Examen cu Big Brother (45): Casa de copii ”Pământ” este acasă

O ședință obișnuită... Chiron se uită complet transpus la ”Suleyman Magnificul”, Ile ascultă muzică pe iPhone 7, Her mă bârfește de zor la toaletă, Don Quijote și Jill s-au plictisit și au plecat la plimbare cu Pegas și Rocinante, Bebe lansează vânturi cu arome de parfumuri franțuzești și patinează pe gresia lucioasă, Atlas doarme, Mene hackerește, Alex citește știrile pe tabletă, eu crănțăn bruschette și confecționez fustițe de balerine din pungile de Maretti cu pizza. Așezat la masa înaltă, din lemn de mahon, cu picioarele aurite, sculptate în formă de cariatide, pe care sunt disponibile, din păcate, numai cafele, apă plată cu lămâie, ambrozie, nectar și sucuri bio de la sera lui Her (nici urmă de votcă sau de vin ca pe vremuri, dar n-oi fi nostalgic?), număr minutele și secundele până când se va încheia episodul și voi vorbi cu Chiron. Sper să nu-mi pierd tocmai acum răbdarea titanică.

Aștept respectuos, civilizat și, când, în sfârșit, se termină episodul, dau un pumn zdravăn în masă (elegant și subtil, logic, nu?), mai exact în placa de deasupra, asemănătoare cu o scoică uriașă, cizelată din marmură de Paros și bogat decorată în stil rococo. Să vedem dacă le-am atras atenția. Apoi, îmi îndrept spatele anchilozat de milenii de paralizie liber aleasă, trosnindu-mi oasele amorțite, mă ridic încet în picioare, îmi suflu cu putere bretonul, zâmbesc (mai mult sau mai puțin forțat, sper că n-am iar un ”smiling face” din ăla cusut cu sula de cizmărie de trupele Berkut) și mă adresez publicului pe un ton voit jucăuș, ușor provocator:

– Cred că a venit momentul ca Atena să mă salveze.

Surprinzător, reacția e imediată: Bebe alunecă pe gresie, cade și se izbește de masă, Chiron se îneacă și e gata să scape paharul de nectar din mână, Mene rămâne cu gura căscată, Alex ridică ochii din tabletă și aruncă o privire ironic-sfredelitoare în jur, iar Ile se topește și se scurge de pe canapea drept sub masă.

– Instalez acum un scut mic energetic ca să vorbim fără să știe nimeni.

Așadar, stimulat de feedbackul prompt și rapid primit deja, mă apuc de treabă. Instalez iute scutul energetic (funcțional exclusiv în sala tronului), apoi îmi suflu bretonul vijelios și le spun tuturor celor prezenți tare, dar răscolit de emoție, privindu-i cu ochi de foc și cu obrajii în flăcări:

– Probabil ziceți că e o idee la fel de nebunească precum Startarul sau chiar mai rău, care s-ar putea să ne coste nu doar o gaură în buget, ci și rezultatele revoluției și ale reformei abia începute, cu atâta trudă și atâta sânge vărsat. E criză și am spus că vom face economie... la sânge. Dar eu îmi asum riscuri. Sunt obișnuit, la fel ca voi, cu misiunile imposibile. Și cred că merită, se vor vedea rezultate. Să vă dau câteva detalii, relevante, consider eu, mai înainte: Atena mi-a împărtășit singură secretul funcției de metamorfozare a coifului ei, apoi, m-a chemat în Tartar și mi-a cerut iertare. Probabil că e momentul să se implice mai mult. Dacă o va face, își va (re)câștiga măcar o parte din încrederea noastră, își va spăla păcatele și va demonstra că e dispusă să participe la procesul de schimbare a Olimpului. Să batem fierul cât e cald. Mai târziu e prea târziu. Vom aranja ca ea și Hermes să evadeze. Vom crea, pur și simplu, oportunitatea. Vom arăta cu toții, în timpul unei ședințe obișnuite, cât de atenți și preocupați de soarta Olimpului suntem: Atlas va dormi sau se va juca pe consolă, Her va sta încuiat la budă, tu, Chiron, te vei uita la ”Suleyman Magnificul” sau la altă telenovelă, Bebe va moțăi, eu voi ronțăi bruschette și voi confecționa fustițe de balerine din pungile de Maretti, iar restul vor fi plecați. Motivantă imagine, logic, nu? Bebe și cu mine vom slăbi scuturile energetice suficient ca Atena și Hermes să treacă de ele. În fiecare seară, la șapte jumate, Atena le verfică pentru a profita de o eventuală ocazie, a creat și costume speciale de protecție pentru a răzbate prin ele. Actualmente, scuturile sunt foarte puternice și nu pot fi depășite nici cu costumele ei, însă, dacă le reducem intensitatea, vor reuși să le spargă. Vor ieși probabil direct, pe sus, dând o gaură în Zidul infernului, nu, nu una mare, disperată și informă ca a ta, Bebe, ci una micuță, elegantă, perfect sferică, formată grație razelor laser aruncate din ochii ei albaștri de safir. Vor zbura întâi la palat (unde vom rămâne doar Chiron, Bebe și cu mine) și ne vor lua prizonieri. Noi ne vom preface complet surprinși, incapabili de a reacționa. Aparent vom ceda ca să fie ei convinși că au câștigat. Apoi, Hermes îi va da Atenei ceva urgent de făcut: de exemplu, să instaleze, la rândul ei, scuturi energetice sau să analizeze datele din computerul/telefonul tău, Chiron, ca să-i distragă atenția și să mă ducă pe mine pe Elbrus, Tartar sau unde-o vrea el. La un moment dat, Atena va observa că am dispărut împreună cu Hermes. Dacă nu, te rog să-i aduci aminte tu, Chiron, îngrijorat, că Hermes m-a luat cu el. Dacă nu o interesează sau nu vrea să se implice mai mult, veți interveni voi, eventual îi chemați în ajutor pe ceilalți, începând cu Her (de la budă). Dacă îi va păsa și va decide să acționeze, îi puteți recomanda să se uite în telefonul meu sau într-ale voastre: va putea urmări totul live și va găsi, totodată, contacte în agendă: de la Deu (care vă poate teleporta unde e nevoie), Her, Pegas până la Ile, Jill, Thalia, Io, Don Quijote, Alex și Rocinante. Pe Mi Ko și Bebe mic îi voi teleporta pe Gliese, pentru orice eventualitate, să fie în siguranță. Când mă va vedea iar în lanțuri, sfârtecat și scuipat de ticălosul de Hermes, Atena nu va mai suporta să fiu tratat astfel și mă va elibera. Mi-a mărturisit că, dacă se va mai atinge de mine Hermes, îl va storci pur și simplu. Să vedem. Sper că Atena va lua, într-adevăr, atitudine, i se va opune lui Hermes și-l va învinge. Va tranșa problemele direct cu el. Hermes e un laș. Nu poate să lupte decât cu nimfe bete, copii în cărucior și titani în lanțuri. Voi, la fel ca Deu și Her, veți monitoriza discret ce se întâmplă și veți interveni (cu sau fără formular) numai dacă va fi necesar. Eu sper ca Atena să se descurce singură. Sunt dispus să mă sacrific, să mai ajung o dată pe Elbrus, deși am obosit de showul ăsta și am oroare, dacă există șansa ca Atena să mă salveze.

Chiron se scarpină o vreme în barba lui albă și pufoasă de Moș Crăciun, apoi își îndreaptă ochii săi căprui, blânzi și luminoși, spre mine și vorbește rar și calm, cu vocea lui caldă și profundă:

– M-ai lăsat cu gura căscată, Prometeu. E sublim. În stilul tău unic și original, autentic și inegalabil. Dar, în toată această poveste, e o persoană... o zeiță care trebuie să facă ceva și pe care nu prea ne putem baza, având în vedere antecedentele. Nu că e zeiță, eu nu fac discriminare, putea să fie și o musculiță de-a ta, Drosophila Melanogaster. Știu că ții la ea și vă leagă multe lucruri. Știu cât îți dorești ca tocmai ea să arate că s-a schimbat.

– Chiron, dacă ea s-a schimbat, și Olimpul se va schimba. E o ocazie să arate cât îi pare de rău și să demonstreze practic asta, așa cum face și Hefaistos cu ”Memorialul Holocaustului”. Când Atena mă va salva pe mine, se va salva pe ea însăși. Și întreg Olimpul. Toate sunt interconectate. Trebuie să mă târăsc în genunchi în fața ta ca să obțin aprobare? Nu avem, de fapt, nimic de pierdut. E un pariu pascalian. Dacă vom reuși, și eu, și ea, și Olimpul vom fi salvați. Dacă vom pierde, nu vom pierde nimic. Oricum, totul va fi monitorizat permanent și în detaliu. Dacă nu va ieși ce ne-am dorit de data asta, nu-i nimic, vom aștepta următoarea ocazie. Eu am răbdare. Titanii știu să aștepte.

Îmi suflu bretonul furtunos. Desigur, adică probabil că ochii mei mari, negri, migdalați, umbriți de gene lungi, arcuite, îmi strălucesc ca niște supernove. Deodată, îmi aduc aminte de Mene și mă întunec la chip. Îmi trag bretonul pe față ca să mă ascund și, totodată, să meditez. Mene va trăi, vorba vine ”va trăi”, va experimenta foarte direct tot ce mi se întâmplă mie. Ar putea face al 1001-lea infarct, la fel ca mine, din care să nu-și mai revină niciodată. Și are un copil mic acasă care-l așteaptă seara la băiță și apoi la masă, să-i dea piureul de pere și banane. Nu vreau ca Mene să mai întârzie mii de ani la cină până se va strica ambrozia ori la băiță până când spuma valurilor va deveni spuma balelor, nici ca Bebe mic să învețe animalele sau legumele din albumul de poze de familie. Care dintre legume e tati, care e nenea Prometeu și nenea Atlas, care verișorul meu, Deucalion? Iar Mene, să fim sinceri, nu o cunoaște prea bine personal pe Atena, ca mine, ea nici nu exista când el a fost premiat cu o vacanță eternă în Tartar. Oricum, de când Mene a început o nouă viață, Atena nu i-a oferit suficiente motive de încredere: nu numai că a transformat-o pe Ile într-o omiduță și a încercat să o storcească, dar a ținut-o dintr-o lovitură de stat într-alta, cu avânt revoluționar și sfântă indignare patriotică.

– Mene, tu ce zici? îl întreb cu glas întretăiat, ascunzându-mă, în continuare, sub breton.

Chiar dacă pare acum mai înalt și mai solid decât mine, cu fața lui creolă strălucind de bronz și sănătate, Mene nu-și poate ascunde tremuratul. Se încruntă, se uită în jos și se scarpină un timp meditativ în barba scurtă și țepoasă, șaten-roșcată. Apoi, își îndreaptă ținuta, își ridică privirea, mă țintește cu ochii săi arzători și rostește cu înflăcărare:

– Frățioare, nu sunt un fan declarat al Atenei ca tine, știu că voi simți fizic și psihic absolut tot ce ți se întâmplă ție, dar cred că înțeleg ceva din ce intenționezi să faci... mai exact din ce vrei să o stimulezi pe ea să facă. Vrei să-i dai focul sacru și ei? Foarte bine. Eu unul am promis că o să ”mă joc de-a Promy” și o să duc o scânteie din focul tău sacru mai departe, indiferent ce se va petrece. Poți să te bazezi pe mine. Sper să supraviețuim amândoi și de data asta. Dacă nu, o să ne cânte Dio o manea cathartică în versuri albe, iar Ile o să ne scrie o poezie, o să ne aprindă o lumânare și o să ne aducă un ghiveci de cactus albastru ca ochii prietenei tale, Atena. Unde? La groapa de gunoi, groapa comună unde vom fi îngropați de vii.

– Bravo, Mene, ai început și tu să ai fantezii tanatice ca mine și ca Ile. Îți faci iluzii că scăpăm, în sfârșit, de data asta? Ile, ce părere ai?

Nici nu o văd. S-a scurs cu totul sub masă. Acum încearcă să se ridice, dar se izbește cu capul de placa în formă de scoică. În cele din urmă, reușește să iasă de sub masă și să se așeze pe canapea, cuprinsă parcă de friguri. Dă pe gât o sticlă o sticlă întreagă de apă plată cu lămâie, apoi se adună un pic și-mi răspunde cu glas tremurător:

– Mi se pare frumos. Frumos ca o floare albastră de cactus de pe Gliese... frumos ca tine. Știu că Antenuța... ă, Atena, are multe merite, dar și păcate, că sentimentele tale sunt împărțite, că mai ții totuși la ea și ai vrut mereu ca ea să fie altfel. Mi-e milă de ea, însă și de tine și de Mene. Dacă mai trebuie să mă storcească o dată pentru tine și democrație, fie și asta, îmi asum riscul. Nu o să recit ”moare regina Cleopatra”, nici ”moare Kim Jong Ile”, nu mă mai dau în spectacol. Mai mult e prea mult.

– Sper că nu ești geloasă, Doamna!

– Fii atent, nu știu cât sunt de geloasă, am încredere în tine, dar, pentru că mi-ai zis așa, dacă o să supraviețuiesc și o să supraviețuiești și tu, Promy, te omor! Te decapitez!

– Uau, apropo de fantezii tanatice, mai am un pic și devin fan al decapitării, capul, oricum, nu e cea mai importantă parte a corpului yahoo-ilor, Statul Islamic când va afla, nu se uită pe pagina de Facebook a lui Kim Kardashian, altminteri un hobbit photoshopat? În prezent, telfie-ul e la modă, nu selfie-ul. Ah, ce-aș fi vrut să-mi spună și mie cineva o vorbă bună, adică să mă facă hobbit, măcar în acest moment, înainte să mă sacrific din nou! Și nici nu mă mai interesează doar să supraviețuiesc, acum vreau să trăiesc. Bebe?

Bebe și-a mai revenit, cred, din șoc, s-a ridicat și și-a reluat locul de lângă masă. Nările îi freamătă. Mă privește cu ochii săi căprui, de culoarea cafelei cu lapte, surprinzător de calzi și de blânzi, scânteietori de parcă plutesc în lacrimi (să nu uit, a plâns pentru mine de mai multe ori la rând și m-a trezit la viață cu lacrimile lui tămăduitoare, încă nu mi-e clar, să-l blestem sau să-l binecuvântez?):

– Prometeu, ești un hobbit! Cu sau fără Photoshop. Sper că ți-au dat lacrimile de bucurie, adaugă el înduioșat. Acum, ce zic eu, să-l lăsăm să experimenteze... controlat, nu-i așa, Chiron? Să ne facem curaj să ascultăm Vocea Rațiunii și a Dragostei! În ce te privește, Promy, sunt mândru de tine, mai am un pic și te domesticesc. Înaintea lui Don Quijote. Ăsta e chiar ”începutul unei frumoase prietenii”. Ce spui, vrei să fii prietenul bestiei mari, negre, cu coarne... corn, NATO, FMI, nașul-zân de la bancă, inorogul care trage vânturi cu arome de parfumuri franțuzești, ”Marele Blond” care a imigrat în Olimp?

– Cum? Vrei să fii prietenul câinelui rău și turbat, porcului de violator, viermelui mizerabil, mogulului degenerat, bulangiului metrosexual, al catastrofei fără alt talent în afară de a-i corupe pe ceilalți și a-i face împuțiți de trădători ca el, al lui Satana în persoană care, de malefic ce e, a distrus până și planeta Krypton a lui Superman? Vrei să fii prietenul lui Satana? Chiar că-mi dau lacrimile. Ah, Bebe, eu te consideram deja prietenul meu. Îți mulțumesc pentru tot! Împart cu tine până și Maretti cu pizza. Mai am doar o rugăminte. Bebe, acum, că suntem prieteni adevărați în mod oficial (deși nu sunt sigur dacă nu mai trebuie să semnăm cumva, împreună, un formular ștampilat, cu antet pentru a avea garanția acestui angajament), vreau să te întreb ceva. Tu poți să tragi vânturi autentice?

– Păi, dragul meu... prieten, pentru asta am nevoie de fasole cu ciolan, nu v-am mai spus?

– Îți fac eu, Bebe, intervine Ile, dar am, la rândul meu, nevoie de ciolan. Până acum nu mi-a parvenit.

– Cere-i atunci lui Promy! E la putere, ce pula mea! nechează Bebe vesel.

– OK, sunt de acord, confirm cu jumătate de gură, mai mult ca să-i conving că am ascultat Vocea Rațiunii, am depășit nenorocitele astea de paradigme ale victimizării și culpabilizării și, totodată, m-am eliberat cât de cât din coșmarul istoriei. Ți-l dau, Ile, într-o duminică... poate chiar duminica asta, dacă mai apucăm. Ce am? Îmi fac planuri? Da și voi continua să-mi fac. Poate că nu-ți mai strângi bagajele, nici nu mă mai pui pe mine să ți le pregătesc și să mă spetesc cărându-ți valiza pe jos, până la minimarket, de parcă nu ți-e milă de un biet titan, dacă schimbăm sărmăluțele ori brânzicile din meniu cu ciolanul. Așa vom sparge blestemul și vom ieși odată pentru totdeauna din duminica lui Bulă. Și din coșmarul istoriei. Alex, tu ce zici?

Alex radiografiază sala și pe noi toți, cei prezenți. Mă scanează până la ultima celulă. Sper că n-a descoperit doar o bacterie probiotică din iaurtul cu Bifidus Essensis. Cu zâmbetul lui ironic și sceptic întipărit pe față, privindu-ne cu ochi iscoditori, Alex se adresează adunării pe un ton flegmatic, aparent impasibil:

– Păi, la fel mă gândeam și eu. Sper că mă faceți parte la ciolan... după un scuipat intelectual zdravăn pentru Știi Tu Cine... Zeus merge o bășină intelectuală autentică. Poți să te bazezi pe mine: sunt pregătit să azvârl scuipaturi și bășini intelectuale letale, iar ție să-ți dau, la nevoie, un sărut gay pasional, salvator. Promy, mai știi ce am prezis eu? Am învățat și eu să ghicesc viitorul. Tu, ca un vierme de trădător și porc de câine ce ești, ai trecut de la titani la zei, de la zei la muritori, apoi de la muritori la animale. Mai ai un pic și ajungi de la animale la plante. Apreciez evoluția ta. Astfel, curând plantele vor fi la putere, deci, automat, și titanii, căci sunt legume, logic, nu? Te rog să te consideri deja la putere. Și, când te suflu, să-ți văd măcar fața de Harry Potter, nu pe cea de bacterie probiotică!

Îmi suflu bretonul în forță ca să-l conving că am fața aia gravă, încordată și încrâncenată de Harry Potter și nu pe cea de bacterie probiotică. E clar? Cât mai trebuie să joc rolul ăsta de erou? Dacă sunt un ”idiot” (dostoievskian, vreau să zic) și am acceptat și acest sacrificiu, așa-mi trebuie. Vreau să ies afară să fumez o havană (înăuntru, în palat, nu mai e permis, dar ăsta nu e un motiv să fiu nostalgic), mă sufoc (complet) fără o gură de aer și de... fum, însă Ile mă prinde de mână și mă oprește. Bine că a intervenit, că eu eram gata să trec prin scut, fără să-l dezactivez, am uitat de el. Se pare că Ile mai vrea să ne spună ceva, o ”predică de Nana”, logic nu?

– Apropo de legume și de viitor, o să vă spun și eu o poveste. Cu happy end, ne asigură Ile pe un ton încurajator. Foarte scurtă, de doar un minut. Vă rog să vă abțineți să numărați minutele și secundele. Este povestea unei legume. Fără nicio asociere, desigur, adică probabil. A fost odată un cartof care avea o crustă multicoloră (ca de ou încondeiat), din pietre prețioase scânteietoare ca focul sacru, de la soare te puteai uita, dar la ele ba. Se născuse așa și, din acest motiv, se simțea blestemat pentru că nu era înzestrat și el de natură cu o coajă maronie și murdară ca frații săi. De când se știa pe lume, sărmanul cartof fusese bătaia de joc a tuturor, niciodată nu-și găsise rostul, nici nu se simțise acasă. La un moment dat, într-o seară, când izbucni un conflict în familie, unul dintre frații săi îi smulse un diamant din coaja sa prețioasă. Imediat, ceilalți prinseră curaj și îi scoaseră un safir, apoi un rubin, un topaz și un smarald. În câteva clipe, jupuit de pielea lui prețioasă, cartoful rămase în pielea goală, în hohotele sarcastice de râs ale fraților săi. Crezu că va muri de rușine. Din disperare, se rostogoli în țărână până când căpătă o crustă de noroi. În sfârșit, părea că lucrurile vor intra în normal și va fi și el asemenea fraților lui. Dar cineva îl confundă cu un tăciune și îl aruncă în sobă. Acolo, arse o vreme, până când tăciunii se stinseră și fură azvârliți la gunoi. Se gândi că, de data asta, va rămâne la gunoi pentru totdeauna, însă un cerșetor scotoci cu mâinile sale crăpate și înnegrite de mizerie prin coșul de gunoi, îl găsi, îl înhăță și îl băgă în gura lui știrbă și slinoasă. În timp ce-l molfăia, lihnit de foame, iar balele îi curgeau din gură, zise încântat: ”Ce cartof copt delicios! Fără el aș fi murit de foame.” Și am încălecat pe-o șa și am spus povestea așa. Vă rog să apreciați că nu am descris cum a suferit cartoful când a ajuns în pielea goală în fața tuturor, jupuit de crusta sa prețioasă din pietre scumpe, nici când a ars de viu în sobă, nici când a nimerit, într-un final apoteotic, la gunoi. Unu, nu mai suport; doi, vi se rupe inima de chinurile cartofului; trei, indiferent de asta, sunteți invidioși. De fapt, cred că și eu sunt invidioasă și în curând, dacă nu mi-e prea rușine și mai am un strop de energie să mai visez la ceva, o să am și eu fantezii tanatice de cartof copt sau prăjit. Ce minunat e să te savureze cineva la prânz sau la cină în formă de cartof prăjit! Ce moarte frumoasă și nobilă! Ba mai mult, ce moarte delicoasă! Oricum, trăiască legumele! Sper că nu a sunat a blestem.

***

Roșu la față de frig și/sau de furie, suflând în mâinile înghețate și frecându-le ca să se încălzească, Hermes mă izbește cu piciorul în coaste și se sforțează să urle (deși vocea îi sună slab, pițigăiat și e, oricum, acoperită de vuietul viscolului):

– Mișcă-te odată, porcule! Când ai de gând să termini tabloul, catastrofă ce ești? Vrei să aștept până îi vine lui Vampi numărul de dosar de la Parchet? Sau până când o să evadezi din nou, vierme degenerat, cu ajutorul bulangiului ăluia de Heracle? Pictează, Prometeu, pictează! Și ai grijă să fie exact ca în sala tronului, ca pe vremea lui tăticuțu’ săracu’! Hai, mai repede! Am înghețat!  

E îmbrăcat destul de gros, cu salopetă de schi, canadiană și cizme îmblănite. Părul lung, șaten-blonziu, ușor ondulat (pe care și l-a lăsat să crească în semn de protest de când a ajuns și el ”erou, martir, deținut politic”) e ascuns complet sub căciulă, iar barba moale și subțire de culoarea spicelor de grâu e acoperită de zăpadă. Mă lovește, din când în când, cu piciorul în burtă și în coaste, dar eu îmi înăbuș gemetele și mă străduiesc să-mi reglez respirația. Sunt din nou gol, în lanțuri, acolo unde nu aș mai fi vrut să mai fiu niciodată. Deocamdată, fără piron și bestia antropofagă. Trebuie să termin tabloul din sala tronului care înfățișa una dintre mărețele realizări ale lui tăticuțu’: propria mea execuție. Era unul dintre preferatele fostului stăpân și ale lui Hermes, nepoțelul meu drag, torționar de treabă. A fost singura operă de artă pe care am distrus-o vreodată, la revoluție. Bună și revoluția la ceva!

Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Toate sunt la fel. Las-o baltă, dottore El-Gol! O să te obișnuiești. El-Gol e rău, El-Gol e de vină. El-Gol e Satana. Am violat-o și pe vaca de Io, am distrus și planeta Krypton a lui Superman. Târăște-te în genunchi și cerșește îndurare, vierme împuțit de trădător și porc de câine ce ești! Moarte intelectualilor! ”Pictează, Andrei, pictează!” ”Pictează, Prometeu, pictează!” O să termin tabloul când o primi Ile numărul de dosar de la Parchet. ”ASAP, I’m doing my best”. Să aștepte... să învețe să aibă răbdare ca titanii.

– Ce baftă pe mine că toate scursurile și lepădăturile tale de trădători erau atât de ocupați cu treburile statului! Atlas dormea, Chiron se uita la ”Suleyman”, iar Bebe ațipise și el. Restul nici nu erau prezenți. Un moment excelent ca eu și Atena să evadăm. A reușit să creeze niște costume speciale de protecție cu ajutorul cărora să trecem lejer prin scutul energetic. Acum instalează propriul ei scut, astfel încât nimeni să nu poată ajunge la Bebe și Chiron. Bună și școala la ceva! Ne-am organizat impecabil, nu-i așa, Obama? Ai rămas din nou singur, Prometeu, câine rău și turbat ce ești! Haide, pictează odată, jigodie împuțită!

Mă fac că nu-l aud, mă închid în tăcere și refuz să pictez. Ochii lui albaștri-verzui, sticloși aruncă săgeți de gheață.

– Să-ți aduc eu aminte cum era? Ai uitat, putregai fără talent ce ești? Hai să-ți arăt!

Nu-i răspund nimic, nu mai vorbesc cu Zidurile. Lovindu-mă în continuare cu sălbăticie, mă trage de lanțuri și mă târăște până la stâncă. Acolo, mă leagă, îmi înfige pironul în piept, apoi verifică dacă e bine, strângându-mi lanțurile mai tare și spintecându-mi pieptul și mai adânc. Văd că s-a descurcat acum singur, fără Hefaistos. Urlă, spumegând de furie, cu bale la gură. Apoi, mă scuipă drept în față. Flegmele lui, cu compoziția lor unică, originală (după care nu eram nostalgic), ca de obicei, mă ard ca acidul sulfuric și îmi lasă cratere în obraz.

Fă ce vrei cu mine, Hermes! Pune mâna pe Vasilică! Vasilică are numai dreptate și niciun drept. ”Forget Domani!” Cei care gândesc ca tine (în termeni de putere/bani/popularitate/control... prin minciună, teroare și depersonalizare) nu-și pot imagina că altcineva ar putea să gândească altfel și nu-și vor cere iertare decât că le-a rămas un supraviețuitor. Fie și vreo bacterie probiotică din cineva. Nu am ce să-ți spun, Hermes, nu mai aștept scuzele tale, am oroare de tine, mi-e silă și am obosit de showul ăsta, dar nu o să fug. Nu o să evadez. Nu o să emigrez. Nu o să mă ascund în spatele Zidurilor, scuturilor energetice, măștilor și armurilor. Oricum, Zidurile mele sunt din spumă. Din spuma balelor tale.

Așadar, îmi azvârl toate măștile, arunc Zidurile în aer și mă expun. Rămân gol, vulnerabil ca un copil în fața ta. Inocent ca un prunc. Sunt nevinovat. Mai fac o dată o ”nuntă mută” cu absurdul, din dragoste și disperare. Voi dansa iar cu Dezastrele în abis. Sunt un prost de dau din abis în abis. Eu nu umblu cu jumătăți de măsură. Nu am altă măsură în afară de abis. Voi dansa cu tine. Îmi voi învinge groaza și repulsia. Stau aici. ”Hier stehe ich. Ich kann nicht anders. Gott helfe mir.” M-ai strâns în lanțuri, m-ai străpuns cu pironul, m-ai sufocat cu balele tale, dar încă respir.  

Îmi suflu bretonul. Aș putea să te suflu și pe tine, Hermes. Suflu o dată tare și zbori până pe SPP1001, însă mi-e milă de planeta aia.

– Vine și păsărica imediat! Poate ți-era dor? Poate că ești nostalgic. De-asta ai și făcut căcatul ăla de festival și căcatul ăla de memorial. Oricum, nu interesează pe nimeni mizeriile tale, minciunile și diversiunile unui gunoi ca tine. Toată lumea o să citească memoriile mele din închisoare, eu sunt adevăratul erou și adevăratul martir, victima regimului Prometeu. Jos Prometeu! Jos dictatorul! Am participat la campania ”Ice Bucket”, am strâns fonduri pentru combaterea sclerozei, am salvat copiii bolnavi de SIDA și dau lecții online de engleză, matematică și istorie pentru copiii dezavantajați din Africa. Am 500 de milioane de like-uri pe pagina de Facebook și un milion de prieteni. Nimănui nu-i trebuie căcaturile tale de memorial și de festival. Hai, cântă-ți acum porcăria ta de simfonie, cântecul lui Marsias sau ”Oda Bucuriei”!   

Nu pot să cred. Cum poți să-mi spui asemenea lucruri, în timp ce mă scuipi și mă schingiuiești cu mâna ta? Aș vrea să te ignor, dar nu pot, mizeria și otrava din cuvintele tale îmi intră în suflet și în corp adânc și letal, odată cu pironul și flegmele tale. Ar trebui să se crape pământul sub tine de rușine. Dar nu, asta nu se va întâmpla, iar ție nu-ți pare niciodată rău. Nu m-am obișnuit până acum cu toate abuzurile și aberațiile tale? ”Obișnuit” nu înseamnă ”normal”. Refuz să mă obișnuiesc. Vreau să ascult glasul normalității și Vocea Rațiunii. Vreau să-mi păstrez bunul simț, indiferent ce-mi faci. Și nu mai comentez, nu am ce să-ți răspund, nu mă cobor la nivelul ăsta.

În câteva secunde, înainte să apuc să mă dezmeticesc, bestia de vultur se înfruptă din ficatul meu. Mă zvârcolesc de durere și mă lupt să-mi reprim urletele. Deodată, aud o voce cunoscută, scăzută, dar fermă:

– Lasă-l imediat, l-ai chinuit destul!

– Ce-ai pățit, fă, Ateno, ai chef de niște inundații..., ă, pardon, potopuri? Ai înnebunit, ești posedată de Vampi sau te-ai făcut și tu o împuțită de trădătoare? Moarte intelectualilor!

– Hermes, lasă-l în pace! Și să știi că nu am vrut și nu o să vreau niciodată să împart puterea cu tine, frățioare. Mi-e rușine. De azi înainte, nu mai ești frățiorul meu. Te reneg. Iar dacă o să mai vreau să fiu stăpână a Olimpului, o să candidez la alegerile viitoare. A început să-mi placă și mie competiția. Și, spre deosebire de alții, fac față. Logic, nu?

Păstrându-și calmul și maiestatea olimpiană, Atena aruncă raze laser din ochi cu o precizie uimitoare, pulverizează bestia de vultur, iar pe Hermes îl proiectează la o distanță de câțiva metri (nu tocmai igienică, dar binevenită, în aceste condiții) față de mine.

– Ce ai, băi, Prometeu, ți-ai adus Armata Amazoanelor ca Gaddafi? Atena, Vampi, Thalia și Jill. Cam puține și nu tocmai credincioase. Armata Curvelor și a Gunoaielor! zbiară Hermes, dar vocea îi e acoperită de viscol.

Îmbrăcată subțire, doar cu tricoul alb, blugi negri și adidași originali, cu părul său lung, bogat, negru ca abanosul strâns într-un coc la spate, cu o mină gravă și concentrată (de fapt, o autentică față de Harry Potter care mie, recunosc, nu-mi prea iese în ultima vreme), Atena se apropie de mine, uitându-se fix la piron, de parcă ar fi în transă. Îl apucă cu brațele ei fragede, albe ca zăpada și trage cu toată puterea. Surprinzător, cred că a reușit să-l clintească.

– Haide, Ileana, ajută-mă! Mai târziu e prea târziu.

Ile își pune mâna (acoperită cu o mănușă albastră de schi, în ton cu ochii zeiței înțelepciunii) peste a Atenei. ”Amazoanele” își adună forțele și trag amândouă cât pot de tare. Sângele curge șiroaie, dar, la un moment dat, pironul îmi sare din piept.

– Pe tine, Hermes, o să te transform într-o râmă. Asta ești. Și gata, mai mult nu comentez, nu mă cobor la nivelul ăsta.

Strâmbându-se de dezgust, Atena îl preschimbă într-o râmă, apoi îl calcă apăsat cu adidașii ei originali. Nu se mai vede nimic sub zăpadă. Nicio urmă, de parcă nici nu ar fi existat. Aș vrea să cred că a venit sfârșitul istoriei și că m-am trezit din coșmar odată pentru totdeauna. Dar stigmatele noastre rămân, încrustate în trup de-a pururi, rănile din suflet nu se închid niciodată, iar fantomele ne vor bântui la nesfârșit.

Mă uit la toate în stare de șoc, de data asta pozitiv. În urma ”armatei amazoanelor”, sosesc Deu (sper că e ultima dată când mă mai vede așa, probabil era să facă și el infarct), Her, Bebe, Don Quijote, Pegas, Rocinante, Alex (pregătit să-i ardă un scuipat intelectual lui Hermes și să-mi dea la nevoie un sărut gay pasional, salvator, la fel ca Her). Nesperat de mulți, aproape ca la festival. Mene a împărtășit deja fizic și psihic suferința mea, ce pot să aștept mai mult de la el? Acum, probabil se întinde cu greu, abia răsuflând, în pat, își adună bucățile de organe împrăștiate și se dă cu cremă reparatoare anti-leziuni. O să-l consult și eu când ajung acasă. Sunt atât de impresionat că-mi vine să le dăruiesc tuturor Maretti cu pizza.

Atena și Ile rămân amândouă lângă mine, mă spală cu lacrimile lor, îmi curăță rănile și mă ung cu cremă anti-leziuni. Mâinile lor delicate mă masează ușor și-mi alină trupul și sufletul chinuit. Ce bine e să fiu prizonierul lor, să mă profaneze și să mă abuzeze cu mângâierile lor! La sfârșit, Atena se apropie de Ile periculos de mult. O s-o storcească? Nu, pot să respir ușurat, o strivește doar într-o îmbrățișare titanică ce-i sfărâmă oasele și le transformă în praf de stele. Ochii ei mari, luminoși, strălucesc ca două petale de flori de cactus de pe Gliese de un albastru ireal.

Nu pot să cred că Atena și Ile și-au depășit gelozia și resentimentele. Merită un premiu, o medalie sau o diplomă, fie și de la fabrica lui Apollo, chit c-o să-i dea foc în semn de protest. Am impresia că, în urma acestei experiențe traumatizante, dar maturizante, Ile a crescut de la 2 ani și 9 luni la 2 ani și 10 luni. Încă un pic și va fi un guru!

Mă uit în jur, topit de fericire. Zeul Dio mi-a luat apărarea în fața lui Apollo, i-a făcut reclamație la palat și a interpretat solo-ul de flaut în simfonia dedicată lui Marsias, cu riscul ca zeul soarelui să-și fabrice o nouă diplomă din pielea lui. Zeul Hefaistos nu a mai răspuns chemărilor lui Hermes, nu a mai inventat niciun aparat de tortură și n-a mai pus în practică nicio execuție, iar acum construiește Memorialul Holocaustului. Zeița Atena, prietena mea din copilărie, prima mea prietenă și cea care m-a ajutat să creez muritorii, mă salvează împreună cu Ile și Armata Vampita… Pardon, a Amazoanelor. ”2+2” le-a ieșit 4 și lor. Cred că tocmai le-am predat focul sacru și adevărata Revoluție a fost relansată. Cea din minte și din suflet. Logic, nu?

Revoluție înseamnă să dai ocazia altora să facă fapte bune. Cu atât mai mult celor care au mâinile mânjite de sânge. De... sângele tău. Ca Hefaistos și chiar Atena. Să-i încurajezi să fie buni nu prin forță, ci prin propriul tău exemplu și proiectele tale, indiferent ce se întâmplă. Când m-a salvat pe mine, Atena s-a salvat pe sine și, odată cu ea, Olimpul. Toate sunt interconectate în univers. Revoluția minților libere, a sufletelor frumoase și a faptelor bune reprezintă cea mai eficientă terapie pentru mine. Terapie intensivă, nu-i așa, Obama?

Cred că a început o altfel de politică. Cât de curând, voi merge acasă, Ile îmi va arăta păsărica ei și vom face dragoste. La o altfel de politică, o altfel de păsărică. Aisbergul a scufundat Titanicul, nu și Titanul. Focul sacru nu s-a stins în bale sau în potop, ci încă mai arde și a topit Zidurile în lacrimi. Să-mi permit 5 minute de liniște? Sunt fericit. Sunt liber. Sunt viu. Și vreau să trăiesc. Să trăiesc, nu să supraviețuiesc. Sunt acasă. E loc pentru toți. Cine are impresia că nu are loc decât el, să facă loc. Casa de copii ”Pământ” este acasă.

Am recucerit, în sfârșit, Elbrusul. Sunt la putere. Ca un împuțit de trădător ce sunt, am trecut de la titani la zei, de la zei la muritori, de la muritori la animale și de la animale la plante, la legume, adică la titani. Am readus legumele la putere. Sunt din nou stăpân. Stăpân pe mine însumi. Nu vreau mai mult. Nici mai puțin. M-am votat propriul meu stăpân. Sunt, așadar, un bărbat adevărat care se luptă cu sine, nu cu bărbați înlănțuiți, femei violate, bărtrânei sau copii în cărucior. Am purtat un jihad spiritual și am câștigat o bătălie, nu războiul. Telenovela nu s-a terminat, povestea nu s-a sfârșit. Voi continua ”să mă joc de-a Promy”.

Se lasă seara. Cerul e înalt precum cupola unei catedrale. Luminile din catedrala Sainte-Chapelle se aprind încet, în liniște, una câte una. O lume fără Ziduri, numai Ferestre... Curcubeul împăcării învăluie lumea într-o îmbrățișare disperată, titanică, care ne frânge oasele și le preschimbă în praf de stele. Până la urmă, s-a ales de mine praful... de stele. Privesc halucinat curcubeul, aș vrea să mă absoarbă în abisul lui orbitor, să mă topesc în simfonia lui amețitoare de lumină și culoare. Luna plină se ridică lent, enigmatică precum un Sfinx. Sper că nu se va deschide acum portalul infernului, l-am dezactivat cu circa doi ani în urmă. Nu, luna e un imens presse-papier cu coral în formă de petală de cactus de un albastru neverosmil, strălucitor de parcă ar fi iluminat de flacăra focului meu sacru. Sufletele noastre renăscute s-au contopit în el. Și nici agentul Smith din ”Matrix” nu-l poate sparge.

Și iată că acum, într-un final, urletul și tăcerea apăsătoare de plumb s-au transformat în muzică. Se aude în portal ”Oda bucuriei”. S-o cântăm împreună!

”Freude, schooner Goetterfunken,

Tochter aus Elysium,

Wir betreten feuertrunken,

Himmlische, dein Heiligtum!”





Mai tare un pic!







Examen cu Big Brother (44): Ușor șchiopătând, cu coiful pe cap, revoluția continuă

Gadgetul ăsta îmi alunecă pe ochi, ei, dar mai bine să-mi acopere fața el decât bretonul meu lung, filat, asimetric, perfect îndreptat cu placa. Poate îmi va rămâne lipit de cap cum s-a întamplat cu coiful Brunnhildei anul trecut: nimeni nu-l mai putea desprinde de pe capul lui Ile. M-a acuzat că vroiam s-o decapitez ca să i-l scot. Tot eu sunt de vină, logic, nu? Dacă nu mai pot să-l dau jos, să-l chem pe Obama în ajutor? N-am ce face? Obama se uită și nu vede. Ori să apelez la Statul Islamic? Ce le trebuie yahoo-ilor cap? Nu, cred că-l las așa. Ce ”bunăciune de apărăciune” de gadget! ”My precious!” Totuși, aș vrea să-l ridic un pic astfel încât Ile să-mi poată zări ochii mari și fioroși, presărați cu fosfor. Să vedem dacă o sperii pe Fata lui Dracula.

Tocmai a ieșit în curte să ia o gură de aer și se plimbă printre pinii negri. O să latru (cât pot de dramatic) și o să-i atrag atenția. Uau, tocmai a găsit un câine mare negru, înspăimântător, cu ochi fosforescenți și cu un coif pe cap lângă grătar. Sper că nu face încă un atac de panică. Ba da! Cred că realizează, totuși, cât de mult semăn cu câinele din Baskerville. Oi fi fugit până aici de frica fetelor lui Obama? Să mă adăpostească, să-mi arunce un os, să mă adopte, s-o ia la sănătoasa sau să facă pe moarta? Nu mai e nevoie, pare mai mult moartă decât vie. Înainte să se dumirească cum trebuie să procedeze cu câinele din Baskerville, o voi surprinde. Mă preschimb, de această dată, într-un pudel negru, drăgălaș, cu ochi mari și blânzi, impecabil coafat, cu anchior și manșete. Tot cu coiful pe cap. Apoi, revin la forma inițială, îi pun mâinile la ochi și izbucnesc într-un râs zgomotos, dezlănțuit, aproape isteric:

– Stai liniștită, Ile, sunt eu, Promy. Am învățat funcția de metamorfozare a coifului Antenuței și mă jucam puțin. Adică experimentam.

– Promy, ai grijă, am făcut doar un atac de panică, dar era să-mi produci un infarct. Cine te-a învățat funcția de metamorfozare? Hai, nu-mi spune că ai studiat tu coiful la laborator! Nu îndrăzneai nici să-l atingi ca să n-o dezonorezi pe Antenuța.

– Dacă-ți spun, poate nu mă crezi, Ile. Hm, hai să-ți testez încrederea. Știi cine? Antenuța în persoană. Și hai să-i zicem de-acum încolo ”Atena”, nu ”Antenuța”. Sper că merită.

– Ceee? Jură-mi pe Mecca, ăăă, Al-Cola, Al-Cool, nu, vreau să spun: jură-mi pe Constituție, democrație, i-Phone și Maretti cu pizza!

– Nu glumesc. Atena a reprimit acces la net, așa că am îndrăznit s-o întreb pe mail (și pe Facebook) dacă mă învață și pe mine cum funcționează coiful. Mi-a răspuns în câteva minute pe Facebook: ”N-ai descoperit singur, Prometeu? Nu-i nimic, eu știu cel mai bine, e coiful meu. Ah, de când aștept întrebarea asta! Mai aveam un pic și-mi pierdeam răbdarea. Și eu nu sunt titan. Trebuie să evadez ca să-ți arăt?” M-am gândit că e o capcană, dar m-am dus în Tartar... noul Tartar, luându-l cu mine și pe Her de pază, că doar n-o să-l trezesc pe Atlas din somnul lui dulce, la competiție cu Europa. Acolo, Atena mi-a arătat cum activez și cum folosesc funcția de metamorfozare. Eram așa de încântat, că am fost cât pe-aci să-i dau coiful înapoi. Jur pe Constituție, democrație, i-Phone și Maretti!

– Nici nu știi ce mă bucur pentru tine. Și pentru ea, și pentru Olimp, și pentru întregul univers. Na, uite că mai aud și vești bune. Nu doar din Olimp, ci și din lume, rostește Ile entuziasmată.

Tremurând de emoție, cu mâinile înghețate, dar cu fața aprinsă și ochii ei negri arzând, iluminați parcă de focul meu sacru, Ile se dezlănțuie ca un torent:

– De exemplu, la inițiativa Arabiei Saudite și a Statelor Unite, pentru a submina afacerile petroliere ale Rusiei și Statului Islamic deopotrivă, prețul barilului de petrol a scăzut din iunie, de la 115 dolari/baril la 80 de dolari/baril, apoi chiar la 69 dolari/baril. Companiile petroliere Gazprom Neft, Rosneft și Transneft, afectate și de sancțiuni europene, au ajuns într-o situație critică, Rusia are nevoie de un preț de minim 101 dolari/baril pentru a rezista recesiunii (bugetul a fost calculat, oricum, pe un preț mediu de 117 dolari/baril). Rubla s-a depreciat cu peste 40% față de EURO și cu peste 60% față de dolarul american. Rusia va intra în recesiune. În sfârșit, o măsură inspirată! Poate că au făcut presiuni fetele lui Obama. Și mai sunt și alte știri bune. Ascultă-mă, dottore! Potrivit unor studii recente, fetele din Europa nu mai vor să semene cu personaje ca Barbie, Albă ca Zăpada, Cenușăreasa sau Frumoasa Adormită, ci cu eroine inteligente, sensibile, curajoase și luptătoare precum Katness din ”Hunger Games” sau Hermione din ”Harry Potter”. Mai mult, milioane de oameni din întreaga lume au semnat petiții pentru energie curată și reducerea emisiilor de carbon, iar sute de mii au ieșit în stradă. Mii de medici și asistente s-au oferit voluntari pentru a lupta cu virusul Ebola. Și, am uitat să-ți spun, la mine personal a venit moșul, exact când m-ai teleportat din Titan... în Titan ca să votez.

– Cum? Așa devreme? În noiembrie? Cine era? Santa Claus sau Santa Klaus?

– Nu, iubire, moșul cu talonul pierdut. Moșulică mi-a adus talonul.

***

Dacă Moșul i-a adus lui Ile talonul și o altfel de politică în România, mie, pe lângă festivalul ”Aceasta E Revoluția” (AER) și succesul simfoniei dedicate lui Marsias, e pe cale să-mi dăruiască și Memorialul Holocaustului Olimpian. Nu, nu e ceva de sărbătorit, căci nu putem să aniversăm holocausturi, ci numai să le comemorăm, dar trebuia făcut și acest lucru. Nu pot să cred că Hefaistos a acceptat să se ocupe personal, iar construcția a demarat deja într-un ritm alert, îndată ce i-am dat OK-ul pe mail. Hefaistos nu o să respire și nu o să se oprească până când nu va finaliza proiectul, îl apasă și pe el crucea mea și-l strivește sub povara ei. Are coșmaruri. Chiar cu mine. Se vede mereu dezbrăcându-mă, înlănțuindu-mă și înfigându-mi pironul în piept. Bineînțeles, n-am vorbit eu cu el, ci Ile. L-a sunat, au stabilit o întâlnire, au băut o cafea împreună, acasă la noi, și el a fost de acord să realizeze memorialul, căci el cunoaște cel mai bine ce a fost acolo, era treaba lui... murdară, încredințată de tăticuțu’. Plăcerea lui tăticuțu’ de a-i murdări pe toți... Și incapacitatea lui cronică de face ceva singur, fie și o execuție. Vă imaginați ce chef aveam să stau de vorbă cu propriul meu călău! Să-l invit și la un pahar de vin roșu de la Dio, să-l servesc cu havane și, eventual, să-i ofer Maretti cu pizza? ”No fucking way!” ”La dracu, nu!”

Cu această ocazie, în timp ce Hefaistos își savura cafeaua Lavazza cu lapte și ambrozie, deși murea de rușine (tot ea, nu Știi Tu Cine!), Ile i-a predat și cutia de cremă reparatoare anti-leziuni, aproape goală (căci mai conținea urme de cremă, sânge, spermă și secreții), pe care Her a folosit-o când a eliberat-o de pe Elbrus ca să-i salveze viața. Nenorocitul ăsta de Știi Tu Cine vroia telecomanda de la portalul infernului de la Ile, dar nici măcar nu era capabil să execute pe cineva cum trebuie, fără Hefaistos și Hermes (obligați să rămână în Olimp ca să nu-i sustragă cumva telecomanda multrâvnită), așa că Ile era să moară mai devreme decât era estimat. Ticălosul ăsta spălat pe creier nu-și dorea decât telecomenzi, sceptre sau ”inelele puterii” și nu știa altceva decât să-și scoată scula și fulgerașele. Să violeze, să tortureze și să ordone să fie distrusă o planetă pentru o amărâtă de telecomandă sau pentru a mă face pe mine să sufăr. Toți bărbații adevărați se comportă astfel: dârdâie de frică pentru scaunul, sceptrul sau telecomanda lor și se luptă glorios cu titani în lanțuri, femei violate și bebeluși. Un exemplu e chiar Hefaistos, aruncat în prăpastie de ambii săi părinți, stăpânii Olimpului, pentru că era prea urât ca să-l consume direct.

Her m-a lăsat pe mine să mai agonizez puțin în parametri optimi cu tăticuțu’ și bestia de vultur ca s-o elibereze întâi pe Ile și să o ungă cu cremă reparatoare anti-leziuni. Mai târziu era prea târziu. Avea două cratere imense fumegânde la vagin și la piept, unde fusese implantat pironul. Alex, intelectualul nostru rafinat, l-a scuipat pe Știi Tu Cine când a văzut cutia. Nu suntem talibani, intelectualii scuipă, nu mănâncă coaie. Ile i-a dat cutiile lui Hefaistos nu pentru anchetă (desigur, adică probabil că nu o să mai fie altă anchetă în afară de cea referitoare la ultima lovitură de stat a lui Hermes și a Atenei), ci pentru muzeu, să apară într-o secțiune dedicată Elbrusului, e istorie doar. Istoria timpului pierdut. Furat, mai exact. Iar eu nu suport să le mai țin acasă... în casă: numai când mă gândesc la ele, înnebunesc de furie și mă zvârcolesc zile și nopți la rând până împietresc ca stânca mea. Nu vreau să mă mai uit în Cutia Neagră, Cutia Pandorei, dar, orice aș face, nu pot să mă smulg din coșmar. Istoria e un coșmar din care nu mai pot să mă trezesc.

Timp de două săptămâni, m-am încuiat în cameră, n-am mâncat nimic (nici Maretti cu pizza), n-am dormit (Ile nici ea, e și ea captivă în coșmarul meu, logic, nu?), n-am vrut nici duș fierbinte, nici să mă joc ”de-a Bill și Monica”, nici să mă coafez. Am zăcut pe jos, gol, scuturat de spasme, gemând și bâgându-mi singur pumnul în gură până la cot ca să-mi înăbuș urletele, până când, epuizat de efort și oroare, rămânea din mine numai stânca, cum bine a zis Kafka. Milenii de paralizie liber aleasă... Am slăbit paișpe kile, câte unul în fiecare zi (oups, în casă, s-o țin tot așa până ajung o legumă mutantă, putrezită și storcită de 40 de kile, așa-mi trebuie, nu?). Nu aveam nici lacrimi să plâng. Mi le-au furat și pe ele... și khmerii roșii ai lui Pol Pot au interzis plânsul în Cambodgia și i-au arestat pe cei ce plângeau. Nu am reușit să bolborosesc altceva decât ”Taci, Ile! Taci and don’t touch”, pentru că insista să mănânc ca să aibă și ea ce strânge când mi-o curăța borâtura mea sacră, doar n-o să vomit numai cafea. Nu știu de ce zeii continuă să-mi fure timpul și viața, mie și celor dragi. Nu mai am decât povestea.

La un moment dat, m-am ridicat de pe jos, cu greu, amețit, clătinându-mă și am încercat să mă așez în pat, să mă întind câteva minute. Când Ile a venit lângă mine, m-am simțit înghesuit și pus la Zid, nu aveam loc, mă sufocam, brațele ei mă cetluiau strâns ca lanțurile lui Hefaistos, mâinile ei se înfigeau în carnea mea ca niște gheare de oțel, săruturile ei erau otrăvitoare ca veninul Hidrei, mângâierile ei păreau palme grele în obrazul meu și lacrimile ei mă împroșcau ca niște bale de acid sulfuric, lăsându-mi cratere fumegânde pe tot corpul.

Apoi, am început să tremur, aveam frisoane. Mi-era frig și aș fi dat orice să mă încălzească focul meu sacru pe care l-am oferit oamenilor. Mă simțeam captiv în sicriul de gheață, troienit de viscol, cu bestia de vultur moartă în brațele mele, de frig și de foame, căci nu mai avea ce să mai devoreze de pe mine. Era și ea doar o biată pasăre înfometată și zgribulită. Aș fi vrut să vină cineva să mă ia acasă, dar am rămas îngropat în Zid, în stâncă, în sicriul de gheață, fără slujbă, fără lumânare, fără ceremonie de înmormântare (fie și televizată la OTV) și fără nimeni care să plângă pentru mine... 

Degeaba încerca Ile să mă încălzească. Prea târziu. Nu mai simțeam nimic. Focul meu sacru s-a stins demult.

Miliarde de presse-papiere sparte, de trupuri zdrobite și de suflete moarte... O oglindă spartă în miliarde de cioburi care trec prin mine fără să le simt. Stau în ploaia de cioburi, ciuruit de ele, urmărind paralizat căderea lor lentă, fatală, fără să mă mișc, fără să respir, fără să clipesc, fără să rostesc niciun cuvânt. Cioburi din voi trec prin mine neîncetat, fără să le simt, amestecându-se absent, într-o ”nuntă mută a absurdului” fără sfârșit. Aș fi dat orice ca ele să mă rănească.

***

Îndată ce am primit proiectul pe mail, nu mi-am putut reprima un strigăt – simultan de durere, furie și neputință, pe care Ile l-a auzit. Probabil și Obama, dar eu m-am învățat minte și nu-l mai chem în ajutor. Mi-am zis că nu vreau să știu nimic, nu o să deschid mailul și nu o să vizualizez draftul de proiect, o să-i dau lui Hefaistos OK-ul așa, fără să văd nimic. La un moment dat, am simțit o nevoie irezistibilă de a mă uita și, cu un glas din fundul pământului, în ton cu atmosfera tartariană, am rugat-o pe Ile să iasă din cameră. M-a înțeles și mi-a respectat intimitatea. M-am recules cât să pot deschide tableta și efectua operații de bază (apropo, cât fac 2+2?), apoi am aruncat o privire.

Când am văzut, am tresărit puternic, mi-am înfipt unghiile în carne și am mai scos un strigăt, însă Ile m-a lăsat în pace și nu a venit să mă deranjeze. Am continuat să mă uit pietrificat, în stare de șoc. Muzeul va fi amplasat la o distanță nu tocmai ”decentă”, dar rezonabilă de Startar, astfel încât să nu existe suprapuneri care să arunce în derizoriu memorialul, mai exact să apară cineva de la shopping din Startar și să-i curgă iaurtul cu Bifidus Essensis peste lanțurile și piroanele noastre. Desigur... adică probabil, copiii care vor sosi în vizită cu școala/părinții se vor juca netulburați pe tabletă și/sau i-Phone, fără să înțeleagă de ce am fost atât de dobitoci încât să ne petrecem mai toată viața (vorba vine... viața) la închisoare, și nici măcar că, într-un fel, tableta și i-Phone-ul ni se datorează mie și lui Deu. Poate că o să le explice Petre Țuțea. Sau o să scrie, în sfârșit, o carte. Ori se vor documenta din memoriile marilor deținuți politici, eroi, martiri și intelectuali ca Hermes și Apollo.

Accesul la muzeu se face prin gaura dată de Bebe în Zidul infernului (redimensionată și reconstituită), cu ajutorul unui lift modern, ultrarapid, care te propuleasză drept în fața memorialului. Inițial, când am văzut gaura lui Bebe, mi s-a părut că tocmai se prăbușiseră Turnurile Gemene după atentatele de la 11 septembrie sau căzuse un meteorit. Și nu era doar imensă și inestetică, ci și complet disfuncțională în acel loc: împiedica accesul rapid, elegant, civilizat în Startar, zonă turistică acum. Gaura originală am astupat-o eu însumi cât am putut de iute. Dar ce să facă Bebe, săracu’, când l-a găsit pe Pegas abia respirând, cu aripile zdrobite, pe Her zbătându-se cu haina înmuiată în veninul Hidrei pe el, ars aproape complet și otrăvit (nu numai cu veninul cumplit al Hidrei, ci inclusiv cu poțiunile Atenei, la fel ca mine), iar pe mine gol, în lanțuri, înecat în bale corozive ca acidul sulfuric, spintecat de piroane și sfârtecat de viu de bestia de vultur, în hohotele zeilor? Să râdă ca Hermes și ceilalți zei și să aplaude?

Cum putea să iasă civilizat din Tartar? Cu șpagă la Cerber sau la Caron, emanând un vânt cu aromă de parfum ”Si” de la Armani? Cred că gaura lui în Zid era singura reacție corectă în acel moment. O reacție surprinzător de... umană pentru un unicorn și un gest absolut necesar de normalitate. În acel context, gaura disperată și informă a lui Bebe în Zidul infernului a fost unica reacție de bun simț. Și, de fapt, are o anumită frumusețe... de gaură în steagurile Revoluției din Decembrie 1989. Ne-a adus o gură de aer și... acasă. Acolo, inorogul nostru nu mai știa cum să o scoată la capăt cu noi: Her se zvârcolea, ars și intoxicat cu veninul Hidrei, eu îmi țineam mâna încleștată în dreptul ficatului, strângând spasmodic în ea resturi de ficat și intestine, degeaba încerca Ile s-o dea deoparte, iar Bebe nu cunoștea antidoturi pentru veninul Hidrei, nici pentru poțiunile Atenei cu care eram intoxicați Her și cu mine. Trebuia să caute soluții și să improvizeze, din dragoste și disperare. De departe, Pegas era cel mai bine: nu mai vorbea (își ținea, în sfârșit, ciocul ăla cârcotaș) și nu mai putea să zboare. 

Așadar, după ce cobori cu liftul prin gaura lui Bebe, ajungi în fața clădirii memorialului, în formă de șarpe gigantic, încolăcit, cu inele ca niște lanțuri uriașe din oțel. Acesta conține principalele locuri de detenție din Tartar, inclusiv pe ale mele și pe ale lui frate-miu, Mene, plus o secțiune dedicată Elbrusului (unde apare și cutia de cremă anti-leziuni folosită de Her pentru Ile). Mi-am luat inima (mă rog, de fapt, ficatul) în dinți și am început incursiunea ”7D” în Tartar, de la coada șarpelui (locurile de detenție ale lui Tantal și Sisif, de pildă), până la cap (estrada și amfiteatrul unde am fost noi prizonieri după lovitura de stat a lui Hermes și a Atenei – Her, Pegas și cu mine, când a dat Bebe celebra lui gaură în Zidul infernului). Eu mai avusesem și alte câteva nesperate șanse de a-mi petrece instructiv și distractiv timpul liber acolo, cu sentințe eterne. Era mai practic și mai comod decât pe Elbrus (pentru zei, nu pentru mine, desigur, adică probabil). Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Las-o baltă, dottore! Puneți mâna pe Vasilică! Vasilică are numai dreptate și niciun drept.

Impresionant, pentru a păstra autenticitatea, proiectul lui Hefaistos reconstituie inclusiv frigul (cel puțin într-unele dintre încăperi), mizeria (spațiul e minimalist amenajat, totul e puțin prelucrat, apropiat de realitatea din Tartar, de mai multe lăsat întocmai cum era, fără a se interveni asupra lui) și întunericul (doar exponatele (de exemplu, instrumentele de tortură) sunt luminate, în rest ne cufundăm în beznă). Într-unele porțiuni, într-un autentic spirit tartarian, trebuie să te apleci sau chiar să te târăști ca să poți avansa. Poți testa dacă vrei și unele accesorii (lanțuri, nu cuie și piroane). Când am ajuns în dreptul capului, pe scena înconjurată de amfiteatru și am zărit urmele de sânge închegat, rămase necurățate (sângele meu, al lui Her și al lui Pegas), am izbucnit în plâns. Apoi, am chemat-o pe Ile să-i arăt și ei. Am rămas, în continuare, pe jos, dar am luat-o în brațe și am coborât din nou, împreună, în infern. Am plâns amândoi, parcă la nesfârșit, unul în brațe la celălalt, până când am simțit că mi s-a luat o piatră... mai exact, o stâncă de pe inimă. Stânca s-a topit în lacrimi.

***

Acum mă teleportez în Tartar, să verific cum merge construcția. Deși e frig, am senzația că mă sufoc. Mi s-a pus un nod în gât. Și unul în piept. Strâns ca-n ghearele bestiei de vultur. Picioarele mi se împleticesc, mă ia amețeala și-mi vine să vomit. În timp ce fac eforturi supratitanice să-mi revin cât să pot înainta câțiva pași (”Yes, I can”, un mic pas înainte înseamnă că am avansat, nu-i așa Obama? Tu ești pozitiv. Trebuie să iau exemplu de la tine), atunci aud un beep. Sunt pe punctul de a face al 1001-lea infarct, dacă nu cumva le-am pierdut șirul. Hm, tocmai am primit un SMS. De la Atena! Mă ”roagă” (da, așa se exprimă, mă roagă, nu-mi cere sau îmi ordonă) să trec pe la ea.

Mă străduiesc să mă adun un pic și mă îndrept către noul Tartar, zona de maximă securitate, permanent supravegheată, unde se află ea în prezent. O găsesc într-o cameră nu foarte mică (4X5=20 de metri pătrați), dar probabil, pentru ea, obișnuită cu palate, nu prea spațioasă, zugrăvită proaspăt în alb, cu o măsuță, un laptop, un pat și o oglindă. Pe laptop rulează în acest moment screensaverul cu frunze de măslin dansând în ploaie. Totul e de un alb imaculat, îmi aduce aminte de rochia pe care o purta în adolescență (o rochie de prințesă din povești, croită și împodobită chiar de ea cu atenție și migală). Era un pic cam lungă și incomodă... cel puțin pentru mine care aveam ceva de lucru până ajungeam la fundul ei mic, dar tare și apetisant. Însă mie îmi plăceau provocările, logic, nu? Acum, mai să n-o recunosc: are părul negru, lung, bogat, prins în coadă, e încălțată cu adidași de firmă și poartă un tricou alb ca mine și blugi negri ca Ile.

Încerc să mai înaintez un pas. E cu spatele la mine, se privește în oglindă. Își aranjează părul lent, cu o atitudine mândră, imperială, fără să se întoarcă spre mine. Prin blugii mulați îi văd fundul bombat și-mi vine iar să-i palpez fesele ispititoare, dar mă abțin. Titanii știu să reziste tentațiilor. Așa procedează un bărbat adevărat. Imaginea din spate, precum și cea reflectată în oglindă mă tulbură, așa că mă opresc la câțiva pași de ea și rămân fără grai. Parcă o aripă de înger a trecut lin prin undele oglinzii, iluminând-o straniu și deschizând o poartă spre cer. Sau e Fata Morgana? Cutia Pandorei? Cutia Neagră?

Mă zărește și ea prin oglindă, tresare și se întoarce, în sfârlit, cu fața spre mine. Chipul îi e palid, parcă și ochii ei mari, albaștri, luminoși și-au pierdut strălucirea:

– Te așteptam, Prometeu. Știi, de când mă aflu aici, am avut timp să reflectez, rostește cu voce scăzută, dar fermă, încercând să păstreze un ton rece și distant.

– Și condiții. Poate scrii și tu o carte în închisoare ca marii martiri și deținuți politici, Hermes și Apollo, îți mai reducem din pedeapsă... Eu nu am avut parte de... timp și condiții pentru a reflecta. Dacă eu am furat focul sacru, zeii mi-au furat timpul, ba chiar și dreptul la poveste, îi răspund și eu cu glas tremurător, înecându-mă, dar străduindu-mă să închei frazele.

– Da, așa e. Sunt capabilă să apreciez timpul și condițiile, fie vorba între noi, chiar și nenorocita asta de mâncare bio. Și îți mulțumesc pentru asta.

– Și eu îți mulțumesc că m-ai învățat afurisita aia de funcție de metamorfozare a coifului tău, Atena. Chit că am testat-o direct, pe pielea mea, în toate formele posibile și imposibile, de nu-mi mai dădeam seama ce animal sau legumă sunt. Oricum, să știi că nu m-am atins de coiful tău, nu am intenționat să-l profanez, nici să te ofensez pe tine.

– Mulțumesc și pentru asta, Prometeu. Și pentru că ai rezolvat discret în primăvară tentativa de lovitură de stat a mea și a Pandorei. Ai făcut-o elegant, fără scandal, ne-ai protejat pe amândouă. De fapt, vroiam să-ți spun ceva. Vroiam să-ți spun că-mi pare rău. Da, îmi pare rău.

Mâna ei se întinde spre mine și mi-o strânge pe a mea, cu o forță surprinzătoare, gata să mi-o strivească. E fierbinte, iar ochii i s-au umezit.

– Prometeu, îmi pare rău. Nici nu știi ce rău îmi pare. Îmi cer iertare și față de tine, și față de muritori pentru ce am greșit.

– Sper că pe Ile nu o incluzi la muritori. E nemuritoare blestemată ca noi.

– Da, probabil. Îmi cer scuze și față de ea.

– Să știi că ea ți-a căutat și iarbă cu Bifidus Essensis, pe vremea când erai tu o omiduță.

– Da, Prometeu, îi mulțumesc. Din păcate, nu pot să-mi cer iertare pentru toți și nu pot să-i aduc înapoi pe toți. Să știi, Prometeu, de când s-a deschis Cutia Neagră a răului, Cutia Pandorei, chiar înainte de pedeapsa ta de pe Elbrus, m-am simțit și eu nemuritoare blestemată. Am sperat absurd că tu o să-i oprești pe Epimeteu și Pandora (cu toate că mă așteptam să nu reușești), apoi, când faptul era împlinit, că muritorii nu o să se lase dominați de conținutul cutiei.

– M-am chinuit să-i conving atât pe Epi și Pando, cât și pe muritori. Am făcut eforturi supratitanice, dar ia încearcă și tu asta cu Epi și Pando. Erau atât de curioși să vadă ce conține darul stăpânului! Și, de parcă n-ar fi fost destul, apoi a venit potopul și tu i-ai zis lui tăticuțu’ că stăpânul va rămâne fără sclavi.

– Da, Prometeu. I-am spus asta numai ca să-ți salvez opera. Hm, ca să salvez opera noastră. Mai știi că eu te-am ajutat să creezi muritorii, înzestrându-i cu rațiune și liber arbitru, în ciuda voinței lui tăticuțu’? Crezi că uitasem de ei și de opera noastră? M-a durut cel puțin la fel de mult ca pe tine. Mai târziu, când a survenit pedeapsa ta directă, eram deja devastată de toate evenimentele anterioare. La început, mintea mea refuza să conceapă. Îmi impuneam să nu mă gândesc la tine, dar nu reușeam. Nu suportam nici să-mi imaginez pedeapsa ta, darămite să te văd a-a-co-lo, g-gol, în lanțuri, spintecat de piron și devorat de viu. Pedeapsa ta a fost și a mea.

– Poate că e mai bine că n-ai venit. Eu, pe de o parte îmi doream să vii, pe de alta nici eu nu vroiam să mă vezi în halul ăla. Ah, disonanțele astea cognitive sfâșietoare pe care nu le pot depăși niciodată, sentimentele astea mereu amestecate și dorințele astea contradictorii, ireconciliabile!

– Și totuși, până la urmă, am ajuns la tine. Am așteptat o oportunitate și aceea a fost Heracle. El era singurul capabil să te elibereze și, în același timp, suficient de agreat în Olimp, de tăticuțu’ măcar, astfel încât să fie iertat. Atunci am apărut eu și am intervenit pentru voi, pentru tine și Heracle.

– Ai spus că sunt terminat. Nu procesam prea bine, dar asta am reușit să înțeleg. Și mi-a rămas în cap până acum câteva luni, când am simțit, în sfârșit, că am renăscut. Adevărul e că eram doar o legumă putrezită și storcită, de circa 40 de kile, logic, nu? Cam mult, nu? Tăticuțu’ și Hermes ar fi vrut să nu mai rămână din mine decât stânca, cum inspirat a zis Kafka, chit că s-ar fi lipsit de o jucărie foarte distractivă. Oricum, să știi, Atena, că până și ei au uitat de mine. M-au lăsat acolo, singur pe cruce. Preferam să vină să mă scuipe decât să mă abandoneze așa, șoptesc pierdut.

Ochii i s-au umplut de lacrimi. Își strânge mai bine elasticul de la păr (din care s-a desprins o șuviță neagră, lucioasă, ușor ondulată) și se așază încet pe marginea patului alb ca zăpada, tremurând din tot corpul și frângându-și mâinile:

– Nu știu, Prometeu. Eu am zis asta ca să vă lase în pace pe amândoi, în special pe tine. Am sugerat să înlocuiască pedeapsa cu una simbolică, adică să porți inelul acela cu piatră în loc să fii legat în lanțuri de stâncă.

– Când mi-am revenit un pic, am aruncat inelul acela. Era și el un simbol al sclaviei.

– Da, înțeleg. Și nu a fost singura dată când am intervenit pentru tine. Acum patru ani, când tu ai fost condamnat și trimis în Tartar pentru lovitura de stat dată de Hermes, ai fost rechemat după câteva luni pentru a construi o nouă aripă la palat. Cine crezi că i-a creat tăticuțului nevoile lui urgente și irepresibile de construcții, decorațiuni și gadgeturi pe care numai tu le puteai realiza?

– Mersi, Atena. Dar la nunta ta cu Pan ce s-a întâmplat?

– În primul rând, m-ai umilit cu nunta aceea, vorbește pe un ton coborât, dar apăsat, înroșindu-se și tremurând și mai puternic. Săgețile lui Eros... încărcate cu ce? Nici n-am analizat substanța. Poate-mi permiți să-mi fac și eu un laborator în celulă sau într-o cameră conexă. O să scriu o cerere. Și cât durează efectul? Statistic, între 3 zile și 3 ani. E doar un foc de paie, nu focul tău sacru. Al tău durează, nici potopul nu-l poate stinge. La mine, efectul a dispărut în noaptea nunții. Ce norocoasă sunt! Doi: Prometeu, eu am depus jurământ de castitate din cauza ta, pentru că mi-ai refuzat cererea în căsătorie. Nu mai intru acum în detalii, a fost și o conjunctură politică, faptul e consumat, eu ți-am acceptat decizia când te-ai însurat cu Hesione, nereida, și l-ai avut pe Deucalion. Nu m-am manifestat ca mămicuța Hera. Eu n-am avut niciun bărbat și niciun copil. Nici asta nu e ușor, mai ales pentru o femeie. Recunosc, nu aș fi vrut orice bărbat, eu te-am dorit numai pe tine, nu m-aș fi măritat decât cu tine, Prometeu. Mai brusc sau mai lent, s-a adunat, treptat, și în cazul meu, o frustrare abisală, divină: uneori îmi venea să arunc în aer întreg universul. Dar nu așa procedează o zeiță a înțelepciunii, logic, nu? Trei: anul trecut, când tăticuțu’ vroia o nouă jucărie, telecomanda de la portalul infernului, ai reușit să evadezi de pe Elbrus și l-ai exilat pe SPP1001. Ai apărut atunci însoțit de două muritoare, o blondă și o brunetă, și ai cucerit Olimpul cu manele, dansând din buric, în timpul unui episod din ”Suleyman Magnificul”.

– Și, ai uitat, pe lângă blondă și brunetă, mi-am adus și o roșcată... chinezoaică pe care am violat-o ca un porc de câine ce sunt și apoi am abandonat-o cu burta la gură. Atena, nu am ce explicații să dau, nu mă cobor la nivelul ăsta. Pur și simplu, nu mai suportam. Mă săturasem. Și viața celor dragi era în pericol. Iar pentru Mene era unica ocazie de a-l scoate din Tartar. Dar, spune-mi, ai reușit să-ți rezolvi, măcar într-o anumită măsură, frustrările, intoxicându-ne cu poțiunile tale, la nuntă, pe mine și pe Her?

– Am crezut că nu o să beți nimic. Cel mult că o să le scanați înainte.

– Uite că am vrut să trăiesc și eu o oră normal, nu le-am scanat și am băut! Și nu mai știam care e ceasul sau brățara, așa că am ajuns cu ceasul Rolex al lui Alex în Tartar. Unde am fost condamnat într-un proces spectacol (mai la modă decât execuțiile sumare, în taină, ale lui tăticuțu’), pus din nou în lanțuri, străpuns de piron și devorat de bestii antropofage. Hermes m-a scuipat și m-a torturat în fața ta, iar tu te-ai uitat ca Obama și nu ai văzut nimic.

– Mi-am acoperit ochii, recunosc. Nu mai suportam. Îmi pare rău, Prometeu. Și eu m-am săturat de condamnările astea absurde și de reacțiile lui Hermes. Dacă se va mai atinge de tine, îl voi transforma într-o râmă și-l voi călca pur și simplu. Na, uite că știu să prezic și eu viitorul.

Țâșnește brusc în picioare. Pare surprinzător de înaltă, deși e cu 30 de centimetri mai mică decât mine. Își îndreaptă spatele și adoptă o ținută demnă, chiar și în absența coifului. Obrajii îi ard, iar ochii albaștri-scânteietori, fosforescenți precum ai extratereștrilor rebeli din ”Dune” ori coralul din Atarxia, aruncă săgeți de foc. Deodată, ochii ei capătă o strălucire nostalgică, iluminați parcă de flacăra focului meu sacru:

– Îmi pare rău, Prometeu. Aș da orice, până și coiful, și ramura mea de măslin, ca lucrurile să mai fie ca în copilăria noastră. Atât de curate și de limpezi! îmi spune cu glas întretăiat, fără să-și poată ascunde exaltarea.

– Mi-e teamă că pentru asta e prea târziu, șoptesc năucit. Dar viitorul ne aparține. Ne-am putea reinventa visele și canaliza furia și frustrarea creativ, într-un proiect comun, cum ar fi... explorarea și exploatarea energiilor alternative, fără riscuri majore pentru mediu. Cred că și tu susții independența energetică și diversificarea resurselor. Aș fi nu mulțumit sau satisfăcut, ci chiar fericit dacă am lucra împreună la un proiect. M-aș simți de-a dreptul priveligiat dacă mi-aș manifesta dragostea mea (titanică) pentru tine într-un asemenea proiect. Nu am nevoie de mai mult.

– Nu trebuie să-ți arăt ramura de măslin ca să știi că eu sunt adepta păcii, a responsabilității și a revoluțiilor din minte și suflet. Ca tine. Tu mă cunoști de atâta vreme...

– Cred că revoluția din minte și suflet a (re)început tocmai acum. Ți-am predat deja o flacără din focul sacru. Ah, dacă prin ”Memorialul Holocaustului” și gestul lui Hefaistos mi s-a luat o piatră... stânca de pe inimă, în acest moment, datorită ție, mi s-a luat de pe inimă însuși muntele Olimp. Chiar respir mai bine. Îți mulțumesc, Atena!

Frunzele argintii de măslin din screensaver dansează în ploaie. Aș vrea să fiu și eu o frunză mică și subțire de măslin, să-ți mângâi ușor chipul luminos și să-ți sărut ploapele. Mă apropii de ea și o îmbrățișez cu o disperare titanică, frângându-i oasele și transformându-le în praf de stele.