Examen cu Big Brother (XVI). Un vot democratic pentru reforma justiției în Olimp

Cum majoritatea zeilor olimpieni sunt în Tartar, captivi în lanțurile lui Bebe și trebuie luată rapid o decizie în privința lor ca și în problema reasumării puterii, Promy se frământă foarte mult și e iar pe punctul să explodeze. Sunt multe variante și toate aparent la fel de satisfuckătoare. Dacă-i lăsăm acolo pur și simplu (cum zice Her, stăpânul alungat, care condamnă vehement lovitura de stat împotriva lui, deși el însuși a ajuns la putere prin mijloace similare), ar însemna că tratăm în bloc, omogenizator problema, cu toate că ar putea fi grade diferite de vinovăție, iar unii dintre zei chiar nevinovați. Și oricine îi poate elibera (pe toți sau pe unii dintre ei), oricând, chiar și acum, răsturnând situația iar. Mereu provizoratul ăsta nenorocit, planurile anulate, viața futută. Entropia. Principiul II al termodinamicii. Dacă îi teleportăm pe SPP1001 (cum susține Don Quijote și chiar Promy înclină, asta e fix ce și-ar dori), înseamnă să rămână Olimpul fără zei (nu știm dacă e mare pagubă), și, de asemenea, să aplicăm pedeapsa globală, nediferențiată a exilului pentru toți, indiferent de gradul de vinovăție. Dacă îi ducem la închisoare și începem o anchetă ca să aflam cine e vinovat și în ce măsură, teoretic trebuie să folosim mijloacele lor... foarte delicate, evident. Promy nu se încumetă ușor să acționeze așa, știe foarte bine ce înseamnă lanțurile și tortura. Nu suportă să-l vadă în lanțuri nici măcar pe Zeus. Și nu mai vrea să dea ochii cu niciunul, niciodată, își dorește cu disperare să-i știe pe toți la o distanță igienică de o sută de mii de ani lumină, pe SPP1001 sau în altă parte, undeva, cât mai departe. Ar face stop cardiac și ar reintra în comă dacă ar trebui să-i reîntâlnească la anchetă. Să le facem atunci tuturor o închisoare cu jacuzzi, grădină, izvorașe de ambrozie și nectar și, eventual, plasmă, iPhone 7 și Tonciuri cum are Zeus pe SPP1001? Sau numai celor care se demonstrează cooperanți? Parcă nici așa nu merge. Oricum, mama lui Promy, Temis, zeița justiției (al cărei spirit l-a moștenit și el), se pronunță ferm împotriva unei pedepse nediferențiate și arbitrare.

Indiferent de soluția aleasă, pentru început trebuie să facem investigații. Vom merge din nou în Tartar să vedem exact cine a rămas acolo, în locul destinat trădătorilor. Prima oară n-am observat mare lucru (noi ăștia care eram atunci bacterii probiotice), iar Promy, Her și Pegas nu-și amintesc nici ei – au fost mai mult leșinați. Her i-ar abandona pe toți acolo, fără nicio judecată: ”Sunt trădători, acolo e locul lor, au vrut să mă răstoarne pe mine. Cine sapă groapa altuia cade singur în ea. Și, oricum, indiferent ce au făcut acum, merită să rămână acolo”. Promy vrea totuși să investigăm, chiar dacă îi e groază și silă să mai calce acolo. Iar în infern, în Tartar? Toată lumea sare ca arsă. Promy e primul care ar refuza să se ducă, dacă s-ar lăsa călăuzit de afecte și nu de rațiune. Totuși, trebuie să luăm o decizie rapid și s-o aplicăm, așa că Promy insistă să mai coboare o dată în Tartar împreună cu Her cel puțin. Bebe vine și el, nu se teme el de Tartar, dar, de data asta, nu va interveni, îi va lăsa pe Promy și Her să se descurce; doar dacă va fi absolut necesar, îi va scoate de acolo imediat. La fel în ce privește decizia, nu e treaba lui, dar își rezervă dreptul de a evalua hotărârile umanoizilor. Și eu ce fac? În Tartar a doua oară? Păi, dacă Promy a fost de două ori cu mine la fuckultate, pot să merg și eu cu el de două ori în Tartar.

Alegem ca formă de acces în Tartar chiar focul sacru (simbolic și destul de practic în condițiile date). Vom face impresie. Și eu, și Promy, și Her, și Bebe vom fi scântei din focul sacru. Vom intra pe gaura uriașă făcută de Bebe în zidurile infernului la ieșire. Promy bea nu o votcă, ci o ceașcă de cafea neagră, tare, fără zahăr, Her – suc bio de roșii, eu – o bere, iar Bebe mănâncă jăratic, ca să se obișnuiască puțin cu focul. În cinci minute, suntem deja în fundul infernului, la ultimul subnivel. Ce frumos cred că se vede foculețul nostru în beznă! Parcă ar fi ”luminița de la capătul tunelului”.  

Când ajungem pe scenă, Promy, Her și eu ne recăpătăm forma umanoidă, iar Bebe se arată în toată splendoarea lui de inorog negru, uriaș, mândru, cu ochi de foc și cornul strălucitor ca o sabie de lumină a unui cavaler Jedi. Promy se uită năucit la scena amfiteatrului: în dreptul stâncii de care a fost înlănțuit sunt pete mari de sânge. Al lui. Nimic neobișnuit... De ce trebuie să fie mereu așa? Deși leșinase, la un moment dat, scuipatul lui Hermes îl arsese mai puternic decât fulgerașele lui Știi tu cine și-l trezise. Îl simțise pe Hermes trăgându-l de păr și-l văzuse ca prin vis înfigându-i mai bine pironul în piept, să nu cadă. Apoi leșinase din nou. ”Un coșmar din care tot încerc să mă trezesc”. Promy se clatină. Îi vine să vomite și i s-au tăiat picioarele. Aruncă o privire spre zeii olimpieni din sală: l-au recunoscut, își zornăie lanțurile, urlă, se tăvălesc, scuipă spre scenă, își agită pumnii în aer. E și Hermes, undeva aproape, chiar lângă scenă. Nu zice nimic, dar îl țintește pe Promy cu privirea sa. Săgeți de foc mai fierbinți și mai tăioase ca cele îmbibate în veninul otrăvit al Hidrei. Cum poate să existe atâta ură? Promy s-ar întoarce cu spatele, dar nu are cum pentru că scena e înconjurată de public, așa că închide ochii și inspiră adânc. Eu mă lipesc de el. Ne susținem reciproc. Her face o piruetă ca să-i vadă pe toți, apoi izbucnește în râs: ”E tot Olimpul acolo, inclusiv Pan, soțul Antenuței. Ăsta e un noroc sau un ghinion pentru noi? Ia te uită, au ajuns ei acum în sala trădătorilor, ce baftă pe ei! Așa le trebuie dacă au vrut să-mi uzurpe tronul. Până mâine dimineață suntem noi acolo, în locul lor.” Numai Bebe rămâne drept, semeț, dominând scena și publicul cu aerul lui superior și aruncând flăcări din priviri. Promy își revine un pic cât să poată face o fotografie și un scurt filmuleț pe iPhone 7, ca să-i avem pe toți înregistrați, apoi îi șoptește lui Bebe: ”Să plecăm! Te rog!”.

Bebe îi face pe plac lui Promy: ne întoarcem imediat la masă, acasă la Promy, unde familia ne așteaptă cu un grătărel în grădină. Nu vrem să întârziem. Bebe verifică scuturile din jurul casei, le mai încarcă puțin și îl roagă pe Promy să le dubleze cu propriile lui scuturi energetice. Ce bine e să lucrezi în echipă! Ne așezăm la masă (unde ne întâmpină un souvlaki delicios de miel, vițel, pui și porc, cu garnitură de pâine prăjită cu usturoi și lămâi), iar Bebe (care stă la o distanță nu tocmai igienică, de numai 3 metri în raport cu noi) deschide discuția:

– Ce-aveți de gând, yahoo-ilor?

– Păi, ai văzut ce ne-nghesuim să preluăm iar puterea și să pedepsim, zice Promy, cu glas înăbușit. Her, vrei să-ți reiei tronul?

– Până o să-mi reiau eu tronul, o să fim înapoi în Tartar, spune Her. O să-i elibereze cineva.

– Asta nu-i chiar așa de simplu, intervine Bebe. Lanțurile mele nu pot fi desfăcute decât de mine. Iar oricine vrea să-i elibereze, fie și unul dintre voi, va ajunge el însuși în lanțuri. Așa e formula. Tare, nu?

Promy rămâne cu gura căscată. Îi cade souvlaki din gură la propriu. ”Cum așa? Face mișto? Sau formula e reală? Și eu de ce n-o știu? Nu că n-aș putea s-o învăț... Dar, în cazul ăsta, se schimbă lucrurile.”

– Acum, măcar un lucru e clar, rostește Bebe, privindu-ne cu un aer hieratic. Depindeți toți de mine. Numai eu pot să desfac lanțurile. Și le voi desprinde sau nu, în funcție de decizia voastră. Îmi rezerv dreptul de a analiza și a evalua hotărârile voastre de yahoo. Și voi acționa în consecință.

– Bebe, ce naiba e asta? zice Promy, încă foarte șocat și bulversat. Faci mișto? E un test ca să vezi dacă merită să încerci să ne împr... să mă domesticești?

– N-ai decât să te întrebi, deși nu prea cred că tu poți fi domesticit. Mă dau în vânt după yahoo-ii care-și pun întrebări. Procesele voastre de gândire și de conștiință sunt distracția mea preferată. Cam puțină, din păcate, în ultima vreme... Din ce în ce mai puțină.  

– Atunci mă bucur că ai dat peste mine, probabil că sunt destul de distractiv. Nici eu nu prea cred că pot fi domesticit. Te rog însă să nu ne mai zici ”yahoos”. Nu e politically correct. Ori ne spui pe nume ori, nu știu, ”umanoizi”. Ce ziceți, fraților, se acceptă ”umanoizi”?

Lumea pare să fie de acord. ”Umanoid” e un termen acceptabil comparativ cu ”yahoo”, deși s-ar putea ca Bebe să nu fie foarte departe de adevăr.

– Bine... umanoizilor, să vedem ce-ați hotărât. 

– Încă nu am hotărât, răspunde Promy. Vom vota. Deci, avem decât două variante propuse (așa se zice la București, nu?): a. propunerea lui Her – îi lăsăm pe olimpieni acolo, în Tartar, așa cum sunt și ne băgăm picioarele; b. propunerea mea și a lui mami – îi ducem deocamdată la închisoare (una cât de cât confortabilă), facem investigații (Chiron și chiar eu, în măsura în care suport, să vedem, poate găsim totuși pe cineva mai neutru) și pedepsim diferențiat, în funcție de gravitatea vinei. Haideți să votăm! Alex...

– Stai puțin, frate, de ce votează Alex? Ce treabă are el? sare Epimeteu. Numai noi, ăștia de-aici, trebuie să avem drept de vot. 

– Frățioare, trăim într-o lume deschisă, multiculturală, a fluxurilor și rețelelor comunicaționale, a unei conștiințe globale, în ”societatea cunoașterii” și a solidarității comunității internaționale, zice Promy, gesticulând dramatic. Toată lumea trebuie să se implice și să voteze. Noi nu am intervenit în treburile lor? E, și ei trebuie să participe la acțiunile noastre, așa cum au și făcut până acum. Nu ne-au ajutat pe mine și pe Ile când eram pe Elbrus cu Știi tu cine, apoi să-l teleportăm pe tăticuțu’ pe SPP1001, să scăpăm de Antenuța și să cucerim Olimpul? Așa le mulțumim noi?

– Hei, Promy, lasă vrăjeala! Să știi că sunt de partea lui Epi de data asta, mai bine votăm noi, cei de-aici, intervine și Her. Noi știm mai bine cum stau lucrurile aici.

– Vă rog, votul trebuie să fie universal, nu facem discriminare, intervine mama lui Promy, Temis.

Cei prezenți continuă să se agite și să țipe. Cine-o ascultă pe Temis? Balanța ei, a justiției nu e niciodată în echilibru, ci se învârtește haotic, nebunește, în sensul acelor de ceasornic sau în sens trigonometric, după cum bate vântul. Oricât s-ar strădui Temis sau Promy, dreptatea e strâmbă și tocmai ei care tânjesc după un strop de justiție sunt primii pedepsiți. ”Vinovații fără vină”...

Cum lumea vociferează și lucrurile nu sunt tocmai clare și acceptate de toți, Bebe bate cu piciorul (mă rog, copita) în pământ, apoi suflă flăcări pe nas și aprinde lumânarea parfumată cu aromă de vanilie, în formă de flacără olimpică de pe masă.

– Toată lumea votează, spune Bebe grav. Toți. Sper că e clar. Altfel îmi retrag sprijinul.

Vocile amuțesc. Fără Bebe totul e pierdut, așa că votul se reia în liniște.

 

– Acum, că votul universal a fost... impus democratic, Alex, te rog să începi. Ești primul care va vota, spune Promy.

– Varianta mai puțin arbitrară, ceva mai corectă și mai individualizată, deși prezintă un grad mai ridicat de instabilitate... entropie, ca să nu spun că vom ajunge toți iar în Tartar, că și eu sunt acum ”prietena” ta, Promy. Varianta b.  

– OK, 1-0 pentru varianta b. Her... 

– Varianta a, evident. Promy, m-ai înnebunit, ai grijă, faci totul ca să nu mai fiu ”prietena” ta! După ce că mi-ai ridicat Olimpul în cap, acum nu mai vrei să scăpăm de ei, când avem, în sfârșit, ocazia. O să ajung să am aceeași relație cu tronul ca Bahmu cu Prigo. Her și tronul – Bahmu și Prigo. Încă un pic și o să mă însor cu Olimpul a 1243-a oară, după jde mii de scandaluri. Cred că încep și eu să mă pricep la cuantificat și la predicții, am învățat de la tine.

– OK, 1-1 pentru varianta b. Pegas... 

– Varianta a. Trebuie să gândim raportat la Olimp și la noi. Varianta ta e prea exotică și riscantă deopotrivă.

– OK, 2-1 pentru varianta a. Epi...

– Varianta a. Ce mă mai întrebi?

– OK, 3-1 pentru varianta a. Atlas...

– Tot a. Nu am ce să comentez.

– OK, 4-1 pentru varianta a. Don Quijote...

– Aș spune varianta a, dar e Bebe de față. Așa că aleg b. Varianta b. 

– OK, 4-2 pentru varianta a. Meneceu...

– Frate, mi-e foarte greu. Pe de o parte, știu ce înseamnă lanțurile, la fel ca și tine, și nu sunt de acord cu ele. Pe de altă parte, vreau să trăiesc, să fie liniște, să stau acasă și să fiu alături de frații și prietenii mei. Iar ei acum înclină spre varianta a. Așa că mă abțin.  

– OK, 4-2 pentru varianta a, cu o abținere. Ile...

– Varianta b. Pare soluția cea mai democratică, deși știu că e cumplit de dureroasă pentru tine, Promy, și cu multe riscuri și incertitudini.

– OK, 4-3 pentru varianta b. Chiron...

– Mă abțin. Teoretic, aș fi pentru varianta b. Practic, pentru a. Nu corespund teoria cu practica, așa că mă abțin și eu. 

– OK, 4-3 pentru varianta b, cu două abțineri. Eu, c-am ajuns la mine... Oops. Votez b, cu riscul să spuneți chiar voi, ai mei, că sunt dușmanul vostru. Deci, acum avem egalitate 4-4, cu două abțineri. Continuăm, mami...

– Promy, nu, acum pe bune, ai votat împotriva ta și a noastră, intervine Pegas, spumegând de furie.

– Îmi pare rău că asta e percepția, dar e dreptul meu să aleg și cred că pe termen lung opțiunea mea se va dovedi funcțională. Trebuie să avem viziune. Mai știți, un pic mai devreme, am coborât în Tartar sub formă de foc sacru... Focul sacru trebuie să ne ilumineze, nu să ne ardă, să ne facă scrum. Asta-i și diferența între mine și Știi tu cine... Zeus, suspină Promy. Mami, te rog...   

– Varianta b. Chiar eu am sugerat-o. Cred că ăsta e spiritul justiției. Iar spiritul justiției trebuie să se detașeze de problemele personale, de fantasmele bovarice locale, de etnocentrismul îngust, precum și de diferențele de status socio-economic, spune Temis privindu-ne îmbujorată și cu ochi strălucitori.

– OK, 5-4 pentru varianta b, cu două abțineri. Tati...

– Varianta a. Ai înnebunit de tot, Promy? În ce căcat ne mai bagi? Dacă nu-ți pasă ce faci cu tine, ar trebui să te intereseze ce faci cu noi.

– OK, egalitate, 5-5 pentru varianta b, cu două abțineri. Pandora, te rog... 

– Păi, și eu știu ce înseamnă să fii condamnat fără vină. Multă lume m-a considerat pe mine vinovată pentru că am adus Cutia cu tot răul din ea pe pământ. Frecvent, femeile în bloc au fost culpabilizate pentru asta. Femeia e sâmburele răului din lume, nu-i așa? Stați puțin, eu am făcut Cutia cu tot ce era în ea sau Zeus? Eu am dăruit-o oamenilor? În spiritul unei justiții reformate, aș vota pentru b, dar, având în vedere instabilitatea permanentă și contextul de acum, pe de altă parte, mă solidarizez și cu cei care au votat a. Așa că, în cele din urmă, mă abțin.

– 5-5 pentru varianta b, cu trei abțineri. Bebe, tu votezi? Cred că e rândul tău, spune Promy.

– Doar n-o să mă cobor la nivelul ăsta, comentează Bebe. Treci la Jill, să nu uiți de ea, e ultima și cred că are votul decisiv. 

– Jill, te rog...

– Varianta b. Dacă vreți într-adevăr o schimbare, trebuie să mergeți pe ea.

– Deci, 6-5 pentru varianta b, cu două abțineri.  

– Promy, nu trebuie să fac cine știe ce calcule ca tine ca să observ că voturile și opiniile sunt divizate: noi vs. muritorii, spune Her încruntat. Muritorii au înclinat balanța... lui mami a ta. Și, ca întotdeauna, ai fost de partea muritorilor, nu a Olimpului.

– Atunci nu e nicio surpriză, v-ați obișnuit deja. Yeah, a câștigat propunerea mea și a lui mami! Am câștigat! Am câștigat! Îmi vine să plâng de ciudă și să mă criogenez. Cât am sperat să iasă învingătoare varianta a!

Examen cu BB (XV). O fetiță cu codițe îi transformă pe Promy, Her și Pegas în bacterii probiotice ca să-i scoată din Tartar și să ajungă acasă, la cină

Nunta Antenuței cu Pan (o alegere liberă a partenerului, evident, prin intermediul săgeții lui Eros) l-a epuizat pe Promy, mai mult decât toate celelalte evenimente. Se simte mereu obosit și amețit. Mai că-mi vine să-l ascund sub vălul negru, chador ca pe Zâna Speranță ca să se odihnească. Nu că nu mai știe exact cine e, dar nu mai știe care e mâna stângă și care e dreapta, nici măcar cu ceas și brățară. Repetă mecanic ”Stânga cu ceasul, dreapta cu brățara”, dar nu mai poate distinge ceasul de brățară.

Într-una din următoarele zile, Promy se hotărăște să-i facă o vizită lui Her, noul stăpân din Olimp. Nu are chef să vadă pe nimeni altcineva dintre zei, îi vine să vomite când se duce acolo, dar i-e dor de Her și-și face griji pentru el. Îl sărut la plecare și-i spun să fie atent. Sincer, mi-e teamă pentru el, Promy nu se simte bine deloc, iar situația asta ar putea fi speculată de numeroșii ”prieteni” din Olimp. Dar nu pot să-l țin încuiat în casă să facă exerciții de identificat ceasul și brățara. Îl las să plece, însă, după o trei ore, încerc să-l contactez. Nu răspunde. Să nu disper încă, poate că nu vrea să fie deranjat. Mai aștept o oră-două, apoi îl chem din nou, în varianta-alarmă: ”Help, Promy, help!”. Nimic. Să-l strig și pe Her? ”Help, Her, help!”. Niciun răspuns. Mă trec toate apele. Ce s-a mai întâmplat? Dar poate că nu e nimic, oi fi paranoică. O să-i mai strig. Tocmai atunci apar Alex și Jill să se intereseze ce mai facem și cum merg treburile în Olimp. Alex, de fapt, a venit să-și recupereze ceasul: era unul de firmă, Promy l-a furat, așa face el, o să se răzbune crunt măcar prin faptul că va seduce toate sirenele de pe Gliese și nu-i va lăsa lui Promy niciuna. Eu îi spun că și ”Călăuza” din filmul lui Tarkovski a furat ceasul nevestei dar nu pentru ea, ci pentru Zonă. Așa e și Promy. Cred că de data asta nici nu și-a dat seama că a plecat cu ceasul lui Alex, era varză, săracul.

Aș vrea să-i amuz pe Alex și Jill cu povești din Olimp și de la nunta Antenuței, dar, din păcate, am cam intrat în panică. Promy a dispărut și nu răspunde la apel. Nici Her. Culmea ironiei, nu avem nici măcar un iPhone 7 să ne uităm pe el, poate că am fi reușit să vedem ce se petrece în Olimp. În disperare de cauză, cum nu avem la cine altcineva să apelăm, iar noi suntem trei muritori fără puteri speciale și din afara Olimpului, îl chemăm pe Pegas care cunoaște mai bine Olimpul și e prieten bun cu Promy. Pegas apare imediat: e și el îngrijorat, corpul îi e foarte încordat, coama îi tresaltă, iar ochii îi aruncă săgeți de foc. Nu știe nimic de Promy, nici de Her, dar poate că vedem mai mult pe iPhone 7, are el unul, din fericire. Activăm hărțile 7D: sala tronului, bizar, e complet goală, nu se vede nimeni. Inima îmi bate nebunește. Să verificăm și pe Elbrus: nu, pot răsufla (deocamdată) ușurată, e pustiu. Să încercăm și acasă la el.

Promy mi-a promis că o să mergem la el acasă să-mi prezinte familia, dar, în ultima vreme, m-a tot amânat. Am fost doar o dată, demult (când nu erau Atlas și Meneceu), acum se reuniseră toți frații și trebuia să sărbătorim. Chiar în seara asta. Uite, hărțile 7D de pe iPhone 7 sunt destul de clare: e întreaga familie – taică-su, Iapet, mama, Temis (zeița justiției, un fel de ”mama-soacră”, în termenii Antenuței) și frații: Epi (Epimeteu) cu nevasta, Pandora, Atlas și, mai nou, și Meneceu, proaspăt eliberat din Tartar după mii de ani de temniță în infern (înaintea înlănțuirii lui Promy). Mă îngrozește apariția lui Meneceu: numai piele și os, ca la Auschwitz, cu ten cavernos, brăzdat de un puf alb (semnul morții) și orbitele ochilor adânci și goale, abia se poate ține pe picioare. Poate de-aia n-a vrut Promy să mergem imediat acasă, l-a marcat și întoarcerea lui fra-su și starea lui fizică și psihică, așteaptă ca Meneceu să se pună cât de cât pe picioare. Meneceu a fost arestat când Promy era mic. Exemplul lui l-a inspirat pe Promy în confruntarea cu Zeus. Tătăl lor, Iapet, nu a fost niciodată de acord cu rebeliunile lui Promy și Meneceu, se plângea mereu că rămâne singur la bătrânețe, fără reazem și că i-au înșelat încrederea tocmai ei care aveau un IQ mai mare și aparent mai multă înțelepciune, dar mama, zeița justiției, i-a înțeles. Nici Atlas n-a scăpat: el (mai slab de minte, semănând mai mult cu Epimeteu, dar cu o forță colosală) a fost pedepsit și păcălit să țină bolta cerească; recent a aflat că ținea, de fapt, altceva și că bolta nu trebuie susținută. Acum toți cei patru frați sunt acasă, spre bucuria părinților. De fapt, nu chiar toți. Am sperat că Promy e acasă, dar nu e. Ce s-a întâmplat? Oare iPhone 7 prinde Tartarul? Numai intrarea în Tartar, mi-a explicat Pegas care se pricepe la gadgeturi și el: nu are acoperire pentru restul și, oricum, există și filtering și bruiaje. Atunci, trebuie să mergem în Olimp să-i găsim pe Promy și pe Her. Diseară suntem invitați acasă la părinții lui Promy. Nu o să anulăm vizita, trebuie să-i găsim neapărat. Mama lui Promy îl așteaptă acasă, la masă.

Pegas se bucură că vrem să facem ceva pentru salvarea prietenului său și se oferă să ne ajute, doar el cunoaște bine Olimpul. Ochii îi strălucesc de bucurie, dar, deodată, privirea lui se schimbă și aruncă raze laser tăioase către mine. Parcă am mai văzut undeva privirea asta. Privirea asta... clocotind de mânie și deformată de ură! Dacă Pegas nu e Pegas și e... chiar Antenuța? Nu știu, parcă ceva nu e în regulă. Dacă e o capcană? Mă trec fiori de gheață. Ce am, iar sunt paranoică? Îl rog pe... ”Pegas” să aștepte puțin și mă duc să vorbesc între patru ochi cu Alex și Jill, în timp ce privirea lui ”Pegas” mă urmărește, mă arde și mă tranșează de la distanță. ”Alex, Jill, nu am încredere în Pegas, parcă n-ar fi el. Mi-a aruncat o privire atât de plină de ură încât nu pot să cred că e el. Poate fi oricine, chiar și Antenuța. Mă urăște atât de mult că nu s-a putut abține, ura a răbufnit, n-a mai putut-o controla și s-a deconspirat. Eu zic să-l chemăm pe Bebe, inorogul, împreună cu Don Quijote. E ultima șansă.”

Nici nu apuc bine să-i strig, că Bebe apare într-o clipă împreună cu Don Quijote, iar eu le mărturisesc amândurura, albă ca varul, cu vocea întretăiată, temerile mele. În timp ce mă ascultă pe mine, Bebe se uită în jur cu atenție și inspiră adânc: el poate detecta și identifica persoanele după miros. Clar, e Antenuța, Bebe o recunoaște fără urmă de îndoială, trebuie să plecăm imediat spre Olimp, suntem toți în pericol. Bebe ne micșorează ca să încăpem toți patru pe el (deși nu-l lasă în mod normal decât pe Don Quijote să-l călărească): Alex, Jill, Don Quijote și eu, apoi zburăm spre Olimp în viteză. În sala tronului, pustiu, așa că ne ducem acasă la Promy: într-adevăr, hărțile par să fi spus adevărul, nu-l găsim acolo, iar părinții nu știu nimic și se îngrijorează și mai tare. Abia apucaseră să-și strângă și ei de câteva zile toți copiii acasă. Să încercăm la înțeleptul Chiron, centaurul, poate cunoaște ceva sau ne dă vreun indiciu. Din păcate, Chiron nu știe nimic, dar ne sugerează să mergem în infern, în Tartar: acolo sunt, probabil, șanse mai mari să-i găsim. În Tartar? De ce nu? Trebuie să-i salvăm pe Her și pe Promy. Bebe se gândește și la o metodă practică de acces în infern: ne poate transforma pe toți în bacterii probiotice, Bifidus Essensis nedetectabile, iar el va deveni o fetiță drăguță, cu codițe împletite și pompoane, care face promoție (cu sampling) la iaurtul Danone Bifidus Essensis. Va avea mai multe cutii de iaurt pe care le va împărți, iar într-una vom fi noi. Nimeni nu va bănui nimic și toți vor fi încântați să guste noul iaurt.

Zis și făcut. Bebe ne micșorează și mai mult... până la dimensiunea unor bacterii, iar el se transformă într-o fetiță drăgălașă, cu față angelică, ochi albaștri, păr bălai, bujori în obrăjori și piele de porțelan. La intrarea în infern, îi dă Cerberului trei cutii de iaurt (că are trei capete) și trecem fără probleme. Depășim primul nivel din infern și nu găsim pe nimeni. Coborâm în continuare, hotărâți să mergem până la capăt. La ultimul nivel, în Tartar, Bebe tresare, gata să verse iaurtul: l-a simțit pe Pegas, undeva la capătul tunelului, dar semnalul era foarte slab. Pe Promy și Her nu-i detectează. Avansăm la ultimul subnivel, în beznă, frig și umezeală. În sala destinată trădătorilor e animație mare. Sunt aproape toți zeii olimpieni, agitându-se în sală, șușotind și chicotind. Pe scena de tip amfiteatru, înconjurată din toate părțile de public, se află, într-adevăr, Pegas, dar și Promy și Her. Pegas are aripioarele albe ca zăpada prinse într-un aparat de tortură și zdrobite. Geme slab. Promy e din nou dezbrăcat, în lanțuri, cu un piron în piept și cu un vultur înfipt în ficatul lui, iar Her - legat și îmbrăcat cu haina înveninată, înmuiată în sângele otrăvit al Hidrei. Niciunul dintre ei nu se mișcă, nu scoate niciun sunet. Poate că au leșinat.

Hermes citește actul de acuzare pentru trădători. Asta e doar prima ședință din miile care vor urma, procesul-spectacol continuă, ”the show must go on”. Bebe își mușcă buzele, își suflă șuvița și înaintează spre scenă, împărțind iaurturi și zâmbind dulce. Va ajunge pe scenă cu orice preț. Nu suportă să-l vadă pe prietenul lui, Pegas cu aripioarele strivite. Pegas trebuie să zboare din nou. Dacă va fi absolut necesar, Bebe va folosi dispozitivul de teleportare pe Gliese pe care l-a găsit la Promy acasă și pe care știe să-l utilizeze. Pe scenă, Bebe îl servește cu un iaurt pe Hermes, apoi se repede la Pegas, îi șoptește cine e, cu lacrimi în ochi, și-i eliberează aripioarele. Pegas se bucură, dar nu are putere să zboare, nici să meargă măcar, așa că fetița îl face bacterie și-l introduce și pe el în cutia cu iaurt. Trebuie să meargă și la Promy și Her, dar mai întâi să scape de zeii olimpieni. Aruncă niște vânturi hipnotico-adormitoare și, totodată, lanțuri pentru toți din sală. Apoi se duce și-i eliberează pe Promy și Her care se prăbușesc ca morți. E clar, nu sunt prea cooperanți, trebuie să-i transforme și pe ei în bacterii, nu-i poate scoate altfel de-acolo. Cu cutia de iaurt plină, Bebe își face un scut energetic de mare putere cu care străpunge Zidurile infernului de la ultimul nivel până sus, afară. Gata, Bebe nu a făcut o mică breșă în Zidurile infernului, ci o gaură zdravănă. Sper că infernul e asigurat, că Bebe n-o să plătească nicio pagubă.

Acasă la Promy, după ce ne face pe toți la loc cum eram și a instalează scuturi energetice, dublate de scuturi mentale de protecție (cam cum avea Bella în ”Twilight”) astfel încât să nu putem fi nici detectați, nici să treacă altcineva de ele (nici măcar Antenuța), Bebe începe tratamentele. Mai întâi cu Pegas. Deocamdată, Pegas nu poate merge sau vorbi (când s-o porni n-o să-l mai oprească nimeni), dar Bebe speră să poată zbura împreună diseară. Și el, și Pegas au nevoie de o plimbare undeva, departe, să nu mai știe de nimeni și de nimic. Bebe își freacă botul negru de coama albă a lui Pegas și se lipește de el. Pegas clipește din ochii roșii și injectați și încearcă să facă doi pași, dar se prăbușește. Bebe îi dă un sirop regenerator prima oară lui Pegas (cu ajutorul lui, într-o zi-două va zbura, poate chiar în seara asta), apoi lui Meneceu (în două săptămâni, dacă-l consumă de două ori pe zi, ar trebui să fie mai bine, întremat cel puțin fizic), și, în sfârșit, lui Her și Promy ca să se trezească. Her se trezește primul și șoptește: ”merci”. Promy deschide și el ochii și întinde brațele către noi: ”Ile, Her!” Aoleu, iar ne recunoaște numai pe noi, ca atunci când ieșise din portal? Nu, din fericire, ne știe pe toți, dar are impresia că i-a rămas ciocul bestiei în ficat unde, într-adevăr, e o rană mare, deschisă, sângerândă. Își apasă mâna acolo obsesiv și, din când în când, e zguduit de spasme. Gâfâie și are senzația că se sufocă. Îi iau mâna de la ficat și i-o sărut. Îi mângâi părul ciufulit. Cred că cel mai tare îl doare că i s-a stricat iar coafura: doar stă mai mult de o oră zilnic să-și întindă părul cu placa și să se aranjeze.

Her are arsuri grave pe toată suprafața corpului, iar Promy o rană mare la ficat și alta adâncă la piept, e nevoie, deci, de cremă regeneratoare. Bebe îi unge pe Her și pe Promy cu crema lui recuperatoare (competiția lui Promy). Se vor convinge îndată de diferență. Efectul e, într-adevăr, miraculos și instantaneu, iar acțiunea, deși în profunzime, în același timp foarte delicată, nu ustură precum crema lui Promy, recunoaște chiar creatorul ei (care acum poate să comenteze din nou). De ce nu există și siropuri și creme pentru sufletul rănit și umilit? Am putea încerca și cu presse-papierul de pe Gliese. Încă nu. Bebe mai vrea să testeze dacă Promy și Her nu au fost cumva otrăviți/intoxicați, i se pare că e ceva în neregulă, el se pricepe. Promy și Her nu-și amintesc să fi mâncat/băut ceva în Olimp, în sala tronului, au fost prevăzători. Poate la nunta Antenuței, acolo da... Ar putea să facă și Promy analize de sânge la laborator, dar nu e nevoie, Bebe poate scana țesuturile și detecta orice substanțe nocive cu o privire. Poate scana și ingredientele unui produs precum iaurtul cu Bifidus Essensis. În câteva secunde, Bebe descoperă substanțe radioactive cancerigene, dar el are un antidot pentru ele. Dacă Promy și Her au consumat porcării la nunta Antenuței, ar fi culmea să n-aibă încredere în el și să refuze antidotul, chiar dacă o să le provoace greață. Mai multă silă decât Olimpul? NU se poate. Acceptă amândoi să ia antidotul și, în scurt timp, se duc la toaletă și vomită otrava din ei. După ce elimină otrava, și Promy și Her se simt, în sfârșit, mai bine. Promy e puțin invidios pe ce poate face Bebe, dar, pe de altă parte, se bucură că Bebe are performanțe superioare lui, că poate să asimileze noi tehnologii și metodologii de la el (că nu i-e rușine să învețe de la nimeni) și că unicornul e în echipa lui, chiar dacă nu vine la ședințe.

Încântat că lucrurile evoluează bine, Bebe se apucă să le povestească despre salvarea lor sub formă de bacterii Bifidus Essensis din iaurt și îi întreabă ce s-a întâmplat de au dispărut. Nici Promy, nici Her nu știu nimic. S-au trezit direct din sala tronului în Tartar, la judecată.

– Hei, Promy, să știi că nu am venit pentru tine sau Her, ci pentru prietenul meu, Pegas, spune Bebe foarte hotărât.
 – Păi ce, noi nu suntem prietenii tăi?
 – Nu, numai Pegas e, Promy.
 – Și Don Quijote?
– Nu, Don Quijote e în curs de domesticire, ca Micul Prinț îmblânzit de vulpe. De-aia îl las doar pe el în șa. Eu sunt vulpea, încă nu știu rezultatul final. Voi însă nu sunteți prietenii mei.
– Știi ce, Bebe, dacă mi-ai aduce cele 258 de rapoarte de la ultimele ședințe consecutive la care ai lipsit, poate am reuși să ne împrietenim. This could be the ”beginning of a beautiful friendship”. Ar putea fi ”începutul unei frumoase prietenii”, așa ca-n ”Casablanca”.
– Domesticiri. Promy, te-ai zăpăcit și nu ești politically correct. Folosește conceptul potrivit.
– Domesticiri... da, așa e corect, Bebe.
– Doamne ferește, mi-e teamă că nu pot să te domesticesc, nu știu sigur nici dacă merge cu Don Quijote. Și, de fapt, sincer, nu prea vreau. Nu mă-ndeamnă inima să domesticesc și, eventual, să fiu prieten cu umanoizii sălbatici, yahoos, fie ei zei, titani sau oameni. Prefer să am contacte exclusiv cu houyhnhnmii, caii înțelepți ca mine. Uite ce fac umanoizii, mi se întoarce stomacul pe dos.
 – Atunci nu ai vrea să fii tu stăpân în Olimp ca să remediezi situația?
– Uite cât de negru am ajuns deja de la toată mizeria asta din lume, îmi ajunge. Eram alb ca Pegas înainte să mă bag în cloaca asta. De ce nu vrei să fii tu stăpân, Promy?
Promy oftează adânc și tace. Își suflă șuvița, fără prea mare putere. Venele de pe frunte i se umflă și palpită, tâmplele îi pulsează puternic. Bărbia îi tremură și înghite în sec. Deodată, Her izbucnește într-un râs isteric:
– Ce e, Her? Te bucuri că va urma o nouă invazie a Olimpului, că ai scăpat deocamdată de responsabilitățile Olimpului sau că vei ajunge din nou în Tartar? întreabă Bebe.
 – Întreaga situație e ilariantă. Dezastrul mă face să mă piș pe mine de râs. Am fost salvați de și... sub formă de bacterii...
– Probiotice!
– Probiotice! Am fost salvat de niște bacterii și sub formă de bacterii! Puterea a durat așa de mult! Sincer, nu mă gândeam că o să țină mai mult de o oră, a fost peste așteptări. Am ajuns și în Tartar unde visam să merg de multă vreme. Acum, adevărul e că, decât să mă întorc în Olimp ca stăpân, mai bine mă duc în Tartar. Scuză-mă, Meneceu, tu tocmai ai ieșit de acolo, zice Her, printre hohote de râs.
– Crede-mă, Her, nu-ți dorești să stai acolo, spune încet, cu glas întretăiat Meneceu.
– Her, o să-ți piară râsul în Tartar în maxim o lună, rostește Bebe. Întreabă-i și pe Promy și pe Meneceu.

Her continuă să râdă nervos, Promy tresare, se întunecă la față și își pleacă genele negre, lungi și arcuite, iar Bebe îi privește pe toți cu un aer superior și îndepărtat. Alex aproape sforăie pe scaun, Jill fumează în fața lui Her și-i suflă fumul în nas. Her aproape că nu observă. Eu mă lupt cu o cratiță murdară pe care nici Her (care a făcut lună grajdurile lui Augias), nici chiar Vaclav Havel (care a devenit profesionist la spălat geamuri când sistemul nu-i permitea alt job) nu ar fi putut-o curăța: vreau să o impresionez pe ”mama soacră”, Temis. Don Quijote vine să anunțe că l-a bătut a 28-a oară pe Epi la ”Draw something”. Până și Meneceu (care aproape că nu mai știa să meargă, să vorbească și nu cunoștea nimic din lumea asta de acum, după ce a stat în temniță mii și mii de ani, de când era adolescent) a învățat jocul video și l-a bătut pe Epi. Atlas se uită la jocuri cu mare interes, dar, deocamdată, nu încearcă să joace. Meneceu recuperează repede, e isteț ca Promy, ei doi sunt frații cu cel mai mare IQ din familie, dar, din păcate, și cei mai bătuți de soartă. Deși proaspăt ieșit din Tartar, Meneceu are un telefon mai șmecher ca al meu cu care se descurcă mai bine ca mine: noul iPhone 7, normal. O să-i fac scene lui Promy că nu mi-a dat și mie unul, toată lumea din Olimp are, până și Antenuța. Este o nevoie de bază, nu poți trăi fără un iPhone 7, mai ales când toată lumea are. Îl vreau! Acum! Hm, nu chiar acum, nu-i momentul. Mâine atunci. Mai bine îmi dădea un iPhone 7 în locul telecomenzii de la portalul infernului. La urma urmei, un iPhone 7 poate îmi va dărui cât de curând, da’ Maretti nu o să împartă niciodată cu mine.

Pentru că e ora mesei, Chrion centaurul coboară în pivniță după vin (un vin excelent pe care chiar el l-a făcut cadou mai demult lui Iapet), iar Pandora, nevasta lui Epi, aduce nectar și ambrozie și insistă ca Meneceu să mănânce. Acesta, deși aflat în plin proces de refacere, le refuză: îi fac scârbă atât pentru că sunt mult prea dulci, cât și pentru că îi aduc aminte de zei. Nu mai e mult și-i va revedea. În curând o să fie înapoi în Tartar. De data asta, foarte probabil cu toți frații alături.

Descopăr și eu o bucățică de pască cu brânză dulce și stafide de la mama în rucsăcel și îl îmbii pe Meneceu cu ea.
– Asta-i pască cu brânză dulce și stafide de la mama, vrei? Îți place?
Cred că n-a înțeles decât cuvintele ”mama” și ”vrei”. Eventual și ”place”.
– Nu știu, Ile, habar n-am ce vreau. Habar n-am ce-mi place. N-am apucat să descopăr, n-am apucat să învăț. Acum e poate prea târziu. Nu știu decât câteva lucruri care nu-mi plac, zice Meneceu, privindu-mă cu ochi mari și triști.

Viața asta irosită, futută! Speranțele risipite, visele furate, proiectele înghețate... Toate planurile date peste cap. Nicio altă experiență în afară de durere și asta la nesfârșit. Prea puține amintiri pentru a fi remomorate. Nu i-ar fi recunoscut acum nici pe părinți, darămite pe frați sau casa (cu atât mai mult că e una nouă, ecologică). Dacă se caută pe Google, nu găsește mare lucru despre el, nici el nu-și aduce aminte, dar va reînvăța. Cine e Meneceu? Păi, cel puțin, cum ar zice Antenuța, e un fel de ”cumnat” al meu, încă și mai dezavantajat ca Promy. Măcar Promy a apucat să pună mâna pe țâțele Antenuței.

Acum Promy nici nu-l poate privi pe fra-su, Meneceu, se uită în jos, s-a făcut alb ca varul, tremură, i s-a pus un nod în gât și nu mai poate vorbi. Mi-e milă de ei. Îl îmbrățișez pe Meneceu (ușor, că e îngrozitor de slab), apoi pe Promy (puternic, intens), apoi îi întind bucățica de pască rămasă lui Meneceu. Se uită la ea cu atenție, o studiază, o mângâie cu vârfurile degetelor și apoi gustă din ea. Ochii i se luminează.

– E bună chestia asta, Ile, de la mami a ta. Sper să mai facă și să-mi mai dai. Ah, mă bucur așa mult că sunt acasă! Mi-era așa de dor... Și e atâta liniște... Aș vrea să fie mereu liniște, șoptește Meneceu.

Ura, se pare că îi place pasca, mai vrea. O să-i mai dau la București. Când? Când face mama. Sau poate îi fac eu. Când? Poate că acum sunt ultimele minute de libertate și de fericire. Să încep să le număr? Să le numărăm împreună? Vreau ca și Meneceu, și Promy să trăiască. I-am promis lui Promy că va trăi cu adevărat. Cu doar câteva nopți în urmă, Promy ascultase și savurase liniștea timp de aproape două ore. ”Ce liniște e, Ile. Ce bine! Sst, să ascultăm. Câtă liniște... Sunt fericit”, zicea Promy, în timp ce eu credeam că înnebunise de tot și vroiam să chem salvarea. Vreau ca Promy și Meneceu să rămână acasă, în liniște, fericiți. Doar n-am făcut drumul până în Tartar degeaba, trebuie să găsim soluții, la nevoie să recucerim Olimpul.

– Promy, nu putem să lăsăm lucrurile așa, trebuie să recucerim Olimpul, asta dacă nu vrei să fugim pe Gliese, spun eu îngrijorată. Altfel, o să ajungem toți în Tartar și o să-i înghețe râsul până și lui Her. Îl avem și pe Bebe cu noi. Hai să ne ducem acum în Olimp, în sala tronului.
– Haide, Promy, ”mișcă-mișcă din buric”! zice Bebe. Trebuie să ne folosim toate atuurile. Repede. Mișcă-te odată! De tine și de Her mi se rupe, dar n-aș mai suporta să-l văd pe prietenul meu, Pegas, cu aripile strivite. Vreau ca Pegas să zboare cu mine, fără griji, unde și când avem chef.

Promy nu își face iluzii și ar mai sta să delibereze, dar e destul de târziu. Acceptă în cele din urmă să mergem toți să vedem ce mai e în sala tronului. Cum nu poate să meargă prea bine și e încă slăbit și amețit, iar Pegas nu-l poate duce nici el, Promy trebuie să apeleze la Bebe, iar acesta din urmă nu se lasă încălecat decât de Don Quijote. Totuși, în situația de față, Bebe face sacrificiul suprem și-l ia în șa pe Promy, bombănind. Her vine cu Rocinante, teleportată de Bebe în curtea casei lui Promy. Noi restul (eu, Don Quijote, Jill, Alex, Chiron centaurul) mergem pe jos, inclusiv Pegas care nu poate încă să zboare. În sala tronului, pustiu, ca mai înainte. Nici o adiere de vânt, totul e încremenit, parcă ar fi palatul vrăjit al Frumoasei Adormite. Cum nimeni nu se înghesuie să se așeze pe tron (scaunul directorial), pe Mytikas, Bebe îl lasă acolo pe Alex, predându-i totodată sceptrul cu fulgerașe pe care l-a luat din Tartar de la Hermes. Alex, ca un adevărat intelectual rafinat, nu trebuie să aibă milă de nimeni, ci să arunce cu fulgerașele. S-a mai antrenat când i-a dat lui Zeus un scuipat intelectual. În compania lui Alex rămâne Rocinante cu o poftă de bârfă nestăvilită, să-i țină de urât. La nevoie, Alex va striga: ”Help, Bebe, help!”. Mai târziu, poate totuși se va răzgândi Her și își va recupera tronul.

Promy se clatină. Se uită în jur cu o privire rătăcită, de parcă nimic nu ar fi real. ”Un coșmar din care tot încerc să mă trezesc”. Natural born crazy and guilty. Natural born chained. Prefer să fiu în lanțuri, singur, pe Elbrus, sfârtecat de vultur, decât să-i mai văd o dată. Mi-e groază și silă să mă mai intersectez cu ei. Mă doare mai mult contactul cu ei decât orice chin fizic. O sală întreagă urlând împotriva mea, chipuri descompuse de ură. Portretul lui Dorian Gray fără mască. Ăsta a fost doar un episod al showului, distracția continuă.”The show must go on”. Nu mai suport. Vreau să merg acasă. Mă așteaptă mami și frații mei. Vreau să fac un duș cald, să inhalez aburii, să suflu baloane de săpun cu irizații de curcubeu. Vreau să pun mâinile pe țâțele și fundul unei femei. Vreau să fiu iubit. Să fie liniște. Să mă cufund în oceanul ei binecuvântat. Muzică, nu zgomot și urlete. Mami pune masa acum, la ora nouă jumate, se întreabă deja ce fac și se frământă, frații mei ciocnesc un pahar de vin de la Chiron, tati mă bârfește, plângându-se de toate prostiile mele. Aud foșnetul feței de masă albe, din satin, cu margini tivite cu aur. O față de masă ca de nuntă, de sărbătoare. Nu vreau să întârzii. Nu vreau să mai aștepte o sută de mii de ani, până ajung eu.

Examen cu Big Brother (XIV). Dragostea care ne inspiră și transformă ”bestia” în prinț/ prințesă

Dragostea ne dă putere – puterea de a visa, de a rezista, de a lupta. Dragostea ne eliberează. E invincibilă. Dragostea poate îmblânzi ”bestia” și o poate transforma într-un prinț. Hoțul care s-a dat drept preot (”Pelerinul”, Charlie Chaplin) a devenit bun când a jucat acest rol. Tâlharul de pe cruce a fost iertat când și-a întors ochii spre Iisus. Dar câți au făcut asta? Șansele de a transforma ”bestia” în prinț sunt reduse: mai probabil e ca ”Frumoasa” să devină și ea ”bestie”. Și totuși dragostea face minuni. ”Și de-aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt”, spune apostolul Pavel (I Corinteni, 13:2). Dragostea ne dă putere, dar nu Puterea. Puterea e, de regulă, a lui Big Brother. Asta-i politica, ăsta-i sistemul. Politica ori ne enervează, ori ne excită (sau ambele în același timp). Uneori până la acte de terorism inacceptabile. Poate să fie o sursă de fantezii erotice, deși asta e o atitudine cam perversă care poate obnubila sau minimaliza suferințe reale. În ultimă instanță, chadorul nu e o jucărie erotică, ci un mijloc de control. Supliciul lui Promy sau al lui Iisus nu e o fantezie a martirajului/sacrificiului eroic/mistic, erotizat sau nu: este ceva îngrozitor așa cum violul (real) nu e o fantezie erotică împlinită, ci un coșmar pentru femei. ”Istoria – un coșmar din care tot încerc să mă trezesc”, spunea Stephen în ”Ulise” (James Joyce). Și Promy ”tot încearcă” asta de mii de ani. Avantajul nemuritorilor.

Jill trăia în ”Brazil” într-o lume totalitară mai apropiată de ”fundamentalismul” capitalist (decât de comunism sau islamism), marcată de consumerism excesiv și de criza resurselor (în urma unor catastrofe ecologice). Chiar dacă știa că era foarte probabil să fie și ea taxată ca teroristă și condamnată (cum s-a și întâmplat, de altfel), Jill a intervenit când vecinul ei a fost arestat pe nedrept și a făcut reclamație. Un miracol al bunului simț. Ea a știut să calculeze corect ”2+2” și să comunice rezultatul, fără să fi studiat ”political correctness” (care poate fi abuzivă și ea). O fată simplă, dar cu bun simț. De-asta o și vedea Sam, iubitul ei ca pe o prințesă. Nu cum e prințesa Kate din Marea Britanie, care-și aranjează părul 5 ore, iar pe restul le petrece la cumpărături. O prințesă adevărată pentru că ea a știut să calculeze corect și a spus asta, în ciuda tuturor și acceptând consecințele. Până la urmă asta e toată filosofia. Un pic de bun simț, de logică a normalității. Să ne dea 4 nenorocita asta de adunare. Dacă ne dă bine, e OK, suntem pe cale să să devenim prinți și prințese.

Promy se chinuie de jde mii de ani să mă transforme din ”bestie” în prințesă, în ciuda atitudinii mele oscilante. Pur și simplu nu se dă bătut. Așa sunt titanii. Iar eu, dacă înainte îmi reproșam că-l iubesc prea puțin pe Promy și doar pentru 5 minute, acum mi-e groază că-l iubesc prea mult și parcă tot timpul. Insuportabil de mult. Aș sta tot timpul numai cu el (și apoi cu Alex, Jill, Her, Don Quijote ș.a.m.d.). Dacă trebuie să cobor până la minimarket, mă simt de parcă m-aș prăbuși din paradis, ca la întoarcerea de la mare, din Vamă, din Zonă înapoi aici, pe pământ, la viața cotidiană cenușie și anostă. Ei (începând cu Promy) sunt Zona, lumea imaginației într-adevăr, dar mai autentică, mai curată și mai vie decât realitatea de zi cu zi. Și totuși, nu pot rămâne în Zonă.

Lumea imaginației mi se pare uneori așa un pic superfluă și evanescentă ca aerul din găurile unui șvaițer, Promy. Da, Ile, dar aerul din găurile astea e mult mai bun ca aerul de pe pământ sau de pe Olimp. Dar uneori găurile tind să consume cașcavalul, Promy. Dacă sunt numai găuri, nu mai e cașcaval. Și la propriu, și la figurat. Iar dacă nu sunt găuri deloc, nu mai e șvaițer, e un cașcaval compact și dur, e Zidul, Ile. Până una-alta, n-am prea văzut multe găuri și eu sunt un maestru al găurilor, cred că mai e mult loc pentru ele. Mă-nnebunesc după găuri, abia aștept să mai dau câteva. Știi tu, politica mă excită.

Promy e doar a miliarda versiune adaptată de Prometeu, foarte personalizată, foarte autonomă (normal, cum să facă Promy altceva decât ce vrea el?), nu am niciun control asupra lui. El e șeful, nu eu. Dar el nu-mi impune nimic, ci mă impresionează mereu prin exemplul lui și prin dragostea lui necondiționată și fără margini. Mai curând el m-a creat pe mine, nu eu pe el. Și el continuă să evolueze, singur, fără să-l direcționez eu. Nu e o statuie grecească, ci o ființă vie și caldă ce continuă să se transforme. Dacă se uită în cărți sau, și mai simplu, pe Goangăl și în Wikipedia, Promy e și el bulversat, în pragul unei crize de identitate profundă: sunt atâtea versiuni de Promy și atâtea lucruri care-l năucesc, îi aduc aminte de supliciul lui și îl fac să sufere.

Acum a aruncat doar o privire pe Goangăl să caute informații despre frații și părinții lui și s-a zăpăcit așa de tare de parcă tocmai ar fi ieșit din portalul infernului. Nu mai știe nici care-i stânga și care-i dreapta. Degeaba ne străduim să-l trezim eu, Jill (”terorista” din ”Brazil” ) și Alex (intelectualul rafinat și depresiv din ”Cutia neagră” a lui Amos Oz) care ne-au ajutat amândoi la teleportarea lui Zeus pe SPP1001 și la cucerirea Olimpului. Stați puțin, știu eu o metodă eficientă! O prietenă, când era mică, încurca mereu stânga cu dreapta, așa că părinții i-au pus un ceas pe mâna stângă, iar la dreapta o brățară: ”Stânga cu ceasul, dreapta cu brățara. Clar?”. Îi punem lui Promy ceasul de firmă al lui Alex (dat doar cu împrumut) pe mâna stângă, apoi o brățară-zdrăngănea de la mine la dreapta. Acum să vedem dacă știe. Care-i stânga, Promy? Asta, Ile, spune Promy, arătând spre mâna dreaptă cu brățara. Păi n-am zis că stânga e cu ceasul, Promy? Da, Ile, exact, nu-i ăsta ceasul? Nu, asta-i brățara, Promy. Ba e ceasul, Ile. Ești varză, Promy. Cred că te-au obosit și bulversat ultimele eventimente, mai ales nunta Antenuței, nu? Sau ai băut prea mult la nuntă, să-ți îneci amarul? Mai știi, Antenuța a fost săgetată de Eros și s-a măritat cu Pan, am fost amândoi la nuntă alaltăieri... Nu mai ții minte? Promy îmi aruncă o privire pierdută. Nu înțelege nimic.

Cine ești tu, Promy? Uită-te la tine! Abia acum ai învățat să iei o pauză (să te bucuri de câteva minute de liniște), asta după mii și mii de ani, doar nu vrei să ajungi ca Zâna Speranță! Uită-te ce gadgeturi faci, cu ce țoale de firmă de îmbraci, cum te-ai tuns cu breton filat, asimetric și-ți îndrepți părul cu placa când mie îmi plăceai mai mult cu plete! Aveai un păr negru lung, ondulat, frumos ca al lui Slash. Așa rău îmi pare de el! Și hotelurile tale de fițe de pe Gliese, la malul Ataraxiei: parcă ar fi Mamaia la puterea o sută și știi că eu prefer cu cortul în Vamă! Și știi ce? Mă urmărești tot timpul, în ultima vreme tu ai devenit Big Brother. Nu mă lași să respir o secundă, mă sufoci. Nu te mai uita la mine cu privirea aia de ”cățeluș șchiop”... ă, chior, că ți-a învinețit ”nevasta”, Antenuța, un ochi! Și am ajuns să te iubesc cu disperare și să nu mai pot face nimic fără tine. ”I was searching / You were on a mission / Then our hearts combined / like neutron star collision” Muse – Neutron Star Collision Aș vrea să te șterg să nu mai depind atât de tine. Știi că mă pricep la șters.

Ce-ar fi să mă joc puțin cu imaginea lui, asta dacă nu i-am distrus-o complet încă? Îi pun o perucă neagră, lungă și cârlionațată à la Slash, apoi una roz sclipitoare, o creastă multicoloră, iar la sfârșit coarne de monstru de Halloween. Îi schimb tricoul verde de la H&M cu unul chinezesc ciclamen, de la tarabă, apoi îi dau unul portocaliu din campanie de la PDL, de tip piticu’ Habarnam, un maieu înflorat, o cămașă roz cu cravată, și imediat după asta, îi scot cămașa și îl las la bustul gol, proiectez gheare metalice ca ale Antenuței sau ale păsărilor antropofage asupra lui și sângele curge șiroind, opresc sângele și îi fac pieptul arămiu, foarte bronzat, apoi negru și, în cele din urmă, alb din nou. Totul cu viteza luminii... pardon, a gândului. Stop it, Ile! Oprește-te! Să nu mai faci asta niciodată! Mă doare atât psihic, cât și fizic. Lasă-mă în pace!

Cine sunt? Pot fi miliarde de trandafiri, dar numai unul e trandafirul Micului Prinț. Pot fi miliarde de Promy, numai unul e Promy al tău! N-ai zis tu că sunt a doua cea mai tâmpită persoană din univers după Iisus, care pe deasupra nu e nici om, ci ti-... gay? Sunt atât de tâmpit încât am devenit și Big Brother! Pentru tine. N-ai zis tu să fiu mereu lângă tine și să te monitorizez non-stop, cu riscul de a-ți strica bârfele cu Jill? Nu ai crescut cu mine de la 3 ani și te-am trainuit până ai ajuns o muritoare golancă și ciumpalacă, ba mai nou și teroristă, știi că mă-nnebunesc după asemenea femei. A, pardon, să mai calculez o dată, tu ai doar 2 ani și 8 luni și asta după ce te-ai maturizat după experiența aia didactică traumatizantă. Și nu e mai bine să fiu și eu (și/sau Alex, Jill, Her, Don Quijote) în capul tău, și nu numai Big Brother(i)? Preferi să fii posedată de Big Brother(i), chador sau fantome?

Nu mi-ai spus tu că o să ții în viață spiritul meu, al ”hunicei și hadevăratei baba Promida, hautenticul și horiginalul spirit heuropean”? Nu mi-ai promis că o să ai grijă de mine să trăiesc, să fiu fericit și iubit? Vreau să trăiesc. Vreau să fiu fericit și iubit. Atâtea speranțe risipite, vise furate, proiecte înghețate... N-ai zis că pentru fiecare speranță rispită, fiecare vis furat, fiecare proiect înghețat vom crea alte zece? N-ai spus tu că ești fericită doar dacă mă iubești pe mine și pe Iisus? Să caut paharul de votcă să-ți dau fericirea și iubirea în doze mici, mai suportabile? Dacă mă ștergi pe mine sau pe Alex, Jill, Her, Don Quijote, te ștergi pe tine, Ile! O să dispari și tu. Hai, șterge-mă fără milă, eu te las, nu o să mă opun fiindcă te iubesc! Fă ce vrei cu mine, aruncă-mă-n portalul infernului, pune-mă-n lanțuri, scuipă-mă, lovește-mă, bea-mi sângele ca o strănepoată adevărată a lui Dracula ce ești, sfâșie-mă, devorează-mă, șterge-mă de pe fața pământului! Șterge-l și pe Iisus. Șterge-ne pe toți.

Poți să te obișnuiești cu lumea asta absurdă de afară și nu poți să te obișnuiești cu mine? ”Neutron star collision”. Foarte bine. Mai mult ca perfect. Ar trebui să sărbătorim! Știu că te doare când te prăbușești din Zonă (din Vamă sau din lumea noastră), dar de ce să cazi? Mai bine iei Zona (și pe noi) cu tine să aducem un strop de lumină, culoare și viață aici, pe pământ, așa cum am făcut și mai înainte. Și să nu uiți că presse-papierul tău e de la ”Mamaia”.

Da, tu ești Promy al meu. Te iubesc! Vreau să am grijă de tine, să trăiești și să fii fericit. Am avut suficiente ocazii să-ți beau sângele, sper să nu mai fie prea multe. Ai vărsat destul sânge, inclusiv pentru urmașii lui Dracula. Apropo, încă preferi muritoarele? Da, cum să nu, în special golancele, ciumpalacele și teroristele ca Jill și ca tine. ”Blondă sau brună, îmi e totuna / Deopotrivă le iubesc/ Deopotrivă le doresc / De-s ciumpalace sau măcar golance / Ori teroriste... mă-nnebunesc” Gigă Petrescu – Iubesc femeia . E bine că măcar tu ne iubești, Promy. Vezi că-ți lipsește o roșcată în echipă: o recomand pe Fiona din ”Shrek”. Aoleu, Fiona e prea... verde. Și-și halește copilașii, așa fac căpcăunii, Ile. Promy, astea-s stereotipuri... ce-i cu tine? Ce-ai băut la nunta Antenuței? Dar Cronos, titan ca tine, din familia ta, nu-și mânca și el copiii ca să nu-i ia puterea? Și tu faci discriminare? Tocmai tu? Da, fac discriminare pozitivă pentru muritoare, că au fost dezavantajate anterior. Asta e politically correct. Iar Cronos e... nenea Cronos. Da, ai dreptate, Fiona nu poate fi mai rea decât nenea Cronos. Și noi tocmai l-am eliberat din Tartar, să vedem dacă s-a mai schimbat și dacă o să ne fie recunoscător. Nu e tocmai ”roșcată”, dar ăsta nu e un impediment. Mai curând atitudinea. Cine știe, poate ia exemplu de la o muritoare: nu m-am referit la tine, ci la Jill. Niciodată nu e prea târziu să înveți! Chiar și de la o blondă!... Promy, sper că dragostea mea e atât de mare încât să poată compensa toată ura asta din Olimp împotriva ta. OK, rămâi cu mine: îți mai dau o șansă să transformi ”bestia” în prințesă.

Cu lacrimi în ochi, îi sărut cicatricele: urma de la ficat și cea de la piept, unde a fost pironul.

Examen cu Big Brother (XIII). O șansă nesperată pentru Madam Dezastru de a ajunge teroristă și de a asedia fuckultatea

Când eram de vreo șaptișpe-optâșpe ani, din cauza oboselii (nu dormisem de cinci zile și cinci nopți), am avut o viziune: un copac uriaș, verde-fosforescent, mișcător, ridicându-se din pat și încercând să mă strângă cu crengile sale. Doar copacul era mișcător, eu rămăsesem ”comfortably numb” (vorba vine ”comfortably”), eram complet imobilizată, nu mai puteam vorbi, nu mai puteam mișca buzele, nu reușeam nici măcar să clipesc. Din copac a țâșnit la un moment dat o creatură micuță cât un degețel, cu păr auriu-roșcat, o rochiță mini galbenă și aripioare strălucitoare, cu irizări de curcubeu, ca de libelulă. Zbura atât de repede că mă năucea, fâlfâind din aripi ca o pasăre Colibri. Mi s-a recomandat ca Zâna Speranță Made in China, distribuită la McDonald’s la Happy Meal și locatară a copacului fosforescent. ”Locatară” mai mult cu numele: biata zână era mai mult pe drumuri. Muncea non-stop pe nimic, ”made in China”, normal. Mi-a zâmbit dulce și a încercat să mă trezească. Dacă aș fi putut vorbi, i-aș fi zis că singurul lucru de care aveam nevoie era să dorm. Ea însă a insistat, dar niciunul dintre trucurile magice pe care le-a încercat nu a mers.

Oricine altcineva, văzând că nu reușește, s-ar fi dat bătut. Nu și Zâna Speranță Made in China. Dimpotrivă, s-a ambiționat. S-a hotărât să meargă în China să aducă de acolo un remediu pentru mine: crede cu tărie în leacurile tradiționale locale. A zburat până în China, a explorat puțin și a găsit o carte foarte grea... de vreo cinci kile: ”Tehnici de prevenire și gestionare a sinuciderilor angajaților” de la una din fabricile Apple de la Foxconn City din Shenzhen, unde se confruntaseră anterior cu sute de tentative de sinucidere ale muncitorilor. S-a gândit că acolo va descoperi destule metode eficiente de resuscitare – poate chiar pentru ea că era și ea surmenată, depresivă și cu intenții sinucigașe. Pe drumul înapoi, cartea s-a transformat în ”Discursurile lui Mao” (la fel de grea, dar mobilizatoare, ce-i drept). Când s-a întors la mine avea însă la ea Coranul, în farsi (pe care n-o știa deloc) și un chador (văl negru integral). Se vede treaba că era atât de obosită și confuză încât ajunsese în Iran. Nici nu a mai putut să vorbească, s-a prăbușit pur și simplu la picioarele mele cu chadorul, nu mai dormise de 15.000 de ani. Chadorul a alunecat peste amândouă, s-a făcut întuneric beznă și așa am putut dormi.

Între timp, eu m-am trezit, dar ea doarme în continuare sub chador. Are de recuperat, într-adevăr! Ea a vrut să mă resusciteze, însă nu a reușit. Mă întreb dacă eu aș putea să o trezesc la viață. Nu de alta, dar am nevoie de Speranță, fie și Made in China. Iluziile sunt funcționale, nu disfuncționale. Fără ele nu putem exista. Vai de mine, să o ia de la capăt, fără întrerupere până ajunge iar surmenată, în pragul colapsului? Mi-e milă de ea. Poate o să-i dau o sticlă de votcă (pe mărimea ei) ca lui Promy ca să nu facă sacrificii degeaba.

O trezesc pe Zăna Speranță și îi dau un pahar de votcă, implorând-o în același timp să ia lucrurile mai ușor. Ura, se pare că funcționează. Dă iar din aripioare la fel de vesel și de rapid ca pasărea Colibri. Veștile bune încep să vină. O șansă nouă, nesperată de a revedea fuckultatea și pe toți cei dragi, începând cu ”stăpâna” secretară: o studentă mă anunță că a rămas fără nota trecută în catalog, cu toate că ea a fost prezentă la examen. Verific și mă conving că nota există. Poate că a fost o greșeală de transcriere a numelui (în mailul studentei apare un nume ușor diferit de cel înregistrat de mine în agendă/tabele în Excel). Așadar, trebuie să mă duc la școală să trec eu nota sau cel puțin să informez secretariatul/conducerea despre această situație. Dacă aș da telefon la secretariat mai înainte? O să-mi închidă telefonul în nas. Dar dacă aș scrie un mail? Probabil că aș primi răspunsul după ce se va finaliza ancheta penală (adică în circa 10 ani, în cel mai fericit caz, deocamdată n-am primit nici numărul de dosar). Deci, mă voi prezenta personal la secretariat, să sperăm că voi rezolva ceva.

Cum, să mă duc personal la școală, la secretariat?! Mai bine aș pleca în Siria și aș lupta împreună cu rebelii să-l răstorn pe al-Assad. E ultimul loc din lume unde m-aș duce. Îl înțeleg pe Promy de ce nu vrea cu niciun chip să se apropie de Elbrus. Numai dacă se gândește, îi îngheață sângele în vine. Să intru de bună voie în bârlogul fiarei? Ce, eu sunt Obelix să mănânc fiara și să ies lingându-mă pe degete ca-n ”Cele 12 munci ale lui Asterix”? Oricât aș fi de leșinată de foame (că m-a lăsat pe drumuri, frigiderul meu arată acum ca alimentarele pe vremea lui Ceașcă și o să ajung să ciugulesc din gunoaie pâinea mucegăită pe care am aruncat-o eu însămi cu o săptămână în urmă), nu cred că aș putea înghiți așa ceva. Deja îmi vine să vomit. Fie și numai cafea și covrigi. M-a cuprins din nou sila aia teribilă și mă simt atât de murdară că nici apa Iordanului nu m-ar putea curăța. Și o să-mi dea ea mie vreodată catalogul? O să urle la mine și-o să mă scoată afară imediat. Nu mă mai lasă să mă apropii vreodată de dulapul cu cataloage. Iar eu nu cred că mai suport s-o mai văd o dată. Dar cum să rămână ”copilul” fără notă?

În cele din urmă, ies din casă, blestemându-mi zilele și târșindu-mi picioarele, de parcă aș purta ghiulele după mine. Fiecare pas durează milenii. Important e că înaintez. Mi s-a tăiat răsuflarea, nu mai pot să-mi suflu șuvița, nici să zic ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză” ori ”Supercalifragilisticexpialidocious”, dar merg mai departe. Pe drum, în metrou mă rog să aibă loc un accident, să cadă curentul, orice, numai să nu mai ajung. Când intru în curtea școlii, totul parcă e ireal. Nu se poate, ce caut eu aici? Aerul vibrează de electricitate. Încerc să urc pe scări, dar mă împiedic, treptele sunt alunecoase și se topesc sub pașii mei, pereții se dezintegrează, barele sunt încinse și mă curentează. Nu contează, avansez. Totul se învârtește cu mine. De emoție, confund etajul și mă opresc la unu. Apoi, fără să mă dezmeticesc, urc la doi, poate că e aici, nu-mi aduc nimic aminte. Memoria refuză să identifice acest loc. Incredibil, e chiar la doi, scrie pe ușă. Apăs clanța, chiar dacă mă electrocutează și intru.

Secretara mănâncă liniștită. Deocamdată. Eu mă îndrept împleticindu-mă spre ea, o salut și-i spun cu glas sugrumat că am uitat să trec o notă unei studente și că trebuie să rezolvăm urgent problema, altfel rămâne ”copilul” cu restanță. Secretara aproape că scapă mâncarea din gură când mă vede. După ce trece faza de șoc, se ridică și se postează în fața dulapului cu cataloage, protejându-l cu brațele ei. Apoi începe să urle: ”Nu mai pui mâna pe nimic! Să nu te-atingi de nimic! Ai plecat de la noi, ce mai vrei!? Nu mai pui mâna pe niciun catalog. Ieși afară! Ieși afară! Afară imediat!”. O rog să vorbească politicos, încerc să-i explic că nu-i o problemă personală, ci a unui student și că trebuie să găsim soluții; am un pix albastru care nu se șterge și poate asista ea când trec nota ca să se convingă că e totul OK; iar dacă nu mai am eu drept de trecere a notei, măcar să transmit rezultatul celui care a preluat disciplina. Vorbesc cât pot de tare, dar am impresia că buzele se mișcă în gol, fără să se audă nimic. Oricum, urlă așa de tare în continuare că, și dacă aș fi avut volum, tot nu m-aș fi auzit. Până la urmă, zbierând și spumegând de furie, mă informează că va veni șefa de departament pentru a discuta despre notă. Până atunci să ies afară, pe hol. Mă cheamă ea.

Ies pe hol și încep să procesez: reacția e absolut previzibilă (în școala asta totul poate fi anticipat în detaliu), mă simt deja gata să explodez de atâta căcat, dar nu voi pleca până nu găsim o soluție. Din fericire, apare șefa de departament care mă cheamă înăuntru. Secretara nici nu se uită la mine, păzește dulapul ca un Cerber. Îi explic șefei de departament problema, iar aceasta îmi transmite că nu mai am drept de trecere a notei, dar că pot să-i aduc lucrarea ”copilului” luni, la decanat, între unșpe și trei după-amiaza și, astfel, cel care a preluat acum disciplina se va convinge de rezultat. Secretara stă lipită de dulap, nu vrea să verificăm dacă nota apare în catalog sau nu, nu o lasă nici pe șefa de departament să se apropie ca nu cumva să mă arunc eu și să-i smulg catalogul. Se pare că-i e mai frică ei de mine decât mie de ea. Și are coșmaruri cu ștersul notelor. Măcar atât!

Voi veni luni cu lucrarea copilului. O să fie atunci și decanul. Perfect! ”Totul e minunat”... Timpuri Noi – Perfect . Mă târăsc până acasă unde mă prăbușesc în abis, ca după fiecare vizită la școală. Mă simt din nou invadată de mizerie, îmi curge în vine căcat în loc de sânge, mi-e o scârbă cumplită. Mă simt ca o rufă veche, ruptă, decolorată, agățată de frânghie cu o agrafă de birou, atârnând jalnic și din care picură stropi de căcat colcăind de oxiuri. În același timp, mi-a revenit dorul de ”copii”. Sfâșietor. E deja o rutină a căderii, dar nu vreau să mă obișnuiesc, fac eforturi disperate să mă smulg din ea. Luni nu voi vorbi nimic cu ei, voi preda lucrarea și voi pleca. Dacă mă lasă. Dacă nu, sun la poliție și spun că sunt sechestrată. Dacă mă întreabă de sesizări și anchetă, ce să le spun: că poate la anu’ pe vremea asta voi primi numărul de dosar? Ce contează, important e că avansăm.

Luni dimineața încep să mă agit de parcă ar fi ultimul drum. Mă răsfăț cu cafea cu lapte și zahăr (în loc de cafea neagră, simplă)... cred că e ultima porție, dar acum e momentul s-o savurez. Beau cafeaua timp de vreo 4 ore, ca să mă încurajez. Nu vroiam să mor azi. M-am săturat de numărat (cu sau fără Promy) minutele și secundele de viață, libertate și fericire, aș prefera să număr banii din pliculețul de salariu... Vreau să trăiesc! Vreau să mai merg o dată în Vama-Zonă în vara asta (dacă mă sponsorizează ”stăpâna”), am și bilete la festival la Enescu și la Roger Waters (Pink Floyd, ”The Wall”), luate din iarnă. Să trăiesc măcar până la concertul ”The Wall”! De ce trebuie să mor azi? ”Die another day!”. Poate mâine? E și mâine o zi. ”Then - Tomorrow was another day / The morning found me miles away / With still a million things to say” Frank Sinatra – ”Brazil”, selecții din filmul lui Terry Gilliam . Îmbrac tricoul cu Metallica (”Death Magnetic”, negru, cu capete de mort): ăsta îmi poartă noroc și mă mobilizează. Ei, și îi mai sfidez puțin prin ținută.

La 14:20, ajung la școală cu lucrarea ”copilului” (notată și semnată) pentru a o preda la decanat. Urc la etajul trei, la decanat, dar nu e nimeni, iar ușa e închisă cu cheia. Ia te uită, iar mă țin la ușă. Încep să mă enervez, ceea ce e bine. Furia mă resuscitează. Ar trebui să clocotesc de revoltă (nu și de ură, eu nu am resentimente). Aștept un sfert de oră și, cum nu apare nimeni, mă duc la secretariat să las acolo lucrarea, aproape alergând de data asta. ”Speedy Gonzales”. Vreau să se termine repede. N-apuc să apăs bine pe clanță și să bag capul pe ușă, că secretara țâșnește și răcnește cât o ține gura: ”Afară! Afară! Ieși afară imediat! Afară!”. Încerc din nou să-i explic calm situația și să-i predau lucrarea, dar nu vrea să audă. Urlă de parcă ar fi posedată (nicio surpriză, doar trăiește în mijlocul fantomelor): ”Afară! Ieși afară! Nu iau nimic! Chem paza! Paza! Paza!”.

Cheamă și armata, SRI-ul, trupele speciale, ce vrei tu! Teroriștii! Săriți, ne atacă teroriștii! Vai, ce nenorocire, facultatea e asediată! De cine? De Ile. ”Madam Dezastru” e periculoasă, nu stați în calea ei! Jill din ”Brazil” a fost și ea condamnată ca teroristă pentru că a făcut o reclamație în cazul unei arestări greșite. Asta-i politica. Ăsta-i sistemul. Eu recunosc: sunt o ”fată rea”. Sunt mai rea decât Al Gore, maidanezul care l-a mușcat pe fi-miu la școala de muzică. Am mușcat chiar mâna ”stăpânilor” care m-au ținut în lanț și m-au hrănit... cu iluzii ca Zâna Speranță. ”Al Gore e rău”, nu ”stăpânii”. Ia să-ți citească părintele de la Tanacu moliftele Sf. Vasile, ”stăpâno”, poate exorcizăm demonii și fantomele!

Într-un sfârșit, văzând că n-o scot la capăt cu secretara sub nicio formă, iar paza se apropie și lucrarea ”copilului” e în pericol, fug din nou la Decanat: poate e cineva acolo acum, ca să-i dau lucrarea. Viteză. ”Speedy Gonzales”. Simt răsuflarea fetidă a bestiilor în spate. Mă mai joc mult de-a James Bond? La Decanat, tot nu a apărut nimeni, iar ușa e în continuare închisă. În disperare de cauză, introduc lucrarea pe sub ușă. Gata, am reușit. Acum să fug la mașină, înainte să mă prindă bodyguarzii, că nu m-am spălat pe cap cu ”Wash & Go” ca să pot trece de ei ca-n reclama cu Andreea Raicu.

În mașină, răsuflu ușurată, apoi mă îngrijorez iar. Vai de mine, lucrarea asta era probă în ”dosărelu’ puturelu’”, trebuia să fac o copie măcar după ea! Dar nu mai am ce să fac. Acasă, după 5-10 dușuri care au doar un vag efect purificator (e cam mare consumul, să vedem cine plătește întreținerea, poate ”stăpâna”), îi scriu un mail decanului în care îi explic situația, desi nu-mi fac iluzii. Răspunsul decanului vine a doua zi: ai anunțat prea târziu (trebuia acum 5 luni!), ai procedat total incorect (însă ce mă mai miră la tine?), ai fost obraznică la secretariat cu ”stăpâna”, nu ai ce căuta acolo, bine ți-a făcut că a chemat paza, tu ești de vină pentru tot (nu doar că ai creat conflictul, dar îl menții și îl amplifici), să nu te mai prindem că mai calci pe la școală. Previzibil, nu? Ce mă doare cel mai mult nu e modul în care se poartă cu mine, ci faptul că ura asta față de mine se răsfrânge și asupra ”copiilor”. Nu vreau să sufere ”copiii”. Sunt pedepsită mai mult indirect, prin ”copii”. Ce sadic! Stau iar pe jos și plâng de se zguduie pământul. Totuși, să vedem și partea plină a paharului: dacă ura e atât de puternică și sunt atât de periculoasă că trebuie să cheme forțele speciale, înseamnă că ceva s-a mișcat un pic, i-am zgândărit puțin, am făcut o fisură micuță în Zid. ”Je ne regrette rien” Edith Piaf – Je ne regrette rien Fiecare lovitură trebuie să ne facă mai puternici, să ne stimuleze să continuăm. ”Django Unchained”. Promy Unchained. Mă ridic, îmi îndrept coloana și îmi regăsesc fața umană, demnă, cu ochii vii, strălucitori și zâmbetul mândru și fericit. Fie și pentru 5 minute.

Nu trebuie să-l chem pe Promy, e chiar lângă mine, niciodată nu mă lasă la greu. ”Împreună și la bine, și la greu”. Nu prea crede el în Zâna Speranță, cu atât mai mult Made in China, nu vrea să evadeze într-o lume de iluzii, preferă să înfrunte răul direct. A tot zgâlțâit Cutia Pandorei și n-a găsit Speranța. Dar nu a renunțat s-o caute. Chiar dacă nu a găsit-o, el încă se poartă normal, ca și cum ea ar exista. Ca și cum ceva mai poate fi făcut. Pentru că el nu doar visează, ci trăiește visurile, le pune în practică. În ciuda tuturor Zidurilor și Big Brotherilor. Iar dragostea îi dă putere.

E aceeași poveste, la o scară mai mică, într-adevăr, dar, asta-i politica, ăsta-i sistemul, Ile, îmi spune Promy consolator. Prima oară am fost și eu șocat și intrigat atunci când oamenii au rămas expuși total, în pielea goală, fără gheare, fără colți, fără blană măcar, pentru că deșteptu’ de frate-miu, Epimeteu, împărțise aiurea calitățile date de Știi tu cine animalelor și nu mai era nimic disponibil pentru muritori. M-am supărat pe frate-miu, dar mai rău pe Știi tu cine. Cu ce-a vrut el să doteze oamenii? Cu gheare, colți și blană, să fie niște bestii... mă rog, relativ ”după chipul și asemănarea lui” sau nu prea departe de el? Eu nu mi-am dorit niciodată ca oamenii să fie fiare sălbatice... așa ca Știi tu cine. Atunci am simțit o furie cumplită. 2+2, cum zici tu (după Orwell), dădeau foarte departe de 4, undeva în jur de minus un milion. Mi-a fost milă de oameni când i-am văzut așa goi și vulnerabili, n-ar fi rezistat nici la prima ploaie, darămite la potopul lui Știi tu cine. Așa că am încercat să remediez: le-am dăruit artele și științele civilizatoare – matematica, medicina, scrisul, agricultura. Am vrut nu doar să supraviețuiască, ci și să evolueze.

Apoi m-am gândit că nu le-ar strica deloc focul pentru a progresa. M-am dus la Știi tu cine de nenumărate ori să-l rog să-mi dea focul sacru pentru oameni, fără să-l pup în cur, bineînțeles, dar am fost mereu scos afară în șuturi: ”Ce vrei tu? Ce te bagi tu? Ce-ți pasă ție de muritori? Cum îți permiți? Ciocu’ mic! Ieși afară! Afară!”. Iar mie îmi era milă de oameni și mă scotea din minți atitudinea lui Știi tu cine. De-aia am luat focul singur și nu regret nici acum. Știi tu cine m-a pedepsit cel mai rău prin Cutia Pandorei trimisă oamenilor. Asta m-a durut mai mult decât înlănțuirea și vizitele păsărelelor antropofage. Tot răul din Cutie s-a revărsat în lume. Știi tu cine s-a răzbunat pe mine, lovindu-i pe cei mai slabi, pe care eu îi iubeam. Am asistat la asta, paralizat și ceva s-a frânt în mine pentru totdeauna. Starea aia de șoc din nou: cum e posibil să facă așa ceva, el, un stăpân care ar trebui să-și ocrotească supușii?! Nu puteam să cred, nu era adevărat! Anticipasem răzbunarea lui Știi tu cine, dar nu m-aș fi gândit niciodată că o să meargă atât de departe. Și senzația aia de neputință în fața răului, orice ai face. Am trăit-o și eu! Și știi cine era de vină pentru toate? Eu, normal. Eu și numai eu. Cum mi-am permis, de ce m-am băgat, de ce m-am luat în gură cu el, de ce am furat, de ce l-am înșelat, de ce l-am trădat, de ce am distrus totul? Eu trebuia să mă târăsc în genunchi în fața lui și să cerșesc îndurare. Da, mi-am zis inițial, sub avalanșa de acuzații, poate că are dreptate, poate că am făcut greșeli de neiertat și nicio pedeapsă nu e prea mare pentru mine. Apoi am început să mă dezmeticesc. Cum?! Ce-i cu mine? Eu am produs tot răul? Eu am vrut să creez, să construiesc, să inovez, să dau viață viselor, să fac ceva pentru oameni, iar el nu m-a lăsat. A încercat să distrugă tot ce am creat... din dragoste, dar el nu știe ce-nseamnă asta, nu cunoaște decât ura și răzbunarea. Știi ce, Zeus... uite că-ți zic pe nume? Da, mi-am permis, dar nu-mi pare rău. Și nu eu trebuie să-mi cer iertare, ci tu. Tu trebuie să-ți ceri iertare. Mie și oamenilor.