019 conform RSDO.

Pe 2 decembrie e un atac într-o piață în Maarat al-Numan, Idlib care ucide 9 civili. O fetiță rănită și acoperită de sânge împreună cu fratele ei, Salem, a chemat ”Căștile Albe” să vină în ajutor           : ”Vă rog să-mi spuneți că tatăl meu e în viață, vă rog să-mi spuneți că tatăl meu e în viață”. Din nefericire, nu mai era. Mohamed Nasreddine, voluntar la ”Căștile Albe” mărturisește: ”eram la centrul de salvare, nu departe de piață, când am auzit avioanele sunând mai puternic. M-am uitat și am văzut rachetele căzând. Secunde mai târziu, percepute ca niște ore, rachetele au lovit pământul și noi am alergat la autovehicule. Odată ce am ajuns la piață, am văzut bucăți de corp și sânge amestecat cu legumele. Ca și cum durerea cauzată de dislocare, de iarna rece și de prețurile mari nu e suficientă, avioanele au targetat oamenii într-un loc unde își puteau trăi viața și a găsi ceva pentru a hrăni familiile. Rusia și regimul folosesc mâncarea ca pe o armă sub ochii lumii. Nu pot uita mirosul sângelui amestecat cu al legumelor. Nouă persoane au fost ucise. Nu sunt numere, fiecare avea o poveste și un vis. Fiecare persoană a murit în timp ce inima celor dragi e frântă. În ciuda investigațiilor că Rusia și regimul au mai targetat piața mai înainte anul acesta, nu au fost consecințe, permițându-le să comită din nou aceeași crimă iar și iar, oricând vor”.

Pe 10 decembrie 2019 (de la sfârșitul lui aprilie 2019) sunt deja 1.284 civili uciși, inclusiv 306 copii, iar peste 1 milion sunt dislocați și trăiesc în condiții mizere, conform Campaniei Siria și ”Căștilor Albe”. New York Times a demonstrat că rușii targetează spitalele în mod deliberat. Peste 51 de spitale au fost bombardate de la sfârșitul lui aprilie 2019 până la începutul lui decembrie 2019. Peste 100.000 sunt arestați și zeci de mii sunt torturați până la moarte în regiunile unde e regimul în control. Cu 71 de ani în urmă, ONU a adoptat Declarația Universală a Drepturilor Omului, punând în lumină drepturi ca cel de libertate, demnitate și siguranță. Se vede ce se respectă aceste drepturi în  ce-i privește pe sirieni. De aceea, Campania Siria cere un acord de încetare a focului în ce privește întreaga Siria și eliberarea deținuților și a prizonierilor politici. De asemenea, urgentează comunitatea internațională să-și respecte standardele și cerințele. Dacă ONU e O,NU, united nothings!

Anwar Hmeidi, voluntar la ”Căștile Albe” din 2014, era la datorie când s-a anunțat bombardarea localității sale, Badama din Idlib. Anwar s-a grăbit să meargă să salveze oamenii, doar că și-a găsit soția și cele trei fiice ucise. A salvat sute de vieți, dar nu a putut salva familia.  

Pe 19 decembrie 2019 ”Căștile Albe” lansează un apel umanitar: ”Vorbim din Idlib.  Mii de oameni dislocați au plecat cu mașinile lor de azi dimineață, fugind de aici către nordul Siriei, către nesiguranță. Au fugit de bombardarea sistematică lansată de regimul sirian și Rusia cu câteva zile în urmă. Au bombardat împrejurimile Maarat al-Numan și orașul. O nouă criză umanitară are loc în sudul Idlibului, în zona Maarat al-Numan, în împrejurimile de est și vest. Campania targetează piețe, facilități vitale, drumuri principale și case ale civililor. Utilizând toate tipurile de arme, de artilerie, bombe-butoi care lovesc drumurile principale, mașinile civililor dislocați. Este o nouă dislocare forțată și o campanie de distrugere pentru a ucide la fel de mulți civili posibil și a-I disloca forțat către nesiguranță. Mai mult de 180.000 de mii inclusiv din cei dislocați trăiesc în Maarat al-Numan și împrejurimile rurale. Ei sunt forțați să-și părăsească locuințele de bombardamentul sistematic și repetat.”                                                                                                                                                         

Pe 20 decembrie 2019 începând cu ziua de luni, 16 decembrie 2019 este un atac intensiv în Maarat al-Numan. 56 de civili au fost uciși de luni până vineri, inclusiv 13 copii. Sute au fost răniți și nu au acces la spital pentru că acestea au fost bombardate. Multe familii, mii de persoane au fost dislocate, unii direct sub cerul liber, fără niciun adăpost. Marți, 11.714 persoane și-au părăsit locuințele. ”Căștile Albe” au salvat 125 de persoane, dar sunt și ei vizați de bombardamente. 636 rachete, 130 bombe butoi, 303 lovituri aeriene au fost utilizate. ”Oamenii din Idlib trimit un SOS pentru a stopa bombardamentele. Situația e catastrofală, nu sunt vehicule pentru a transporta oamenii. Pentru numele lui Dumnezeu, oamenii sunt pe străzi.”, spune cineva.           

Rusia și China dau veto din nou în Consiliul de INsecuritate pentru aducerea ajutorului umanitar din Turcia în Idlib. Pe 23 decembrie 2019 de la sfârșitul lui aprilie 2019 sunt deja peste 1.600 civili uciși, dintre care 392 copii și 68 de spitale bombardate și distruse și 55 centre ale ”Căștilor Albe” targetate și peste un milion dislocați, conform Campaniei Siria. 16 voluntari de la echipele de salvare au fost uciși la rândul lor în 2019. Voluntarii de la ”Căștile Albe” au salvat peste 4.350 de vieți în 2019 și peste 120.000  de la înființare. Dacă înainte civilii atacați în Alep, Ghouta de Est sau Daraa s-au refugiat la Idlib, acum cei din Idlib nu mai au unde să se ducă. Cei dislocați stau sub cerul liber sau în tabere mizere fără apă, mâncare, toalete, electricitate, căldură, medicamente (uneori și acestea bombardate).

Iată o mărturie din Maarat al-Numan de la Nebal Jafaar activistă de la Women Now for Development: ”Unii ne pot spune că suntem proști să stăm. Dar puțini știu ce înseamnă să stai până în ultimul minut în oraș. Ce înseamnă să continui să lucrezi pentru a-ți ajuta comunitatea, oamenii care au nevoie de tine cel mai mult. Nu vrem să trăim în exil, vrem să trăim în țara noastră, pe pământul nostru. Am studiat și am muncit din greu pentru a-l construi, nu pentru a-l părăsi. Tot ce am cerut este să trăim cu demnitate și libertate pe acest pământ. Ce popor puternic suntem astfel încât întreaga lume este împotriva noastră. Trebuie să fim foarte mândri. Am rezistat și supraviețuit de nouă ani și nu am renunțat la luptă niciun moment. Revoluția încă e cu noi, încă avem speranță. Fie ca Dumnezeu să protejeze Maarat al-Numan, orașul oamenilor buni și compasul revoluționarilor de atacurile agresorilor.” De vineri 20 decembrie 2019 până luni 23 decembrie 2019, 35 de civili au fost uciși și peste 25.000 (din circa 100.000) și-au părăsit orașul însă din cauza bombardamentelor.

”Căștile Albe” lansează un nou apel: ”Distrugere extremă în Maarat al-Numan. Distrugerea a fost cauzată de bombardamentul sistematic și repetat. Maarat al-Numan este golit, aproape fără cetățeni datorită bombardamentului repetat și a șrapnelelor de artilerie. Până în acest moment, bombardamentul nu s-a oprit. Distrugere uriașă și civilii forțați să părăsească zonele lor. Ei înfruntă fie moartea, fie nesiguranța din taberele de dislocați din nordul Siriei. Voluntarii de la ”Căștile Albe” lucrează 24 de ore din 24 în stare de urgență, realizând operațiuni de salvare, serviciu de ambulanță și operațiuni de luptă cu focul în toate zonele. ”Căștile Albe” lucrează pentru evacuarea civililor din zonele lor toate care au fost afectate și complet distruse.”   

Pe 23 decembrie 2019 este atacată și o tabără de refugiați din satul Gubas, ucigând 11 persoane, inclusiv   5 copii. Doar atacurile chimice lipsesc. Dar așa merită câinii de teroriști, inclusiv bebeluși. ”Căștile Albe” se străduiesc să-i salveze pe cei în nevoie, împreună cu Molham Volunteering Team și organizația ”Violet”, ajutând familiile să ajungă în locuri mai sigure și oferindu-le mâncare și apă. Mulți din voluntari sunt dislocați la rândul lor, dar pun nevoile comunității mai presus.          

Pe 24 decembrie 2019, O,NU (united nothings) dă un mail către ONG-urile siriene (în engleză doar!) în legătură cu evacuarea oamenilor în condiții de siguranță. Se oferă doar o zi cu deadline până la șase p.m. Asta în loc de acord de încetare a focului și ajutor umanitar pentru dislocați și refugiați. Dar nu se respectă nici această propunere de evacuare.

Au loc proteste și în Europa la Bonn, Berlin, Hamburg, Dortmund, Paris, Copenhaga, Bruxelles, Istanbul și Amsterdam. Mergem și noi (eu și cu Promy, titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) la ambasada Rusiei din București.

Pe 27 decembrie 2019 sunt peste 235.000 dislocați potrivit unui articol din the Guardian al lui Hussein Akoush: ”Mai mult de 235.000 au părăsit regiunea Idlib, spune ONU”. Pentru cei refugiați în al-Atarib s-au oferit bani, haine, pături, saltele, mâncare și cuverturi pentru pat. De asemenea au furnizat baterii și LED-uri pentru a ilumina corturile, spune Ali Obied, purtătorul de cuvânt al grupului. Cea mai mare teamă este că tabăra va fi bombardată cum s-a mai întâmplat: ”regimul și Rusia au mai făcut asta în multe locuri de repetate ori”.

Potrivit unui articol al lui Hussein Akoush în The Telegraph, (”Sirieni înghețați caută refugiu în plantațiile de măslini pe măsură ce bombardamentele se intensifică în ultimul bastion al rebelilor”) găsim mărturia lui Raed Saleh, șeful ”Căștilor Albe”, afectat de abandonul Siriei de către comunitatea internațională: ”Pare că 2019 este anul în care comunitatea internațională și ONU au abandonat complet Siria și politicienii au rămas fără cuvinte de condamnare. Teama mea cea mai mare pe măsură ce anul se apropie de sfârșit este că atacurile se vor intensifica și mai mult, cauzând noi valuri de dislocare a oamenilor pentru că oamenii nu mai au unde să se ducă. Fiecare măslin a devenit un cort și fiecare tabără de refugiați și-a mărit capacitatea de zece ori. Tot nu pot să înțeleg cum marile puteri ale lumii pot întâmpina aceste orori cu tăcere și inacțiune”.                           

Pe 29 decembrie 2019 în Maarat al-Numan e ucis voluntarul de la ”Căștile Albe” Muhannad al-Shaar în timp ce-și desfășura activitatea umanitară, salvând vieți. Nu-și văzuse familia de două săptămâni pentru că lucra la foc continuu pentru a ajuta victimele conflictului și ale dislocării forțate. Trebuia să-i viziteze în acea zi, dar a ajutat o familie să fie evacuată și atunci un elicopter a aruncat bombe-butoi și Muhannad a fost ucis împreună cu un copil din familia respectivă, iar ceilalți au fost răniți. Colegii au reușit să o scoată pe mamă și pe tată de sub dărâmături și să extragă și corpul lui Muhannad după șapte ore de săpat. Echipa  a izbucnit în lacrimi când l-a văzut. Muhannad este al 278-lea  de la ”Căștile Albe” ucis de bombardamente.

Pe 1 și 2 ianuarie 2020 sunt proteste în Idlib împotriva regimului și a atacurilor sale.

Pe 5 ianuarie 2020 este un masacru într-o piață din Ariha, unde sunt uciși 13 civili și un masacru în orașul Jericho.

După ce Rusia și China au dat veto în Consiliul de Insecuritate de la O,NU (united nothings) în ce privește ajutorul umanitar în decembrie, problema continuă. Dacă decizia nu este schimbată până la expirarea mandatului internațional pe 10 ianuarie 2020, patru milioane de civili care depind de acest ajutor vor avea de suferit. Iată ce spune Raed Al-Saleh, șeful echipelor de salvare ”Căștile Albe”: ”Mesajul de azi către Comunitatea internațională și Consiliul de Securitate: statele membre se întâlnesc azi pentru a decide adoptarea unui proiect de ajutare a sirienilor. Astăzi, umanitatea se confruntă cu o provocare. Dacă permiteți Rusiei și Siriei să disloce sute de mii de civili și de a-i forța să trăiască în corturi și sub măslini, nu ar trebui să permiteți să se controleze mâncarea zilnică a sirienilor. Nu trebuie să permiteți să controleze ajutorul pe care îl trimiteți. Așadar, trebuie să-i presați pentru a livra ajutor la civili. Națiunile Unite au eșuat până acum de a proteja civilii. Așa cum a fost veto-ul rusesc. Veto-ul a obstrucționat acordarea ajutoarelor. Care poate fi startul unei crize umanitare în nordul Siriei pentru că sute de mii de civili stau acum în corturi. Unii locuiesc sub măslini și n-au unde dormi.”              

            Tot Raed al-Saleh, ne spune despre cum a reușit să găsească speranța în mijlocul infernului: ”cum intrăm

în 2020, plantațiile de măslini din nordul Siriei au devenit adăposturi de ultim resort ale unui sfert de milion de persoane forțați să-și părăsească locuințele în ultimele zile. Mulți dintre ei au fost atacați din aer chiar dacă au vrut să fie în siguranță. Pentru cei trei milioane și jumătate de civili în Idlib, bombardamentele și dislocarea sunt fapte de viață. Totuși, opt ani de promisiuni goale din partea comunității internaționale obligate să protejeze civilii nu au distrus rezistența noastră. În fiecare zi, printre orori, avem parte de acte de umanitate și de acte de lipsă de egoism uimitoare care ne dau speranță”.     

Un acord de încetare a focului din 10 ianuarie 2020 este încălcat de regim care continuă să bombardeze. Oamenii s-au grăbit să-și strângă lucrurile și să plece, lucrătorii umanitari s-au străduit să spere că va urma o zi mai bună, fermierii s-au întors spre pământurile abandonate. Profesorii s-au gândit că orele vor începe din nou, iar femeile însărcinate că nu vor naște sub bombardamente. Dar oamenii erau prevăzători pentru că au mai văzut acorduri de încetare a focului încălcate de regim, au fost jde mii. De îndată ce au reînceput să fie bombardamente, ”Căștile Albe” au înregistrat 91 de atacuri în Idlib.

Pe lângă faptul că ucide și dislocă cetățenii (pagube colaterale fără nicio importanță, logic, nu?), Rusia se pregătește să dea veto din nou pentru acordarea unui ajutor umanitar esențial în Idlib. Vrea să blocheze un ajutor medical și de suport de viață către cei peste 3 milioane de oameni din Idlib care sunt afectați de război. Pe 11 ianuarie 2020, la Consiliul de Insecuritate, O,NU Rusia votează să închidă două din cele patru treceri peste graniță unde circulă ajutoare. Închiderea trecerii peste graniță al-Yaroubia (unde circulau 40% dintre ajutoare) pune în pericol ajutoarele pentru milioane de civili. De asemenea taie la jumătate mandatul pe un an pentru livrări, păstrându-l la doar șase luni. Ajutorul e destinat pentru 4 milioane de oameni (3 milioane în nordvest și 1 milion în nordest). Ajutorul umanitar este o bătălie și el, iar civilii sunt iar victime ale jocurilor politice și tacticilor fără scrupule ale rușilor.

Pe 15 ianuarie 2020 este bombardat un centru al ”Căștilor Albe” din Jabal al-Zawiya. Pe 15 ianuarie 2020 este bombardată o piață din orașul Idlib, fiind uciși 15 civili, inclusiv voluntarul de la ”Căștile Albe”, Shadi al-Asaad, în timp ce își urma misiunea salvatoare de vieți. Sunt atacate inclusiv piețe din Ariha, Maarat al-Numan, Hass și Kafranbel. Voluntarul Shadi de la ”Căștile Albe” a avut propria afacere înainte de 2011, de începerea războiului, dar după ce a văzut crimele împotriva umanității comise de regim împotriva propriului popor, a decis să meargă în Idlib și să ajute oamenii. De îndată ce a ajuns la Idlib, s-a înscris în ”Căștile Albe” și a început să ajute oamenii. A salvat sute de vieți. Colegii lui Shadi își aduc aminte de bunătatea și dedicația în muncă. Era primul care alerga să salveze vieți când era un atac, ceea ce i-a adus porecla ”Shadi Isaaf” sau, cu alte cuvinte, ”Shadi ambulanța” sau ”Shadi salvarea”. Într-o postare pe Facebook, a spus că va continua munca umanitară cât va trăi. Vroia să fie un exemplu pentru cei trei copii ai săi.                                                                                       

Pe 17 ianuarie 2020 este bombardată zona rurală a Alepului. 29 de atacuri în vestul Alepului în satul Kafarnaha au ucis doi copii și au rănit mulți. Lumea își părăsește casele. Între timp, în taberele de dislocați mor doi copii de frig. ”Căștile Albe” continuă să-și îndeplinească misiunea umanitară, salvând 273 de oameni de la începutul lui 2020, dintre care 82 sunt copii. O salvează și pe micuța Dania din Al-Zurba, Alep.

În Saraqeb, mai mult de jumătate din orașul de peste 60.000 de oameni au fugit. Orașul a fost mai mult de jumătate distrus. Nu există combustibil, electricitate și căldură. Totuși ”Căștile Albe” rămân, continuându-și misiunea salvatoare de vieți. Astfel, voluntarul Laith al-Abdullah rămâne în ciuda riscurilor. Înainte de război, Laith a fost contabil, dar acum este voluntar umanitar. Soția și cei doi copii mici ai lui Laith au fost dislocați. Laith spune că a văzut prea multe morți pentru a le permite să stea: ”acum sunt departe de mine și vorbim uneori prin convorbiri video. Mi-e tare dor de ei, dar sunt în același timp ușurat că nu sunt expuși aceluiași pericol cum sunt eu.”. Laith și-a pierdut fratele, Mohammed în 2012. ”După astea, au urmat lovituri aeriene mai puternice și mulți oameni aveau nevoie de ajutor. Cunoașterea acestui lucru m-a determinat să fac ce pot pentru ei. Aceasta m-a ajutat să-mi depășesc durerea pe care am simțit-o când mi-am pierdut fratele”. ”Am ajutat împreună cu ceilalți membri ai echipei o fetiță de nouă ani Islam să iasă de sub dărâmături. Respira greu, dar mă bucur că a supraviețuit.” A încercat să salveze și o studentă Abir care nu a supraviețuit: ”Numele ei e Abir. Era

încă vie când am luat-o în mâinile mele și am fugit de la laborator. Era aproape de absolvire și mă puteți vedea țipând disperat pentru a ajuta în afara clădirii. De jur împrejur am auzit sunetele ambulanțelor care se grăbeau să ajute oamenii și țipetele celor răniți, dar toate erau pline deja și nu o puteau lua. A murit chiar acolo în timp ce o țineam.”

În Idlib prețurile se dublează față de luna noiembrie 2019. Zahărul a crescut în ianuarie 2020 la 800 de lire siriene față de 350 în noiembrie 2019. Pâinea a ajuns de la 250 de lire siriene în noiembrie la 400 de lire siriene  în ianuarie 2020. Copiii devin tot mai săraci și lucrează pentru a-și întreține familia. Astfel, Khalid de 3 ani și Mustafa de 7 ani sunt cei mai buni prieteni și colegi: scotocesc prin gunoaie după sticle de plastic pe care le vând la prețuri de nimic pentru duce un ban acasă.               

De pe 15 pe 22 ianuarie 2020 regimul atacă sălbatic vestul și sudul Alepului rural, unde oamenii încercaseră să se refugieze de bombardamente. Ibrahim Haj Ibrahim, voluntar la ”Căștile Albe” ne spune: ”Zi după zi vedem mai multă moarte, durere și oameni rătăciți care nu au unde să se ducă. Văd moartea la fiecare colț. Sunt oamenii noștri, familiile noastre și inima noastră este cu ei. Facem tot ce putem pentru a-i salva și a-i ajuta, dar este prea multă durere. Crimele de război la care suntem martori sunt de nesuportat.”  Mohammed Barakat, manager al Organizației Kesh Malek, a luat decizia de a părăsi casa sa din Urem, Alep.  Ne mărturisește: ”un nou val de dislocare se întâmplă în vestul și sudul Alepului din cauza bombardamentului barbar al regimului și al avioanelor rusești. Fiecare se gândește că va fi un bombardament ca în Maarat al-Numan și Kafranbel unde orașele au fost golite de oameni din cauza bombardamentelor. Școlile sunt suspendate și examenele vor fi amânate de frica bombardamentelor. Având în vedere iarna înghețată, cei ce fug se zbat să găsească adăpost, unii nu-și permit transportul. Cu taberele de refugiați supraaglomerate și chiriile mari, este aproape imposibil. Unii trebuie să stea sub cerul liber sau în clădiri nefinisate fără acces la servicii de bază.”           

Lângă Saraqeb regimul targetează o ambulanță a ”Căștilor Albe” în Ariha. De asemenea, este atacată din nou o tabără de civili dislocați în Saraqeb unde regimul ucide cinci civili. Taberele de dislocați sunt sigure pentru civili, logic, nu?          

Pe 27 ianuarie 2020 regimul ajunge la Maarat al-Numan. Orașul este deja golit de persoane și complet distrus. Peste 300.000 de persoane și-au părăsit casele, potrivit mărturiei celor de la ”Căștile Albe”. Tot pe 27 ianuarie 2020 regimul face ca 25.000 de oameni să fie dislocați din Ariha, Saraqeb și Maarat al-Numan. Să nu uităm că aceste din urmă orașe au rezistat atât regimului, cât și extremiștilor, au organizat alegeri libere și au pus baza unei societăți civile puternice. Mai mult, Maarat al-Numan a primit cu drag persoane dislocate din Homs, Ghouta de Est și Alep. Fotograful Ali Haj Suleiman scrie la plecarea din Maarat al-Numan: ”Ocupantul a intrat în Maarat al-Numan. Limbajul este neadecvat în timpuri de tragedie și Maarat este mai mare decât vocabularul. Durerea noastră este adâncă acum că Maarat a căzut. La fel este și neputința noastră. Cum ne putem lua la revedere de orașul care ne-a dat siguranță precum o mamă o dă copiilor săi dacă devine acum un oraș al fantomelor și monștrilor? În timp ce își ia la revedere, acoperit de sânge și de praf, Maarat al-Numan spune tuturor celor care-l iubesc: ”vă aștept. Știu că vă veți întoarce”.”                                          

Este ucis și eroul de la ”Căștile Albe”, Othman al-Othman. În același timp, băiatul lui Khaled, voluntar de la ”Căștile Albe” e ucis. A salvat atâția dar nu și-a putut salva propriul fiu. Iar o poză a unui tată care își ține băiatul în brațe pentru a-l proteja de focul bombelor rusești din Saraqeb devine viral. O altă poză care devine viral este cea a unui civil în vârstă în Maarat al-Numan executat de armata regimului care calcă cu bocancii pe cadavrul său.

Pe 29 ianuarie 2020 este atacat și distrus spitalul al-Shami din Ariha.          12 persoane sunt ucise cu această ocazie printre care directorul Zakwan Tamaa. De asemenea, spitalul al-Iman este bombardat și distrus.  Tot pe 29 ianuarie, în Jericho are loc un masacru în care sunt ucise 10 persoane și numeroase rănite (40). Campania Siria lansează un protest împotriva bombardării spitalelor la sediul ONU pe 30 ianuarie 2020 împreună cu Waad al-Kateab, jurnalista și regizorul unui documentar inspirat din propria experiență din Alep, ”Pentru Sama” nominalizat la Oscar și premiat cu BAFTA. Manifestanții poartă halate albe ca doctorii, indiferent dacă sunt medici sau nu.   

Pe 31 ianuarie 2020 este bombardat și distrus un centru al ”Căștilor Albe” din Saraqeb. Se înregistrează un număr de răniți. Pe 2 februarie 2020 sunt atacate și bombardate persoane dislocate care încercau să fugă, fiind uciși 7 civili în timp ce e lovită mașina lor.

Semnăm și o petiție a Campaniei Siria pentru oprirea bombardamentelor, donăm pentru ”Căștile Albe” și trimitem din nou mesaje autorităților.         Este și un protest ”De la Idlib la Berlin” în Idlib la granița cu Turcia. Dar turcii la graniță îi primesc pe cei ce vor să treacă cu gaze lacrimogene.

Iată și mărturia jurnalistului Orwa Khalife: ”Intenționam să scriu un raport despre ultimele evenimente, dar situația este cu adevărat catastrofică și deasupra capacității oricui de a urmări. Forțele regimului sunt la 7 kilometri de orașul Idlib. Au capturat orașul  al-Nayrab. Numai orașul Qumaynas îi separă de oraș. Orașul Idlib este casă a 1 milion de oameni, mulți dintre ei, dislocați. Lucrătorii umanitari sunt în șoc pentru că cele mai mari facilități sunt operate în Idlib. Închiderea lor ar însemna suspendarea unor servicii cruciale. Bombardamentul este greu în estul provinciei, în Saraqeb în particular. Nu știu dacă ați văzut pozele, dar rezidenții spun că acesta este cel mai puternic bombardament de când a început revoluția. (Saraqeb a mai fost subiectul unor bombardamente puternice înainte, așa că imaginați-vă cât de disperată este situația azi). Ieri 8 civili au fost uciși, inclusiv 4 copii. Viteza cu care regimul avansează spre orașul Idlib lasă oamenii fără opțiuni și nimeni nu știe ce să facă. Cred că cel mai important lucru acum este să ajutăm la distribuirea informației despre planurile de evacuare (de către organizațiile locale care răspund) pentru că situația este catastrofică și masacrele sunt inevitabile dacă regimul intră în oraș.”         

De la 1 decembrie 2019 până pe 4 februarie 2020 au fost dislocați peste 500.000 de oameni. Pe 4 februarie sunt atacate și distruse 3 spitale: Centrul de Sănătate Publică din Sarmin, Spitalul Sarmin          și  spitalul al-Nour din Taftanaz. În doar o lună (ianuarie 2020) 53 de spitale  au fost distruse. Dovedirea atacurilor asupra spitalelor la ONU s-a făcut cu întârziere, permițându-se regimului și Rusiei să acționeze cu impunitate. În ianuarie doctor Zaher Sahloul s-a întors din misiunea umanitară de la o tabără de dislocați. El și alți câțiva medici l-au chemat pe Secretarul General al ONU, Antonio Guterres să-i viziteze pe cei 500.000 fugiți de acasă, să meargă să-i viziteze pe cei aflați într-o situație dezastruoasă așa cum a mai văzut și alte zone de dezastru. Până acum nu a primit răspuns. Trimitem și noi un mesaj pe Twitter către Guterres.                                  

Pe 5 februarie regimul încercuiește orașul Saraqeb, după săptămâni de atacuri brutale în urma cărora au plecat majoritatea locuitorilor. Micul oraș a fost un monument viu al spiritului revoluției. Orașul s-a eliberat de regim, Statul Islamic și al-Qaida. Oamenii au acoperit zidurile cu graffiti care au devenit faimoase (pentru mesajele revoluționare și cele dedicate celor morți în luptă), au ținut alegeri și au organizat dezbateri publice libere, pentru prima dată după 50 de ani. Istoria Saraqebului este istoria Siriei: un exemplu de rezistență  și   de spirit public, ignorate însă de comunitatea internațională. Apoi regimul ocupă Saraqebul.  Iată ce spune Ahmed al-Khaled, activist și o persoană dislocată din Saraqeb, de 33 de ani, într-un articol din The Guardian al lui Hussein Akoush: ”Saraqeb înseamnă mult pentru noi. Înseamnă libertate, înseamnă rezistență, revoluție și dreptate. Nu știu dacă mă voi întoarce.”                    

Pe 6 februarie sunt bombardamente intense în orașul Idlib. Aziz Alasmar, pictorul de graffiti, desenează acum pe măslini, după ce zidurile au fost bombardate și distruse: ”nu vom părăsi măslinii”. Sunt uciși 11 oameni într-un masacru. Este targetată și moscheea Rawda. Medicii protestează chemându-l pe Guterres să vină să vadă dezastrul (mai mare ca Ile, Madam Dezastru), inclusiv spitalele bombardate și distruse.                            

Pe 7 februarie e bombardată o maternitate Al-Aman de 6 ori, dar ”Căștile Albe” salvează un bebeluș. Erau peste 35 de persoane înăuntru. Copiii și femeile însărcinate au fost evacuați, dar mai rămăsese un bebeluș uitat. Bebelușul e recuperat, dar are nevoie de oxigen, așa că e dus la ambulanță. A fost salvat de Samir, care rămâne cu el. E dus la o altă ambulanță. Apoi este, din fericire, reunificat cu familia. Însă soldații regimului profanează și distrug mormintele în orașele   Al-Fawaa și Kafriya.

În lunile decembrie și ianuarie, au fost dislocați peste 500.000 de oameni, care se refugiază sub cerul liber sau în corturi înghețate, în tabere supraaglomerate, fără apă, mâncare, obiecte de igienă, toaletă sau medicamente. Ahlam Rachid, o persoană dislocată, ne mărturisește despre visul ultim al unei persoane dislocate, un cort: ”Vreau să transmit un mesaj. Sunt pe strada principală văzând oamenii dislocați. Aici sunt mașinile lor. Asta e situația lor. Situația femeilor m-a devastat. Una dintre ele era pe punctul de a naște în mașină. O femeie în vârstă plângea și m-a îndurerat. Copiii mici și oamenii nu au idee unde să meargă. Merg către nicăieri. Când am întrebat unde merg, nu au avut niciun răspuns. Au spus că ar putea dormi aici, în mașină. Cea mai grea parte din această luptă este să știe unde merg. Tineri plecând fără acte de identitate sau bani, femei și copii care stau în frig. O situație foarte tragică. Cel mai greu e că te simți neajutorat și slab. Simți că nu ai ce face nimic. Aș vrea ca fiecare care vede această tragedie, care vede oamenii dislocați, să ne susțină vorbindu-ne despre asta. Nu mai rezistăm. Ca să fiu puternică și să le dau putere, chiar dacă sunt slabă și fragilă. Sufăr mult. Dar dacă suntem toți slabi, situația va fi mai devastatoare. Trebuie să fim puternici. Trebuie să ne susținem unul pe altul.  Dar vedem cazuri extreme. Oamenii nu au idee unde se duc. Visul ultim al unui sirian a rămas un cort. Pentru a-i adăposti pe el și copiii lui de ploaie și de frig. Dar nu e de găsit. Oamenii sunt înghesuiți sub cerul liber. Văd cazurile cu ochii mei. Nu știu ce să spun, nu am cuvinte. Sper ca fiecare care mă aude și mă vede va susține poporul sirian”.          

Waad Alkateab, jurnalista și regizorul de film al multipremiatului film ”Pentru Sama”, implicată în campania împotriva bombardamentelor asupra spitalelor din Idlib, spune într-un interviu în New York Times: ”suntem lăsați să înfruntăm moartea singuri. În ultimii nouă ani, noi sirienii am fost uciși în fiecare mod posibil: de bombe-butoi, șrapnele de artilerie, arme, atacuri chimice, tortură, foamete. Dar cred că cel mai rău lucru de a fi ucis este în tăcere, de aceea spun poveștile noastre. Este datoria mea, este responsabilitatea mea ca femeie care a supraviețuit. Asta e calea celor ce au scăpat: de a spune la nesfârșit poveștile noastre și a spune poveștile altora care încă mai sunt în Siria.”

Pe 10 februarie este bombardată o tabără de dislocați în Kafr Arouq. 1 copil e ucis, iar 5 sunt răniți. Un copil dislocat din Maarat al-Numan moare de frig în tabăra al-Qatri. Un alt copil moare când ia foc cortul în tabăra al-Zaytun. Cu câteva zile în urmă un alt copil a luat foc în tabăra Kafr Bunni.

Pe 11 februarie (începând din decembrie 2019) peste 700.000 de civili sunt dislocați (dintre care jumătate sunt copii). O furtună și temperaturi sub zero grade (ajungând la minus 11) au cuprins zonele în care se află oameni dislocați sub cerul liber și pe cei aflați în corturi mizere. Cei de la ”Căștile Albe” nu au putut să-i evacueze pe cei bombardați din zona rurală a Alepului din cauza targetării oricărei mișcări. În orașul Idlib 12 persoane au fost ucise și 22 rănite în centru și în zona industrială. Mai mult de 35 au fost uciși în zona rurală a Alepului. Fatima Haj Mousa, o jurnalistă din Atareb care și-a părăsit casa cu o noapte în urmă mărturisește: ”Noaptea trecută Atareb a fost bombardat puternic de regim și Rusia, familiile evadau per-pedes, motociclete sau în mașini. Drumurile au fost de asemenea targetate. Trei persoane au fost ucise și multe rănite pe drumul spre afară. Am părăsit casa și a trebuit să stingem luminile mașinilor astfel încât să nu ne găsească avioanele. Era întuneric și foarte frig.”   

Doctorul Munzer Khalil, director Sănătății din Idlib care l-a chemat pe Guterres să vină să vadă cu ochii lui situația din Idlib, inclusiv distrugerea spitalelor spune: ”de la atacul asupra spitalului Al-Shami din Ariha, ariile din Maarat al-Numan, Ariha și Saraqeb sunt complet fără spitale. Mai sunt civili în Ariha și Jabal al-Zawija,  nu au servicii medicale pentru că de fiecare dată când deschidem un mic punct medical sau un centru de sănătate, este direct targetat de avioanele rusești și ale regimului. Mesajul regimului și al Rusiei către noi e clar și puternic: nu vi se permite să oferiți servicii medicale în aceste arii. În fața acestui atac, doctorii, asistentele, personalul medical s-a adunat pentru a transmite un mesaj: ”vom sta aici, vom continua să salvăm vieți, vom continua să păstrăm speranța în întuneric.””        

Pe 12 februarie sunt peste 700.000 dislocați din decembrie, jumătate dintre ei copii. Oamenii mor de frig, la temperaturi care ajung la minus 11 grade. Jurnalista Merna Alhasan vorbește de frigul din taberele de dislocați: ”Mă aflu într-una din taberele de dislocați din Idlib. Ninge de câteva ore. Copiii sunt fericiți să vadă zăpada pentru că este dreptul lor să se joace așa cum fac și copiii din toată lumea. Dar fiecare copil e înghețat, are mâinile și picioarele înghețate și nu conștientizează cât de catastrofic e. E dreptul fiecărui copil să se joace, dar mamele care văd copiii jucându-se în zăpadă nu pot îndeplini necesitățile minimale de viață pentru copiii lor. Părinții sunt cu inima frântă. Suntem cu inima frântă că suntem neajutorați pentru a oferi orice. Tabăra de aici este una din cele 1.100 de tabere în care trăiesc aproape un milion de oameni, majoritatea lor femei și copii. Trăiesc aici în zăpadă, în frig. În fiecare iarnă sunăm alarma despre asemenea dezastre. În fiecare an, chemăm ONG-urile internaționale pentru a răspunde nevoilor oamenilor de aici. Pentru că au dreptul de a trăi. Au dreptul la o viață demnă. Imaginați-vă condițiile din corturi. Vedeți cum atârnă rufele afară. Rufele sunt înghețate, imaginați-vă copiii. Cum ne plimbam printre corturi auzeam conversațiile din fiecare cort. Până și dreptul la intimitate este violat. Nu este libertate aici. Nu este libertate deloc. Dar, în ciuda a tot și toate, ei continuă să-și trăiască viața. Cum puțin timp în urmă, râsul unui copil s-a auzit. Vreau să spun întregii lumi să facă ceva. Către comunitatea internațională, către consiliul de securitate ONU, către oricine poate oferi ceva și nu face nimic. Nu vă vom ierta niciodată. Pentru că ai noștri copii au drepturi. Nu pentru noi. Pentru că li se neagă totul. Până și școlile au fost suspendate. Copii nu sunt doar subiectul bombardamentelor, morții, distrugerii și dislocării, e un eșec în ceea ce-i privește din partea celor care se uită și nu fac nimic”. O fetiță moare de frig pe drum spre spital. Nouă persoane mor de hipotermie de la începutul lui februarie până pe 12 februarie 2020.  După datele ONU, peste 80.000 trăiesc sub cerul liber. Un alt copil moare de frig pe 13 februarie. În total, până pe 13 februarie, după datele RSDO, au murit de hipotermie 167 de oameni de la începutul războiului.

Pe 13 februarie temperatura atinge minus 4 grade și peste 80.000 dislocați din orașul Ariha din Idlib. Jurnalista Hiba
Barakat își ia la revedere de orașul său, Urem, fără să știe dacă îl va mai vedea vreodată: ”Aici e Urem. Singurul sunet pe care îl auziți este sunetul avioanelor și al bombelor. Avioanele sunt pe cer. Nu e nimeni aici, aria este complet goală. Nu sunt oameni. Sunetul avioanelor este singurul sunet. Astăzi spun la revedere casei noastre, satului, cartierului. Nu știu dacă ne vom mai întoarce vreodată.  Nu știu dacă vom mai vedea oamenii noștri vreodată. Este prima oară că văd Urem în această situație. Chiar strada principală, toate cartierele sunt goale. Nu este nimeni. Întrebăm: ce urmează? Vom vedea aceste locuri din nou sau nu? Văd doar oameni împachetând lucruri în mașină și plecând. Strada e goală. Nu e nimeni. Cu excepția celor care împachetează pentru a pleca. Aceasta e situația din Urem. Locul a cărui soartă rămâne necunoscută. Situația s-a schimbat drastic peste noapte și oamenii au fost forțați să-și părăsească locuințele.”                                                          

Pe 14 februarie, de ziua iubirii (logic, nu?), este atacată o tabără de dislocați al-Ezz de lângă Sarmada. Sunt 6 persoane rănite. Este și un protest împotriva bombardamentelor în Hazanu, Idlib și în orașul Idlib. Abdullah, tatăl unei fetițe de patru ani, îi spune să râdă când aude bombardamentele. Pe 15 februarie 2020 este atacată altă tabără în Sarmada, ucigând un civil și rănind trei. În taberele de dislocați e siguranță, logic, nu? Jurnalista Hiba Barakat transmite de la fața locului de la tabăra al-Ezz: ”Suntem la tabăra al-Ezz din Sarmada care a fost targetată pe 14 februarie 2020 cu artilerie. În ciuda condițiilor dificile experimentate de oamenii dislocați, (frig, îngheț, dislocare și lipsa nevoilor de bază), sunt targetați de artilerie. Aici este cortul care a fost vizat și complet ars. Proprietarii cortului nu mai sunt aici. Nimeni nu știe unde s-au dus. Către o altă destinație mai sigură decât aceasta? Restul rezidenților taberei își împachetează lucrurile pentru a părăsi tabăra din cauza bombardamentelor. Și din cauza pericolului care amenință aria din cauza bombardamentelor continue. Putem auzi încă bombardamentele. După Response Coordination Group, numărul de persoane dislocate din Idlib și Alep, a atins 700.000 în februarie, Acești 700.000 nu s-au instalat undeva. Sunt targetați oriunde se duc. Întreaga zonă e în pericol și oamenii nu știu unde să se ducă. Aceștia sunt rezidenții care încearcă să meargă la un loc mai puțin periculos ca ăsta.” Se ajunge la 900.000 dislocați din decembrie, majoritatea femei și copii, potrivit ONU.

Pe 15 februarie 2020 de la sfârșitul lui aprilie 2019 sunt 67 de facilități medicale distruse conform RSDO. Unele (7) au fost bombardate de 12 ori în ciuda faptului că unele dintre ele își transmiseseră coordonatele pentru a fi cunoscute datele și protejate. 52 dintre atacuri aparțin regimului, iar 36 rușilor.              

Jurnalista Roaa Zaidan vorbește din tabăra de dislocați Deir Hassan despre visul sirienilor de a avea un cort: ”Bună. Trebuie să vorbesc liber pentru a domoli întrucâtva durerea din interiorul meu după ce am văzut atâta durere și furie pe care le simt oamenii. Aici visul oamenilor este să aibă un cort. Un cort care să-i adăpostească pe oameni de ploaie, noroi și boli. Un cort fără electricitate și apă. Un cort a devenit visul sirienilor. Oamenii sunt pe străzi, nu au un acoperiș. Stau sub măslini. Oamenii stau pe străzi în împrejurimile orașului. S-au adăpostit sub clădiri. Cortul și tabăra au devenit un vis pentru ei. Tor ce vor este un loc în care să aibă grijă de copiii lor și să-i protejeze. Indiferent unde este acest loc, indiferent cum este acest loc, chiar dacă acest loc este pe stradă. Lucrul important este să-și protejeze copiii. Acesta e poporul sirian care a protejat pe fiecare. Am protejat pe fiecare. Care a visat la libertate. Tot ce ne-am dorit vreodată a fost demnitatea, tot ce ne-am dorit vreodată a fost libertatea. Am vrut să livrez acest mesaj. Am vrut să vă arăt cum oamenii visează să vină în acest loc. În această tabără, Deir Hassan care este una din cele mai bune tabere tocmai pentru că este sigură. Tocmai pentru că ai tăi copii pot merge la școală fără a fi targetați. Sper că cineva ne va ajuta. Sper că nu veți păstra tăcerea. Nu păstrați tăcerea. Nu vom mai păstra tăcerea. Putem ajuta fie și cu numai o vorbă. Nimeni nu spune: ”nu pot ajuta”. Toți pot ajuta. Toți pot vorbi. Toți vedeți ce ni se întâmplă. Toți vedeți ce ni se întâmplă, opresiunea cu care trăim. Acest loc a devenit un vis pentru oameni. Oamenii stau pe șosele. Toți au fost dislocați. Oriunde s-a bombardat toate locurile sunt pline cu persoane dislocate. Pentru cât timp? Cât timp vor trăi așa? Cât timp vor păstra tăcerea? Sper că cineva ne va ajuta.” Se ajunge la 1,1 milioane de persoane dislocate pe 19 februarie.                                             Se alătură sirienilor și Angelina Jolie: ”costul lipsei de acțiune în Siria este mare”. Doar în februarie până pe 20 februarie sunt 9 facilități medicale bombardate și distruse și 3 tabere de refugiați atacate, conform Campaniei Siria. Școlile au fost suspendate, lăsând jumătate de milion de copii fără școală. Totuși ”Căștile Albe” au salvat 350 de persoane de la începutul lui februarie până pe 20 și jurnaliști curajoși transmit de la fața locului. ”Astăzi liderii lumii dau un test final de umanitate și instituțiile internaționale se întreabă dacă legile umanitare internaționale se aplică doar în anumite zone geografice.”, spune Raed al-Saleh, șeful ”Căștilor Albe”. Pe 21 februarie sunt împușcate de regim niște femei mai în vârstă care încercau să fugă.  Pe 21 sunt și proteste împotriva bombardamentelor în orașul Idlib și împrejurimi, dar și în Azaz și Al-Bab în Alep.    Pe 23 februarie este distrus centrul ”Căștilor Albe” din Billion, Jabal al-Zawiya.  

Șeful ”Căștilor Albe”, Raed al-Saleh vorbește la Chatham House pe 24 februarie despre bombardamente, lipsa ajutoarelor și a implicării comunității internaționale: ”trimit un mesaj către comunitatea internațională că nu avem nevoie doar de resurse, trebuie să acționeze astfel încât noi să nu ne oprim munca. Munca noastră înseamnă că oamenii mor de bombardamente. Numerele în Siria sunt masive și uriașe. Sunt două milioane de dislocați în șapte luni. Chiar dacă avem un dolar de persoană pe zi, avem nevoie de 60 de milioane de dolari pe lună. Trebuie să oprim ofensiva militară astfel încât oamenii să se întoarcă acasă. Ce am făcut să fim atacați în acest mod? ”Căștile Albe” sunt martori a ceea ce face Rusia. De aceea ne targetează. Două centre au fost lovite în ultimele două zile. Vom continua munca și oferirea de informații de mare acuratețe de pe teren. Toți ne punem toată viața noastră în muncă. Nu mi-am întâlnit surorile de ani de zile. Presiunea pe care o resimțim e uriașă și contactarea rudelor le-ar pune în pericol. Mama mea și sora mea au fost arestate. Una dintre cărțile internaționale legendare este legea internațională. Este acum doar literatură. Noi cerem implementarea ei, dar suntem încă bombardați. Problema nu este legea în sine, ci comunitatea internațională care nu o aplică. Aveam vise mari, dar cred că speranțele noastre au devenit mai mici. Acum doar visăm să ne întoarcem la dărâmăturile noastre de acasă. Când auzim de copii morți de frig, avem nevoie de un miracol. Visăm la drepturile omului în Siria”.  Sunt deja peste două milioane de dislocați de la sfârșitul lui aprilie 2019, data escaladării violențelor în Idlib.

Pe 25 februarie regimul împușcă două bătrâne dislocate, care-și făceau bagajele pentru a-și părăsi casa. O școală e bombardată și distrusă în Khan al-Sabil, patru fiind uciși și 12 răniți. În total sunt 10 școli targetate. Jandarmii turci grăniceri împușcă mortal o fetiță și rănesc 3 civili care încercau să fugă (sunt peste 400 de victime de la începutul războiului).    Jurnalista Hiba Barakat transmite de la școala distrusă din Maarat Misrin:            ”Rusii au bombardat o școală din Maarat Misrin. Școala era un centru educațional, ca și adăpost pentru oamenii dislocați. Școala a fost bombardată azi și sunt un număr mare de răniți și morți printre oamenii dislocați care locuiesc în școală. Câteva atacuri rusești au fost înregistrate în orașul Idlib și în Maarat Misrin. Cele mai multe raiduri au vizat școlile. Școlile care adăposteau persoane dislocate. Până acum nu știm dacă sunt alți morți sau persoane dispărute. Este mâncarea sirienilor amestecată cu sânge. Stăteau în siguranță până au venit avioanele și au luat totul.”      Pe 25 februarie, conform Campaniei Siria, sunt 10 școli targetate, 26 persoane ucise (printre care trei profesori și un elev), 98  de lovituri aeriene și 95 de persoane rănite salvate. Și, potrivit RSDO, de pe 12 ianuarie sunt 33 școli  atacate printre care 7 de ruși.

Pe 25 februarie cu ajutorul turcilor opoziția recucerește orașul Nairab, iar pe 26 Saraqebul și ocupă din nou autostrada M5 Alep-Damasc. Pe 2 martie este ocupat din nou Saraqebul de regim.

Jurnalista Merna Alhasan transmite despre condițiile în care trăiesc familiile într-o peșteră din Idlib: ”Suntem în fața unei peșteri. Transformată într-un adăpost temporar. Sperăm că temporar pentru că nu se poate

trăi aici. Lipsesc până și condițiile de bază. Familiile obișnuiau să trăiască în oraș în casele lor. Au trebuit să plece din cauza bombardamentelor pentru a se întoarce într-un loc unde viața e mai grea decât bombardamentele. Aproape 10 familii trăiesc în această peșteră cu aproape 40 de copii. O peșteră cu multe tipuri de insecte și scorpioni. Oamenii vorbeau de un șarpe mare care a trăit aici. Înspăimânta oamenii. Oricum, au preferat să stea aici decât sub cerul liber. Au cărat câte lucruri personale au putut și au fugit de bombardamentele regimului și rusești pentru a-și salva viețile. Pentru a găsi un loc sigur pentru copii. Astăzi, Organizația Violet le-a adus câteva lucruri pentru nevoile lor: câteva corturi, bunuri necesare vieții și chiar haine și jucării pentru copii, încercând să aducă puțină bucurie în sufletele acestor copii. Cei care au venit de la bombardamente au fost șocați de un loc în care nu se poate trăi. Cu activități pentru copii, organizația a încercat să readucă zâmbetele pe fețele copiilor. A fost cel mai drăguț lucru. În ciuda acestui ajutor, tot au nevoie de multe alte lucruri. Țăranii obișnuiau să-și țină animalele în acest loc. Oamenii au petrecut zile curățind acest loc și continuă să-l curețe. În ciuda seriozității situației și a bolilor pe care le pot lua copiii în această peșteră (respiratorii și altele), totuși stau încă aici. Încă încearcă să reziste, să supraviețuiască. Să trăiască viața pe care al-Assad, Rusia și Iran încearcă să o ia de la noi, provocând întreaga lume. Sperăm că nu vom mai vedea această scenă dureroasă în continuare. Sper că oamenii nu vor mai avea nevoie să stea aici zile la rând. Suntem obișnuiți să vedem oamenii adăpostindu-se într-o peșteră pentru câteva ore sau zile. Dar acești oameni stau aici de câteva zile bune și nu știu dacă vor mai sta aici.       Sau vor trebui să plece din nou?”                                          

Pe 2 martie este bombardată o tabără de dislocați la Adwan și două persoane sunt ucise.    De asemenea, este atacată o tabără de dislocați din Rooj Valley și 9 persoane sunt ucise.         Totodată ”Căștile Albe” cer o zonă de excluziune aeriană. Pe 5 martie sunt bombardați oameni dislocați la Maarat Misrin și 25 de persoane sunt rănite sau ucise și cel puțin 16 omorâți. Aceștia se adăposteau într-o fermă de pui. Laith, voluntar la ”Căștile Albe” spune despre acest atac: ”19 răniri, printre ei copii. Cel puțin 7 uciși, printre ei copii. 4 oameni sunt încă dispăruți, echipele noastre îi caută. Acești oameni au fost targetați noaptea trecută de o lovitură aeriană Apoi o altă lovitură aeriană a targetat echipa ”Căștilor Albe” care venea la locul bombardat, lovitură ”dublă” a unui avion rusesc, în timp ce încerca să răspundă atacului și să salveze răniții. Aceasta a ajuns știrea zilei normală, o știre obișnuită în Idlib. Când nu vom mai auzi o asemenea știre? Când nu va mai fi un subiect în știrile locale și internaționale? Când nu va mai fi un titlu pe prima pagină? Sau nici măcar un titlu pe prima pagină? Răniri și ucideri acum în Idlib. Destul, oamenii nu pot să suporte mai mult. Nu pot să suporte mai multă moarte, dislocare și opresiune. Copiii care au fost uciși azi au fugit de moarte și au fost uciși de o lovitură aeriană azi. Aceasta e targetarea unui loc care reprezintă o sursă de viață pentru acești oameni. Scena este oribilă și înspăimântătoare. Văzând nivelul de distrugere produs de loviturile aeriene rusești. Uciderea și urmărirea civililor. Prinderea lor în capcană într-un spațiu geografic foarte îngust este un lucru foarte crud și foarte dureros.”          

Pe 6 martie e un protest la Idlib împotriva atacului și a regimului. Pe 6 începe și un nou acord de încetare a focului care e încălcat imediat de regim și ruși.

Jurnalista Merna Alhasan care-și riscă viața transmițând în Idlib crimele regimului și rușilor și dezastrul umanitar este victima unor atacuri sexiste venite din partea suporterilor regimului, inclusiv a unui membru al parlamentului. E insultată, se spune că a fost violată de teroriști, că tatăl ei a vrut s-o omoare pentru că a apărut la televizor.                                        

În orașul Haysh pe 11 martie soldații regimului profanează mormintele. Tot aici trupele regimului distrug diplomele unor cetățeni și îi insultă.  

Totuși acordul de încetare a focului este respectat în linii mari ceea ce aduce o gură de aer oamenilor din Idlib. Alham Rachid, lucrător umanitar și lider al comunității în Idlib spune: ”nu e nicio îndoială că oamenii se simt ușurați că loviturile aeriene s-au oprit odată cu acordul de încetare a focului. Pot să respire liniștiți după atâtea luni de bombardamente brutale, distrugere în masă și dislocare. Dar, în același timp, acesta va fi ca numeroasele alte acorduri de încetare a focului care țin câteva zile până când regimul și Rusia le încalcă și se întorc la bombardarea civililor.  Situația umanitară e rea, cu absența răspunsului de urgență al ONG-urilor. Sunt nevoi elementare ale civililor care nu sunt îndeplinite, în special în taberele informale care au luat ființă în ultima vreme. Femeile și tinere fete în particular nu au parte de intimitate sau atenție medicală în aceste tabere”.  Haleem Kawa, manager de advocacy la organizația Kesh Malek mărturisește: ”Membrii echipei noastre nu se pot întoarce la casele lor după ce au fost forțați să fugă luna trecută, nu putem nici deschide centrele noastre după ce regimul a preluat controlul în orașele noastre din Alep. Nu poate opera societatea civilă sub controlul regimului pentru că regimul a bombardat localitățile și a forțat societatea civilă să fugă. Un acord de încetare a focului temporar nu poate să fie și nu este o soluție permanentă în nord-vest până când civilii se vor întoarce la casele lor”.     

Pe 13 martie furtuna distruge multe corturi din tabăra Rukban. Iar un om care încearcă să se refugieze în Turcia este împușcat mortal de jandarmii turci. Tot atunci este un protest al oamenilor împotriva patrulelor rusești de pe autostrada M4 – Latakia – Alep (trebuie să fie patrule mixte rusești-turcești de pe 15 martie). Este și un protest în Idlib împotriva atacului regimului și al rușilor. Protestul împotriva patrulelor rusești continuă pe 15 martie, protestatarii blocând șoselele în ciuda faptului că sunt atacați. Protestul rămâne și pe 16 martie. Pe 16 martie turcii grăniceri împușcă mortal un refugiat care încearcă să treacă granița. Pe 17 martie e împușcat în picior un protestatar la manifestația de aniversare a nouă ani de la revoluție.          

Și dacă ajunge coronavirusul în taberele de dislocați unde e supraaglomerație și nu sunt medicamente și medici ce tragedie va fi (cu toate că regimul nu recunoaște izbucnirea epidemiei, deși chiar Pakistan a acuzat că s-a îmbolnăvit de la sirieni). Nu ajungeau problemele existente, trebuia și coronavirus. Dar așa le trebuie câinilor ăstora de teroriști, inclusiv bebeluși.

Apropo de coronavirus, 30 de voluntari de la ”Căștile Albe” din Alep au lansat o campanie de a steriliza 262 de școli și spații publice. De la începutul lui februarie, ”Căștile Albe” au lansat 328 ședințe de informare și conștientizare cu privire la coronavirus în școli și tabere de dislocați. Baibars Mashaal, șeful ”Căștilor Albe” din Alep spune: ”Având în vedere că țările vecine au ajuns să aibă număr în creștere de cazuri de coronavirus, ca organizație umanitară ce are scopul de a proteja viața, am decis să luăm toate măsurile în vederea unei posibile erupții a bolii. Am lucrat cu organizațiile din Turcia pentru a lua materiale de sterilizare și a stabili un plan de urgență, sperând că virusul periculos nu se răspândește în ariile ce sunt supraaglomerate și au lipsă de sistem medical de bază, în special în taberele de dislocați”.

Waad Al-Kateab roagă parlamentarii să vizioneze filmul ei multipremiat, ”For Sama” (”Pentru Sama”) și să fie solidari cu Siria. Iată mesajul ei: ”Alep e orașul meu. În 2011 când revoluția a început, ne era teamă că o să fim arestați pentru că ne gândeam la libertate, dar mi-am luat telefonul și am început să filmez. Am filmat femeile, copii și oamenii din jurul meu. Am filmat distrugerile pe care bombardamentele rusești și ale regimului le făceau în fiecare zi și am filmat pentru că știam că trebuie să documentez ce se întâmpla. Când regimul a luat controlul asupra Alepului, ne-am simțit foarte furioși și inima mi s-a rupt pentru oraș și oamenii săi. Eram forțați să fugim în Idlibul din apropiere pentru a găsi siguranța. Am fost norocoasă că am putut ajunge în Marea Britanie cu familia mea, dar 3,5 milioane din Idlib nu sunt atât de norocoși. Știu că toți trăim vremuri nesigure acum și știu că este foarte dificil. Dar totuși trebuie să ne reamintim că oamenii din Idlib încă suferă, persoane cu care am împărtășit visul de libertate. Spitale, școli și echipele de salvare au fost targetate. Un milion de oameni a fost obligat să-și părăsească locuințele din decembrie și să meargă în tabere supraaglomerate de dislocați. Poporul sirian se simte abandonat, de guvernele care au puterea să facă ceva, dar care nu fac nimic. În cea de-a noua aniversare a revoluției din Siria, vreau ca parlamentarii voștri să-și ia 90 de minute pentru a urmări filmul meu, pentru a vedea și a simți cum e viața pentru sirienii sub atac și a acționa pentru a-i proteja pe cei din Idlib acum. Vă rog, vă alăturați și cereți parlamentarilor să vadă ”Pentru Sama” și să acționeze pentru Siria. Am făcut filmul pentru fiica mea pentru ca ea să înțeleagă pentru ce ne luptăm. Acum trebuie să ne asigurăm că fiecare parlamentar o face. Vă mulțumesc atât de mult”. Așa că trimitem un nou mesaj parlamentarilor.

Pe 20 martie regimul profanează iar mormintele din Idlib. Turcii încep patrulele pe autostrada M4. Se alătură și rușii pe 22 martie.   Pe 23 martie regimul recunoaște un prim caz de coronavirus. Portretul doamnei Merkel (care a primit peste 500.000 de refugiați sirieni) este pictat pe un zid dărâmat din Idlib, alături de mulțumiri și urări de sănătate în ce privește coronavirusul. Pe 24 și 25 martie furtuna (ploaia și vântul puternic) smulge corturi din taberele de dislocați din Killi, Hazanu, Sarmada, Haranboush și alte părți. Se găsește cadavrul unui băiat torturat și aruncat în râu de jandarmii turci de la graniță.  Pe 26 și 27 martie sunt proteste din nou pe M4. Turcia patrulează singură pe M4. Pe 29 martie furtuna distruge corturi în alte tabere de dislocați. Pe 30 martie regimul recunoaște a doua moarte de coronavirus. Ascunde alte cazuri că ar fi murit de pneumonie. Sunt doar 200 de paturi de terapie intensivă în Idlib și doar 95 de ventilatoare pentru o populație de peste 3,5 milioane de oameni. Nu este apă, săpun și oamenii stau în tabere supraaglomerate unde nu pot să păstreze distanța. Pot fi 100.000 de morți de coronavirus. Turcia continuă patrulele pe M4. Armata regimului fură din locuințele din zonele unde a cucerit teritoriu.

Dr. Munzer al-Khalil din Idlib, directorul departamentului de sănătate din Idlib își arată îngrijorarea față de epidemia de coronavirus: ”Săptămâna trecută am primit 300 de teste de la Organizație Mondială a Sănătății și am făcut teste pe persoanele suspecte. Din fericire, toți au fost testați negativ. Dar credem că e doar o perioadă de timp până când virusul ajunge la Idlib. Ne temem că 100.000 vor muri în nord-vestul Siriei dacă Organizația Mondială a Sănătății nu ne oferă ventilatoarele de care avem urgent nevoie, alături de echipamente de protecție pentru medici și dezinfectant pentru mâini pentru taberele supraaglomerate. Sistemul nostru de sănătate a fost zdruncinat de targetarea sistematică a facilităților medicale și a medicilor de către regim și Rusia. În principal, tăierea ajutoarelor internaționale a limitat abilitatea noastră de a obține resursele necesare pentru a face față pandemiei. Încă nu avem echipament de protecție a personalului, ca măștile, pentru a proteja cei 5.000 de doctori pentru a nu fi infectați. Puținele paturi de terapie intensivă care au ventilatoare sunt deja ocupate de persoane cu alte boli. Pentru fiecare 10.000 de oameni în Idlib sunt mai puțin de doi medici disponibili pentru tratament, mai puțin decât regulile internaționale în timp de dezastru. Cerem la Organizația Mondială a Sănătății să aloce resursele necesare pentru a proteja personalul medical în Idlib și să ne sporească nouă capacitatea de a reacționa la ceea ce este cea mai mare pandemie din lume”.                        

Pe  1 și 2 aprilie sunt furtuni în taberele de dislocați care distrug corturile, lăsând mii de oameni fără adăpost. Teama de coronavirus accentuează problemele. Oamenii au deja febră și tușesc din cauza iernii foarte friguroase petrecute în cort. ”Căștile Albe” asigură apa de băut și pompele de drenat. De asemenea, oferă primul ajutor și servicii medicale de bază într-o regiune unde spitalele au fost distruse de bombardamente. Totodată dezinfectează corturile și clădirile și atenționează asupra măsurilor sanitare de luat într-o zonă aglomerată. Merg din casă în casă pentru a crește conștientizarea. Ajută la realizarea unor facilități de carantină în coordonare cu personalul medical și pregătesc persoane pentru a evacua pacienții infectați la spitale. Acordul de încetare a focului destul de fragil face ca oamenii să nu se poată întoarce acasă. Dar  e crucial ca acordul să fie păstrat: dacă nu e și sunt dislocați alți oameni în tabere supraaglomerate în timpul pandemiei este foarte periculos. Va fi un dezastru mai mare ca Ile (supranumită Madam Dezastru). Donăm și pentru echipamente în lupta cu coronavirusul pentru ”Căștile Albe” (ventilatoare, produse de igienă și sanitare și echipament de protecție).

Pe 7, 8 , 9 și 12 aprilie protestatarii împiedică patrulele mixte turco-rusești pe autostrada M4.             Turcii utilizează forța pentru a-i elimina. Pe 12 aprilie numărul cazurilor de coronavirus depășește 70, deși recunoscute oficial sunt doar 25. Pe 15 aprilie turcii și ruși fac o primă patrulă pe M4. Pe 17 aprilie oamenii protestează împotriva deschiderii unui punct de trecere comercial de către HTS către regim (ceea ce va duce la creșterea prețurilor); HTS amenință cu arestările; pe 18 aprilie HTS renunță la deschiderea punctului comercial.              Pe 21 aprilie circulă patrulele mixte turco-rusești pe M4. Încep să se întoarcă câteva mii din taberele de dislocați de teama coronavirusului, chiar dacă sunt casele lor în ruină. Pe 23 aprilie furtuna distruge corturi iar în taberele de dislocați.

Voluntarul de la ”Căștile Albe”, Laith ne spune în timpul unei campanii de dezinfecție și sterilizare: ”Coronavirusul s-a răspândit pretutindeni în lume. Infectările și morții sunt în creștere. În nordul Siriei, încercăm să liniștim fricile oamenilor de o răspândire  a coronavirusului. Noi de la ”Căștile Albe” am lansat o campanie în cooperare cu autoritățile medicale pentru a steriliza toate zonele aglomerate: tabere de dislocați, școli, universități, piețe și toate locurile de servicii unde oamenii intră în contact. Campania a început pe 18 martie și a targetat toate facilitățile vitale. Dar ne confruntăm cu o catastrofă. Capacitățile medicale în nordul Siriei sunt slăbite sever. Un număr mare de spitale și puncte medicale au fost scoase din uz sau distruse de bombardamentele regimului și ale rușilor. Apelăm la organizațiile și țările factori de decizie. Stăm alături de cetățeni, suntem cu ei, suntem alături de nordul Siriei  pentru a ușura suferința prin care trecem acum.  Aș vrea să mulțumesc tuturor care stau alături de noi, fie și cu un cuvânt sau o rugăciune pentru a ajuta la atenuarea potențialei catastrofe care se poate întâmpla în nordul Siriei. De asemenea, mulțumim țărilor care sunt alături de noi pentru a ne ajuta oamenii în nordul Siriei.”     Organizația Mondială a Sănătății (OMS) nu a dat niciun dolar măcar pentru epidemia de coronavirus

în Idlib. Nu a oferit niciun pat măcar. E o problemă globală lipsa de ventilatoare, dar ce se întâmplă cu generatoarele de oxigen și paturile pentru bolnavi? Dr. Munzer al-Khalil, șeful Direcției de Sănătate din Idlib spune: ”Când OMS face promisiuni de a ajuta oamenii din Idlib, alți donatori cred că iau avans. Dar după luni de promisiuni, OMS nu a oferit un singur dolar și nu a dat niciun fel de resurse. OMS are o problemă reală în nord-vestul Siriei”. ”Idlib are doar 47 de ventilatoare care sunt 100% ocupate tot timpul. Nu avem un aparat de ventilație care să primească vreun pacient de coronavirus și nu e un deadline clar în care OMS își va împlini promisiunile.”

”OMS își trimite ajutorul la Damasc, dar știm că regimul a atacat spitalele și a ucis personalul medical. Ne aducem aminte când s-au tăiat vaccinările anti-poliomielită pentru copii în 2012 astfel încât poliomielita să fie o armă în nord-vestul Siriei pentru a pedepsi lumea.” ”Avem o relație bună cu doctorii din Damasc și știm că sunt mai multe cazuri decât oficial. Nu este încredere în lucrul cu regimul. OMS vrea să lucreze cu regimul, trebuie să fie clar pentru noi ce își propun, dar nu sunt transparenți și nu ne spun măcar ce plănuiesc”. Raed al-Saleh, șeful ”Căștilor Albe”, critică de asemenea OMS: ”Felul în care OMS distribuie ajutoare nu e imparțial sau echilibrat. Prioritizează zonele controlate de regim. Nu suntem împotriva ajutorului acordat fraților și surorilor din zonele controlate de regim, dar credem că ajutorul ar trebui oferit pe baza nevoilor și acordat în mod echilibrat.  Birocrația OMS când vine vorba de reacție de urgență este o mare provocare. OMS a anunțat un răspuns pentru coronavirus în Idlib la începutul lui martie, dar se apropie sfârșitul lui aprilie și nimic practic nu a fost oferit, în timp ce oamenii de pe teren așteaptă”. Alaa Rajaa Mugharabieh, de la o asociație de protecția copilului spune: ”copiii din nord-vestul Siriei au trecut deja prin prea multe. Înainte de coronavirus, un milion de persoane, jumătate dintre ei copii, au fost dislocați din casele lor de luni de intense bombardamente. Școlile s-au reluat la începutul acordului de încetare a focului când a apărut coronavirusul și au fost întrerupte iar școlile.” ”Trebuie să fie o investiție reală în organizații mai mici care operează cu succes și au stabilit relații de încredere cu comunitățile lor  și autoritățile lor. Societatea civilă siriană poate produce rezultate în timpul și după criză.”  

            Pe 25 aprilie regimul încalcă armistițiul și bombardează Kensafra, Al-Bara, Benin și Kafr Aweid pentru a face ca oamenii dislocați să nu se întoarcă acasă. Protestatarii continuă manifestațiile pe M4, dar sunt atacați de turci și uciși și răniți.          200.000 dintre cei dislocați s-au întors la casele lor, fie ele și în ruină. Pentru ca toți să se întoarcă, trebuie să se păstreze armistițiul și regimul să se retragă din locurile ocupate. Pe 30 aprilie HTS deschide focul împotriva protestatarilor care cer să se închidă trecătoarea comercială cu regimul, ucigând o persoană și  rănind mulți. Pe 2 mai protestele continuă chiar dacă HTS trage asupra protestatarilor. Armata regimului fură bunuri din locuințele din Saraqeb. Pe 4 mai HTS trage o grenadă spre un grup de civili din Idlib, ucigând două persoane tinere și rănind altele. Pe 4 mai este împușcată mortal o fetiță bebeluș în tabăra de refugiați de la granița cu Iskenderum.

            Pe 6 mai Campania Siria organizează un webinar despre coronavirus în Idlib la care participă Dr Munzer al-Khalil, directorul Directoratului pentru Sănătate din Idlib, Dr Mahmoud Hariri, Director, Informația Sănătății în Sistemul Unit din Nordvestul Siriei, Dr Aula Abbara, doctor specialist în boli infecțioase și co-președinte a Rețelei de Sănătate Publică din Siria, Hazem Rihawi, Senior Program Manager, Coaliția Americană pentru Calmare în Siria, conducător panel: Jomana Qaddour, co-fondator Dezvoltare și Calmare în Siria. Discută despre lipsurile de echipament de protecție și de scenariile de răspândire a coronavirusului. Cel mai mare pericol de răspândire este în zonele unde se află persoanele dislocate din taberele mizere și supraaglomerate. Critică OMS pentru reacția neadecvată. Deocamdată nu au fost testați pozitiv, dar nu a fost un număr mare de persoane testate și testele nu au acuratețe 100%.

            Oamenii nu au acces la apă și săpun să se spele pe mâini și stau în tabere supraaglomerate. Peste 70 de spitale au fost distruse de bombardamentele rusești și ale regimului de la escaladarea conflictului din aprilie 2019 până pe 6 mai 2020. Noi cercetări arată că OMS a subestimat profund pericolul coronavirusului în nord-vest.  OMS planifică pentru maximum 4.827 cazuri. Dar un studiu arată că pot fi peste 240.000 de cazuri în primele 6 săptămâni ale unei izbucniri a coronavirusului. Sunt doar 98 ventilatoare la o populație de aproape 4 milioane. OMS nu a livrat niciun ventilator sau pat. Oamenii nu sunt pregătiți pentru coronavirus. Doctorii cer ca OMS să-și schimbe răspunsul și să ajute mai mult.          

            Pe 7 mai o fetiță de la o tabără de dislocați este ucisă de cortul rupt de furtună.      

Pe 9 mai apare raportul Amnesty privind spitalele și școlile bombardate regim și ruși în Idlib din aprilie 2019 până acum, fiind investigate 18 atacuri. Pe 29 ianuarie a fost atacat spitalul al-Shami de forțele rusești. Un doctor își amintește: ”intrarea spitalului era aruncată în aer; am pătruns acolo cu un coleg și l-am văzut pe directorul spitalului pe podea și m-am simțit atât de neajutorat.” Pe 25 februarie forțele aeriene rusești sau ale regimului au atacat școala Mounib Kamishe din Maaret Misreen, ucigând 11 civili, inclusiv 7 copii. Un lucrător umanitar spune ”am văzut un copil de șase ani cu o rană la ochi. Am văzut mai multe persoane cu răni la față cred că din cauza ferestrelor care au căzut pe ei.” Peste un milion au fost dislocați între decembrie 2019 și martie 2020. Un părinte și-a descris viața în tabăra de dislocați: ”când m-am trezit dimineața, apa înghețase în pahar. Este foarte greu, în special cu copiii”. Rusia nu doar bombardează spitalele și școlile, ci încearcă să blocheze primirea ajutoarelor salvatoare de vieți pentru persoanele dislocate din nord-vest. Rezoluția ONU care permite livrarea ajutoarelor expiră în iulie, iar Rusia încearcă să o blocheze. Este de asemenea necesar ca alte state membre ONU ca Statele Unite sau Regatul Unit al Marii Britanii să apere această rezoluție și să o prelungească. De asemenea, ajutoarele ar trebui livrate și în nord-est la persoanele dislocate prin trecătoarea al-Yarubiyah.

Pe 11 mai protestatarii de pe M4 sunt atacați de ruși și de turci.  Pe 14 mai în tabăra de dislocați Tarmanin este produs incendiu la un cort în urma căruia un copil moare și alți doi sunt răniți. Pe 15 mai ard cinci corturi în tabăra de dislocați Al-Mazar.          Pe 16 mai ard 40 de corturi în tabăra al-Baraka. Temperatura ajunge la 35 de grade, fiind tot mai greu suportabilă de cei din tabere care locuiesc la cort. Peste 200.000 dintre dislocați se întorc la casele lor, mă rog, la dărâmăturile lor dragi după OSDO. Case ruine și oameni ruine. Numai că unii sunt comori din ruine, cum spunea Rumi Mowlana: ”omul lui Dumnezeu este comoara din ruină”. Între timp, ”Căștile Albe” dezinfectează 9.881 facilități civile, inclusiv corturi, școli și spitale de pe 18 martie pe 10 mai. Pe 20 mai furtuna distruge mai mult de 125 de corturi în tabăra Sheikh Bahr. E și o invazie de șerpi și scorpioni, drăguțe animale de companie. O altă furtună puternică este în taberele Atma și Kah. Pe 27 și 28 mai sunt patrule mixte turco-rusești pe autostrada M4.

Pe 1 iunie la tabăra Kafrlousen au fost 9 persoane otrăvite. Pe 4 iunie este o manifestație în Idlib pentru rememorarea martirilor ”Copiilor Libertății de Vineri”  (câteva zeci de victime ale regimului de acum 9 ani din Hama). Pe 5 iunie este o demonstrație în orașul Idlib împotriva regimului și pentru întoarcerea acasă a celor dislocați.          Pe 7 iunie ard corturi în tabăra de dislocați Talmans, din Kafr-Takharim.   Demonstrațiile anti-regim continuă pe 8 iunie în Idlib, comemorând totodată uciderea acum un an a revoluționarului Abdul Basit al-Sarot. Pe 9 iunie ard corturile într-o tabără la Taibah, lângă Sarmada. Pe 10 iunie e un protest împotriva HTS în Idlib după ce acesta din urmă a atacat 7 activiști media (confiscându-le echipamentele). Pe 8-12 iunie e un protest anti-regim în nord-vest din solidaritate cu cei din Sweida, din zonele regimului. Pe 14 iunie demonstrează studenții la medicină din orașul Idlib, condamnând decretul care interzice participarea ca interni în spitale. Pe 19 iunie ploaia distruge corturi în tabere din Idlib. De asemenea, e un protest anti-regim în Idlib. Pe 20 iunie ploaia distruge corturile, ucigând 3 copii în tabăra Sahel al-Rouj. Pe 25 iunie este un protest anti-rebeli în orașul Idlib prin care cer ca zonele rezidențiale să fie ferite de conflictele între taberele de rebeli.

Lucrătoarea umanitară Ahlam Rashid transmite un mesaj comunității internaționale despre condițiile mizere din taberele de dislocați: ”Bună. Sunt Ahlam Rashid, lucrător umanitar din Idlib, dislocat forțat din Maarat al-Numan din 2012. Lucrez în domeniul umanitar. Prin munca mea am întâlnit numeroase familii de dislocați, în special femei și copii. Situația a fost și este tragică și extrem de dificilă, în termeni de a trăi în tabere, intimitate și educație, sănătate și medicamente și acces la necesitățile vieții. Toate bolile sunt răspândite în tabere. Ne temem că și coronavirusul se va răspândi în nordvestul Siriei, cu o mare lipsă de servicii medicale și facilități medicale, care au fost targetați înainte. Este de asemenea o lipsă de personal medical. Oamenii se tem că-și vor petrece întreaga viață rămasă la cort. Un cort uzat care a fost făcut cu 9 sau 10 ani în urmă care nu protejează de căldura verii sau de frigul iernii. Oamenii sunt temători pentru viitorul nesigur al copiilor și familiilor lor. Indiferența comunității internaționale crește temerile oamenilor din nordvest. Fac tot ce se poate. Dar munca mea rămâne umilă în fața tragediilor oamenilor. Dacă unul dintre noi moare, nu este loc pentru a fi înmormântat. Oamenii visează că se vor întoarce la locurile lor pentru a fi înmormântați acolo. Nu știm dacă acest vis se va îndeplini. Sincer, ne-am asumat responsabilitățile. Dar fac apel la liderii internaționali care se întâlnesc la Bruxelles la conferință să-și asume responsabilități și ei să facă tot ce le stă în putință pentru a asigura o viață decentă pentru noi și să caute o întoarcere sigură a celor dislocați și a refugiaților acasă. Vă dorim succes la conferință, așteptăm rezultate pozitive pentru devastatul popor sirian. Vă mulțumesc.”                                                                

Când trupele regimului au ocupat zona rurală a Alepului, societatea civilă a trebuit să-și întrerupă activitatea. Mohamad Barakat de la Kesh Malek cere liderilor internaționali la Conferința de la Bruxelles: ”Le cer liderilor internaționali să acționeze și să facă astfel încât societatea civilă să-și reia activitatea și să fie mai eficientă.”       

Asmaa Haj Bakri de la ”Căștile Albe” cere liderilor internaționali de la Conferința de la Bruxelles să ajute oamenii dislocați să se întoarcă acasă: ”Părinții visează să trăiască fericiți și în siguranță cu copiii lor. Dar durerea și tragedia nu mai par să se termine”.

Pe 3 iulie două fetițe sunt ucise în tabăra al-Qatari, lângă Kafrlosin într-un incendiu. Pe 5 iulie sunt otrăvite peste 50 de familii în tabăra al-Rayyan din orașul Harbnoush din Idlib din cauza pachetelor de mâncare oferite de o fundație. Pe 6 iulie sunt proteste împotriva uzbecilor în Kfraya. Rusia dă al 15-lea veto la ONU închizând două puncte de trecere a ajutoarelor și blocând ajutoarele umanitare în nordvest, după ce stopase alte două în iarnă, în decembrie 2019, sub pretextul suveranității Siriei și deciderii de la Damasc asupra distribuției ajutoarelor. Rămâne astfel numai punctul de trecere a ajutoarelor Bab al-Hawa prelungit pentru un an.    

Mii de școli sunt în examene acum, cu ajutorul ONG-urilor care au oferit clase sterilizate și transport elevilor.  Zein, în vârstă de 14 ani, dislocat împreună cu familia sa cu un an în urmă după ce casa i-a fost bombardată, spune: ”Nu mă deranjează să fac drumul lung de la tabără la școală, la centrul de examene. Insist să-mi continui educația pentru a deveni arhitect și a reconstrui casa mea”. Un examen luat îl ajută să ajungă așa cum visează.              

Pe 8 iulie ard 3 corturi în tabăra al-Amal din orașul Kfardarian. Pe 9 iulie doctorul Ayman al-Sayeh este depistat ca infectat cu coronavirus la spital în Bab al-Hawa. Pe 10 iulie sunt trei cazuri de coronavirus. Și o fetiță de 9 luni moare de malnutriție și din cauza condițiilor din tabăra Bal, lângă Meda.   Pe 13 iulie numărul infectaților cu coronavirus ajunge la 5. Animalele de companie șerpii și scorpionii însoțesc locuitorii taberelor de dislocați. Într-o tabără de lângă orașul Kafrlosen un om e ucis când arde cortul său.

Dr. Samih Kaddour de la spitalul Akrabat mărturisește despre lipsa materialelor și imposibilitatea de a lua măsuri: anti-coronavirus ”Până acum am făcut 2.600 de teste în nordvestul Siriei, dintre care cinci pozitive. Doctorii lucrează în regim de urgență, luând doar cazurile critice și luând măsuri de prevenție. 3,5 milioane trăiesc în Idlib. Avem puține spitale pregătite pentru bolnavii de coronavirus, echipate cu 175 paturi de izolare, 30 de ventilatoare și 28 paturi de terapie intensivă (ICU). Fundațiile siriene lucrează pentru a echipa mai multe centre de izolare, dar așteptăm de la Organizația Mondială a Sănătății (OMS) să ne ajute să avem 31 de centre de izolare cu 1.500 de paturi, 90 de paturi de terapie intensivă (ICU) și ventilatoare. Oamenii sunt aici devastați. Nu putem cere unei familii de opt și mai mult care locuiește într-un cort, care se află la 1,5 metri de alt cort, să practice distanțarea socială. Nu le putem cere să-și spele mâinile pentru că nu-și permite apă curată, săpun sau măști. Cum putem cere cuiva dislocat să stea acasă când acesta și-a pierdut casa?”

Pe 14 iulie sunt 8 bolnavi de coronavirus. Pe 15 iulie sunt 13 bolnavi de coronavirus.

Dislocat din Ariha în 2019, Mohamed Deeb a început să colecteze lemne pentru a-și hrăni familia și ca să strângă bani pentru repararea casei. Pe 15 iulie, Mohamed și-a luat băiatul de 12 ani, Karam și s-au dus împreună să verifice casa din Ariha, bazându-se pe armistițiul din 6 martie. Din nefericire, bombele s-au întors, iar Mohamed și Karam au fost uciși de armele rusești. Familia lui îndurerată a rămas în tabăra de dislocați.                               Pe 20 iulie sunt 19 cazuri de coronavirus. Pe 22 iulie sunt 22 de cazuri de coronavirus. Pe 24 iulie sunt 23 de cazuri de coronavirus. Pe 26 iulie sunt 29 de cazuri de coronavirus. Pe 5 august sunt 40 de cazuri de coronavirus. Pe 7 august sunt 41 de cazuri de coronavirus.            Pe 18 august sunt 51 de cazuri de coronavirus. Pe 19 august sunt 58 de cazuri de coronavirus. Pe 20 august sunt 59 de cazuri de coronavirus. Pe 22 august e un incendiu în tabăra de dislocați Al-Fair.          Pe 30 august sunt 75 de cazuri de coronavirus. Temperatura atinge 43 de grade Celsius. Pe 31 august femeile protestează la granița cu Iskenderun pentru eliberarea fiilor lor arestați de HTS.