Examen cu Big Brother (X). Misterele de pe Solaris, portalul infernal al lunii pline și ”Oda Bucuriei”... dozate cu paharul mic de tărie

Am revăzut recent ”Solaris”, filmul lui Andrei Tarkovski. Mi s-a părut, ca de fiecare dată, răvășitor și înălțător. Incredibil, halucinant modul în care reușește Tarkovski să reflecte sacrul și întâlnirea cu el. Mysterium tremendum: teamă și atracție irezistibilă. O planetă misterioasă: oceanul său creează proiecții (materializate) ale conștiinței savanților care o explorează. Bântuiți de aceste proiecții, unii savanți se gândesc să distrugă oceanul, bombardându-l cu raze X. Ființe dragi dispărute apar și reapar în stație în mod bizar. Ființe cu care savanții de acolo au avut conflicte nerezolvate (pe pământ). Comunicarea e aparent imposibilă, dar aici mai e o șansă. Dragostea, regăsirea, învierea sunt permise. Cine suntem? Ce vom deveni? Ce e real și ce e imaginar? Ființa generată de ocean, ”Hari”, nevasta psihologului Kris (care în realitate se sinucisese fiindcă se simțise abandonată), revine și vrea să se apropie de nou Kris, își dorește să fie iubită. Se izbește și ea de Ziduri: teama și suspiciunile lui Kris, neînțelegerea venită din partea altor exploratori, propriile sale spaime legate de identitatea și evoluția sa. Vrea să devină umană și să fie iubită, dar e respinsă chiar de Kris inițial. Apoi Kris mulțumește planetei pentru încercarea de a comunica cu el sub forma noii ”Hari” și încearcă să reia/construiască o relație cu ”Hari”. Poate merge mai bine ca pe pământ. Dar ”Hari” se sinucide (mai exact se autoneutralizează, căci altminteri se putea regenera rapid și reapărea) când neînțelegerile și certurile se întețesc și când conștientizează perspectivele: îi e rușine de ce ar putea deveni. Îi e rușine că ar putea fi om. Și un alt savant de pe stație se sinucisese din rușine. Kris e totuși iluminat, își regăsește umanitatea, acceptă misterul planetei și nu mai vrea să o distrugă. E nevoie de mister, de taină, de sacru, iar acesta e fragil (precum Camera din Zonă din filmul ”Călăuza”, tot al lui Tarkovski), poate fi oricând anihilat (de raze X, bombe sau altceva... ca gazele de șist).

Sacrul trebuie protejat, nu are Ziduri să-l apere. Este deschis, dar tocmai de aceea extrem de vulnerabil. Solaris (la fel ca și Camera din Zonă) poate fi oricând aruncat în aer. Planeta nu e un monstru, noi suntem. Ar trebui să ne sinucidem de rușine. Asta dacă am înțelege. Suntem, de regulă, niște proști. Nu pricepem nimic (nici chiar savanții). Kris alege însă până la urmă altă cale: să comunice cu planeta. Pe măsură ce se deschide, încearcă să comunice și explorează tot mai mult, Kris se regăsește pe sine și se eliberează. După asta, Kris se poate întoarce pe pământ. Finalul rămâne echivoc (misterul nu trebuie doar să rămână, ci să se și îmbogățească, să ”sporim a lumii taină” ca la Blaga): Kris poate că s-a întors pe pământ, dar mai e un ”Kris” (care ”Kris” – originalul în curs de umanizare/solarizare, o copie în curs de umanizare/solarizare?) pe o insulă în ocean, unde e reprodusă casa tatălui său. Pe insulă, ”Kris” e fericit, e alături de ”tatăl” său, la casa din copilărie.

Comparativ cu infernul, paradisul e mai personal, mai individualizat (în funcție de dorințele și conștiința fiecăruia), mai exact localizat în spațiu și timp (știm unde e Solaris, Camera, Zona, știm precis zilele, orele și minutele când am fost fericiți), dar nu al unei singure persoane: implică minim doi, deci, dragoste. În infern, da, suntem adeseori singuri, iar infernul e mai puțin personalizat (chiar și Camera 101 din ”1984” a torturilor individualizate mai curând reia arhetipuri ale unor spaime universale) și mai difuz. Solaris ne redă dragostea și speranța. Acolo putem respira. Dar poate fi oricând distrus. Dacă noi lăsăm să fie distrus, suntem și noi vinovați. Dar ne dăm noi seama de asta? Să-l apărăm. Măcar că avem acolo o sursă de aer proaspăt. Un fel de Solaris sau Zonă (spațiu sacru expus potențialelor distrugeri) este și Vama Veche - amenințată acum de exploatarea gazelor de șist prin metoda fracturării hidraulice.

În Camera din Zonă (golfulețul nostru din Vamă) se află un portal care se activează când e lună plină. Întotdeauna mi-am dorit să trec prin el. Încă de când aveam 3 ani, priveam fascinată, cu teamă și dor în același timp, luna plină cu dâra ei peste ape. Mysterium tremendum. Sentimentul sacrului de care vorbeam mai înainte. Drumul către Solaris, către Camera din Zonă. Promy crede că portalul e unul al timpului pe care aș putea să-l folosesc, deși mai întâi trebuie să-l verifice el dacă e bine calibrat. Poți să călătorești în timp teoretic înainte să te fi născut (nu în timpul vieții tale sau în viitor pentru că acesta nu există/nu a fost încă creat). Deci, pentru Promy nu prea e cine știe ce portalul: el s-ar întoarce undeva pe vremea dinozaurilor (nu că n-ar mai fi dinozauri și acum). Și, oricum, el a văzut cam tot și nu prea cred că mai are chef să vadă... a văzut prea multe, nu prea puține. Are și o memorie enervant de bună, uneori cred că ar prefera să fie amnezic.

Promy verifică portalul și se convinge că e unul al timpului, deși nu e calibrat cum trebuie. Nu prea are timp să-l seteze corespunzător, așa că mă lasă să merg într-o seară la Woodstock fără să-l calibreze în prealabil. Deschide poarta timpului și îmi face vânt înăuntru. A doua zi, mă întreabă cum a fost, dar eu nu mai știu nimic. Ce-i drept, după o noapte la Woodstock nu e surprinzător, iar el e discret, nu-mi mai pune alte întrebări. Poate că inorogul meu tatuat pe spate a tras un vânt cu cine știe ce aromă mai mult sau mai puțin recomandabilă. Apoi, în altă seară, îl rog să mă lase să merg la recital Chopin la contesa Marie d’Agoult. Vreau să-l aud când cântă studiul nr. 13-I în la bemol major din ”Douze etudes op. 25”, dedicat contesei Studiul nr. 13-I în la bemol major din ”Douze etudes op. 25” – Chopin . Asta nu-i chiar așa simplu: îmi trebuie invitație specială, corset, rochie cu crinolină, coafură, bijuterii, trăsură. A, și pe inorog trebuie să-l dau cu fond de ten, cremă corectoare și pudră, cum să merg cu tatuaj la recepție în secolul XIX? Iar ”pufăitoarea” (țigara electronică) trebuie s-o las acasă. Aoleu, să-mi pun corset, să acopăr tatuajul cu fond de ten și să las ”pufăitoarea” acasă? Ce discriminare! La Woodstock nu plecasem cu altceva la mine în afară de o sticlă de Stalingrad. Iar George Sand, scriitoarea, iubita lui Chopin, umblă în pantaloni. Până la urmă, de dragul lui Chopin, fac toate aceste concesii, bombănind, iar Promy se ocupă de pregătirile necesare. La întoarcere, la fel, nu-mi aduc aminte nimic. Promy nu știe exact de ce, poate, într-adevăr, portalul nu e bine calibrat. Va căuta o soluție.

Într-o seară, Promy se apucă să verifice din nou portalul și să-l calibreze. Îmi face și o telecomandă șmecheră, argintie ca luna plină, personalizată, cu touchscreen și senzori speciali de detecție: pot vizualiza pe ecranul ei destinațiile și seta parametri călătoriei în timp. Mie mi se pare cam de fițe, dar îi mulțumesc și o iau. Tehnologie, nu magie. El continuă să calibreze portalul, vrea să funcționeze în parametri optimi. Deodată, în timp ce perfecționează setările, descoperă o a doua poartă și mă cheamă să-mi arate. De asta nu avea habar. Nu-mi recomandă să intru eu de capul meu, mai bine se uită el mai întâi. Așa că se avântă pe Poarta 2. Reapare după 5 secunde, complet schimbat la față. Alb ca varul și tremurând îngrozitor. Se clatină. Mă trec și pe mine frisoane când îl văd. Nici nu poate să articuleze vreun cuvânt. Are lacrimi în ochi. Oare ce poate să-l sperie pe Promy așa?! Când își mai revine un pic, mă avertizează să nu intru pe Poarta 2. Cer detalii. De ce să nu intru? Păi nici el nu a putut rezista acolo mai mult de câteva secunde. Am văzut, dar ce e acolo? Cu vocea întretăiată, încă tremurând, îmi spune: urletul de durere al planetei. Care planetă? Pământul, doar n-o fi Gliese. Nu e ”Oda Bucuriei” din Simfonia a IX-a de Beethoven. Nu e muzică, ci un fel de camera 101 multiplicată parcă la nesfârșit. Cutia Pandorei. ”Dark side of the moon”. Nici el n-a putut suporta mai mult. Dar Dumnezeu ascultă asta non-stop. Cine a lăsat așa ceva, un urlet al infernului (fie el și de pe pământ) în paradis, în Camera din Zonă? Big Brother, Promy? Doamne, Ile, de când ai fost posedată de fantome, parcă nu mai știi să-ți folosești rațiunea, vezi peste tot teoria conspirației, în curând o să cazi în deriva semiozei hermetice! Sensul alunecă la nesfârșit și o să ajungi și tu ca ăla, Rene Guenon să descoperi paradisul sau infernul într-un supozitor. Cine să-l lase? Poate că Iisus a vrut să-mi împărtășească mie ceva din experiența sa, iar indirect și ție, deși e cumplit de greu să empatizezi și să înțelegi. Eu măcar încerc un pic. Poate că vrea să nu uităm, chiar și în paradis. Și să lucrăm în echipă: uite, ce se întâmpla dacă intrai singură acolo? Ai fi murit pe loc. Cred că ai dreptate, Promy. Mi-e milă de oameni, de tine, dar mai ales de Dumnezeu, cât trebuie să suporte săracu’! Nu e el de vină. Ar fi trebuit să se audă ”Oda Bucuriei” prin portal. Noi producem tot răul de acolo. La urma urmei, Big Brother nu e ceva abstract, simbolic. Sistemul e creat de și compus din oameni. E chiar foarte concret. Noi suntem Big Brother. Fiecare dintre noi.

A doua zi, mă înfurii. Paradisul s-a dezvrăjit. A dispărut toată magia. N-o să mai pot privi luna, darămite să trec prin portal. Cât de mult îmi dorisem asta! Mă așteptam să fie ceva magnific, feeric - gen castelul elfilor din Lothlorien (”Stăpânul inelelor”), înălțat în arborii de mallorn cu frunze de aur nemuritoare, neatinse de entropie. Nu e nici paradisul multicolor cu rozete, îngerași (fie și cu hijab), floricele și păsărele de la Muzeul de Artă Modernă din Teheran... Să rămână măcar misterul de pe Solaris, misterul din Camera din Zonă. N-o să mai pot înota la lumina lunii: e mai rău decât dacă m-aș juca pe lângă închisoarea șahului și aș auzi urletele celor torturați, cum făcea soțul în copilărie. De ce trebuie să fie poarta infernului (indiferent dacă e produs de noi sau nu) în paradis? Bine, luna are două fețe, una întunecată și alta luminată. Paradisul și infernul vin la pachet. Coincidentia oppositorum. Logic. Dar nu putea să fie infernul în altă parte, în portalul de la minimarketul de vizavi de blocul meu, de exemplu? Cum, Ile, la minimarket? E în locul cel mai important pentru tine. Încă o dovadă că Dumnezeu nu lucrează prin magie. Pretty realistic, isn’t it? Mi-aș fi dorit un pic de magie. ”Papagalul roșu” al lui Kirkegaard. Magie de paradă, senzaționalism de tabloide, spectacolul de bâlci al miracolelor. Poate mă duc să o caut la vrăjitoarele Melisa și Vanessa, adevăratele regine ale magiei: ele îmi spun numai ce vreau să aud și-mi dau doar paradisul cu floricele și păsărele. Sau o să apelez la Senzaționescu (să-mi dea măcar ăia 20000 de Euro), la Gigi Becali (să-mi arunce bani de pe Maybach) ori chiar la Kim Jong-Un pentru o paradă comunistă (că n-am mai văzut de mult și mi-era dor).

Cine poate să lase urletul ăla infernal în paradis? Cine poate să fie atât de tâmpit să asculte așa ceva non-stop, să iubească atunci când e urât, să ofere suport deși nu primește niciun feedback, să se izbească de Ziduri până se face praf pentru niște yahoos, niște sălbatici ignoranți sau - și mai rău - distructivi? Dumnezeu. Dacă nu ar fi nemuritor, cred că s-ar sinucide din disperare și rușine. S-ar autoneutraliza. Ca ”Hari” din Solaris. Și eu de ce aș vrea să mă iau după El? Cât de tâmpită sunt? Nu am nevoie de nimic de la Tine, să vi le luați pe toate înapoi, inclusiv telecomanda aia de fițe și presse-papierul de cristal cu coral albastru din Ataraxia, de pe Gliese. Portalul ăsta e o oroare. Îl voi închide. Nimeni nu va mai intra acolo, nici măcar Promy. Arunc telecomanda în Marea Neagră. Sunteți niște tâmpiți. Iisus, cel mai tâmpit dintre toți – cu cele mai stupide idei și sacrificii. Promy – a doua cea mai tâmpită persoană din univers după Iisus, nici măcar nu-i om, ci titan. Vă meritați soarta. Comunicarea e imposibilă. Empatia nu există. Dragostea e o iluzie sfâșietoare. Trezirea, Ile! Vă urăsc! Plângeți, nu-mi pasă! Nu-mi mai e milă de voi, dimpotrivă, o să mă piș pe mine de râs. Plângeți, n-aveți decât. Voi savura lacrimile voastre.

Aș arunca tot universul în aer, nu mi-ar părea rău, totul e putred. Pentru început cred că o să învăț să fabric bombe puturoase ca fi-miu și o să vi le arunc în față. Pregătesc prima bombă puturoasă, dar cineva o interceptează, exact când fac primele experimente de lansare. Hercule (Her), prietenul, fratele de cruce al lui Promy, cel care a ucis vulturul și l-a eliberat pe Promy. Ce dracu’ vrei și tu, Her? Ești un poponar (toată ziua te ții după Promy), un aurolac, un drogat, un gunoier, un grăjdar (fie și la Augias), cel mai tâmpit sclav al celui mai tâmpit stăpân, Euristeu. Her râde de face pe el. Îl distrează foarte tare etichetările. Dacă crezi că ai venit să-l salvezi pe Promy, a doua cea mai tâmpită persoană după Iisus, ăla care nu e nici măcar om, ci... gay (ca tine), să știi că nu-ți mai iese de data asta. Cară-te! Her râde iar în hohote. Cum ai zis că sunt eu? Dar Promy? Ce tare! Dar să nu te mai aud niciodată că strigi: ”Help, Promy, help! Help, Jesus, Help!”. Cât de tâmpită poți fi tu, Ile să chemi în ajutor asemenea tâmpiți? Ha-ha-ha. Să-ți ceri imediat iertare.

Dintr-o dată, mi se face rușine. Atât de rușine că m-aș arunca în portal. Îmi cer iertare tuturor, deși știu că nu merit. Poate că e mai bine să nu vă mai deranjez, uite, vă iubesc 5 minute și apoi vă urăsc. Vă dau înapoi toate darurile, bine, telecomanda o luați voi din Marea Neagră, dacă n-au mâncat-o deja rechinii. Presse-papierul l-aș fi spart, dar nu se poate. Doamne, mă zgâlțâi cu revelații de-astea mai rău ca Pink Floyd și Orwell la un loc, de mi-a sărit și mie ficatul ca lui Promy, mi s-au sucit toate organele, scuip sânge otrăvit de ketchup și telenovele, elimin pietre cât blocurile de sticlă de birouri care amenință fundația bisericilor-monument (ca blocul Millenium de lângă Biserica Armenească) și mi-a ajuns ultimul neuron sub călcâiul stâng. Îmi pare rău, dar nu cred că vă puteți baza pe mine. Promy nu spune nimic, dar mă sărută și mă îmbrățișează. Foarte strâns. Are și ochii umezi. Fosforescenți iar ca ochii extratereștrilor rebeli din Dune și precum coralul albastru din Ataraxia de pe Gliese. Ce-i asta, așa mă pedepsește el? Eu fac prostii și el... Nu am avut dreptate că el și Iisus sunt cei mai tâmpiți?

Era bine că se jucau copiii pe lăngă închisoarea șahului, Ile. Copiii trebuie să se joace. E bine și că spun povestea închisorii. Povestea nu trebuie uitată, iar copiii spun întotdeauna adevărul, știi ”Hainele cele noi ale împăratului”. Iar închisoarea e acum în ruină. Zidul s-a prăbușit. Luna are două fețe. Drumul spre paradis trece prin infern. Fără descompunere și moarte, nu există înviere. Acceptă suferința. Cu misterul ei. Gândește-te cât de mică e suferința ta față de ce are de suportat Dumnezeu. Vrei să te duci la Melisa și Vanessa cu ăia 20000 de Euro de la Senzaționescu ori cu banii aruncați de Gigi Becali din Maybach? Vrei paradisul artificial de la Muzeul de Artă din Teheran sau pe cel comunist festivist din Coreea de Nord? Toate astea sunt false. Putrede, moarte. Dumnezeu te iubește și te respectă prea mult ca să-ți ofere asta. Îți dă ”Calea, Adevărul și Viața”.

Un val de căldură și de emoție mă cuprinde. M-ați copleșit cu fericirea și iubirea voastră. Mi-ați oferit prea mult. Intru în stare de șoc și voi știți ce prostii pot face eu atunci. O să mă topesc de atâta iubire... măcar de-aș ajunge și eu un strop din oceanul de pe Solaris. Dacă se poate, aș vrea fericire cu porția: ”cu paharul”cum e în ”Cum s-o-mpărțât norocu’”. Cu paharul mic de votcă, pe jumate plin: 25 de ml de fericire. Da’ știu că tu nu cuantifici asta, Doamne. Apropo de Solaris, mi-e teamă pentru el, așa deschis și expus cum este. Și Vama Veche-Zona e vulnerabilă în fața gazelor de șist. Să nu dispară, odată cu spiritul lui Promy și spiritul tău. Acum vă iubesc iar, Promy. Și pe tine, și pe Dumnezeu. Până la soare, cum se zice în manele. Pentru următoarele 5 minute. Promy îmi spune la ureche, fără să-mi dea drumul din îmbrățișare: ”Eu te iubesc până la Solaris, pentru totdeauna. Am încredere în tine, Ile”. Logic, nu?


Și cine a zis că nu se aude ”Oda Bucuriei”? Păi, s-o ascultăm și s-o cântăm!
 ”Freude, schoener Goetterfunken, 
Tochter aus Elysium, 
Wir betreten feuertrunken, 
Himmlische, dein Heiligtum”… 

Mai tare un pic! Oda Bucuriei, Simfonia a IX-a – Beethoven

Examen cu BB (IX). Ajutorul miraculos al unui funcționar nebun pentru un Don Quijote sufocat de chador și cu visele furate

Înnebunită de furie de situația din Iran (unde cenzura face aerul aproape irespirabil), ca să nu uit și în semn de empatie cu suferințele a milioane de femei de acolo, port încă (mai mult în casă, ce-i drept) vălul lung, negru, care acoperă integral corpul – chador. Mi-e rușine să deschid internetul când alții (inclusiv din familia soțului) nu au acces, mi-e rușine să dau jos chadorul chiar și acasă, mi-e rușine să ating orice altă persoană (inclusiv pisica). Soțul turbează și el de furie, nu înțelege de ce mă port așa. Când vin acasă mama și fi-miu, deși nu i-am văzut de mai bine de trei săptămâni, nu-i pup și nu-i îmbrățișez. Fără contacte! Așa e în Iran. Asta-i politica, ăsta-i sistemul. Am impresia că, în ciuda micilor mele rebeliuni din Iran (adică jacheta descheiată, o șuviță de păr la vedere din jihab, părul descoperit în mașină), Big Brother m-a făcut varză de data asta.

Cât fac 2+2? Să numărăm pe degete, să vedem. Nu, că asta îmi aduce aminte de O’Brien. Să calculăm după mucurile de țigări din scrumieră. Nu, că intru în panică: parc-ar fi Burj Dubai sau, cel puțin, turnul Milad din Teheran. Să socotim poate cu bețișoare, ca la școală. Vai, cuvântul ”școală” îmi dă frisoane. E al naibii de greu. Dacă aș avea de rezolvat o limită sau o integrală (deși nu mai țin minte nimic la mate), nu mi s-ar părea tot atât de complicat. Cu cât e mai simplu calculul, cu atât e mai dificil de aplicat. O baie în Ataraxia? Și pe fundul oceanului, pe Gliese, se respiră mai bine ca pe pământ. Dar nu mai vreau, nu e suficient și, în plus, nu vreau să fug și să petrec când atâția oameni suferă pe pământ. Nu e corect. Dar ce e corect? Să mai încerc să-mi suflu șuvița, să mă relaxez, să trag de timp? Nu pot, o acoperă chadorul. Aeeer! ”Let me breathe”, Big Brother! Ia-mi sacul de gunoi de pe cap. Poate-mi aduce Promy aer la doză de la chinezi, mai nou se vinde și așa ceva din cauza poluării ( DRAMATIC: Din cauza poluării, în China a început să se vândă aer la doză ), poate e vreo ofertă specială... Dacă îmi cumpără 20 de doze (5 bonus), o să pot respira? Nu, nu cred că-și mai face ceva efectul... Și, oricum, nu prea mai e nimic de făcut. Promy, ia-ți aerul înapoi! E doar o prostie chinezească... Nici presse-papierul cu coral albastru de pe Gliese nu e bun de nimic, m-ai mințit, m-ai înșelat, le-ai furat chinezilor aerul. Așa ești tu. Bine ți-a făcut Zeus. Nu mă iei în serios. Meriți să te întorci pe Elbrus. Stai să vezi ce-or să-ți facă chinezii că le-ai furat aerul, comparativ cu ei Zeus e mic copil. Și uite-mă și pe mine complice la furt, am făcut împreună trafic de aer, iar eu am consumat aerul chinezilor. Nici măcar nu ai bon. L-ai furat. Chinezii ne vor găsi și pe Gliese, ce crezi tu? O să ajung și eu nemuritoare ca tine – cu organele vândute (mai ieftin decât o doză de aer) și expuse la Muzeul Antipa, la ”Human Body” încă cel puțin o mie de ani de acum încolo.

Big Brother, m-ai zăpăcit și mi-ai furat visele. „Master of Puppets / I’m pulling your strings / Twisting your mind and smashing your dreams / Blinded by me / You can’t see a thing / Just call my name ‘cause I’ll hear you scream / Master / Master ”  Master of Puppets – Metallica . Sunt un Don Quijote castrat, fără vise. Chadorul ucide visele. Un Don Quijote orb. Nu mai văd nimic pe sub chador. Sabia mea e doar o bucată de plastilină storcită.

Big Brother, cred că m-ai învins. Da, uite, recunosc asta. Ia-mi sufletul, dacă vrei, dacă a mai rămas ceva din el, ți-l încredințez. 2+2 fac cât vrei tu. Big Brother zâmbește ușor, aproape prietenos. ”Smiling face”. Apoi, cu același zâmbet întipărit pe față, mă aruncă într-o trapă cu semnul de ”Recycle Bin” desenat pe ea. Mă prăbușesc în abis. Alice (cu chador) în Țara Zombie-lor cu ”smiling faces”. Mă prăbușesc în gaura fără fund, dar nu văd nimic, chadorul îmi acoperă fața. Fața umană? Ce glumă proastă! Nici nu vreau să mai văd nimic. Aterizez într-o groapă de gunoi. Mirosul pestilențial mă amețește și mai tare. ”Rape me... waste me, my friend”. La gunoi, direct. Nu mai ai nevoie de mine, de sufletul meu, odată ce ți-am cedat. Și ce suflet mai e ăla? Zombie au doar corp, nu suflet. La gunoi cu mine. Așa merit. Sunt un gunoi. Încă unul nereciclabil. Gata, încă un caz rezolvat și clasat pentru tine, Big Brother. Nu mai prezint interes pentru tine. Mă afund în grămada de gunoi, fără să scot un sunet, fără să fac cea mai mică mișcare, fără să schițez cel mai slab gest de protest. Nici nu-mi mai pasă. Am mai mâncat căcat. Poate că m-am obișnuit. Stai puțin, Big Brother, nu am zis că o să curăț măcar puțin din gunoiul ăsta al tău? Vai de mine, ce am făcut? Ți-am cedat? I-am trădat pe Promy și pe Iisus? Am spus că 2+2 fac cât vrei tu? Nu, nu trebuia. Dar acum e prea târziu, am spus-o deja. Mă zbat printre mormane de resturi alimentare putrezite, cutii și pungi râncede și soioase, scursori fetide și excremente. Help, Jesus, help! Help, Promy, help! Nimic. Parcă sunt morți. Poate că eu i-am ucis când i-am trădat. Poate că zac și ei în grămada de gunoi, undeva departe, fără să mă audă, iar eu i-am aruncat acolo, nu Big Brother. Dar ei sunt nemuritori. Help, Promy, help! Help, Jesus, help! Nimic. Absolut nimic. Degeaba strig acum. Totul pare pustiu, fără sens. 2+2 fac cât vrei tu, Big Brother. Toate proiectele au înghețat. Totul e mort.

Ce-am făcut? V-am trădat pe voi doi care m-ați ajutat și m-ați salvat de atâtea ori până acum? V-am omorât, și, cu ocazia asta, mi-am distrus ultimele resturi de umanitate? Cum am putut să fac asta?! Dacă nu știam ce să spun, dacă eram iar în stare de șoc și de confuzie, nu trebuia să-i spun nimic lui Big Brother sau, cel mult, ”Supercalifragilisticexpialidocious” sau ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”. Îmi pare atât de rău, v-am dezamăgit atât de tare, ceva s-a frânt în mine și cred că și în voi... Iertați-mă, nu eram eu când am i-am spus lui Big Brother că 2+2 fac cât vrea el. Păi, dacă nu eram eu, de ce îmi cer iertare? ”There’s someone in my head, but it’s not me”. Brain Damage – Pink Floyd . Altcineva i-a spus lui Big Brother, nu eu. Parcă eram posedată. Poate mă bântuiau fantomele. Cum așa? Iar dau vina pe fantome? Poate că totuși nu eram cu totul altcineva și trebuie să-mi asum răspunderea. Nu, nu merit să mă iertați, dar îmi cer, totuși, iertare. E atât de greu să rămâi uman și atât de ușor să te schimbi! Într-o fracțiune de secundă, te transformi în monstru. Un singur cuvânt greșit, un singur gest greșit. Din ochii uscați și arși izbucnește un șuvoi de lacrimi. Dintr-o dată, pe presse-papierul cu coral albastru din Ataraxia de pe Gliese se activează mesajul: ”From crazy, naughty Promy to God created Disaster, Ile. With love”, iar presse-papierul își recapătă puterile. Mă înalț în zbor din grămada de gunoi. Promy se ridică și el, îl văd în depărtare. Plutesc către el și ne înălțăm amândoi în lumină.

Știi, Ile, îmi spune Promy, și eu am fost într-o stare de șoc. Nici nu înțelegeam ce se întâmplă, iar, când am înțeles, mi-a părut rău că am înțeles. Nu mă așteptam de la tine. M-ai făcut să sufăr foarte tare. Pentru câteva momente, mi-am pierdut toate puterile, puteai să strigi mult și bine. Da, puterea noastră e foarte mare, dar e și într-un anumit fel fragilă pentru că izvorăște din dragoste. Nu din ură ca la Big Brother. O singură trădare și totul se poate prăbuși. Și ai zis că eu nu te iau în serios? Nu eu nu te iau în serios, ci tu nu te iei în serios.

Să spui că ”2+2 fac 4” înseamnă adeseori depășirea limitei admise de sistem, căderea în hybris ca în tragedia antică. Alternativele sunt următoarele: sclav mâncător de căcat în mlaștină vs. erou tragic. Dar e atât de greu să spui că 2+2 fac 4 când toate planurile tale sunt date peste cap, viața ta se face praf și pulbere, te confrunți la nesfârșit cu haosul, absurdul, nebunia și tot tu ești etichetat drept ”nebun”! Și totuși trebuie să o spui. ”Forget domani”.

”All apologies”, Big Brother! All apologies – Nirvana .

Pune-mă-n lanțuri, Big Brother! Izbește-mă cu capul de Zid! Dă-mi 8500 de bice la fund (sau câte trebuia, am pierdut șirul)! ”Rape me, my friend!” Pune-mi sacul de gunoi pe cap! Nu-mi pasă. Ba dimpotrivă, mă exciți, mă stimulezi, mă impulsionezi să nu renunț. Încă mai respir. Pentru fiecare vis furat, voi crea alte zece. ”Tot ce nu ne omoară, ne întărește”. Iar dacă ne omoară, nu-i nimic, vom învia. Și, dacă nu vom învia, ce dacă? Mare pagubă! Toate Zidurile se prăbușesc până la urmă. Chiar principiul II se întoarce împotriva lui însuși.

Într-o dimineață, în timp ce eram la toaletă, aud bubuituri în ușă. Am uitat să spun: urăsc soneriile, piuiala lor stridentă mă scoate din minți la fel de tare ca și sunetul telefonului fix sau ca tonurile de apel presetate, nepersonalizate ale telefoanelor mobile. Până când voi găsi o sonerie cu Nirvana sau Rahmaninov, mai aștept. Bătăile în ușă sunt mai suportabile. Bubuielile continuă. Cine știe, poate că e un băiat care strânge fonduri pentru o fundație, un operator de interviu sau gunoierii. De ce să mă deranjez de la o treabă așa de importantă? Bubuiturile continuă, tot mai puternice și mai insistente. Cine-o fi? Doar n-o să mă întrerup tocmai acum, nu-i nimic, o să renunțe. Dar bătăile în ușă nu se opresc, ci, dimpotrivă, se întețesc de se zgâlțâie tot blocul. Ia te uită! Să mă duc să văd cine e. Mă spăl repede pe mâini și, nepieptănată și în pijama, dau fuga la ușă. Mă uit pe vizor. Un nene cu aspect de administrator la ușă. Dar ce să caute la mine? Să întreb totuși, să verific.

Cine e? Comisarul-șef X de la Inspectoratul General al Poliției Capitalei. Poftim? Comisarul-șef X de la Inspectoratul General al Poliției Capitalei. Rămân siderată. Îmi alunecă chadorul de pe cap. Nu sunteți doamna profesoară Todoran? Încep să procesez, e în legătură cu plângerea. Ba da, eu sunt, mă rog, eram... doamna profesoară, poftiți înăuntru. Din fericire, chadorul cade undeva pe jos pentru că, altminteri, aș fi uitat de el și l-aș fi primit pe domnul comisar cu chadorul pe mine. Domnul comisar-șef intră în casă. Are o înfățișare prietenoasă și nu poartă uniformă. O cafeluță? Nu, am băut deja la birou. Nu ați depus dvs. o plângere legată de acordarea unor note la Ministerul de Interne? Ba da, dar nu la Ministerul de Interne, ci la Ministerul Educației, la Consiliul de Etică (ANCS), la Universitatea Ecologică și la comisia prezidențială de profil. Atunci una dintre aceste instituții ne-a dat nouă mai departe plângerea. Mă uit la comisar și mai uluită ca mai înainte. Cineva dintr-unul dintre ”comitetele și comițiile” unde am depus sesizarea a redirecționat-o către poliție? Sunt din nou în stare de șoc, de data asta pozitiv. Cred că e prima oară când primesc feedback pozitiv de la autoritățile din România. Incredibil, cineva s-a comportat responsabil și a dat plângerea mai departe către poliție. Cineva dintr-o instituție publică și-a făcut datoria. Un miracol! Ia uitați, am ajuns să ne minunăm când cineva își face datoria. Asta ar fi trebuit să fie ceva normal, obișnuit. Nu și în lumea lui Big Brother. Pentru mine e un miracol și-i mulțumesc persoanei respective și lui Dumnezeu. Comisarul, la rândul lui, e la fel de uimit ca și mine: e prima oară când vede o astfel de sesizare, n-a mai primit până acum, lumea se teme. E, pentru toate există un început. Comisarul mă roagă să scriu repede o declarație în care să susțin poziția asumată în sesizare și, totodată, să cer declanșarea anchetei și sancționarea celor vinovați. Durează câteva minute, mă ajută el s-o completez. Dacă mai e nevoie de ceva, îi voi sta la dispoziție comisarului, inclusiv cu materialele și probele pe care le dețin.

Peste câteva zile primesc un plic de la Administrația Prezidențială. Misterul funcționarului public responsabil se clarifică: cineva de la comisia prezidențială pentru educație și cercetare a citit sesizarea și a redirecționat-o către poliție. Ce surpriză plăcută! Nu mă așteptam să intre în competențele lor, la comisia prezidențială trimisesem mai mult orientativ, să știe și ei, ideea a aparținut unei prietene bune. Ce idee genială! Ia te uită de unde sare iepurele... Iepurașul de Martie, ăla Nebunu’ (din ”Alice în Țara Minunilor”). Mulțumesc, Iepurașule de Martie! Supercalifragilisticexpialidocious! Supercalifragilisticexpialidocious – Mary Poppins .

Călătorie în Iran (V). La întoarcere: captivă în chador

”Nu contează cât de lung am vălul? / Important e cât și cum gândesc?”

În avion, la plecare, deși aproape toate femeile scot hijabul și mantoul, eu le păstrez. Doar n-am început să trăiesc și eu iar o viață dublă sau triplă ca pe vremea comunismului! Ce-i asta, câte vieți avem? De la două încolo, e pură schizofrenie, chiar și pentru Hannah Montana. Și tu cine mai ești? Am plecat cu hijab și mantou lung, le păstrez până la București, poate și acolo o să le mai port, să-mi aduc aminte de viața femeilor din Iran și în semn de solidaritate cu ele. Cum adică, abia am ieșit din Iran și-mi arunc hainele? Mă apuc să fac striptease? Fără hijab și mantou mă simt de parcă aș umbla în pielea goală pe stradă. Milioane de femei poartă hijab și mantou, alte milioane – chador, iar eu să le arunc? Voi continua să le port. Dacă nu afară, cel puțin acasă. Ia te uită, invers ca în Iran: eu o să port hijab și chador acasă! Când bărbată-miu cere un pahar de vin în avion (atât pe drumul de la Teheran la Istanbul, cât și de la Istanbul la București), mi se întoarce stomacul pe dos. De-abia s-a despărțit de frații și de mama lui. Ei n-au așa ceva la dispoziție, doar bere Frutti Fresh. Eu nu vreau să beau și nu o să mă ating de bere nici la București, să știu că mor de poftă. Nu vreau.

Când soțul încearcă să mă ia de mână pe stradă în România, îi dau peste mână. Fără contacte! La fel, când vin acasă mama și fi-miu, nu-i pup și nu-i îmbrățișez, deși nu i-am văzut de 3 săptămâni și mai bine. Nu mângâi nici măcar pisica. Fără contacte! Acasă, când soțul rămâne în șort și maiou, mi se pare scârbos și-i fac observație: la mama stătea îmbrăcat până în gât și înăuntru, în casă. Și nu m-a ținut niciodată de mână chiar și în casă, de față cu rudele. Ia te uită, de-abia a venit și-și face de cap: a început cu băutura, hainele sumare și contactele. Frații lui nu au parte de așa ceva.

Nici netul nu cred că o să vreau să-l deschid, mă simt atât de prost, în Iran nimeni n-are acces la net. Îmi vine să intru în pământ de rușine. Frații lui stau ore în șir să prindă o conexiune care dispare apoi imediat. Ce să mai vorbim de Facebook, Twitter, youtube – sunt din start interzise. Chiar și blogul meu. Măcar în semn de respect față de ei... Totul mi se pare mic, murdar și obscen înapoi în România. Înapoi la vulgaritate, la Senzaționescu, Handicapatos, Vadim, Gigi, Oana și Pepe, Bahmu și Prigo.  O să-mi fie așa de greu să mă readaptez (dacă am fost eu adaptată vreodată)... Mă conving încă o dată cât de importantă e legătura dintre îmbrăcăminte, percepții și identitate. Uite că, totuși, contează ”cât de lung am vălul”, asta afectează ”cât și cum gândesc”.  

Dacă m-a marcat așa mult chadorul, o să încerc să-l îmblânzesc. ”O scot eu la capăt” cu el... ”când se stinge lumina” măcar. ”Taming of the shrew”. Să-l domesticesc ca Micul Prinț pe vulpe, să ne împrietenim. Pun Valsul op. 39/15 în la bemol major – Brahms  .  Ăsta era preferatul Ruței, una din fostele mele pisici: când îl auzea pe CD sau fredonat de mine, lăsa și cafelele pe care le bea direct din ceașca mea, nu din castronel (era mare cafegioaică) și începea să danseze. Se legăna în ritmul muzicii, mieuna și torcea de plăcere. Îmi așez chadorul bine pe cap, astfel încât să nu se vadă nicio șuviță de păr, apoi încep să mă rotesc în ritmul valsului, în cei câțiva centimetri pătrați liberi dintre birou și pat. Mă simt din ce în ce mai ușoară. Chadorul plutește și el, alunecă de pe cap și începe să fâlfâie ca niște aripi de înger.

Poți să-l îmblânzești făcând și sex cu/sub el, dacă nu ți-a pierit complet cheful. Poți să-i faci o gaură în mijloc (ca la steagul Revoluției din Decembrie 1989) și să-l porți așa, direct pe corp. Însă nu știu cât să merg de departe cu ”domesticirea”. Poate că nu e bine să-l faci prea simpatic, prea prietenos, prea distractiv.  Nu e, în ultimă instanță, ceva exotic, amuzant, nici o jucărie erotică, ci tot un mijloc de control al lui Big Brother. Nu e vulpea din ”Micul Prinț”. În ultimă instanță, pot să-l rog pe Promy să lanseze o colecție de modă (că se pricepe la trenduri)  inspirată de văl, Cha D’Or by Promy: cu aplicații din dantelă, într-un albastru de peruzea  (culoarea tradițională persană) și cu cristale Swarovski. Scurt și transparent. Nu să interzicem chadorul cum era pe vremea Shahului (de ce să interzicem ceva?), dar să atragem printr-o nouă modă femeile din Iran. Să eliberăm întâi corpul și apoi mintea. Invers decât în ”Puțul și pendulul” lui Poe, unde întâi mintea era eliberată din fascinația și groaza morții, iar apoi trupul prizonierului Inchiziției. Întâi corpul și apoi mintea. Dar nu o să fie forme fără fond? Sau mai bine, forme fără fund... ori cu fundul înroșit de (minim) 85 de bice.

Mă obsedează grupul statuar pe care l-am văzut la Muzeul de Artă Modernă din Teheran și care nu era deloc în spiritul pozitiv, triumfalist al locului. Oamenii de bronz cu un sac de plastic de gunoi pe cap. O stare de sufocare. Fraților, am nevoie de o gură de aer, luați-mi plasticul de pe cap! Stați puțin, sistemul e doar un sac de plastic, iar oamenii sunt de bronz. Mi se pare destul de fragil sistemul, comparativ cu oamenii. Oamenii l-ar putea perfora sau chiar smulge de pe cap ca să respire. E atât de ușor să-l smulgi. Îl pot face praf într-o clipă. Toate Zidurile lui Big Brother sunt fragile, toate se vor prăbuși într-un sfârșit. Tot ce le doresc oamenilor din Iran e o gură de aer. O gură de aer proaspăt! ”Let them breathe!”

Călătorie în Iran (IV). Isfahan – ”Rhapsody in Blue”

Pe drum spre Isfahan îmi las hijabul să cadă pe umeri și rămân cu capul gol (adică descoperit) în mașină. Dacă ne oprește poliția, o să zic că am adormit și că mi-a căzut sau că tocmai mi-a sărit din cauza unei gropi. Din fericire, circulăm fără probleme până la Isfahan. Las capul descoperit și în oraș, în mașină. N-am mai văzut altă femeie cu capul descoperit în mașină, dar, nu-i nimic, o să fiu un trend-setter. Ba chiar îmi scot elasticul și îmi desfac complet părul. Scutur un pic părul. Dacă era ciufulit, acum e și mai tare. Ce senzație de libertate cu părul despletit! O gură de aer! Parcă aș fi la un concert rock, aș țopăi și aș da din cap. Da’ cum or fi concertele rock aici? Cum îți scuturi pletele cu hijabul pe cap? Hai să fim serioși, aici nu sunt concerte, nu sunt cluburi, de-aia și puștii sunt disperați să se distreze.  Incredibil, lucruri atât de banale în România/Europa, în Iran sunt mici semne de rebeliune: o șuviță de păr afară din hijab, doi nasturi descheiați la jachetă sau părul descoperit în mașină.

Cazare în cămin, mă rog, Guest House: o atmosferă sumbră, cenușie ca-n hotelurile comuniste părăginite de pe vremea lui Ceașcă.  În rest, seamănă cu taberele de pe vremuri: nu sunt chiar paturi suprapuse sau priciuri ca la cabane, dar stăm 5 persoane într-o cameră cu 4 paturi. Odată, într-o vacanță de vară din liceu, am reușit performanța de a dormi 10 persoane într-o cameră de hotel, iar eu mi-am bătut toate recordurile de insomnie: 5 zile și 5 nopți (ajunsesem să nu mai pot să mă dau jos din pat, să vorbesc, să mestec și să înghit și chiar să am halucinații). După două nopți nedormite deja, e perfect, sunt foarte încântată, exact asta așteptam. Mai ales că la intrare ne-a întâmpinat ”prietenos” ayatolahul. Mă mir că nu avem poza lui și în cameră, pe pereți sau pe noptieră, că altminteri în cămin e peste tot. Nu se prind decât canale oficiale de propagandă islamică, așa că televizorul rămâne închis. De net să nu mai întrebați. Alt Big Brother... ”Big Brother is watching you”. Stați puțin, nu doar Big Brother. Jesus is watching us, too. Bine că se mai uită și altcineva.

PODUL KHAJU: căutăm ore în șir loc de parcare, până la urmă oprește cumnatul la un stop ca să coborâm 5 minute să aruncăm o privire. Între timp, el mai dă o tură-două, poate-poate găsește loc. Deci, se poate și mai bine ca la București. Podul e unul istoric (construit de regele Abbas II în secolul XVII), frumos luminat, plin de lume, puștime veselă, zgomotoasă și agitată, chiar dacă bate un vânt puternic ce-mi zboară hijabul. Bărbată-miu e stresat de țipetele puștilor, dar și mai mult că am rămas fără hijab în public, așa că aleargă să-l prindă și mi-l pune imediat pe cap. Mă bucur că măcar puștimea se distrează: cu bere Tutti Frutti și fără niciun contact fizic între fete și băieți (cel puțin teoretic).  Interesant, am văzut azi, pe lângă pod și o femeie îmbrăcată în chador, pe motor, alături de un băiat (frate, soț, că altceva nu se poate). Cu chador pe motor! Să vedem la ce renunță mai întâi după plimbarea asta: la chador sau la motor...  sau poate la soț.  

CENTRUL ISTORIC DIN ISFAHAN, COMPLEXUL NAQSH-E JAHAN: palate și moschei din secolul XVI-XVII, plus un bazar foarte pitoresc unde nu găsești chinezării ca-n alte părți, ci obiecte de artă manuală, minuțios lucrate (covoare, pături, fețe de masă și de pernă, genți și rochiție cu un look ”hippie” ca-n Vamă, bibelouri, vase de gătit (inclusiv tradiționale, cum a avut până de curând mama-soacră), tablouri filigranate, bijuterii, samovare gigantice etc.). Domină albastrul de peruzea care îmi liniștește sufletul (frământat de cenzura din Iran). Albastrul de peruzea – albastrul oceanului Ataraxia de pe Gliese, albastrul ochilor extratereștrilor rebeli de pe Dune. Rozetele multicolore, foarte prezente pe covoare, fețe de masă, mozaicuri și, în general, în decorațiunile tradiționale persane, îmi aduc aminte de copilărie. Desenam și eu astfel de rozete multicolore, împreună cu prietena cea mai bună, pe asfalt, cu cretă colorată. Migăleam ore în șir, uneori de dimineața până seara. Vecinii de sus le admirau din balcon, aproape nimeni nu se îndura să calce pe ele, doar ploaia le spăla. 

PALATUL ALI QUAPU, DIN COMPLEXUL NAQSH-E JAHAN: destul de bine conservat (cu excepția picturilor și mozaicurilor erotice care au fost distruse la Revoluție de fundamentaliști indignați), mai ales sala de muzică de sus (unde există decorațiuni foarte elaborate cu instrumente tradiționale); tot sus, regele/șahul urmărea meciurile (un fel de fotbal jucat călare, cu crose de hochei!).  

LA RESTAURANT, LA BASTANI: stilul tradițional (ospătari costumați ca la curtea șahilor, mese joase și mari, acoperite de covorașe, pe care te urci, iar apoi te așezi ghemuit/în poziția lotus să mănânci, decorațiuni somptuoase, strălucitoare, aurite, ornamente din oglinzi și vitralii de toate formele și mărimile (în special în formă de rozetă), samovare uriașe, picturi murale în culori vii, în stil persan etc.) se combină cu stilul modern (fețe de masă de plastic subțiri de unică folosință, pahare de plastic, servire ultra-rapidă ca la fast-food etc.). Sunt turiști străini, dar mai mult localnici, politica actuală nu permite dezvoltarea turismului. În copilăria soțului aici era o invazie de turiști străini (pe vremea șahului, într-adevăr, înainte de Revoluție). La mesele alăturate observ atât puștoaice cu chador, cât și pe unele îmbrăcate foarte modern, cu hijaburi colorate, așezate sexy, cu șuvițe din păr la vedere. Unele hijaburi mi se par chiar strident colorate: de pildă, culori contrastante cu hainele (culori complementare - roșu vs. verde, albastru vs. portocaliu, galben vs. violet). Alte hijaburi ale fetelor ”moderne” sunt foarte înflorate. Rudele-mi spun că așa e moda acum, iar multe puștoaice sunt pasionate de modă. E, aici kitschul luptă cu sistemul. În cazul ăsta, îmi displace mai puțin. Ca atitudine, puștii ”moderni” de la restaurant seamănă cu cei de pe podul Khaju: foarte veseli, vocali, expansivi. Uimitor, un băiat de la masa alăturată o ține pe după umeri pe ”sora” lui timp de aproape un minut, iar la ieșire o ia și de mână pentru câteva secunde.

PALATUL ”CELOR 40 DE STÂLPI”, CHEHEL SOTOUN:  un complex arhitectural din sec. XVII, construit tot de regele Abbas II, în stil tradițional persan, cu o grădină superbă, o oază de verdeață, foarte frumos îngrijită și aranjată. Palatul are 20 de coloane înalte din lemn masiv, cafeniu (cu lei sculptați la bază).  Reflectate în bazin, acestea par 40. Lemnul se armonizează fascinant cu oglinzile și decorațiunile aurite din exterior și din interior, fără să creeze senzația de kitsch (culorile, texturile, formele și proporțiile sunt aranjate în combinația optimă). De fapt, cred că e singurul palat care mi-a plăcut vreodată; cele mari, opulente, supraîncărcate, cu decorațiuni baroc/rococo din Occident nu m-au atras prea mult niciodată. În interior, în palatul Chehel Sotoun, descopăr decorațiuni foarte elaborate și rafinate cu phoenicși, lei, rozete, scene din viața de la palat și de luptă, mozaicuri și picturi în stil persan. Apropo de lupte, se pare că armata persană din secolul XVII nu era prea bine dotată comparativ cu otomanii: persanii luptau doar cu săbii (uneori din pură mândrie), nu prea foloseau arme de foc. Și ghiciți cine a dobândit din ce în ce mai multă putere: persanii sau otomanii? Oops, l-am prins pe șah cu paharul... de vin! Bine că nu era mama să-l vadă! Apar mai multe imagini ale șahului cu cadâne, vase și pahare de vin. Revoluționarii islamici n-au observat? Eu le recomad să le distrugă și pe-astea, cât mai au timp.  Pot să-i ajut și eu un pic, mă pricep la șters.

În trafic (după ce am căutat din nou loc de parcare ore la rând și se pare că vom renunța), privesc hipnotizată luminile farurilor mașinilor: seamănă cu lanul de maci otrăvitori din ”Vrăjitorul din Oz”. Sunt obosită și tristă. În Iran, sistemul e și mai deprimant ca în România: la noi măcar poți să te exprimi liber (chiar dacă nu te bagă nimeni în seamă), poți să umbli îmbrăcat cum vrei (chiar dacă se uită lumea urât la anumite ținute, la cercelul din nas sau la tatuaj), nu trebuie să fi acoperit complet, iar contactele fizice sunt permise (în Iran nici pe soțul meu nu pot să-l țin de mână în public). Plus că în România poți accesa netul oricând ai chef, ceea ce în Iran e imposibil. Mă voi cufunda în lanul de maci, într-un somn lung, fără vise, din care să nu mă mai trezesc niciodată. Înainte să mă scufund, mă mai uit o dată la luminițele de sus, de deasupra șoselei. Strălucesc feeric. Par zâmbetele copiilor mei. Ce-ar fi dacă m-aș prinde de ele? Mă agăț de ele ca să mă ridic din lanul de maci. Sunt ultima speranță. Mi-e door din nou de copii. Big Brother m-a lovit în punctul cel mai sensibil. Bine, dar ăsta e și un punct tare. Mă va motiva.

BISERICA ARMENEASCĂ, ”VANK”: monument istoric din secolul XVII, construit de comunitatea armenească din Isfahan. Numele trimite la omul care l-a coborât pe Iisus de pe cruce; mai înseamnă și ”cel care apără poporul”.  O arhitectură foarte frumoasă și elegantă, combinație a stilului tradițional persan cu stilul european occidental și stilul popular armenesc (clădire din cărămidă crem, cu cruci mozaicate, realizate în albastrul de peruzea specific persan; mozaicuri cu flori și rozete în stil persan așezate alături de icoane ortodoxe etc.). Biserica are și un muzeu foarte bine dotat despre viața comunității armenești din Iran, în special din Isfahan: documente/acte oficiale despre stabilirea și integrarea comunității armenești în Iran/Isfahan, cărți religioase pictate – foarte vechi, de valoare (începând din sec. XIV), tablouri post-renascentiste (sec. XVII), colecții de haine, vase, obiecte religioase, militare și de uz casnic, chiar și o tiparniță din secolul XIX, folosită de comunitatea armenească pentru tipărirea cărților religioase etc.).

MOSCHEEA KHOMEINI, fostă Shah, fostă...: o moschee uriașă ca o catedrală, din sec. XVII. Sincer, nu-mi place numele de ”Khomeini”. Religia nu trebuie politizată. În albastrul de peruzea (din nou dominant, obsesiv) scânteiază flori și rozete galben-aurii ca niște raze. Ferestrele de sus filtrează, cu milă față de sărmanele ființe umane, lumina divină, altfel aceasta ne-ar orbi. Mă simt copleșită de albastrul infinit. Mă cufund în el. E mai bun decât o scufundare în Ataraxia de pe Gliese, la recifurile de corali albaștri. În centrul bisericii, băieți cu voci superbe cântă live, fără acompaniament, melodii religioase. În jurul lor, turiști din toate colțurile lumii (inclusiv asiatici) se adună: ochii le strălucesc și îi privesc transpuși. Atmosferă paradisiacă, de comuniune prin credință și muzică a oamenilor de pretutindeni. Mă simt cutremurată.  Sunt într-un spațiu sacru, extraordinar de viu. Oamenii cântă imnuri religioase sub ochii noștri, încă se țin slujbe în moschee. Cred că monumentele istorice și culturale nu trebuie doar conservate ca niște muzee, lăsate să se acopere de praf și uitate de lume, ci trebuie să fie cât mai vii. Ce șansă nesperată să pătrund azi în două temple, unul islamic, altul creștin ortodox! Dumnezeu e același. Simt că mă înalț și mă topesc în albastrul intens, fără margini.  ”Rhapsody in Blue”.  Simfonia albastrului nemărginit. Eliberare. Sunt fericită. Plutesc. Doamne/Alah, îți mulțumesc pentru libertatea mea și a celorlalți oameni (inclusiv în Iran, chiar și în condițiile de acum), căci toți am fost creați liberi. Te rog să ne ajuți să nu uităm valoarea darului acesta al libertății pe care tu ni l-ai dat. Te rog să-i ajuți pe oamenii din Iran să respire mai ușor, dă-le tu o gură de aer! Să nu mai fie interdicții stupide, dar oamenii să se poarte responsabil. Din dragoste, pentru că le pasă. Te rog, ajută-mă să merg mai departe pe calea cea grea, fără regrete, fără cedări, cu pasiune și dăruire, iar frustrarea să nu se transforme în ură, ci să treacă prin filtrul dragostei și să devină nostalgie, dor și... lacrimi. Așa o să se vadă și mesajul de pe presse-papierul cu coral albastru din Ataraxia, de pe Gliese (”From crazy, naughty Promy to God created disaster, Ile. With love”). Iar presse-papierul n-o  să-și piardă niciodată puterile. În locurile sacre nu există Ziduri.