Examen cu Big Brother. Vol. 2. II. Prefer să nu fiu bărbat decât să mă fac zeu!

Hotărât să facă un ultim efort titanic pentru a-i convinge pe cei dragi să imigreze pe Gliese, Promy aranjează să plecăm în următorul weekend la bungalourile de pe malurile Ataraxiei și pregătește pentru noi microcipurile cu limba atarsi preinstalată. Suntem invitați toți: eu, Mene, Mi Ko, Pando, Epi, Bebe, Pegas, Rocinante, Jill, Alex, Don Quijote și Her. Ultimul sosește fără nereida al cărei nume, oricum, nu l-am aflat (poate nu vrea nici ea să fie personaj), știm doar că i-a venit ciclul, eveniment care merită sărbătorit. Într-adevăr, Her va face cinste tuturor. Atlas a ajuns la nivelul 6 la jocul ”Plante vs. Zombie”, cu ajutorul lui Bebe, și, ca de obicei, nu poate fi oprit, nici dacă arunci în el cu fulgerașe. Sperăm ca Bebe Junior, cu inventivitatea și forța spiritului său de titan, dublat de precizia și rafinamentul asiatic al mamei sale, pe la cinci-șase luni, să nu poată rezista ispitei și să-i sustragă, printr-o stratagemă sau alta, consola ultraperformantă lui Atlas. Cine și cum o mai recuperează de el ulterior, asta-i altă poveste.  

Când ajungem pe Gliese, la malul oceanului Ataraxia, Don Quijote, cu armura pe el, n-are nicio șansă la sirene și atarsiene umanoide: toate se sperie de el și fug care încotro. Don Quijote nici nu vrea să audă să-și dea jos armura, oricât insistăm că înspăimântă potențialele partenere, poate provoca accidente grave și... nici nu mai e la modă. Dacă nu vrea să renunțe complet la haine ca noi, să îmbrace măcar un tricou alb și blugi tociți de la Promy, chit că înoată în ele. Oricum, Don Quijote nu vrea să audă de sirene, își duce singur mâna la ochi, ca să n-o înșele pe Dulcineea, fie și numai în gând. Plus că sirenele s-ar putea transforma în bestii antropofage ca-n Olimp, se teme Don Quijote, recent răpit și abuzat de muze și de șeful lor, Apollo, marele artist al Olimpului, multiplu (auto)premiat și medialiat cu diplome fabricate din pielea jupuită a competiției. Ba mai mult, Don Quijote nu se poate abține și chiar în prima seară dă buzna, în armură și cu sabia scoasă, peste Pandoruța (care tocmai agățase niște atarsieni, sub ochii lui Epi) ca s-o salveze de la viol. Din acest moment, cred că sărmanul nostru cavaler o să aibă interdicție pe Gliese, Promy nu-i mai tolerează alte abateri. S-a zis cu imigrarea! 

Alex, intelectualul nostru rafinat care l-a scuipat pe Știi Tu Cine... Zeus, a reînceput citostaticele și acum se simte mai bine. Cred că vrea să ne demonstreze cu orice preț că ”intelectual depresiv” nu e pleonasm sau, cel puțin, nu i se aplică lui, măcar de data asta: e în mare formă și monopolizează iar sirenele. Promy, la rândul său, se bucură că Alex petrece suficient de mult timp în compania sirenelor ca să nu mai facă tot soiul de comentarii acide cu privire la moaca lui de bacterie probiotică. Pentru orice eventualitate, se ascunde însă,  strategic, sub breton. E epuizat și n-are chef de nimic. Tot așa sunt și eu, deși Bebe insistă să sărbătorim a treia demisie a mea în semn de protest. Ba chiar, la un moment dat, de oboseală, scap porumbelul din gură și mărturisesc sirenelor că Alex e din Israel, cu toate că el, la fel ca Promy și Mene, moare de rușine să dezvăluie de unde vine de pe Pământ.

De fapt, cred că porumbelul ieșit din gura mea era papagal, l-oi fi înghițit din greșeală în bungaloul verde, exotic, african. Românii mănâncă orice... lebede, papagali, porumbei, nu? Poate că mi-am înfulecat singură și lebedele care mi-au zburat din desen, când se trăgea în cartier, la Revoluție. Nu-mi aduc aminte, dar, oricum, mie nu mi-e jenă să recunosc că sunt din România, gliesienii sunt fani Dracula, implicit și ai mei. Logic, nu? România nu e chiar o țară de lepădat: întâmplător sau nu, escrocii din ”American Hustle” (”Țeapă în stil american”) vroiau la un moment dat să imigreze în România. Cred că știau ei cumva că aici e paradisul infractorilor – raiul corupției.

– Alex e din Israel, iar Israel e capitala Japoniei! strig către sirene, puțin convinsă atât de corectitudinea aserțiunii, cât și de beneficiile ei pentru Alex.

Sunt obosită și cred că am inhalat prea mult praf de pe videoproiector la fuckultate, poate că m-am intoxicat iremediabil. Și ăsta a fost ultimul lucru care m-a murdărit și m-a otrăvit acolo, la școală.

– Poftim? A cui capitală e Israelul? sar Alex și Promy la un loc.

– A... a... a Japoniei, îngaim eu.

– Cee?! Uită-te pe Google Maps! Pune mâna pe un glob pământesc! izbucnește Alex. Și, să știi, acum, dacă le-ai spus, sirenele nu o să fugă de mine, ci, dimpotrivă, o să le fie milă de mine și o să mă dorească și mai tare.

– Ile, ce-ai pățit? Pune mâna pe carte! se agită Promy. Dapix ar fi știut asta, cu siguranță.

– Care Dapix? Regele dac? mă impacientez eu.

– Vai de mine, Ile, cum așa, regele dac?! Ce treabă avea el cu Israelul? Avea doar cu romanii. Mă refer la Dapix, motanul. Citea mult și se gândea de o sută de ori înainte să vor’… să miaune ceva. Pune mâna pe atlas, mă îndeamnă Promy, suflându-și bretonul și privindu-mă cu ochi mari și rugători de cățeluș. 

– Promy, dar chiar tu mi-ai zis să nu pun mâna pe Atlas! Ai spus să nu mai pună nimeni mâna pe tine sau pe frații tăi, răspund eu, dezolată.

– Pune mâna pe Atlas, dar nu pe consolă! conchide Promy.

Bine că a intervenit! Ce minunat e să existe un șef... contactabil, gata oricând să-ți răspundă, să te corecteze, să te ajute să clarifici dileme sfâșietoare și să iei decizii! Dar eu nu mi-am dat demisia? E validă doar verbal? În fine, ce mai contează?

În ziua următoare, mergem la o plimbare peste oceanul Ataraxia cu caii zburători. La întoarcerea de la plimbare, o văd pe Mi Ko mâncând aripioare crocante de la KFC-ul din mall, strâmbându-se de silă și apoi vomitând. Sunt prea sărate, au crusta prea groasă și, în același timp, sfărâmicioasă și lipicioasă, parcă ar înghiți nisip, puiul nu e suficient de fraged, aripioarele astea nu se compară cu cele din Startar, de la Paris sau de la București, o să facă reclamație la KFC, pe Gliese. Ia te uită cine se plânge și încă formal! Înainte nu deschidea gura neîntrebată și abia se atingea de un pic de orez, condimentat, eventual, cu râme, viermi și gândaci (alimente mult mai sănătoase și mai nutritive, într-adevăr, decât cele de la KFC). Promy ar trebui să fie mândru de ea, el a inventat reclamațiile. Iar eu văicăreala, așa cred. Bine că Mi Ko a învățat de la el, și nu de la mine.

Mi Ko nu e încă nemuritoare (nu a consumat ambrozie/nectar deocamdată), dar se gândește serios să devină: indiferent de problemele din Olimp, ea îl iubește pe Mene și-și dorește să petreacă mai mult timp cu el. Deocamdată. În plus, când era mică, visa să fie nemuritoare și cu superputeri ca Dracula (ce surpriză plăcută, ce mică-i lumea!), iar acum i s-a ivit, în sfârșit, ocazia. Bebe junior (care se va naște muritor, nu nemuritor) va fi lăsat să aleagă când va avea o vârstă suficient de mare pentru a decide singur ce vrea să fie. Dacă va ajunge până acolo... Apropo, Mi Ko mai are puțin până naște, așa că-i întreb pe titani cum vor sărbători marele eveniment:

– Mai e un pic și vine pe lume Bebe junior. O să spargeți pahare de fericire? Parcă așa se obișnuiește în Grecia, la petrecere.

– Vai de mine, Ile, să petrecem?! A mai văzut cineva vreodată un titan fericit? Cine a văzut un titan fericit să ridice mâna! trântește Promy cu obidă.

– Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, zice Mene cu glas sugrumat, întunecându-se la față.

– Titanii sunt gay, adică fericiți, nu-i așa? Sau nu e totuna? Dar cine e fericit pe lumea asta... în afară de mine? Uitați, de pildă, Bianca Drăgușanu a pierdut mai întâi o sarcină, apoi și-a pierdut emisiunea (”Academia Biancăi”), neavizată de CNA, respinsă ulterior de șefii ei, iar mai târziu, după o escapadă amoroasă cu Adrian Cristea, și-a pierdut și soțul, pe Victor Slav. Iar Simona Sensual, mai rău, și-a pierdut cățelul, pe Bijou.

– Cu siguranță, ă, adică probabil e mai rău să-ți pierzi cățelul decât soțul, confirmă Promy.

 – Vedeți? Eu n-am mai întâlnit ființe umane fericite, cu excepția mea. Uneori sunt atât de fericită că mor de rușine. Fericirea e traumatizantă și ea. Sau îți poate produce un infarct. Ce să mai zic? Mai curând s-a văzut un titan la menopauză decât un titan fericit, adaug eu, conștientizând de îndată că iar mi-a scăpat porumbelul... papagalul, iar Mi Ko e însărcinată și Promy și Mene de față. Ah, scuze, mă gândeam la menopauză. Mai am un pic și-o să ajung la menopauză.

– Gata, mă! O să sparg eu pahare pentru voi. 12! Câte unul pentru fiecare zeu olimpian, râde Mi Ko.

Seara, la terasă, pe malul oceanului, ne înfruptăm dintr-un delicios somn la grătar, bem vin alb, demisec (nu la fel de bun ca al lui Chiron ori al lui Dio, zeul vinului, dar, vorba românului, ”merge și-așa”) și ciocnim paharele. 5 minute de liniște... O mai fi Promy capabil să proceseze ceva? Stă crispat, ascuns sub breton, abia se atinge de mâncare, ridică paharul mașinal și nu spune nimic. La un moment dat, Pando țâșnește în picioare, cu paharul în mână, pentru a face un toast. E îmbrăcată într-o rochiță scurtă, albă, străvezie ca spuma valurilor, cu aplicații din cristale Swarovski de un albastru mediteranean (în ton cu ochii ei) și cu un decolteu generos. Părul blond, bogat, lung, despletit îi fâlfâie în vânt și obrajii îi ard. Continuă să poarte pantofi cu toc cui la plajă, iar paharul de vin poartă urmele buzelor ei pline și senzuale, de culoarea azaleelor.

– Dragii mei, revoluția asta nu a avut niciun rezultat. Se pare că a furat-o cineva. Uau! Ce surpriză! Dar ce să mai aștept de la un neam de pușcăriași ca voi, niște gunoaie și niște scursuri care s-au amestecat cu împuțiții de muritori, niște pămpălăi ca voi, titanii! Nu sunteți în stare de nimic. Nici să omorâți o muscă. Mi-e rușine cu voi. Nu sunteți bărbați adevărați, ci niște zdrențe. Oricum, eu una m-am săturat să fiu numai managerul Startarului, am capabilități să conduc universul întreg. Așa că, foarte probabil, voi face eu o revoluție. Singură. Să trăiți bine!

Toți rămând cu gura căscată. Promy tresare puternic, se face alb ca varul la față, dar apoi își revine un pic, își suflă bretonul, își îndreaptă spatele, se ridică în picioare și rostește, la început mai încet și mai ezitant, apoi tot mai tare și mai sigur pe el, accelerând simultan ritmul vorbirii:

– Oops, parcă am mai auzit discursul ăsta pe undeva. Cum, Pando, ai uitat de unde ai plecat? Ai fost și tu muritoare. Eu unul nu omor nicio muscă Drosophila Melanogaster, nu pentru că nu pot, ci pentru că nu vreau. Aș putea distruge planete întregi, dar nu o să fac asta niciodată. Nimeni nu ar trebui să sufere. Și asta am mai spus-o și-o spun din nou eu care înțeleg foarte bine ce înseamnă suferința. Iar ”bărbat adevărat” ce înseamnă după tine: cineva bun, curajos, cu voință, autocontrol și puterea de rezista stăpânilor și tentațiilor sau cineva asemănător zeilor care calcă totul în picioare? Dacă e așa, nici nu vreau să fiu bărbat. Îmi plac bărbații ăștia adevărați chiar mai mult ca supraoamenii (fasciști, comuniști, fundamentaliști islamici ori capitaliști). În acest caz, prefer să fiu cel mai pămpălău dintre supereroi. Un pămpălău cu tupeu, un jeg preacurat și un câine rău care nu se mai învață minte odată să nu mai facă fapte bune. Logic, nu? Acum, ascultă Vocea Rațiunii, adică pe mine: dacă stârnești tu o revoluție... adică o lovitură de stat, în acest moment, după atâtea eforturi și sacrificii, când avem în sfârșit un conducător liber ales și o constituție aproape finalizată, să știi că te teleportez nu pe SPP1001 (în brațele lui Știi Tu Cine, să-ți aduci aminte cum erau vechii stăpâni, poate că ești nostalgică, însă ai noroc că mi-e milă de tine, pămpălău cum sunt), ci măcar pe VJ45, la terapie, poate te regăsești.

Promy se așază la loc. Se străduiește să-și înăbușe un oftat printr-o gură de vin, își trage bretonul mai bine pe față, își aprinde o havană și se învăluie în nori de fum. Of, ce idee am avut! Eficientă, nu zic, dar mă omoară fii-miu dacă i-o trimit pe soacră-sa în exil pe VJ45, după o nouă lovitură de stat marca Pando. O să turbeze Pando acolo fără mall, fără shopping, fără vin, fără ambrozie și nectar, fără petreceri și fără contacte, doar cu... pilule concentrate ca hrană. Fac pariu că pleacă singură cu prima delegație care vine acolo în vizită, la stația orbitală.

– Pando, nu ești singura care e nemulțumită, intervine Mene pe un ton scăzut, dar fără șovăială, continuând să stea așezat la masă. Te înțeleg. Crezi că eu mai am entuziasmul de la început? Și titanii ceilalți (precum nenea Ocean) ne reproșează fie că am aprobat execuția lui nenea Cronos, fie că ne purtăm cu mănuși cu dușmanii (zeii și acoliții lor), deci, suntem trădători, niște gunoaie și niște scursuri, nu? Promy e cel mai mare trădător, se știe: inițial a trădat titanii și a susținut zeii (la sfârșitul războiului crunt dintre zei și titani, în speranța unei schimbări), apoi i-a trădat pe țăranii ăștia de zei (care habar n-au de nimic) pentru împuțiții de muritori, iar acum i-a trădat din nou pe toți (titani, zei și oameni) și a adus animalele la putere. Trage sfori și manipulează ca să obțină bani, putere și control. Așa crede și tati. Ne-am născut trădători. Și încă unii slabi, niște zdrențe. Neam de pămpălăi! Ne condamnă chiar titanii din familia noastră, când suntem la putere. Ne-am furat singuri revoluția și reforma, nu-i așa? Nu ești satisfăcută de câte milioane de șpăgi ne-am tras, de ce ”băieți deștepți”, ciocoi, moguli, baroni și oligarhi suntem, de ce stăpâni buni, care comunică eficient cu poporul prin fulgerașe, potop, bombe și gaze letale și se luptă eroic cu bărbați înlănțuiți, copilași, bătrânei și femei violate, am devenit? Pando, ne-am chinuit atât, mii de ani, la închisoare, și nu am cedat tocmai pentru că nu am vrut să fim ca zeii. Am preferat să ajungem legume decât să devenim ca ei. Și acum, după atâta suferință, când suntem, în sfârșit, la putere, să ne facem zei?!

– Așa e, Mene, aprobă Her tare și răspicat, înroșindu-se și aruncând săgeți laser din ochii săi mari, albaștri către Pando. Nu doar titanii ar trebui să se ferească să se transforme în zei, ci și oamenii. Nu mă iluzionez că zeii vor semăna cu titanii, dar, de la muritori încă am așteptări: aș vrea să fie cât mai aproape de Promy, nu de foștii stăpâni ai Olimpului (și aici vă rog să nu mă includeți pe mine, cu scurta mea istorie de... dictator bio). Pe mine Promy m-a impresionat și m-a inspirat de când am aflat legenda lui, în copilărie. Am vrut s-o duc mai departe, dar pentru asta a trebuit s-o fac să renască, așa că l-am eliberat pe Promy, mai exact, i-am rupt lanțurile, am ucis bestia de vultur a lui tăticuțu’ și i-am scos pironul din piept. Era un spirit liber în comă. Și acum aș face orice pentru el: dacă e nevoie, îmi voi strica iar somnul de frumusețe, ba chiar îi voi da un sărut gay, pasional ca să-l trezesc la viață. Scuze, Ile! Noi, acum, pe Pământ nu prea mai intervenim direct, lăsăm oamenii să se descurce, planeta e a lor, trebuie să aibă singuri grijă de ea. Le oferim oamenilor, cel mult, un exemplu. Ne străduim, în continuare, să fim altfel, chiar dacă ne zăpăcește potopul de etichete și epitete, de nu mai înțelegem cu ce animal sau legumă suntem asimilați. Pando, păpușică dragă, ia încearcă să-ți aduci aminte cum era pe vremea când erai simplă muritoare! Și până să preluăm puterea. Eu, din când în când, fac acest exercițiu de memorie. E mai util ca fitnessul și alimentația bio.

– Dragii mei, nu trebuie să mă uit în Cutia neagră sau în Cutia Pandorei ca să ghicesc viitorul, spune Alex, aruncând o privire poznașă în jur și păstrându-și, în același timp, zâmbetul lui sceptic inconfundabil. Surprinzător pentru un intelectual depresiv ca mine, viitorul sună bine. Dacă trădătorul de Promy a decăzut de la pămpălăii de titani la țăranii de zei, apoi la împuțiții de muritori, și acum la jegurile astea de animale, înseamnă că, în curând, dragă Pando, Promy va coborî și mai mult, până la plante, iar titanii vor ajunge din nou stăpânii Olimpului, căci sunt legume. 

Vânătă la față, spumegând de furie, Pando trântește paharul, se ridică de la masă și pleacă val-vârtej, țăcănind din tocuri, fără să mai zică nimic. Promy nu-și poate reține un oftat, oricât s-ar strădui, dar Mene îl apucă de mână și-l strânge cu toată forța și deznădejdea lui titanică, țintindu-l cu ochi de foc:

– Indiferent de rezultatele reformei, frățioare, eu voi continua să mă joc ”de-a Promy” în Olimp, spune Mene dârz și neclintit. Aici e nevoie. Voi duce mai departe o scânteie din focul tău sacru, Promy. Flacăra campionilor!

– Și nici potopul nu o va stinge! conchide Mi Ko, pe un ton optimist, punându-și capul pe umărul lat al lui Mene și zâmbind încurajator.

După masă, Promy și cu mine plecăm să ne plimbăm pe malul oceanului Ataraxia. Mergem alene, mână în mână (a lui caldă și transpirată, a mea rece și umedă), cu picioarele mângâiate tandru de valuri, inhalând adânc briza. Din păcate, briza proaspătă și tare a oceanului nu reușește să ne trezească. Suntem osteniți și abătuți, abia ne târșim picioarele, așa că ne prăbușim amândoi pe nisipul argintiu îndată ce ajungem la bungaloul albastru, acvatic, preferatul lui Promy, unde ne-am ”cazat” și de această dată. Îl iau de mână pe Promy, i-o strâng ușor și-i spun încet, cu glas tremurător, înroșindu-mă:

– Promy, apropo de femei și bărbați (adevărați sau nu), știi când m-am simțit eu femeie? Păi, de obicei, mă văd ca un cavaler, Don Quijote din Titan, castrat și fără vise, care vrea s-o salveze pe prințesa Dulcineea cu menstruație albastră... asta ești tu și-mi dai mult de furcă. Adică nu tu personal, nu ești tu de vină, ci ăștia care te răpesc pe tine mereu... Am pierdut șirul incursiunilor în infern cu tine sau după tine. Eu m-am simțit femeie în două cazuri, unul pozitiv, altul negativ: 1. când am rămas însărcinată cu fii-miu și l-am ținut apoi la sânul meu (mi se părea un miracol), 2. când am ajuns în Iran, din cauza discriminării și nenumăratelor restricții. Când îți pui vălul negru lung, chadorul, nu mai comentezi și nu mai atingi pe nimeni, nici măcar pisica, altfel primești mii de lovituri de bici la curul gol, devii femeie. Fundamentalismul islamic a scos femeia din mine. Apoi, au mai fost niște situații în care, din păcate, am perceput femeia din mine: cu... cu vi-vi-violatorul ăla care se ascunsese în lift, m-a amenințat cu cuțitul și a sărit pe mine (asta era cândva, la sfârșitul liceului) și cu... Ș-ș-știi Tu Cine, când vroia telecomanda de la portal și m-a...

Mă opresc, roșie la față ca focul, tremurând, iar pufăitoarea (țigara electronică) îmi scapă din mână pe nisip. O privesc împietrită cum alunecă la vale spre ocean, fără să fac nimic. Promy se cutremură, iar chipul îi capătă o paloare cadaverică. Trupul i se convulsionează, își trage bretonul pe față și-mi strânge spasmodic mâna, cu disperare, fără să spună nimic. Apoi își suflă bretonul furios și zice, în sfârșit, cu glasul sfâșiat de durere și revoltă:

– A-a-a-ha, v-v-vezi de ce nu vreau să fiu bărbat adevărat?! Și o să-mi reproșez mereu că l-am lăsat pe... pe... p-p-pri-pri-mul bărbat adevărat al Olimpului să te...

– Lasă, Promy, nu ești tu de vină, ci nenorocitul ăla. Tu ai făcut totul și încă ceva în plus, te-ai depășit pe tine, ca întotdeauna. Nu ai nimic să-ți reproșezi. Nici nu erai la putere ca acum. Hai lasă, stai liniștit, odihnește-te, nu mai trebuie să salvezi pe nimeni, o să rămân eu Don Quijote din Titan, cavalerul tău dâmbovițean, castrat și fără vise, care o va proteja pe Dulcineea lui cu menstruație albastră. Din dragoste și disperare.

În aceeași noapte, cum mă simt iar foarte bulversată și stoarsă de puteri, o chem pe Jill, ”conștiința” mea, în ajutor:

– Jill, nu mai știu ce să fac: mă simt când sclavă, când stăpână, deși mi-am propus să nu fiu nici una, nici alta. Fată, oscilez mereu și nu-mi pot păstra controlul, ai văzut doar. Și am obosit. Ah, cel mai tare mi-e teamă să nu mă transform într-o zeiță! 

– Uite ce e, fată, îți mai spun o dată, îmi răspunde Jill tare și ferm, privindu-mă în ochi. Dacă erai zeiță, te mai aducea Promy acasă, în Olimp, mai erai prietena titanilor, iar eu – conștiința ta? Termină cu prostiile! Ai încredere în tine. Dacă noi avem, tu de ce n-ai? Și să știi, fată, dacă vrei cu adevărat, nu vei mai fi posedată. Când ești în starea aia de șoc, străduiește-te să ieși din ea imediat: reacționează rapid, cu riscul de a greși! Mai bine să greșești decât să nu faci nimic. E părerea mea, nu neapărat a lui Promy. El analizează și deliberează mult. Și are (prea) multe scrupule. Uneori îmi vine să-l calc cu tirul, ca să-și miște odată curul. Iar când trebuie să aștepți, ai răbdare! Nu ți-a zis și Promy așa? Nu-ți mai descărca nervii pe alții și, dacă ai luat o decizie importantă, respect-o și mergi cu ea până la capăt!

– Bine, fată, dar crezi că toate astea funcționează la o maimuță posedată, fostă profesoară?

După discuția cu Jill, ca să mai uit de frământările mele, fără să-i implic pe Promy și pe Mene (din motive familiale), pun la cale un mic codoșlâc și o mică farsă pentru Pandoruța. Codoșlâc pentru Pando? Nu, ea nu are nevoie. Profită de orice ocazie, de față cu Epi, soțul ei. Spre deosebire de Promy, ea adoră contactele. De aceea, se și ocupă de strategiile și politicile de creare și dezvoltare a alianțelor, pe lângă coordonarea Startarului. Codoșlâcul e pentru Epi care a stat mereu singur (chiar și pe Gliese), ignorat de consoartă și înșelat nonstop, sub ochii săi. Ei, vom face sirenele să se înduioșeze de Epi. Nu doar burta lui e specială, originală și unică pe Gliese, dar, când vor auzi că nu și-a mai tras-o cu o gagică de milioane de ani (aici exagerăm un pic, dar efectul va fi mai puternic), îl vor lăsa pe Alex și vor năvăli asupra lui Epi. Sirenele au suflet mare, de titan, nu vor să-l vadă pe Epi abandonat. Sute de sirene vor sări pe Epi într-o singură noapte. Poate că Epi va depăși recordul lui Alex sau chiar pe al lui Pando și va deveni vizibil și pentru soția lui. Și o să-i demonstreze ce bărbat adevărat e. Când află ideea, ”conștiința” mea, Jill, mă felicită: am făcut, în sfârșit, după multă vreme, o faptă bună. Cu ajutorul lui Her și al lui Jill, punem ideea în practică: incredibil, toate sirenele sunt înduioșate și îl asediază pe Epi... vorba vine, ”asediază”, căci stau la coadă civilizat pentru a ajunge la el, păstrându-și bonul de ordine. ”Răzbunarea e dulce”.

Examen cu Big Brother. Vol. 2. I. Dreptul la o manea cathartică, în versuri albe: întrebări metafizice, crize de identitate și fantezii de emigrare

Ibricul de cafea sfârâie pe foc. Inhalez adânc mirosul proaspăt, răvășitor de cafea fierbinte. În timp ce amestec laptele și zahărul în cească, brusc, conștientizez ceva: beau cafea Lavazza, nu Jacobs Alintaroma, cu lapte și zahăr, nu amară, în Olimp, nu la București! Dintr-o dată, mă asaltează o avalanșă de întrebări metafizice. Ce-i cu mine? Cine sunt eu? Ce caut eu aici? Și ăsta care ronțăie Maretti cu pizza lângă mine cine e și ce vrea de la mine? Ce e fericirea? Ce e dragostea? Ce e viața? Parcă nu-mi prea puneam astfel de întrebări. Nu mai sunt postmodernă? Ce s-a-ntâmplat cu mine? Păi, de când stau la titani, parcă m-am schimbat, au început să îmi placă lucrurile mari: de exemplu, m-a impresionat în excursie, la Paris, catedrala Notre Dame, deși o mai văzusem de câteva ori și mă lăsase rece înainte, iar eu prețuiam mai degrabă bisericuțele din lemn maramureșene și pe cele bucovinene.

Mai mult, mă uit la telefoanele zeilor și titanilor să verific dacă mai are cineva iPhone 11 și aștept cu înfrigurare noul iPhone 12 pe care nu doar să vezi imagini 7D, ci să poți savura plăcinta cu vișine a maică-mii. Mi-ar plăcea ca Promy să insereze o funcție de teleportare la nevoie, deși asta nu cred că e fezabil, oricine ar putea să o folosească pentru orice, s-ar putea teleporta și BOMBoane cu sau fără vișine. Cu toate că șefițul mi-a zis să fac ”economie la sânge” (e criză și, oricum, s-a vărsat prea mult), continui să mă răsfăț cu delicatese: nu doar cafeaua o beau acum cu zahăr și cu lapte, ci consum multă ciocolată (preferata mea e cea amăruie cu mentă), bomboane, fursecuri și plăcinte cu vișine, mere, nuci, caise și brânză dulce și stafide de la mama.

Am și un ego din ce în ce mai mare. Ego, nu suflet. Era bine dacă aveam și eu un suflet mare de titan (măcar ca nepotul lui Promy, George Soros, unul dintre ultimii titani pe care l-am descoperit chiar eu, nu la ”Surprize, surprize”, nu într-un tabloid, ci într-un ziar serios, quality, ”Adevărul”). Și mai frustrat. Și mai paranoic: nu doar că suspectez că Obama îmi citește mailurile și pagina de Facebook (dacă nu sigur, foarte probabil cel puțin), dar îl bat la cap pe Promy să scaneze tot, inclusiv pe el însuși și-l urmăresc și eu pe iPhone 11 când pleacă de-acasă, mai ales când se află în compania unei muze, sirene sau nereide. Aici și muzele sunt talibane. Sau ăsta e pretexul de a-l monitoriza și, implicit, de a-mi alimenta gelozia? Culmea, în ciuda paranoiei, mi-a crescut încrederea în mine și autopercepția s-a ameliorat: nu mi se mai pare că sunt atât de monstruoasă și de perversă, la câte am văzut pe-aici și pe pământ. Promy îmi spune să nu-mi fac griji și mă consolează că, prin comparație cu restul din Olimp, sunt ”like a virgin”.

Trăiesc la înălțimi olimpiene și am cam pierdut legătura cu pământul: orice lucru de acolo mi se pare îndepărtat, mic și mizerabil. Cu excepția catedralei Notre-Dame de la Paris. Sper că n-o să ajungă să-mi placă și Catedrala Mântuirii Neamului! Cu atât mai mult că Pegas condamnă vehement nu doar stilul (megaloman, nepotrivit cu bisericile ortodoxe tradiționale), cât și fondurile (halucinante!) de la bugetele locale, alocate netransparent, fără consultare publică, pentru construcția ei. Ori monstruozitatea aia de Casa Poporului! Sau să nu-mi mai încapă nici mie scula în Vamă. În plus, nici relațiile cu muritorii nu mai sunt ce-au fost. Vorbesc cu familia și prietenii de câteva ori pe lună, și atunci, îndeosebi de boli. E un subiect mai sigur, care nu deranjează pe nimeni (dacă nu e ceva fatal), poți să discuți ore în șir despre boli. Dar, în ciuda schimbărilor și a ultimelor incidente cu Apollo, foarte bulversante pentru o mare parte a echipei (Promy, Mene, Don Quijote, Bebe, Pegas și Jill), vreau să rămân aici, cu titanii, în Olimp. Acasă la mine. E casa mea! Unde mă simt acasă.

În unele zile, iubirea pentru Promy mi se pare atât de sfâșietoare că încep să caut paharul mic de votcă ca s-o dozez în porții pe măsura mea. Oricum, mă simt atât de fericită că mi-e rușine. Lumea asta e măcinată de o eternă injustiție, oamenii și titanii, în special Promy, agonizează la nesfârșit, iar eu sunt fericită! Și când o să se consume cu totul (sau o să mă devoreze ea pe mine?), ce voi fi? În sfârșit, o persoană normală, la fel ca și ceilalți? Nu, mi-e teamă că voi purta stigmatele fericirii precum Promy cicatricele de la piept și de la ficat sau Iisus urmele cuielor cu care a fost răstignit. Toată lumea o va vedea. Va irumpe din privirea mea precum scânteierea halucinantă a becurilor de neon iarna, în ceață: lumina aceea de aur topit, cernută straniu, inefabil, dintr-o altă lume aici, pe pământ. Lumina intensă, obsesivă, răscolitoare, risipită insolent, continuu, fără măsură. Lumina unui aur sacru, intangibil pentru muritori, pe care am mânjit-o, am profanat-o și am înfulecat-o lacomă, cu disperare, așa cum era, fierbinte și incomensurabilă, fără să reușesc s-o raționalizez, s-o mestec sau să aștept măcar să se răcească.

Am dreptul să fiu fericită când ceilalți din jurul meu suferă? Mai bine să împărtășesc și eu cu ei suferința. Atunci încerc să rezonez cu Promy și ajung să simt că mă dor atât ficatul, cât și sufletul, zile și nopți în șir, la un nivel de intensitate insuportabil. De-asta mă jucam ”de-a Promy” când eram mică: vroiam să trec în locul lui pe Elbrus, fie și pentru un minut, să preiau o parte, cât de mică, din suferința lui. Și acum e la fel. Exact la fel? Nu, nu chiar, între timp s-a adăugat ceva... scrisul. Trebuie să cobor în infern (vorba vine, ”cobor”, uneori trebuie să urc pe Elbrus, la peste 5500 de metri, în ger siberian, iar eu dârdâi de la 25 de grade Celsius în jos) și să simt agonia mai intens decât în realitate, la nesfârșit, ca să pot formula o simplă propoziție.

Empatia și scrisul mă consumă până la ultimul neuron, mă gândesc la a treia ”demisie” în semn de protest, dar sunt prea extenuată ca să o redactez. Culmea ironiei, nu? E doar un job! Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame Dezastru, ești nebună? Ce ne învață sociologia? O să te obișnuiești. Nu suntem talibani, plasăm eficient un scuipat intelectual și-atât. Obama doar latră, nu mușcă. Al Gore e de vină. Dottore El-Gol. Normal, el e șefu’. Nu mă apucam de scris dacă nu-mi plăcea ”munca patriotică”. Mă rog, voluntariatul… Cred că și de-asta m-au ales. Nu cumva vrea șefițu’ și ode? Sunt gata să-i recit ”Odă pentru Kim Jong Promy”.

Nu, nu sunt gata, am obosit, poate că e timpul să iau o pauză. Mă duc să încarc bateria de la ”pufăitoare” (țigara electronică), după aceea voi ieși un pic în curte, la aer, să mă plimb și să stau puțin la umbra pinilor negri. Dar degeaba mă străduiesc să încarc bateria, nu mai merge, nu se mai aprinde nici măcar ledul. Bizar, avea un led albastru fosforescent precum coralul din Ataraxia sau ochii extratereștrilor rebeli de pe planeta Dune. O vreme, ledul albastru a pâlpâit slab, apoi s-a stins complet. Ce s-a întâmplat cu presse-papierul meu? Ce-ar fi dacă mi-aș ușura munca de a-l încărca tăind o ceapă și dând-o prin răzătoare? Plânsul e abundent, însă oare softul permite? Nici nu îndrăznesc să-l întreb pe Promy, n-o să comenteze nimic, nu se coboară la nivelul ăsta. Sau măcar dacă aș folosi o ceapă pentru a-l face pe fostul meu șef-fantomă să plângă și a-mi îndeplini, astfel, misiunea sacră? Bine, însă cum îl găsesc? Se pare că numai Dumnezeu îl vede, Obama și Promy nu, în ciuda tehnologiei performante de monitorizare. Atunci să-i dea Dumnezeu ceapa și gata, eu m-am săturat.  

Dar unde e presse-papierul meu? Nu, el nu poate fi stricat, dar îl mai am sau l-am pierdut ca pe nenumărate alte lucruri, începând cu mănușile și fularele și terminând cu telefoanele mobile, banii și actele? Nu trebuia să-l păzească Guru, pisica noastră, tocmai din acest motiv? Parcă a intrat și ea în pământ. Ei, bine că bani nu mai are cine să-mi fure, contul e la fel de plin ca pușcăriile de politicieni după modificarea Codului Penal, schimbarea statutului parlamentarilor (eliminarea din categoria funcționarilor publici) și aplicarea legii amnistiei. De foame, poate că voi înfuleca papagalii din bungaloul verde de pe Gliese ori porumbeii Afroditei. Românii mănâncă orice, chiar și lebedele din parc de la Viena. Iar, dacă se dă liber la joburi (după 1 ianuarie), poate că voi invada și eu Anglia ca să-mi demonstrez abilitățile de teroristă și pe plan extern. Sau mă voi limita la zăpada roz de căpșuni de pe Gliese, are două avantaje majore comparativ cu ambrozia și nectarul, cum spune Promy: 1. mai puține calorii; 2. nu te face nemuritor.

 Unde mi-e presse-papierul? Nu-l mai găsesc și mi-e teamă... Mi-e teamă să nu dispară florile albastre de cactus. ”Floare-albastră, floare-albastră / Totuși este trist în lume...”

”Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi și nouă toate;

Ce e rău și ce e bine

Tu te-ntreabă și socoate;

Nu spera și nu ai teamă,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamnă, de te cheamă,

Tu rămâi la toate rece.”

Florile albastre dispar și ele, luate de val. Fără teamă, fără regrete, fără speranță... Reforma e stupidă și inutilă, schimbarea e doar o iluzie, țesută de Maya, ”vrăjitoarea cosmică”, ”valul trece”, se risipește cât ai clipi, fie că te cheamă ispititor ca o sirenă, ori te izbește ca un tsunami, cum spune glossa lui Eminescu, inspirată de Upanishade, Vede, budism ori de școala eleată grecească, în niciun caz de credința creștină. Și mai erau unii care vroiau să-l sanctifice pe Eminescu, să ne rugăm la el, să zicem, pe 15 ianuarie, să ne meargă șpăgile și să moară dușmanii noștri. Săracu’ Eminescu, cred că se zvârcolește în mormânt. 

O durere surdă în ficat. Încerc să mă ridic, dar o gheară de vultur mă strânge și mă imobilizează. Mă simt iar o mizerie, un jeg, un gunoi nereciclabil, cum eram pe vremea demisiei de la fuckultate sau la venirea din Iran, posedată de chador. Priveam fereastra hipnotizată, înțepenită într-o poziție contorsionată, nefirească, dorindu-mi cu ardoare să ajung la ea și să plonjez în gol, conștientă în același timp că nu sunt capabilă să mă dau jos din pat și să mă cațăr pe geam. O pasăre hăcuită, jumulită și expusă grotesc în fața tuturor, începând cu Obama. ”Zboară, puiule, zboară!” Am tânjit mereu după Ferestre și m-am izbit numai de Ziduri. La fel de mizerabil se simțea și Promy înainte să meargă cu mine în insula Pink de pe Gliese, la zăpada roz de căpșuni: era, sărmanul, în pragul ștergerii memoriei și al criogenării. Nu știu de ce, de fiecare dată când, în sfârșit, mă apucă mila de mine însămi și îmi vin idei de sinucidere, Promy mă răsfață, îmi oferă dovezi de tandrețe și iubire sau mă face să-mi fie mai multă milă de el decât de mine. În schimb, îndată ce simt chemarea irezistibilă a abisului, Dumnezeu mă transformă imediat în titan în lanțuri ori femeie din Coreea de Nord, Iran sau Siria, așa că-mi trece repede. ”Ce e val ca valul trece”. Ce strategii au!

Să te simți o mizerie, un jeg, un gunoi nereciclabil e emo, nu goth, am aflat și eu recent, din ”South Park”. Emo înseamnă loser depresiv și sinucigaș (mai mult sau mai puțin) ratat care se percepe pe sine ca un gunoi nereciclabil, dar nu învinovățește societatea, ci se culpabilizează pe el însuși. Goth înseamnă loser depresiv care crede că societatea murdară și coruptă îi consideră în mod nejustificat pe el și pe emo gunoaie nereciclabile, împingându-l pe emo la sinucidere; deci, un goth nu se autoculpabilizează, ci condamnă societatea. Cu alte cuvinte, un goth e depresiv pentru că există emo sinucigași (mai mult sau mai puțin ratați) într-o societate bolnavă. Un emo se complace în propria sa suferință, însă un goth nu, reacționează. Simplu, diferența e conformismul.

Dacă nu mă credeți, întrebați-l pe Edgar Allan Poe care e goth și încă unul foarte fervent. Aoleu, dacă știe Edgar Allan Poe că am mâncat zăpadă roz de căpșuni în insula Pink, pe Gliese? Asta nu e deloc goth. De ce nu am consumat râme, viermi sau măcar păianjeni cu tot cu pânzele lor de pe corpul gol, brăzdat de cicatrice al lui Promy? Ar fi fost mult mai goth. Bine, dar nu m-a văzut nimeni. În afară de Obama. Dacă m-a spus chiar el lui Edgar Allan Poe, încă de atunci? Acum e prea târziu să-i dau șpagă un iPhone 11. Ce contează? Oricum, nu mai am energie pentru nonconformism.

– Salut! Ce faci, Ile, meditezi? intervine Bebe pe tonul lui obișnuit, ironic și detașat, privindu-mă cu ochi scânteietori. Să nu care cumva să-ți stric liniștea. 

– Da, meditez. Sincer, acum la bani, răspund corect și la obiect, surprinsă atât că Bebe pare complet restabilit după numai două săptămâni de când a fost jupuit de viu de Apollo, cât și că vorbește cu mine.

– Tot ce se poate să vină de-acum încolo. Am înțeles că te pregătești să-ți dai a treia demisie în semn de protest. Poate că și-o dă și Promy cât de curând, dacă nu i-e prea frică de Jill să nu-l calce cu tirul. Uau, să sărbătorim cel puțin demisia ta! Mai știi, pe prima ziceai c-o s-o sărbătorești în fiecare zi, cât oi trăi.

– Da, Bebe, dar, vezi, sunt prea obosită, nu pot să o scriu. Să-ți spun drept, m-am cam săturat. Prea multe emoții... Știi, milioanele de coborâri în infern, urmate de resuscitări, nu învieri (da, am început și eu să simt, mai exact... să înțeleg asta, că nu prea mai sunt capabilă să simt). M-au stors până la ultimul neuron. Dacă nu simt nimic, nu-i bine, mă dezumanizez. Dar, dacă simt prea mult (și în special frică, durere, rușine, scârbă, degradare), tot nu e bine. Pot să mă blochez, să intru în comă sau să dispar cu totul. Iar prea multă fericire (nemeritată, oricum, și parcă singulară în univers) mă răvășește complet și mă face să intru în pământ de rușine.

– Când ai momente din astea, pur și simplu adu-ți aminte că exist eu. Lasă-l pe Promy, poate fi depășit și el. De ce să apelezi la yahoo-i când mă ai pe mine? Nu sunt fostul tău șef. Eu exist. Și cheamă-mă... sau sună-mă pe iPhone 11.

– Nici nu știi ce bine îmi pare că exiști! Deși nu știu de unde ai mai apărut.

– Ex nihilo nihil! Sunt produsul științei, mai exact al rețetei de fertilizare a lui Promy.

– Bine, Bebe, dar poți să-mi explici de ce ai ales tocmai acest loc pentru a emigra? Blonda de Jill e blondă, înțeleg, dar tu, un houyhnhnm? Cât de blond poți să fii?

– Te rog să te uiți la mine ce blond sunt! Platinat chiar, vopsit și coafat la beauty salon-ul de fițe din Startar. Am un look angelic, tipic olimpian, nu-i așa? Sunt mare și blond. ”Marele Blond”, exact ca spionul din film. Cât de curând îmi va compune Apollo o odă pentru ”Marele Blond”, unicul și adevăratul, autenticul și inegalabilul soare al Olimpului. Mă iubește până la soare. De ce-am venit aici? Din dragoste și disperare, cum zice Promy. Păi, unde era mai mare nevoie de mine? Obama monitorizează, Bebe veghează. Întâi pe Pegas, Chiron și Promy, apoi... revoluția și reforma. Sper că e clar. Nu zic că nu mă motivează și gadgeturile lui Promy ori ale Antenuței, mai ales coiful ei cu funcție de teleportare și metamorfozare. Strategic loc de emigrat, nu? Cred că sunt masochist. Masochist doar, nu depresiv ca voi ăștia intelectualii, ca Alex, Promy ori ca tine. Diferența e că eu mai simt plăcerea, spre deosebire de voi. Dar poate că ești numai obosită. Du-te și culcă-te, poate că la trezire o să redevii și tu masochistă.

– Să redevin masochistă ca să reiau munca intelectuală și să ajung iar depresivă?! Oricum, să știi, Bebe, că, în ce privește imigrarea în Olimp, nici nu puteai să faci o alegere mai inspirată. Dar spune-mi, Bebe, mă știi doar ce ”nevricoasă” sunt, mereu cu atacuri de panică și în pragul stopului cardiac, tu cum reușești să fii așa de cool?

– Sunt cool pentru că sunt coolt. Și, din acest moment, nu mai comentez nimic. Vorbesc prea mult cu yahoo-ii.

Bebe are dreptate, își pierde timpul cu mine. La urma urmei, am eu dreptul să fiu fericită? Nu e oare un sacrilegiu mai mare ca jefuirea unui templu sau profanarea mormintelor? Mă simt și mai vinovată decât atunci când am trecut notele false în catalog ori când l-am azvârlit pe Promy în portal și apoi l-am scuipat drept în față. Complexul supraviețuitorului multiplicat la infinit. De fapt, nu numai supraviețuitor: eu chiar am trăit (cel puțin în ultimii doi ani). Mi se pare că am fost singura ființă umană vie de pe pământ și mi-e rușine. Știu că nu merit fericirea asta, vreau să se termine, iar lucrurile să reintre pe făgaș normal, așa că încerc să mi-l scot pe Promy din minte, să nu-l mai văd, să nu-l mai aud, să-l șterg cu totul în binecunoscutul stil Madame Dezastru, dar atunci, după câteva minute, vocea lui caldă și puternică îmi bubuie în urechi și-mi sparge timpanele:

– Ce faci, Ile, îmi bagi pumnul în gură? Mă ștergi și pe mine ca pe notele tale? Las-o baltă, Madame Dezastru, nu sunt o notă falsă! Nu mă poți face să dispar. Au mai încercat și alții și nu au reușit. Trebuie să ne certăm ca să-ți dai seama că mă iubești? Ești la sindromul premenstrual? Parcă tot timpul ești la PMS. God created at PMS. Natural born at PMS. Dacă râd sau dacă plâng, de ce mă dau în spectacol? Dacă zâmbesc, de ce sunt fals, cu masca de ”smiling face”? Dacă sunt încruntat și încrâncenat, de ce am fața de Harry Potter? Dacă nu mă manifest, de ce am moaca aia de bacterie probiotică? Dacă tac, de ce sunt deprimat? Dacă vorbesc, de ce am ciocul mare? Nu, pe bune, nu mai știu ce să fac. Ești răcită... mă rog, foarte răcită (că tu mereu ești răcită) și ai febră? Ești la PMS? Sau ambele?

– Am febră mare. Da, poate că de-asta m-au apucat crizele de identitate și întrebările metafizice.

– Ia un Nurofen!

– Am luat deja.

– Atunci mai ia un Nurofen! Ce mai vrei?!

– Ce vreau? Știi ce vreau, Promy?

– Nu.

– Nici eu.

– Ce naiba ai, Ile, crezi că eu știu ce vreau sau cine sunt? Nici nu contează. Singurul lucru important e ca 2+2 să dea 4. Hm, dacă mă gândesc un pic, știu cel mult cine NU sunt. NU sunt o maimuță carpatină, NU sunt un taliban, NU sunt o bestie antropofagă nemuritoare...

– Taci, Promy! Eu SUNT o maimuță carpatină! Și-ncă una cu iPhone 11. Din țara lui Dracula, țara aurolacilor, a lui guru Gigi (știi că e și el ”născut filosof”, natural born philosopher), guru Minune și guru Handicapatos, țara aia mică, murdară, a derizoriului fără sfârșit, unde nu-ți încape ție pula și arunci inelul puterii în Dâmbovița. Sunt o maimuță care ar vrea să fie om și nu reușește.

”I wanna be a man, mancub / And stroll right into town /

And be just like the other men / I'm tired of monkeyin' around! (...)

Now don't try to kid me, mancub / I made a deal with you /

What I desire is man's red fire / To make my dream come true (...)

Oh, oobee doo / I wanna be like you /

I wanna walk like you / Talk like you, too

You'll see it's true / An ape like me / Can learn to be human too.”

”Are you human?” Dacă da, introdu codul de cifre și litere de mai jos ca să poți accesa site-ul nostru. Fac stop cardiac dacă mai văd întrebarea asta, mă enervează mai tare decât reclama online pentru slăbit, cea cu burta goală, imensă, plină de osânză, zgâlțâindu-se amenințător, cu ”mânie proletară”, care-mi apare invariabil, la deschiderea oricărui site. Ia să încerce o cură în Coreea de Nord, în Somalia sau în Tartar. Cine sunt? Sunt o ființă rațională, o ființă rațională, o ființă rațională... Ha-ha-ha! O maimuță rațională!? Sunt o maimuță carpatină, și încă una din ce în ce mai fițoasă. Nu doar că am iPhone 11, dar l-am depășit la fițe și pe Daddy Fizz, știți voi, marele compozitor și interpret care era atât de precoce că putea cânta sonate de Merlucius la numai șapte ani. Ei, eu acum prefer sonatele de ton, nu de Merlucius. 

Sunt o maimuță carpatină care, vorba lui Iliescu, nu poate ”eluda meandrele concretului și sinergia faptelor”, nici măcar prin ”recurs la universalitate”? Cum? Nici în Olimp, printre titani?! Iar nu am încredere în mine? Iar caut confirmarea acțiunilor mele, fie și de la Big Brotheri? Mi-am dat demisia (demisiile) cumva din motive personale? Nu, dar mă afectează personal. Universal e personal. Și viceversa.

Vă mai aduceți aminte lecția de bio a lui Tonciu? Delirantă. Știi Tu Cine... Zeus era mare fan al ei, i-am dat o telecomandă personalizată, în formă de Tonciu, special pentru a-l păcăli și a-l ține departe de portalul infernului. Tonciu se pricepe la biologie aproape la fel de bine ca Știi Tu Cine. Ciuperca e animal? Bradul e gândac? Găina e mamifer? Între noi fie vorba, găina care năștea pui vii și primul ziar tabloid din România chiar era. Telespectatorul e plantă? Românul e o maimuță carpatină? Titanul e o legumă mutantă de circa 40 de kile? Intelectual depresiv e pleonasm? Dar femeie născută la sindrom premenstrual? Și asta e politically correct?

Nu știu dacă e politically correct, dar, în ultima vreme, s-au accentuat insomniile, cu toate că am renunțat să număr oi sau văcuțe Milka și am trecut la bani: asta, în loc să mă calmeze, mă excită și mai tare. Sau să încerc să număr iar, împreună cu Promy, minutele și secundele rămase? Nu, nu e o idee prea bună. Mă sucesc, mă răsucesc și dau din mâini și din picioare mai rău decât toate celelalte personaje din cărțile lui Madame Dezastru la un loc, așa se plânge șefițul. Noroc că Promy nu prea se urcă în pat, ci zace, în continuare, pe jos, ghemuit sub chador ca un fetus în placentă, deși s-a scurs mai bine de o lună de la incidentul cu Apollo și Caliope. A intrat din concediu medical direct în grevă (nud sub chador). Se pare că nu mai vrea să fie personaj. I-o fi intrat în cap că are drepturi.  

După dreptul de vot, grevă și concediu medical, acum și dreptul de a nu mai fi personaj? Și nimeni altcineva nu vrea să fie personaj în cărțile lui Madame Dezastru. Nu am cu cine să-l înlocuiesc. De cele mai multe ori, mă sacrific eu însămi (fie și sub forma alter-ego-urilor). Mă străduiesc să reduc la minimum rolurile lui fii-miu și pe cel al maică-mii, tocmai din acest motiv. Dar cu Promy e altceva. El nu e doar eroul, ci și guru și șeful meu, încă unul foarte traumatizat căruia i s-a pus mereu pumnul în gură, așa că am vrut să-i ofer o șansă să se exprime, un drept la replică binemeritat. Mai mult, vreau ca spiritul luminat, liber și creator, sensibil și iubitor, curajos și demn al lui Promy să rămână veșnic viu, iar focul lui sacru, aprins din dragoste și disperare, să nu se stingă. Tocmai de-asta s-a sacrificat Promy să fie personaj până acum, atât în viața reală, cât și în ficțiune.

Aș opri imediat povestea ca Promy să nu mai sufere. Și nici eu. Dar nu e în puterea mea. Telenovela continuă. Iar povestea nu-mi aparține mie. Am înțeles acest lucru, în cele din urmă. Aș șterge totul, fără să clipesc, în binecunoscutul stil Madame Dezastru, dar, dacă aș proceda așa, cum aș mai putea să-mi împlinesc misiunea sacră de a-l face să plângă pe fostul meu șef-fantomă astfel încât să devină detectabil (inclusiv de către Obama), dacă povestea s-ar sfârși?

Cândva, în anii liceului, proful meu de filosofie, inspirat de Aristip, spunea că trebuie să devenim toți un pic filosofi, mai puțin răi și mai puțin proști (să ne ”desprostim și desmăgărim”) și să ne comportăm ca și cum paradisul ar fi deja pe pământ, iar oamenii –frați. Ce zicea Aristip mai exact? Filosofi sunt aceia care se poartă la fel în orice împrejurări, orice s-ar întâmpla. Se comportă demn, nu-i schimbă Big Brotherii, calculează și aplică ”2+2=4” întotdeauna, indiferent de context. Gândesc și acționează liber, sunt responsabili și-și exprimă dragostea, de parcă ar fi în paradis, și nu captivi în infernurile noastre cotidiene (din spațiul public ori de acasă). Se poartă la închisoare de parcă ar fi în paradis. Așa procedează Promy și Iisus. Sau Steinhardt care a descoperit credința și fericirea în pușcărie. Ar trebui să ne străduim să le urmăm exemplul și să aducem și noi un strop de paradis pe pământ. Până la urmă, ca-n ”Cântecul lui Solveig” de Grieg, ”va trece și iarna / și-april va veni”.

Acum câteva nopți, după multă frământare, am reușit să adorm și m-am trezit după numai două ore, urlând. Am avut un coșmar apocaliptic: venise potopul și în România. Totul era inundat (blocurile, străzile, școala lui fii-miu, firmele și supermarketurile), câini maidanezi, copilași cu găletușe și bătrânei cu sacoșe se zbăteau  în  puhoaie, ploua dezlănțuit, în continuu, fără speranță, numai că, în loc de apă era căcat.

În România, și potopul e de căcat. Logic, nu?

Dacă potrivit Bibliei numai Noe poate învinge furia apelor, construindu-și o corabie pe care sunt salvate diferitele specii animale și vegetale, iar în Elada, doar Deu (Deucalion), fiul lui Promy, învățat chiar de taică-su, își face o barcă zdravănă, înfruntă eroic puhoaile lui Zeus, se refugiază pe muntele Parnas, rezistă torentelor și apoi relansează civilizația, în România potopul se reduce la traversarea solemnă a unor băltoace nămoloase cu barca pneumatică, trasă de pompieri, cum a procedat recent premierul Ponta în Teleorman, și Ministrul Apelor e chemat la lupta cu stihiile astfel: ”Tu ce faci, fă, Doino, aicea?! Ai chef de niște inundații?” Nu lipsesc pantofii cu toc pentru sinistrați ai lui Udrea. Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure... Totuși, să recunoaștem, potopul de căcat specific românesc e mai puțin devastator decât cel al lui Zeus ori față de metodele de abluțiune și purificare fundamentalist islamice.

Și parcă potopul e singurul coșmar apocaliptic! Realitatea de zi cu zi produce o serie infinită de apoca...lipsuri. Cu câteva nopți în urmă, am avut și alt coșmar în care eu eram unica și (ne)fericita supraviețuitoare a unei invazii extraterestre pe Pământ pentru că prezentasem combinația ideală de maladii și mutații ca să produc anticorpii corespunzători și să rezist gazelor letale. Cel puțin așa mi-a comunicat afabil unul dintre extratereștrii invadatori, în timp ce-l țineam în brațe și-i mângâiam blănița: luase formă de șobolan, investigând pe teren în București și ajungând la concluzia că aceste animăluțe drăgălașe nu sunt doar comune pe Pământ, ci și reprezentative. Cred că preferam maimuțele carpatine sau câinii comunitari.

Oricum, ”maimuța carpatină” nu e decât o versiune inofensivă. Ar fi bine dacă aș fi numai un animăluț caraghios. Uneori, posedată de fantome, Big Brotheri, chador sau telecomenzi, mă transform într-o dihanie hidoasă și înspăimântătoare ca portretul lui Dorian Gray. Chador... Să nu uit: căcatul și vulgaritatea din România sunt mai suportabile decât curățenia și puritatea islamică. Și nu e imposibil să păstrezi controlul și să reziști Big Brotherilor: chiar acum, o femeie creștină din Sudan, Meriam Yehya Ibrahim, născută musulmană, medic, în vârstă de 27 de ani, căsătorită cu un creștin, mamă a unui bebeluș și însărcinată în luna a opta, a refuzat să-și renege principiile, iubirea și credința, deși a fost condamnată la 100 de lovituri de bici și... la moarte. Iar Promy nu s-a lăsat niciodată posedat de dementorii locali (furiile), Madame Hera, Știi Tu Cine... Zeus, de alți zei ori de Big Brotheri de pe Pământ. Pur și simplu, trebuie să-ți învingi groaza, sila și oboseala (absolut normale), să realizezi că Big Brotherii nu sunt monștri sacri ori uriași falnici, ci numai niște pitici complexați și spălați pe creier, pe care nu trebuie să-i crezi, ci să-i ignori. În schimb, trebuie să ai încredere în tine și în dreptatea ta și... să accepți suferința. 

Nu știu cum se întâmplă, acum mă feresc de Big Brotheri, trăiesc înconjurată de guru (începând cu guru Dumnezeu, guru Iisus și continuând cu guru Promy, guru Bebe, guru Chiron, guru Mene, guru Deu (Deucalion) și chiar guru Guru, pisica, ființă superioară non-umanoidă, luată direct din paradis, din Zona-Vamă, maestra mea și Marele Gardian al Presse-papierului cu Coral Albastru din Ataraxia) și am rămas tot o maimuță posedată. Dar, să nu uit, la supermarket verific data expirării produselor, precum și lista de ingrediente (dacă am ochelarii la mine), reciclez, am scos televizorul din funcțiune (am învins măcar această bestie antropofagă, iată că nu mai sunt posedată de telecomenzi), știu că Băse (la fel ca Promy) nu e de vină pentru orice se întâmplă și, din când în când, îmi mai iese nenorocita de socoteală: ”2+2=4”. Cine e de vină? Numai eu? Sau Al Gore? Ne posedăm singuri sau altcineva o face? De fapt, aici e toată șmecheria, cum spune și Promy: nu contează cine suntem, ci să calculăm corect ”2+2=4”. Este uluitor de simplu, dar la fel de complicat de pus în practică. Și totuși, aici e focul sacru, primit de la Promy, care ne iluminează, nu ne face scrum.

– Da, ai dreptate, Promy, cel mai important lucru e să ne iasă socoteala ”2+2=4”. Dar crezi că o maimuță posedată ca mine poate să calculeze corect? Ah, cât aș fi vrut să fiu altceva, de pildă, un hobbit, cum i-a zis Wendy din ”South Park” lui Kim Kardashian, mă rog... Kim Kardashian așa cum arată fără Photoshop! continui visătoare. Eu nu m-aș supăra dacă m-ar face cineva ”hobbit”.

– Să știi că nici eu, Ile. Eu unul aș putea scrie o mie de pagini numai de etichete aplicate mie, fără niciun fel de menajamente, iar hobbit chiar nu am fost făcut niciodată, sunt invidios pe Kim Kardashian. Câine, porc, vierme, șarpe... Nici nu mai știu ce animal sunt! Ce tare ar fi să-mi spună și mie: ”Băi, Prometeu, ești un hobbit!” Aș plânge de bucurie.

– ”Prometeu, ești un hobbit!” Cu sau fără Photoshop. Na, am zis eu. Ești mulțumit? Să știi că și eu sunt fotomodel cu diplomă, fără Photoshop.

Da, așe e, am absolvit o școală de manechine și fotomodele, am dat examen și am primit o diplomă, când eram puștoaică. Până mi-am luat diploma de fotomodel, credeam că sunt urâtă cu spume. Uite că e bună și școala la ceva. Și Photoshopul. Ambele cresc stima de sine. Pe principiul lui Hagi: ”Copii, mergeți la școală, că și școala e bună la ceva”. Pentru Promy nu prea contează, cine îi vede lui fața, asta în cazul fericit în care are una? Vai de mine, iar mi-am adus aminte de școală și de copii! Cel mai tare urăsc să mă facă cineva ”profesoară”. Când eram prezentată ca ”profesoară”, muream de rușine. Beau o înghițitură de cafea cu lapte, și, roșie ca focul, îl avertizez pe Promy, ridicând tonul la înălțimi olimpiene:

– Știi ce urăsc cel mai tare? Să mă facă cineva ”profesoară”, să nu care cumva să mă strigi așa! Poți să-mi zici ”hobbit”, ”maimuță posedată”, ”cățea”, ”femeie născută la PMS – sindrom premenstrual”, ”catastrofă”, ”Dezastru”, ”vacă proastă”, ”intelectual depresiv”, ”sclavă obraznică”, ”Vampi”, ”Fata lui Dracula”, ”golancă”, ”ciumpalacă”, ”teroristă”, ”trădătoare”, ”băsistă”, chiar și ”intelectual de-al lui Băsescu”, dar ”profesoară” în niciun caz! Am și eu demnitatea mea! Însă, spune-mi, Promy, că nu-mi trece febra și mi-e rău, oricâte Nurofene aș lua, ce fac eu acum?! Deocamdată, doar un nou atac de panică, așa bănuiesc.

– Știi ce facem? Baie! Nu, nu în Ataraxia. Hai să pregătim o baie cu spumă, lumânări și șampanie ca la Paris, doamna profesoară! mă ispitește Promy, privindu-mă cu ochi mari, negri, languroși.

– Poate cu spume! Te omor! Să nu-mi mai zici așa, mârâi eu.

– Sigur că da. Doamna, nu știai că Afrodita s-a născut din spuma valurilor, iar eu din spuma balelor? O profesoară ar trebui să știe. Trăiască flegma în care m-am născut!

– Termină cu ”doamna”! Ține-ți ciocul ăla mare și cârcotaș! Te omor! Să mă mai târăști altădată în flegmele tale împuțite, atâta-ți trebuie, dottore El-Gol! M-am săturat de mizeria asta. Și tu, creatorul civilizației și salvatorul umanității, vrei să faci baie... cu spume împreună cu o maimuță posedată, fostă profesoară? 

Clocotind de mânie, iau ceașca de cafea și o trântesc de masă, cât pot de tare. Din fericire, nu se sparge, dar cafeaua țâșnește și-l împroașcă pe Promy drept în față. Noroc că bretonul îi ascunde, strategic, chipul. Ține mai mult la coafură decât la moaca lui. Promy își șterge ușor părul cu un șervețel (prosop de bucătărie), își scutură șuvițele, încet, atent să nu-și deterioreze și mai mult coafura, își suflă bretonul și revine în discuție pe un ton conciliant:

– Haide, măi, Ile, am glumit. Ce-i cu tine? Ai febră mare? Mai ia un Nurofen și bagă-te în pat. Stau eu lângă tine, am grijă de tine. Ce ai? Complicăm lucruri simple, de ”2+2”? Creăm false probleme, nu sunt destule deja?

– Ce, Promy, crezi că sunt o clientă infidelă din Conversion Model? Mai știi, modelul de clasificare a clienților unui brand: fideli, infideli, disponibili, indisponibili.

– Da, Ile, ești o clientă infidelă. Pe care o von fideliza.

– Nu, Promy, sunt o clientă indisponibilă. Pentru brandul tău și al lui Dumnezeu. Și pentru toate celelalte. Oricum, voi aveți un share foarte mic pe piață. Sunt obosită și eu, nu numai tu. Și m-am săturat de prostiile voastre. Nu mai pun botu’. Mi-e silă de voi, sunteți niște gunoaie nereciclabile, niște jeguri.

– Uau, începi să vorbești ca o stăpână! Mă mir că mă bagi în seamă, așa vierme împuțit cum sunt. Poate vrei să facem o baie împreună, să-mi întinzi mai bine jegul, că tot nu scap de el niciodată? Sau poate dorești să-l adopți pe sărmanul Al Gore, câinele vagabond.

– Nu, nu sunt chiar așa perversă și nu vreau să adopt o jigodie ca tine, deși te-aș pune în lanț și te-aș tortura chiar acum. Dacă nu mi-ar fi scârbă să te ating. Mă murdărești și mă contaminezi. Ești o legumă putrezită și infectă, iar Bebe junior o să ajungă și el așa sau, mai rău, o să semene cu nepoțelul tău, Hermes, torționar de treabă.

– Ba poate că o să semene cu verișorul său, Deu. Ce-ai, Ile? Vrei să fii ”Venus înveșmântată în blănuri” și să pui biciul pe mine? Nu credeam că ai aspirații de zeiță. Nu cumva vrei să mă și scuipi? Ori să apeși telecomanda și să mă arunci în portal, ”stăpâno”? E mai igienic, eviți contactul direct și contaminarea. Și ai mai făcut-o. Să nu care cumva să mă dezobișnuiesc, așa merit, nu? Al Gore e rău, Al Gore e de vină. Nici nu mă interesează să mă adopți tu, nu vreau niciun stăpân. Tu nu ești și nu o să fii niciodată stăpâna mea, nu te recunosc. Dar, pentru modul în care ai vorbit, sper că-ți pare rău.

– Îmi pare rău, dar nu-mi pare rău. Sunt foarte obosită. M-am săturat de tot, crede-mă, nu mai vreau nimic. Și-mi dau acum a treia demisie în semn de protest: de la voi. Și nu mai scriu nimic.

– O să-ți pară rău că nu-ți pare rău, când o să fii capabilă să procesezi. O să te doară mai mult ca pe mine. Legat de share, da, e mic, dar bun. Iar tu, dacă-ți dai demisia, să știi că nu mai faci de acum încolo decât ”muncă patriotică”. Însă tu ești obișnuită. Și nu mai pupi tu, Ile, vacanțe la bungalourile de pe Gliese, ce să mai vorbim de noul iPhone 12! Și, poate-mi dau și eu demisia și mă duc să sărbătoresc cu sirenele pe Gliese!

– Nu dau doi bani pe gadgeturile tale și pe vacanțele tale de fițe, întrerupte în Tartar sau pe Elbrus. Poți să consideri că mi-am dat demisia, chiar dacă numai verbal. Ce mai vrei de la mine, șefițu’?! O odă?

– Da, exact, o odă. Eu chiar merit.

– Păi, hai să-ți mai cânt ”Odă pentru Kim Jong Promy”, dacă ai uitat-o. ”Cât de tâmpit ești tu, Kim Jong Promy! Cât de prost și de nesmițit ești tu, Kim Jong Promy! Cât de rău și de pervers ești tu, Kim Jong Promy! Cât de dobitoc ești tu, Kim Jong Promy! Cât de ticălos și de dus ești tu, Kim Jong Promy! Te urăsc, te urăsc, te urăsc!”

Promy râde în hohote și aplaudă frenetic, dar eu, după ce m-am dat (iar, din nou și înc-o dată) în spectacol, îmi păstrez mina acră, bosumflată, de femeie născută la sindrom premenstrual. Ursuză precum piticul ”Morocănosul” sau vânzătoarele din ”Epoca de aur”, mă legăn cu scaunul pe punctul de a-l rupe, scârțâind, pe ritmuri de dubstep, la fel de melodios ca vechea mea sonerie dezasamblată, apoi îmi pun și eu picioarele sus, pe masă ca șefițu’. Adică fostul meu șef că tocmai am demisionat. Mă dor picioarele și mă strânge ceva nevăzut. Parcă nu am loc. Cum? Nici eu? M-am molipsit de la Promy? Torn o nouă porție de cafea în ceașcă, adaug, cu mâini tremurătoare, un pic de lapte și un vârf de linguriță de zahăr și amestec încet, cu un aer absent, pierdută în gânduri. Uitându-mă, în continuare, cum se dizolvă lent zahărul în cafeaua cu lapte, reiau cu glas întretăiat:

– Nu știu, Promy, poate că, de fapt, te iubesc prea mult și sunt prea fericită. Nu mulțumită (asta nu voi fi niciodată, uite ce se întâmplă în jurul nostru, până și cu tine, iar de mine însămi nu am fost și nu o să fiu mulțumită vreodată), dar foarte satisfuckută (cu tine și cu politica, normal că-s mereu excitată), ba chiar fericită. Insuportabil de fericită. Crede-mă, fericirea asta mă face să sufăr și mă epuizează.

– Vrei să-ți dozez fericirea și iubirea cu paharul mic de votcă? Din păcate, nu se poate, Ile. Asta nu pot cuantifica. Nici Dumnezeu. Dar Baba Promida ghicește că Ile va învăța să suporte, pe lângă durere și ură, și fericirea și iubirea. Na, că Baba Promida a reușit să ghicești și dă bini! ”Binidităt”. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, o să te obișnuiești. Uite, dacă ai prea mult, nu prea puțin, dă-le, te rog, și altora din iubirea și fericirea ta! E atâta lume care are nevoie. Începând cu mine și fără să-i uiți pe muritori. Sau te transformi într-o zeiță, recte într-o bestie nemuritoare?

– Eu, zeiță?! ”No fucking way!”, vorba lui Roger Waters din ”The Wall”. ”La dracu, nu!”, în traducerea Irinei Margareta Nistor, afișată pe Zid la concert. Uite cum se comportă zeii, chiar și cei mai înțelepți dintre ei! Antenuța a vrut să mă storcească, iar eu am stat și i-am căutat iarbă bio cu Bifidus! Nu, nu vreau să fiu zeiță, dar mă simt privilegiată. Ce caut eu aici, Promy? Eu nu pot să deschid nici o ușă, o conservă, o sticlă de bere de doi litri sau să car o sacoșă fără să mă rănesc și să-mi rup degetele și vin aici, în Olimp, printre supereroi!

– Păi, vezi, tocmai de-aia ai nevoie de ajutorul nostru.

– Nu, pe bune, ce caut eu aici?

– Să știi, Ile, că și eu mă întreb fix același lucru. Ce pula mea, caut eu aici? Și calu’ ăsta... ciudatu’ ăsta, ce caută aici? Cine dracu’ l-a adus? Ce dracu’ face aici? Toată lumea comentează. La noi nu s-a mai văzut așa ceva. După ce că-i negru ca smoala, mai are și un corn în cap. Ia te uite cine dă ordine în Olimp. Parcă ar fi NATO, FMI, BERD sau Banca Mondială.

– Să mor io dacă știu ce caută calu’ ăsta aici. Apropo, calu’ ăsta se cheamă unicorn, iar numele lui e Bebe. Dar eu ce caut aici? Mă simt foarte aiurea: eu, simplă muritoare, în casa titanilor, cu tine. E prea mult.

– Sigur că da. Ce tupeu ai, ce nesimțită ești! Cum ți-ai permis? Ce te bagi tu? Ce-ți pasă ție? Cum e posibil așa ceva? Ce vrei, ce mai vrei? Afară! Ieși afară! Ce căutași aici, Fata lui Dracula? Cară-te, golanco, ciumpalaco, teroristo, trădătoareo, intelectual de-al lui Băsescu, femeie născută la sindrom premenstrual, cățea, vacă, Vampi, catastrofă și Madame Dezastru ce ești! A, stai, am uitat de ”maimuță posedată”. Tu singură te-ai făcut așa.

– Păi chiar așa! Nu sunt prea nesimțită?

– Ai o nesimțire aproape... titanică, însă nu o să mă ajungi niciodată. Dar, știi, poți să încerci, ai noroc că mie îmi place competiția.

Promy râde, mă ia de gât și încearcă să mă sărute, însă eu mă forțez să nu răspund gesturilor sale de tandrețe, îmi încleștez corpul, îmi țin buzele strâns lipite, îi dau peste mână și îl împing cât pot de tare. Să păstrăm o distanță igienică de ani lumină între noi. Nu trebuia să vin aici, știu că nu e bine ce am făcut, e un păcat prea mare, nu aveam dreptul să-l ating pe Promy și să-l târăsc după mine în noroi. Să-l profanez tocmai pe creatorul civilizației și salvatorul umanității. Parcă am jefuit templul lui, i-am furat focul sacru și l-am scăpat apoi, din greșeală, în cloaca dâmbovițeană, în stilul unic și inconfundabil Madame Dezastru. Mai bine aruncam în Dâmbovița inelul puterii sau telecomanda de la portalul infernului. Oare, dacă aș călca rufe zilnic, timp de câteva luni, aș putea să-mi spăl păcatul ăsta înspăimântător? Era o metodă eficientă de ispășire a păcatelor, dar acum nu cred că mai funcționează. Și poate că e prea târziu. Mai târziu e prea târziu.

Vreau să-mi acopăr și eu, strategic, fața cu părul, dar nu reușesc: e prins strâns cu un elastic în coadă, îmi tremură mâinile și nu-l pot desface. Cu ochii șiroind de lacrimi și obrajii în flăcări, murmur pierdută:

– E... e... e... u-un p-p-p-pă-cat prea mare...

– Sigur că da, aprobă Promy, zâmbind cald și încurajator. Dar acum, la câte păcate ai, dacă se mai adaugă unul... 

– Promy, pot să calc rufe o lună, zi de zi, și tot nu ispășesc un asemenea păcat. E prea mult pentru mine, e un păcat prea mare. Îmi vine să intru în pământ de rușine. Nu am nicio scuză. De fapt, singura mea scuză e iubirea.

– Și a mea. Și a altora. Nu spune și sfântul Augustin: ”Iubește și fă ce vrei?”

– Aș vrea eu să fie așa. Oricum, Promy, nu pot ține pasul cu tine.

– Nu-i nimic, dacă nu poți, te teleportez. Și eu prefer exact același lucru. Și dacă mă duc la budă, știi doar.

– Promy, eu sunt o simplă muritoare. O să mă uiți cum ai uitat de daci.

– Nu, nu cred. Cu Decebal, Burebista și Dapix nu m-am jucat de-a ”Bill și Monica în Biroul Oval” sus, pe Mytikas. Logic, nu? spune Promy foarte convins.

– Sper că da și că nu mi-o zici doar ca să mă consolezi. Știi ce, o să-ți dau o dovadă suplimentară a nesimțirii mele. Uite, Promy, mi-ar plăcea să-mi compui și mie nu o simfonie, nu un concert, ci doar un vals de un minut, cum era valsul op. 39/15 în la bemol major de Brahms care îi plăcea atât de mult pisicii mele, Ruțica că o făcea să abandoneze deliciul cafelelor (savurate direct din ceașca mea) și să vină să danseze cu mine. Eu prefer mi bemol major. Un vals scurt, de un minut.

– Nu numai că voi compune, dar vom și dansa valsul ăsta, măcar o dată la o mie de ani, fie și în Tartar sau pe Elbrus. Cu o dedicație: ”Pentru o iubitoare de oameni, nu de câini, de la un câine, iubitor de oameni”.

Cu un ochi râd, cu altul plâng. ”Mă uit la toate lucrurile / De două ori / O dată ca să fiu vesel, / Și o dată ca să fiu trist.”

”Pentru o iubitoare de oameni, nu de câini, de la un câine, iubitor de oameni”! Așa e. Iubesc oamenii, nu câinii. De fapt, nu câinii pe stradă. Chiar dacă sunt numai o maimuță carpatină posedată, iubesc oamenii și aspir să devin și eu cândva o ființă umană. Dar ce simt pentru bagabontul ăsta de Al Gore, câine nebun, iubitor de oameni? I-am dedicat și eu, acum câteva săptămâni, o manea cathartică, pentru un suflet mare de titan ca al lui, ”O, viața mea!”, ”de la o iubitoare de oameni, nu de câini, pentru un câine, iubitor de oameni!”. Brusc, îmi aduc aminte și de dedicația de pe presse-papier care se activează când plâng (justificat): ”From crazy, naughty Promy to God created Disaster, Ile”. Deși era atunci, sărmanul, în pragul criogenării și al ștergerii memoriei, Promy a mers cu mine pe Gliese, la recifurile de corali albaștri din Ataraxia, pentru a-mi crea presse-papierul care-mi protejează sufletul. Acum, Promy îmi va dedica un vals în mi bemol major, scurt, în câteva măsuri, simplu precum ”2+2=4”. Ca să nu uit niciodată cât fac.

– Îți mulțumesc, Promy, dar, de fapt, nu merit, spun încet, cu glas înăbușit și ochii în lacrimi. Mă simt prost, mi-e rușine, te fac de râs. Nu sunt destul de bună pentru tine. Nu ar fi trebuit să... Mă prăbușesc în abis, e un hybris prea mare și mă întreb unde e catharsisul... Poate doar în maneaua aia pentru un suflet mare de titan, ”O, viața mea!” Însă eu nu sunt titan, ci doar o maimuță posedată, fostă profesoară.

– Dar eu sunt suficient de bun pentru tine?! ripostează Promy vehement. ”Al doilea cel mai tâmpit după Dumnezeu, care nici măcar nu e om, ci... gay” cum ai zis tu, ”trădătorul, violatorul, porcul, ticălosul, hoțul, mincinosul, nesimțitul, împuțitul” cum m-au făcut alții, cel mai rău dintre toți câinii turbați din lume care-și mușcă proprii stăpâni și nici nu-i recunoaște de stăpâni! Inclusiv pe tine te-aș mușca, dacă m-ai adopta. Singurul avantaj cu mine e că poți să ”agonizezi frecvent în parametri optimi”, cum spune Alex. ”O, viața mea!” Am și eu dreptul măcar la o manea cathartică? Și știi bine că eu prefer muritorii și-i invidiez. Nu doar pentru că agonia lor se termină la un moment dat, ci și pentru că glicemia și colesterolul lor sunt măsurabile. Apreciez și detalii de-astea, sunt părintele medicinei.

– Păi chiar așa! Ce caut eu aici cu părintele medicinei, doctor în toate științele și artele? Ce caut eu cu tine, dottore?! 

– Care dottore? Dottore El-Gol? Doctor Frankenstein, noul Prometeu? Savantul nebun care pierde experimentele de sub control? Și asta e una dintre imaginile mele preferate. Și nu vine de la zei, ci chiar de la voi, muritorii. Cred că n-au existat atâtea rele în Cutia Pandorei câte imagini și etichete inspirate au fost concepute special pentru mine.

– Cum așa?! Tu ești Vocea Rațiunii. O ascult... În acest moment, Vocea Rațiunii îmi spune să plec. Plec, Promy, plec. Chiar acum.

Cu ochii împăienjeniți de lacrimi, fac eforturi să mă ridic, ținându-mă de masă. Mă clatin și sunt pe punctul de a mă prăbuși, dar Promy mă prinde în brațe și mă strânge cu disperarea lui titanică. A presimțit că mă voi volatiliza în următoarele secunde, așa că preferă să-mi sfărâme el oasele și să le preschimbe în praf de stele ca să dispar în brațele lui. 

– Nu, nu, Ile! îmi șoptește Promy răvășit, continuând să mă strângă în brațe. Nu pleci singură nicăieri. Plecăm împreună. Mai exact, emigrăm, Ile! Aici nu sunt acasă la mine, ci numai în casă la mami. Casa de copii ”Olimp” nu e acasă. Aici nu doar că mă pun pe mine în lanțuri, în vârful unui munte îndepărtat și înghețat, cu pironul înfipit în piept și ficatul sfârtecat de bestia de vultur, ci îi jupoaie de vii chiar pe unicorni, iar lui Dumnezeu îi mănâncă coaiele. Dacă dorești, îți lăsăm ție cheile de la Startar, dar prefer să vii cu noi. Nu ești obligată, vii numai dacă vrei. Avem acum și o femeie însărcinată în familie. Tot muritoare, ce coincidență! O emigrantă înnăscută, doar a venit din China. Natural born emigrant. God created emigrant. Sincer, primele 12 emigrări sunt mai grele. După aceea, o să vezi, te obișnuiești.

– Ceee? Fugim? De-abia am imigrat și eu în Olimp și vroiam să rămân aici cu tine. 

– Păi, n-ai zis că vrei să pleci chiar acum?

– Nu știu, Promy, sunt confuză. Sunt foarte răcită, cu febră mare, epuizată și poate că am inhalat prea mult praf de pe videoproiector. Cred că vroiam doar să te las în pace pe tine, să nu te mai inoportunez și să te fac de râs. Tu, în schimb, să rămâi aici. Dar... te iubesc și, înainte să plec, aș vrea să dansăm împreună, o dată măcar, valsul acela în mi bemol major, simplu ca ”2+2=4”.

– Aici o să-l dansăm pe Elbrus ori în Tartar, pentru eternitate.

– Dacă tot vrei să rămân cu tine, să mai stăm atunci un pic aici, în Olimp! Așteaptă măcar până îmi vine mie numărul de dosar de la Parchet. Tu ai răbdare. Haide, Promy, am fost alături de tine și la revoluție, și la organizarea alegerilor, și la realizarea reformei. Am trecut împreună prin atâtea... Și, la urma urmei, nu uita, iubire, acum suntem la putere, ce pula mea!

– Suntem condamnați chiar când suntem la putere. Al Gore e de vină mereu. Dottore El-Gol. Nu, nu fugim, Ile, emigrăm din Olimp, asta e altceva! Să-și ia labele de pe noi. Nu mai puneți mâna pe Vasilică! Vasilică are și el drepturi! Dreptul de a emigra. Crede-mă, urăsc Olimpul! Pământul și muritorii nu, dar Olimpul da! M-am săturat. Olimpul nu merită niciun sacrificiu. Ah, îmi vine să-l chem acum pe Alex, intelectualul nostru rafinat care l-a scuipat pe Știi Tu Cine, să tragă o flegmă zdravănă peste Olimp, să-l înece pe tot în bale. Uite că am și eu fantezii distructive.

Promy presează tare, între degetele lungi și fine, ceașca de cafea cu lapte și ambrozie, până o sparge. Câțiva stropi de sânge roșu aprins se scurg încet pe gresia albă ca zăpada. Le contemplu în tăcere nuanța rubinie și forma perfectă, circulară, deși mă tulbură și-mi sfâșie sufletul. ”Roșu aprins, colorează-mi tăcerea!” Cioburile și petele de sânge rămân pe jos, neatinse, fără ca Promy să le acorde atenție. Acesta își întinde picioarele (pe masă), trosnindu-și oasele, își suflă bretonul puternic, de câteva ori, astfel încât îi văd fața încinsă, fruntea înaltă, îmbrobonită de sudoare și ochii mari, negri, migdalați arzând de durere și de dor. Îl iau de mână și-i șoptesc, tulburată și dezorientată:   

– U-u-un-de vrei să plecăm? Pe VJ45?

– Nu știu, Ile, nu vreau să-l deranjăm pe Deu, să stăm pe capul lui.

– Atunci pe Gliese?

– Poate.

– Pe Gliese nu poți să stai nici trei zile, Promy. Răbdarea ta titanică se spulberă într-o clipă.

– Ce să-ți spun, ești tu un exemplu de răbdare? De câte ori nu ți-am spus să ai răbdare, când e cazul, evident, nu atunci când se cere să intervii? Cred că de 14.258 de ori. Uneori, stai și deliberezi până intri în comă. Mai târziu e prea târziu. Dar de ce mă pun eu la mintea muritorilor?

– Pentru că muritorii sunt mai receptivi ca zeii.

– Asta-i adevărat, s-ar putea ca a cinșpea mia oară să înțelegi. Și să aplici.

– Atunci, continuă, Promy, un titan nu renunță niciodată, nu? Mai ții minte cum a fost în vacanță pe Gliese, la malul oceanului? Te foiai și te răsuceai, nu puteai închide un ochi. Nici vorbă de liniște! Îți făceai griji pentru Olimp și pentru Pământ. Te simțeai vinovat. Complexul supraviețuitorului, nu? Cum eram eu când am venit din Iran în România și nu vroiam să deschid netul, să beau, să scot chadorul ori să ating fie și pisica. Era oribil, frustrările tuturor femeilor din Iran se adunaseră în mine, cedasem psihic și mă certam cu toți furibund. Atunci a fost și prima dată când le-am spus Big Brotherilor că 2+2 dau oricât vor ei și că pot să-mi ia sufletul, dacă a mai rămas ceva din el. Ne-au aruncat pe amândoi la gunoi, îmi pare rău, te rog să mă ierți. Acum sufăr din nou de complexul ăsta, încă și mai intens, când mă simt unica ființă vie și fericită de pe Pământ. Apoi, ție pe Gliese ți-e rușine de tot ce s-a întâmplat în Olimp și pe Pământ. În Olimp, acasă, nu prea te simți în largul tău, însă pe Gliese nici atât. Îți lipsesc chiar și problemele. Prea multe probleme nu e bine să fie, dar nici prea puține. Și, mai mult decât atât, ți-e dor. ”Mi-e dor, mi-e dor / De frații mei din Labrador”. Neliniștea asta, dorul ăsta de ducă... în continuu.

– Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure... Așa spun supereroii când n-au ce să mai spună. Cel puțin ăia care au învățat limba dacă. Mă uit așa, în jurul meu, și mă întreb ce să fac. Am cea mai performantă tehnologie, cunosc atâtea planete, dar habar n-am unde să mă duc. Unde să mă duc, în pula mea? Poate știi tu, Obama?!

Promy se ridică în picioare, își trosnește din nou oasele și-și îndreaptă spatele anchilozat de milenii de paralizie... liber aleasă. Calcă cioburile de pe jos în picioare, cu furie și disperare, de parcă ar vrea să le fărâmițeze și să le facă să dispară complet sub tălpile lui, fără să-i pese dacă se rănește. Gâfâie, obosit de acest ultim efort. Își aprinde apoi o havană și fumează în tăcere, învăluindu-se în nori de fum. Guru, pisica noastră, apare chiar atunci și se freacă de picioarele lui Promy. Toarce. Dacă e fericită, înseamnă că atât ea, cât și presse-papierul meu sunt în siguranță.

– Promy, tu cum ai crescut așa de înalt? îl întreb destul de stingherită, mai mult ca să rup tăcerea, deși mă tem că nu sunt nici momentul, nici subiectul alese corespunzător.

– Nu știu dacă să-ți spun. E un secret științific.

– Te rog!

– Bine, dar nu-l mai spui nimănui. Cu excepția lui Obama. Să nu apară nici pe blog. Vrei să știi cum am crescut? Cu chipsuri, Ile.

– A, deci decât avea dreptate medicul pediatru care mi-a spus să nu-mi fac griji că fii-miu mănâncă numai cartofi prăjiți și chipsuri. Și băiatul doctoriței a crescut tot așa. Până la doi metri, cam ca tine. Iar guru Puric, un mare spirit creștin-ortodox, a povestit la o întrunire că un milionar chinez s-a însurat cu o româncă pentru că aceasta știa să prepare cartofi prăjiți. Toți copiii din România au crescut cu cartofi prăjiți. Inclusiv guru Puric. Cred că e cazul să ascult sfatul înțelepților și al medicilor.

– Mă bucur. În sfârșit, asculți și tu Vocea Rațiunii.

Promy își suflă bretonul și râde sonor. Tare și nestăvilit ca pe vremuri, zgâlțâindu-se din tot corpul. E mare, înalt până-n tavan. Mă domină. Ochii negri, mari și migdalați, i s-au făcut iar fosforescenți și strălucesc precum coralul albastru din Ataraxia. Rămâne neclintit, drept, în picioare și continuă să fumeze havană după havană, zâmbind mândru, ușor provocator, fără să rostească niciun cuvânt:

– ”What’s up, Doc?” Sau, în traducere liberă: ”ce faci, dottore El-Gol?” Nu te dor picioarele? Nu ești oboshit? îndrăznesc să-l deranjez.

– Aștept.

– Ce?

– Aștept. Știi că asta e una dintre specialitățile mele (cu sau fără premii, medalii și diplome): să aștept.

– Ce anume, Promy? 

– În niciun caz numărul tău de dosar de la Parchet. Nici americanii. Nici pe Obama personal. Nici să te domesticesc, deși încă mă distrează experimentul ăsta. Uite ce vreau, eu spun întotdeauna fix ce gândesc. Proaste obiceiuri! După ce că am prostul obicei de a gândi, mai am și prostul obicei de a spune ce gândesc. Dacă nu-mi pune cineva pumnul în gură. Deci decât vreau să plecăm pe Gliese. Fata lui Dracula poate obține viza de Gliese instantaneu. Are pile. Iar glesienii sunt mari fani Dracula. Sau preferi să te teleportez la Paris? ”La Paris, totul e ca un vis...”

– Aici măcar e aer condiționat!

– Sigur că da, Ile, doar că în Tartar și pe Elbrus e setat pe – 25 de grade.

– Bate un vânt de emigrare?

– Da, nu știu dacă e de la Bebe senior, dar are aromă de bere tutti frutti.

– Ba cred că e un vânt cu aromă de răhățel chiar de la Bebe junior, Promy.

– N-o mai freca și hai odată! Te iau pe sus!

– Eu zic să nu mă iei în brațe. Nu de alta, dar sunt mai grea decât bolta cerească a lui Atlas sau decât soarta universului care apasă pe umerii tăi. M-am îngrășat în Olimp 295 de grame. Așa că ascultă Vocea Rațiunii, dottore!

Mă simt aproape ca în reclama aia cu burta enormă, respingătoare, scuturată cu ”mânie proletară” pe net, pe toate site-urile (pe care le deschid eu, inclusiv pe blogul meu). Deși e deja foarte emoționat și agitat, cu nervii întinși la maximum, pe punctul de a exploda, Promy tresare ca electrocutat și îmi pipăie îngrijorat burtica:

– Sper că nu ești însărcinată, chiar acum erai la PMS... God created at PMS. Uite, Ile, îți spun drept, eu nu sunt pretențios. Mi-e indiferent dacă mor sau dacă trăiesc, numai că ambele sunt imposibile. Să mă împuște Bombo și pe mine! Tot degeaba. Cât de curând vom face o baie în Ataraxia, pe Gliese sau în flegmele lui Apollo. Sunt născut din spuma balelor. God created, natural born... cum spui tu.

– Lasă, Promy, eternitatea nu durează prea mult, încerc să-l consolez.

– Asta cred că a zis-o Bush Jr. Măcar, în cazul lui, se aplică. N-a avut mai mult de două mandate.

– Nu, Promy, eu am zis-o. Dar cred că sunt posedată de Bush Jr.

– Mai termină cu prostiile, Madame Dezastru! Ascultă mai bine o manea cathartică, în versuri albe, ”Las-o baltă, dottore!”:

Las-o baltă, dottore!

Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect?

Toate sunt la fel.

Al Gore e rău, Al Gore e de vină.

Las-o baltă, dottore!

Te-ai născut în lanțuri.

O să te obișnuiești.

Secretul sfârșitului

E că nu există niciun sfârșit

Și deci decât abandon și agonie.

Ascultați-o pe baba Promida

Care ghicești binidităt

Hapocalipsurile!

Sau mai bine fugiți!

Adică emigrați.

Casa de copii ”Pământ” nu e acasă.

Mai mult e prea mult.

Mai târziu e prea târziu.

Mai mare e prea mare,

dar mai mare sau mai mic decât Maradona

nu există,

vorba unui comentator sportiv,

guru și el,

ca guru Gigi sau guru Hagi,

deci decât numărul doi mondial după Lady Gaga

și numărul unu în univers,

dottore El-Gol, Al Gore, câine turbat,

vierme împuțit, porc de trădător și violator,

mogul degenerat,

metrosexual și gay,

greu lovit de soartă să fie personaj

în cărțile lui Madame Dezastru,

și mai greu lovit de stăpâni

care i-a mușcat și care l-a mâncat,

doctor Frankenstein, noul Prometeu.