Comori din ruine. 8. Trăiască dușmanii poporului, pagubele colaterale, teroriștii, trădătorii și ruinele (comori)!

      Să acceptăm aceste pedepse binemeritate de câinii ăștia de teroriști? Nu, mai bine dăm o palmă și noi, ca fetița, celor ce (ne) ucid. O astfel de palmă pentru sistem alături de o îmbrățișare pentru victimele sale (o îmbrățișare titanică cum e a noastră... să te faci praf... de stele) dă și Artino, activist media, supraviețuitor al blocadelor foamei și al torturilor din închisorile regimului sirian. Acesta încearcă să ajute la conștientizare și totodată să sensibilizeze lumea cu privire la cei dispăruți la Statul Islamic (împreună cu Mazen și Amer) ori cei din închisorile regimului sirian (alături de Familii pentru Libertate), fără să uite blocadele foamei (Ghouta de Est, de pildă).

             De bine, de rău, Artino a ajuns acum refugiat într-o țară occidentală, se descurcă acceptabil și rămâne dedicat Siriei. Însă alți refugiați nu o duc la fel de bine, ci continuă să facă ultime scufundări în Mediterana (pipăitorii de funduri cum ziceau cei de la Charlie Hebdo... de fundul Mediteranei - conform Missing Migrants, 3.785 victime în 2015, 5.143 în 2016, 3.139 în 2017,  1.549 până pe 27 august 2018) sau să putrezească prin tabere de refugiați similare lagărelor de concentrare (să nu uite cumva de unde au plecat).

            În tabere precum Chios condițiile și perspectivele sunt atât de bune încât unul din trei refugiați a avut o tentativă de sinucidere. Și atitudinea europenilor, în spirit creștin, este atât de primitoare încât țările europene continuă să nu accepte refugiați și doresc să închidă ruta pe Mediterana, solicitând misiuni de patrulare.

            Iar parlamentul Ungariei a adoptat o serie de legi care introduc sub incidenţă penală orice individ sau grup care oferă ajutor în obţinerea de azil a imigranţilor ilegali (numite anti-Soros... tot Soros e de vină, iar eu sunt tata lui Soros). Ca urmare a încălcărilor statului de drept (privind independenţa justiţiei, libertatea de exprimare şi a presei, libertatea instituţiilor academice, corupţia la nivel de stat şi relele tratamente aplicate migranţilor şi solicitanţilor de azil), Comisia pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne (LIBE) a Parlamentului European a recomandat sancțiuni, activarea procedurii articolului 7 al Tratatului Uniunii Europene împotriva Ungariei.

            Tot în spirit creștin și deschis este și caricatura din Charlie Hebdo care o înfățișează pe Simona Halep vânzând la fier vechi trofeul câștigat la Roland Garros (după caricaturile nud cu profetul Mahomed, respectiv cele cu refugiații pipăitori de funduri... de fapt, de fundul Mediteranei). Dar românii din Franța și din Marea Britanie vor să continue să lucreze chiar dacă sunt considerați romi și disprețuiți.

            Iar guvernul italian a refuzat intrarea în țară a navei Aquarius cu 629 de refugiați la bord, lăsând-o să plutească în derivă. Și, apropo de romi, Matteo Salvini, liderul partidului de extremă dreapta Liga şi noul ministru de Interne al Italiei, a anunţat că ia în calcul desfăşurarea unui recensământ asupra romilor aflaţi în ţara sa, romii din alte ţări riscând să fie expulzaţi. Și, ca fapt divers, în Italia au fost 30 de atacuri asupra refugiaților de la instalarea guvernului Salvini (2 dintre ele soldându-se cu moartea persoanelor respective). Din fericire, preoți ca don Massino din Pistoia susțin refugiații, în ciuda amenințărilor extremei drepte și a întreruperii slujbei de către neofasciști.

            Și în Germania, la Chemnitz, au fost proteste anti-refugiați organizate de extrema dreaptă. A existat și o reacție prin protestul pro-refugiați al extremei stângi și prin replica lui Merkel. Aceasta din urmă denunţă „ura din stradă“, pe fondul creşterii îngrijorării în ţară faţă de „vânători“ de străini. ”Am văzut vânători colective, am văzut ură în stradă, iar asta nu are nimic a face cu statul de drept”, a declarat ea.

            Ce să mai zicem de refugiații din tabăra din Chios și de romi, dacă un prieten de-al lui Ile, Vali, plecat la lucru în străinătate la Viena (legal), a fost bătut de polițiștii dintr-o secție de acolo pentru că a îndrăznit să facă o reclamație împotriva unui tip care l-a agresat pe stradă (el, spre onoarea sa, se luptă acum cu sistemul din Austria și a chemat în ajutor avocați, delegații români pentru Europa și pe Amnesty)? Și sunt peste trei milioane de români la muncă în străinătate, de prea mult bine, desigur, adică probabil, România e a doua țară din lume care-și pierde masiv populația activă după Siria, iar 9 români ar pleca în fiecare zi (trăim bine, vorba lui Băsescu, jos Băsescu, jos dicatatorul!).

      Experiența de refugiat este una foarte dificilă: și marea pianistă evreică din România, Clara Haskil, a trebuit să fugă din Paris la Marsilia (în zona liberă) ca să nu ajungă într-un lagăr nazist, apoi, după ce Marsilia a fost ocupată, să se refugieze în Elveția, în timp ce sora ei, Jana, membră a Orchestrei Naționale franceze, pe punctul de a fi arestată în Marsilia și trimisă într-un lagăr de concentrare nazist, s-a ascuns în cele din urmă într-un sat (uneori fiind nevoită să stea în pădure, la trecerea trupelor germane). În ce mă privește, eu m-am simțit în exil nu doar pe Elbrus, ci și acasă, în Olimp. Și cum mă puteam simți altfel chiar în Olimp cu tiranii Știi Tu Cine... Zeus, Madame Hera și Hermes (mâna dreaptă a lui Știi Tu Cine... Zeus), când stăteam la palat, auzeam comentariile lor disprețuitoare și râsul lor sfidător, le vedem statuile și tablourile cu mărețe realizări ca propria mea execuție de pe Elbrus, Cutia Pandorei și potopul?

      Chiar așa, fie ca potopul iubirii să se reverse peste refugiații de acum, și nu Mediterana ori oceanul urii sau al indiferenței! Ce să zic, e bine că s-a deschis la Londra un magazin dedicat refugiaților și nevoilor lor concrete (”Choose Love” – de unde lumea cumpără pachete special pregătite pentru ei) și că polițiștii de frontieră români au salvat peste 1.500 refugiați în total de la începutul anuui 2017 până în noiembrie 2017 în cadrul Operaţiunii Comune „POSEIDON 2017”, coordonată de Agenţia FRONTEX, dar refugiații continuă să pipăie fundul... Mediteranei și să trăiască în condiții mizere în taberele din Grecia. 

      Puțini refugiați au ajuns în România până acum, dar cererile lor de azil sunt în creștere. Aproape 5.000 de cereri de azil au fost depuse în România în 2017, cu 161% mai multe decât în 2016, majoritatea din Irak, Siria, Afganistan, Pakistan și Iran (din păcate, au fost emise și 1.568 de decizii de returnare, iar pentru 1,076 de persoane a fost aplicată măsura de nepermitere a intrării în ţară pentru diferite perioade de timp). În ce privește condițiile de cazare pentru fericiții admiși la un centru de refugiați din București, acestea sunt la fel de moderne și sublime ca ONU (ploșnițe, purici și mucegai, organizare de tip mafiot a camerelor - împărțite după bunul plac al unor irakieni), să nu cumva să se dezobișnuiască de dărâmături și mizerie. Astfel declară azilanții... doar mărturii căci nu se poate vizita centrul din București (presa nu a avut acces).

      În ciuda condițiilor de cazare îmbietoare, unii refugiați nu vor să facă mulți purici în România, ci să plece de aici în Occident. Alții însă au venit să rămână (la rude, cunoștințe... sunt 20.000 de sirieni în România). Autoritățile i-ar putea integra în domeniile în care e nevoie.acută în urma plecării românilor la muncă în străinătate. Deocamdată puțini au locuri de muncă. Una din norocoasele refugiate, Fatima, plecată din Siria în 2013, este angajată ca croitor la o agenție de publicitate (decupează bannere cu un cuțit electric). Azzaz Kassas a ajutat și el angajând la cafeneaua lui șase refugiați sirieni. Interesant, unii au fost în Germania și s-au întors în România pentru că nu puteau trăi ca niște roboți preocupați strict de muncă... muncile iadului (asta nu e viață, știm și noi doi, eu și cu Ile). Felicitări celor care au descoperit comorile din ruine, au angajat și susțin refugiații! Trăiască dușmanii poporului, pagubele colaterale, teroriștii, trădătorii și ruinele (comori)!

     

***

      Pe lângă ajutorul dat comorilor din ruine, pagubelor colaterale, teroriștilor, trădătorilor și dușmanilor poporului, rezistența sirienilor, lupta pentru libertate și democrație, monitorizarea atrocităților de către activiștii media și de cei pentru drepturile omului, gesturile de solidaritate ale echipelor de salvare ”White Helmets” și ale medicilor, mai sunt câteva vești bune, demne de menționat: O,NU a confirmat folosirea armelor chimice (gaz sarin) de către regimul sirian în 2017 la Khan Sheikhoun și Latamneh (unul dintre puținele lucruri bune făcute), dar Rusia a blocat în Consiliul de INSecuritate al O,NU reînnoirea mandatului anchetatorilor internaţionali privind utilizarea armelor chimice în Siria.

      Dacă regimul încearcă să șteargă urmele atacului chimic din 2013 din Douma (reîngropând morții și arestând martori în orașul controlat din nou), Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice din cadrul ONU a investigat atacul chimic din 7 aprilie 2018 din Douma, Ghouta de Est (fără a stabili și responsabilii, căci aceasta era treaba Mecanismului Comun de Investigare, inexistent acum, din cauza Rusiei). În cele din urmă, după analizarea probelor, a rezultat că s-au utilizat arme cu clor (nu agenți neurotoxici). Iar raportul ONU despre Ghouta de Est din iunie 2018 recunoaște crimele în masă produse de bombardamentele regimului (inclusiv asupra spitalelor și centrelor echipelor de salvare ”White Helmets”) și de blocada acestuia (foamete, boli etc.). Rebelii au făcut și ei crime în masă prin atacarea Damascului cu rachete și uciderea civililor și prin arestarea arbitrară și torturarea civililor (s-au molipsit de la regim).

      Un gest de dreptate și de rezistență față de regimul din Siria e că o curte americană a condamnat regimul sirian pentru uciderea jurnalistei Marie Colvin și a altora din centrul media din Homs, la inițiativa curajoasă a surorii lui Marie Colvin,  Cat Colvin (jurnaliștii erau supraveghați, urmăriți permanent prin satelit, există martori care au confirmat spionarea, targetarea și asasinarea lor pentru că dezvăluiau adevăruri incomode pentru regim). La fel, Paul Conroy, fotojurnalist supraviețuitor al atacului, vorbește despre experiențele din Siria și depune mărturie în ce privește atacul de atunci.

      De asemenea, un avocat pentru drepturile omului, Anwar al-Bunni, refugiat în Germania, victimă a torturilor din închisorile siriene (au încercat să-l omoare de două ori), împreună cu Mazen Darwish, alt avocat pentru drepturile omului (torturat și el în închisorile regimului), au ajutat la emiterea unor acuzații internaționale și a unui mandat de arestare pentru Jamil Hassan, director al serviciilor secrete care a supervizat torturi, violuri și crimele din închisorile regimului (cu suportul mărturiilor refugiaților). Printre responsabilii pentru crimele împotriva umanității sunt 15 șefi, inclusiv mărețul și gloriosul conducător. Aceasta este prima reușită de acest gen. Similar, Centrul European pentru Constituție și Drepturile Omului din Berlin reprezintă 50 de sirieni și a realizat patru plângeri în Germania și una în Austria. Potrivit acestuia, securiștii-șefi cunoșteau torturile, morții și primeau rapoarte zilnic. 

      Un alt gest de solidaritate cu cei dispăruți în închisori: Mansour Omari, supraviețuitor al torturilor din închisorile regimului, îi caută pe toți cei dispăruți și totodată a încercat, la rândul lui, să strângă dovezi și a deschis în Statele Unite la Muzeul Holocaustului expoziția: ”Syria: please don’t forget us” (”Siria: vă rog să nu ne uitați”), la care au participat peste 200.000 de vizitatori. Muzeul Holocaustului din Statele Unite este și el dedicat luptei pentru conștientizarea crimelor împotriva umanității comise de regimul sirian și de Statul Islamic și pentru tragerea acestora la răspundere.

      La fel, Sara Afshar, realizatoarea documentarului Channel 4, ”Cei dispăruți din Siria: cazul împotriva lui Assad”, îi caută și ea pe cei din închisorile regimului (odată cu justiția). Se referă la imaginile fotografului militar ”Caezar” (realizate cu riscul vieții și reprezentând zeci de mii de persoane torturate până la moarte) în care cu greu au putut recunoaște cei dragi câte o legumă putrezită de 30-40 de kile, diformă și emaciată, fără ochi, unghii sau organe sexuale, rămasă din cineva (interesant, aceste rămășițe nu mai au nume, ci doar numere). Regimul neagă aceste fotografii și crime. La O,NU, deocamdată a dat veto Rusia unei inițiative de tragere la răspundere a Siriei. Dar documentele trimise către șefi din facilitatea 227 de detenție arată că directorii au știut de arestarea, interogarea și moartea deținuților, inclusiv de numerele atribuite cadavrelor. Regimul știa de torturi și că numărul deceselor e în creștere.

      Un alt gest frumos în legătură cu mama unor persoane dispărute: în Germania, vecinii Fadwei (membră fondatoare a asociației Familii pentru Libertate, mămica ce își caută soțul și băiatul dispăruți) i-au oferit flori după ce au aflat din ziar despre povestea ei.

      Altă veste bună: Statul Islamic a pierdut Raqqa (dar orașul a fost distrus de bombardamentele americane... cam ca Alepul) și e pe cale să fie învins. Din păcate, cam o treime din armele pe care le-a avut provin din Europa, inclusiv din România potrivit Conflict Armament Research (CAR), o organizaţie internaţională care documentează traficul de arme în zonele de război. În cazul României este vorba de mitraliere, pistoale mitralieră şi muniţia aferentă şi de lovituri reactive de 40 sau 73 milimetri (15% dintre arme provin din România, iar în ce privește muniția fabricată după 2010 – 32%, lovituri reactive – o treime, rachete de 73 milimetri – 70% din România sau Bulgaria). Acestea, culmea, au fost produse și exportate legal către Irak sau către rebelii sirieni.

      Apropo de Statul Islamic și propaganda sa, Marea Britanie lansează un software pentru blocarea conţinutului jihadist. ASI Data Science susţine că softul este capabil să detecteze 94% din conţinutul online publicat de ISIS, având o acurateţe de 99.995%. Softuri similare anterioare au fost criticate pentru cenzura unui conținut neproblematic de fapt. Facebook şi Google investesc masiv pentru a rezolva această problemă, dar acest soft a fost conceput pentru companiile mici care nu au resurse să detecteze și care ar putea fi la un moment dat chiar obligate să îl folosească.

      O altă veste bună: a apărut cartea ”Life in Syria” (de fapt, tot un gest de solidaritate, de conștientizare și de sensibilizare pe plan intern și internațional) - un album fotografic, creat de fotografi, bloggeri și jurnaliști ce prezintă situația din Siria de la începutul războiului din 2011 până în prezent și înfățișează viața oamenilor (vorba vine ”viața”, cel mult supraviețuire sau nimic). Cartea conține 47 de fotografii, 2 hărți și texte în italiană și engleză. Aceasta pune accentul pe umanitatea din mijlocul conflictului și lupta nonviolentă. Se subliniază totodată rolul tinerilor în procesul de pacificare.

      Similar, cartea lui Wendy Pearlman ”We Crossed a Bridge and It Trembled: Voices from Syria (Custom House 2017)” conține mărturii din război și reprezintă un gest de solidaritate cu Siria.

      Poeta Rasha Omran, fiica unui mare poet și activist (deținut cândva de regim), participantă la protestele democratice (revoluția) din 2011 împreună cu fiica ei (arestată atunci, însă din fericire eliberată înainte de a fi torturată până la moarte), și-a dedicat poeziile și activismul revoluției. ”Aceste demonstrații au creat o coerență socială fără precedent în Siria. Cei care au participat la revoluție au simțit o legătură instantanee. Au simțit că aparțin unul celuilalt și revoluției. Au simțit că sângele lor s-a îmbinat cu pământul Siriei.”

      Iar filmul ”Jupiter's Moon”, în regia lui Kornél Mundruczó, concurent la Palme d'Or la Cannes prezintă istoria unui refugiat sirian-înger exploatat la Budapesta. Refugiatul Aryan Dashni, la inițiativa doctorului Gabor Stern, încearcă să păcălească oamenii că are puteri divine și poate vindeca bolile (medicul încearcă să facă rost de bani pentru a scăpa de un proces intentat pentru o eroare medicală, refugiatul vrea să-și regăsească tatăl și află apoi că a fost ucis). Ceva e real în toată povestea. Împușcat de un polițist (înainte de a ajunge în tabăra refugiaților), refugiatul ajunge să dobândească o abilitate supraomenească – zborul (până și stropii de sânge din răni se întorc și plutesc în aer). În acest caz, bune și împușcăturile la ceva, vorba lui Hagi! Medicul se apropie treptat de refugiatul inițial exploatat, ba chiar ajunge să-i ia apărarea și să se sacrifice, fiind împușcat în locul lui. Final impresionant cu refugiatul plutind deasupra orașului, fericit și eliberat (pentru moment), în timp ce oamenii întorc privirea către înger, fascinați, parcă rugându-se.  

      De asemenea, filmele ”Last Men in Aleppo” (câștigător la Sundance și nominalizat și la Oscar) și ”Gasping for Life in Khan Sheikhoun”, făcute de Aleppo Media Center, despre membrii echipelor de salvare ”White Helmets” și despre lupta pentru viață (din mijlocul  agoniei și morții, inclusiv produse de atacurile chimice), au fost nominalizate la premii Emmy. Să sperăm că după agonie și moarte urmează învierea.

     

***

      În ce ne privește, în 2017 și 2018, noi (eu și cu Ile) am făcut gesturi de solidaritate cu victimele blocadei din Ghouta de Est, Daraa, Idlib și cu cei dispăruți în închisorile regimului ori ale Statului Islamic (inclusiv distribuire de flori în memoria celor dispăruți și mers la ambasada Rusiei pentru toate). Ile e fericită și că a participat la marșul pro-Alep și refugiați în iulie 2017, în Beirut (a meritat efortul și riscurile asumate). Marșul pentru Alep și refugiați (Civil March for Aleppo), acum nominalizat la premiul Nobel pentru pace (din păcate, împreună cu măreți și glorioși conducători ca rățoiul Donald din Statele Unite), a început în decembrie 2016, pornind de la Berlin și luând-o spre Alep, prin ger și viscol, pe ruta refugiaților.

      Uluitor, participanții au mers mai bine de 8 luni. Ile a vrut să se alăture, în ciuda bolilor (inclusiv Huntington) și a răului  de drum (orice excursie e tortură până la moarte pentru ea și, de fapt, ce moarte, ea moare mereu cu fiecare care suferă și nici nu am știut niciodată ce legume, animale, zombie, fantome, gunoaie, teroriști, trădători, vampiri, mutanți, monștri, diavoli, dușmanii poporului, catastrofe, coșmaruri și dezastre suntem, nici ce viață avem când, adesea, nu pare nici măcar supraviețuire, iar cea de zombie, fantomă sau gunoi, clar, nu e  viață, logic, nu?).

      Dar, când te gândești la cei suferă și mor / au murit în războiul din Siria, foarte mulți copii, în închisori / lagăre de exterminare (violați și torturați până la moarte), în atacuri chimice sau blocade ale foamei ori la refugiații care își caută un loc mai acasă în casa de copii Pământ, ți se face rușine să te plângi. Refugiații merg mii de kilometri, nimerind la gardieni prietenoși și simpatici (care zâmbesc de bun venit și își fac selfie-uri cu ei, după ce îi arestează, îi dezbracă, îi lovesc cu bastoane electrice și îi lasă în fundul gol în zăpadă) ori ajung în diverse locuri de recreere – lagăre de refugiați, sufocați în tiruri ori pipăitori de funduri... de fundul Mediteranei.

      Bizar, de data asta, deși a petrecut mai tot timpul pe drum (spre/dinspre Beirut), așteptând câte 7-8 ore prin mai multe aeroporturi pentru escale, Ile a simțit, mai exact, a redescoperit, plăcerea zborului cu avionul. Nu știu de ce, anul ăsta, de fiecare dată când a avut momente de groază și neputință (la ea sunt mai tot timpul, altfel își pierde identitatea de Madame Dezastru, pe culmile disperării și... dansatoare cu dezastrele), s-a rugat și s-a uitat spre cer, a văzut câte o dâră de avion sus, în văzduh.

A mers aproape trei zile și a petrecut la marș circa o oră (cu peripeții, era să nu se mai întâlnească cu restul participanților la marș, nu reușeau să se repereze și să se conecteze  pe net / la telefon, iar netul și telefoanele cu apeluri internaționale / roaming erau dificil de găsit și funcționau slab), însă nu regretă. Un singur pas contează. Și, în momentul în care a preluat și a fluturat steagul marșului, a redescoperit pentru o clipă comoara din ruină din ea însăși și a simțit din nou că zboară. Și s-a bucurat că toți participanții la marș, surprinzător, prin câțiva... pași au prins aripi și au dat aripi și celorlați.

       

Comori din ruine. 7. Condamnați bebelușii-teroriști care au violat Leviathani și care au distrus planeta Krypton a lui Superman!

     

     

      Dar ce mai contează?  Nu sunt oameni, ci pagube colaterale, teroriști, trădători și dușmanii poporului. Aceste pagube colaterale (activiști pentru democrație, lucrători umanitari, personal medical) sunt eliminate prin torturi până la moarte. Știam deja că faptele bune se condamnă, iar cele rele se premiază, nu mai e o surpriză. Ne-ar mira să fie altfel, un strop de normalitate. Așadar, până acum au dispărut cu sutele de mii în închisorile regimului sau cu miile la Statul Islamic (de ei nu se spune nimic, cel mult vina e pasată de la unii la alții sau aparține celor răpiți, fie ei și bebeluși, da, bebelușii violează Leviathani și au distrus pământul și planeta Krypton a lui Superman). Și eu și cu Ile ne-am săturat (dar nici nu putem renunța) să fim Antigone ce-i caută pe toți și nu găsesc nici un degețel scheletic, cu unghia smulsă și ars cu acid să îngroape.

      Sunt multe Antigone în Siria care încearcă să-i îngroape pe cei dragi. Astfel, riscându-și propria viață pentru adevăr și din solidaritate, tânărul Mazen Hassoun îi caută pe cei dispăruți la Statul Islamic (începând cu verișorul său), la fel și Amer Matar (documentarist al cărui frate a dispărut), iar Familii pentru Libertate (Families for Freedom) (printre care curajoasele femei-lidere ale asociației precum avocata activist pentru drepturile omului Noura, doctorița Hala, profesoara Farizah și activista Fadwa) - pe cei din închisorile regimului și din alte părți (deși le pot împărtăși soarta cu această căutare). Marea majoritate sunt în închisorile regimului. Cele mai frecvente torturi sunt dulab (introducerea prizonierului într-o roată/cauciuc înainte de a fi bătut), shabeh (atârnarea de tavan de încheieturi), bătăi cu cabluri electrice, electrocutarea (la organele genitale).  Închisorile sunt supraaglomerate (oamenii zac aproape leșinați unul peste celălalt, în spații minuscule) și singurul concert care se aude e cel de urlete (îl auzim și noi). Toată lumea ajunge aici legume putrezite de 30-40 de kile pe care nu le recunosc nici cei apropiați, iar femeile supraviețuitoare, pe lângă torturile obișnuite, trebuie să înfrunte și stigma (rușinea) violului în ochii familiei și ai societății.

      În demersul lor de a-i ajuta pe cei dispăruți, Familii pentru Libertate solicită regimului sirian lista celor deținuți arbitrar (împreună cu locația și starea lor), cere oprirea torturilor și certificate de deces în caz de moarte (odată cu cauza acesteia și locul mormântului), dorește accesul ajutoarelor umanitare și al grupurilor de monitorizare a drepturilor omului în închisori și, totodată, vrea abolirea curților excepționale și garantarea unor procese corecte. Pe lângă presiunile asupra regimului, asociația  Familii pentru Libertate aduce împreună mii de familii de sirieni cu rude arestate/dispărute, merge la orice discuție de pace pentru a arăta că nu există pace fără ca cei dragi să fie eliberați și contactează pe oricine poate face lobby în acest sens.

      Iată și povestea impresionantă a lui Fadwa Mahmoud, una dintre liderele de la Familii pentru Libertate. Aceasta a fost arestată în anii ’90 de fratele ei securist (ce coincidență, și eu am fost executat de unchi (nenea Cronos), verișori (Știi Tu Cine... Zeus) și nepoți (Hermes), ba chiar, mai mult, nu doar de rude, ci și de colegi, discipoli și prieteni ca nepotul Hefaistos!) pentru lupta împotriva corupției (deși avea atunci copii mici care au întrebat-o apoi de ce i-a abandonat). Acum Fadwa își caută familia – băiatul și soțul dispăruți de mai bine de cinci ani, răpiți de la aeroport la întoarcerea din China. De atunci tot încearcă să-i găsească și, odată cu intrarea în Familii pentru Libertate, depășindu-și propria suferință, solidară cu ceilalți, a început să-i caute pe toți cei dispăruți.

      Noura (avocat și activist) își caută soțul dispărut. Și-a dorit să devină avocat și activist de când a fost arestat tatăl ei (prizonier politic de mai multe ori, prima oară dispărut când avea doar cinci ani): ”Tatăl meu a fost prizonier politic de câteva ori. Mă duceam să-l vizitez la închisoarea Adra și participam la procesele lui. Odată m-am intersectat cu ofițerul patrulei ce-l aducea pe el la curte. I-am jurat atunci lui și tatălui meu că voi deveni avocat și voi apăra prizonierii de conștiință. Aveam 12 ani atunci. Și când Bassel (soțul meu) a fost arestat, apărarea propriului meu prizonier de conștiință a devenit o obsesie”.

      În 2011 se afla la Douma, începuseră protestele și se trăgea. Unul dintre prietenii lui Bassel, soțul ei, a fost arestat. Fiind avocat, Bassel a început să vorbească cu ea și au început să iasă împreună. De fiecare dată, Bassel spunea că i-e foame și vrea ceva dulce, așa că mergeau în oraș să mănânce ceva. Așa a simțit că se îndrăgostește. După aceea, au devenit prieteni și au mers la proteste împreună. În iulie a cerut-o de nevastă. Dar Bassel n-a mai apărut la nuntă. A aflat apoi că a fost arestat. A reușit totuși să-l vadă la închisoare, s-au căsătorit la închisoare și tatăl ei i-a pus vergheta pe inelarul stâng. S-a grăbit din cauza incertitudinii din Siria, căci nu știa ce se va întâmpla apoi. Și-a tatuat numele lui pe spate. Bassel a sunat-o apoi în octombrie 2015, spunându-i că trebuie să-și facă bagajele. A aflat apoi că a fost condamnat la moarte. Nu știa dacă a fost executată sau nu sentința. Apoi a aflat că a fost într-adevăr executat. Durerea e mai rea ca moartea. Toți sirienii au fost afectați, indiferent de opinia politică. Poate chiar această durere va fi liantul noii societăți. Durerea va genera, speră ea, unitate.

      Similar, fata lui Alzaeem Alnajlat își caută tatăl dispărut în 2013, ridicat din autobuz, pe drum spre casă. Mama ei are grijă să fie cineva mereu acasă, în caz că vine (și nu are cheie). Îl așteaptă mama ei, cinci fete și un băiat. A pierdut nu numai cheile, ci și ani din viață alături de copii, poate și viața, spune fiica lui. Fata a amânat și căsătoria până vine el. La un moment dat însă, fata s-a căsătorit, chiar dacă nunta a fost pentru ea tristă ca o înmormântare fără tatăl ei. Se simte vinovată și își cere scuze pentru asta... că viața merge mai departe. Injustiția și separarea forțată sunt, de asemenea, greu de suportat. Dumnezeu rămâne singurul care poate avea grijă și în mâinile căruia își încredințează viața.

      De asemenea, Asmaa Al Saqaa își caută tatăl (Abdel Akram) dispărut în 2011, vechi dizident (care crede că schimbarea sistemului începe din interior... interiorul fiecărei persoane) și luptător pentru libertate și educație (a fost profesor și coordonator al unui centru de formare pentru oamenii săraci, menit să-i facă independenți de ajutoare). Acesta a fost arestat, în ciuda vârstei și a bolilor, mai întâi în 2001 (după ce a refuzat să se roage pentru fostul dictator Hafez al-Assad și actualul dictator Bashar al-Assad la slujba de vineri), ulterior în 2003 (în urma unui proiect ”schimbarea începe din interior”, împotriva războiului din Irak și a corupției (acțiuni de curățare a străzilor)) și dus la cumplita închisoare Saydnaya, apoi în 2011 (odată cu revoluția).

      La proiectul din 2003 a participat și Amina, cofondatoare a organizației Familii pentru Libertate, studentă și discipolă a marelui gânditor și profesor reformist, arestată și ea atunci. Apoi, 8 ani mai târziu, participarea la revoluție a venit cu prețul vieții pentru mulți dintre cei implicați. Amina și soțul ei au fost arestați și eliberați după doi ani jumate. Grupul a lucrat totuși până când s-a încheiat asediul Darayei și au fost dislocați de acolo (până în 2016). În ciuda represiunii, Amina nu și-a pierdut credința și-și continuă lupta pentru libertate și din solidaritate cu profesorul ei și cu cei ce suferă în închisori, deși a aflat (din surse oficiale) că doi frați, Majd și Abdulsatar, unii dintre primii care au ieșit în stradă, protestând pașnic și dăruind trandafiri trupelor regimului împreună cu Yahya Shurbaji, au fost uciși în închisoarea Saydnaya.

      Pe Yahya Shurbaji l-a căutat sora lui, Bayan, membră fondatoare a organizației ”Familii pentru libertate” până când a aflat că a fost ucis în închisorile regimului (împreună cu alt frate al lui Bayan, Maan). Yahya a participat la campanii anti-corupție (curățarea străzilor) înainte de revoluție (și a fost arestat și atunci), apoi la primele proteste din 2011 de la revoluție și a fost ”părintele trandafirilor”, inițiatorul acțiunii de a dărui flori trupelor regimului. Chiar dacă Yahya a fost ucis, spiritul său liber, curajos și generos (cu focul meu sacru în el) a rămas: ”prefer să fiu ucis decât să devin un ucigaș”.

      La fel, Taymaa, activistă și supraviețuitoare a închisorii siriane, își caută logodnicul dispărut cu trei ani în urmă. A crezut că lumea s-a sfârșit când a fost el arestat (în miez de noapte). Nu știa nimic despre locul unde a fost dus. Într-o zi, când se întorcea acasă, a fost arestată și ea, obligată să se întindă la pământ, legată la mâini și la ochi. Ofițerul de securitate a întrebat-o de activitățile și credințele politice și de laptele de bebeluși pe care a reușit să-l strecoare într-o zonă sub asediu. Apoi s-a interesat de poza făcută cu logodnicul ei. Ea a răspuns că e logodnicul ei. Într-unul dintre centrele de detenție, l-a văzut pe logodnic, în sfârșit, pentru o clipă (oare cum s-or fi recunoscut când erau amândoi într-un asemenea hal?). Ea a fost eliberată după un an jumate, dar el e încă acolo. Însă tot e mistuită de dor și nu a renunțat niciodată să se gândească la el și să-l caute. Iar cu această campanie au o șansă să se regăsească... la închisoare amândoi. 

      Um Masoud își caută și ea băiatul dispărut, chiar dacă poate fi ea însăși arestată și ucisă. Ea își învinge frica și vorbește pentru el. De fiecare dată când vede un taxi sau un autobuz sau aude o motocicletă, i se pare că băiatul s-a întors. Îl așteaptă, oricum, la fereastră (fereastra e cumva o breșă în Zid (The Wall) și locul unde îl va zări când băiatul va reveni... dacă o va face vreodată).  Însă ea continuă să-l aștepte și se roagă lui Dumnezeu pentru el.

      Familia Matar își caută băieții dispăruți, activiști pașnici pentru democrație: Hazem, Ghiyath și Anan, arestați cu toții. Ghiyath a fost atât de violent la proteste încât a întâmpinat cu flori trupele regimului: el a fost primul ucis în închisoare, torturat până la moarte. A urmat Hazem cu aceeași soartă, la închisoarea Saydnaya. Despre Anan nu se mai știe nimic.

      Hind din Daraa a cerut încă de la începutul protestelor pașnice din 2011 eliberarea copiilor arestați și torturați (pentru un slogan anti-regim scris pe zidul școlii) și eliminarea ”legii situațiilor de urgență”. Regimul a răspuns protestelor pașnice cu gloanțe și arestări. Ea însăși a fost arestată în martie 2011. Tancurile au intrat în casă, distrugând mobila, iar ea a fost ridicată. A fost dusă la închisoarea secretă ”Palestina” ca una dintre primele organizatoare de proteste pașnice. A fost dusă într-o încăpere minusculă de un metru pătrat, unde WC-ul picura nonstop. Nu a putut dormi. Au început apoi interogatoriile: a fost acuzată de organizare de demonstrații și de ajutarea oamenilor din Daraa. Ofițerul i-a spus că nu înțelege ce vrea, e nerecunoscătoare, le are pe toate doar. A auzit mereu urletele băieților torturați într-o încăpere alăturată. S-a simțit neputincioasă, ar fi vrut să-i ajute. A fost eliberată (din fericire) destul de repede, acum a părăsit Siria și și-a jurat să le fie alături deținuților din Siria.

      Yasmine îl caută pe fratele ei Enaas (dispărut în 2013), îi ia poza peste tot (la lucru și la universitate), se roagă pentru el și se luptă zilnic pentru a-l aduce acasă. Dacă uită într-o zi de el din cauză că e prea ocupată, își cere iertare. Își dorește ca el să se întoarcă și să-și continue studiile la universitate. Speranța a rămas și Yasmine abia așteaptă să vină ziua în care să-și strângă în brațe fratele. Nu renunță la lupta ei până când el nu e acasă, în siguranță. Până când suferința pe nedrept a lui și a altor deținuți nu e încheiată.

      Toni îl caută pe prietenul ei, Amjad din Madaya (exilat de regim din Madaya în Idlib ca recompensă pentru acțiunile sale umanitare), arestat în 2017 de gruparea islamistă radicală Hay'at Tahrir al Sham pentru că le-a fotografiat pozițiile. Lui Toni îi e dor de el, îi trimite un mesaj de ziua lui și îi pare rău că el că-și serbează ziua în închisoare. Nu mai știe nimic de atunci de el, dar îi urează la mulți ani și îl așteaptă acasă.

      Qusai, un băiețel de 6 ani îl caută pe tatăl său dispărut pe care nu l-a văzut niciodată: ”Mă cheamă Qusai, sunt din Quneitra, tată meu e deținut. Tatăl meu e arestat de șase ani. L-am văzut doar în fotografiile pe care mi le-a arătat mami. Îmi iubesc tatăl la fel cum ceilalți copii își iubesc tatăl. Vreau să mă joc cu el, vreau să mă ducă la școală. Mi-e dor de el. Sper că tati va fi eliberat repede, el și toți deținuții”.

      Suad Khabeia o caută pe Razan Zaitouneh, dispărută acum 4 ani din Douma, răpită de oameni mascați împreună cu soțul ei, Wael Hamada și colegii  ei, Samira al-Khalil și Nazim Hamadi din cauza activității ei în domeniul drepturilor omului. Iată ce spune Suad în mesajul trimis de ziua ei: ”îmi aduc aminte de Razan pentru valorile umane și morale, pentru un vis după care toți am tânjit, care nu a dispărut niciodată. Îmi aduc aminte de ea ca de o persoană care credea”. De profesie avocat, Razan a apărat prizonierii politici și a fondat Asociația pentru Drepturile Omului din Siria. A fost foarte curajoasă, bună profesionistă și imparțială (condamnând abuzurile tuturor). De asemenea, a participat la revoluție și a coordonat comitete locale, fondate după revoluție. A reprezentat un target atât pentru regim, cât și pentru extremiști. După ce abia a scăpat de închisoarea regimului, a fost răpită de jihadiști (posibil Armata Islamului - Army of Islam) în 2013, în Douma, Ghouta de Est. La venirea trupelor regimului în Douma, nu a fost găsită (oricum, ar fi fost arestată de regim).

      Yasser îl caută pe fratele geamăn dispărut. Erau obișnuiți să fie împreună, încă de la școală, stând în aceeași clasă și la aceeași masă, ducându-se și întorcându-se împreună. Într-o zi, venind de la lucru, din Liban, au fost opriți la o baricadă și l-au luat pe fratele său în fața sa. Nu a putut face nimic pentru a-l ajuta. A fost luat cu forța și el nu i-a putut opri. A venit acasă fără el. Mama, soția lui și copilul său îi așteptau. Mama a întrebat unde e. Nepotul său a întrebat și el de tatăl lui. Nu poate descrie ce greu a fost acel moment pentru ei. De atunci, durerea dispariției fratelui a pătruns în casă și  a înnegurat-o. 

      Maryam Alhallak vrea să îngroape cadavrul fiului ei: după ce l-a căutat trei ani, l-a recunoscut în pozele lui ”Caesar”, fotograful militar care a realizat pozele a zeci de mii de deținuți torturați până la moarte (cu riscul de a păți și el același lucru). Nu prea știm cum a reușit să-l recunoască, așa legumă putrezită sub 40 de kile cum era. Mama îl căuta deja de trei ani de zile. Guvernul o urmărea și încerca s-o aresteze. Însă, în ciuda a ceea ce i s-a întâmplat, nu și-a pierdut credința în justiție: ”Am speranțe. Justiția este singurul lucru care ne-a rămas”. Ne mărturisește că băiatul ei a fost legat, bătut cu bastoanele în stomac, apoi la cap cu bastoane cu electroșocuri, i-au scos unghiile, i-au ars urechile și ”când a leșinat, au turnat apă clocotită pe el”. 

      Familia îl caută pe Rami Hennawi, activist arestat încă din 2012 care și-a petrecut ultimii cinci ani în tortură, conform mărturiilor. Regimul a anunțat apoi că a murit în închisoare în decembrie 2017, dar, când familia a cerut corpul, autoritățile nu mai știau nimic de moartea lui. Familia încearcă să păstreze ultima fărâmă de speranță și cere să i se spună adevărul. 

      Wafa, o fetiță, îl caută pe tăticul ei dispărut cu mai bine de 5 ani în urmă. Zdrobită de durere, a început să numere zilele de când a fost arestat de regim: au trecut 1827. ”Rezist durerii prin numere. Rezist uitării prin memorie. Am încercat alte căi de a gestiona durerea, dar niciuna nu a funcționat”. Număratul zilelor o ajută să-și păstreze speranța: ”știu că tatăl meu e viu și îl aștept”.

      Sora lui Islam, Hiba, l-a căutat pe fratele ei până când a aflat că a fost ucis în închisorile regimului. Înainte de a pleca la proteste, în 2011, Islam a fost avertizat de mama lui că va fi torturat în moduri cum n-a mai întâlnit în cărți sau filme, dar tatăl l-a încurajat, i-a spus că îl susține și l-a rugat pe Dumnezeu să-l binecuvânteze. Toți plângeau, iar sora i-a făcut o ultimă poză, gândindu-se că poate nu îl mai văd. Și așa s-a întâmplat. ”Dumnezeu să te odihnească, frățioare, vei fi mereu Salloumul meu frumos și calm, vei fi mereu la fel de frumos ca trandafirii”.

      Hind îl caută pe părintele Paolo Dall'Oglio, răpit de Statul Islamic în 2013. Toți își aduc aminte cu drag de înțelepciunea sa, inima bună și hotărârea de a apăra libertatea și voința sirienilor. Hind rememorează: ”ne-am rugat. Fiecare s-a rugat pentru ceva diferit. Eu m-am rugat să se oprească violența și uciderea oamenilor. El a spus: ”mă voi ruga pentru fiii și fiicele care sunt în închisori””. ”Trebuie să-i urmăm principiile. Să trecem linia, să facem pace, să facem reconciliere”, completează ea.

      Dahi al-Musalmani și-a căutat nepotul ani la rând și a plătit șpăgi de un milion de lire siriene pentru a-și recupera nepotul, pe Ahmad de la închisoare. Din nefericire, l-a descoperit printre cei torturați până la moarte din fotografiile lui ”Caesar”, fotograful care a realizat zeci de mii de asemenea fotografii cu riscul de a împărtăși soarta lor și a ajunge și el ca în fotografii. ”Am căutat printre fotografiile lui Caesar. Și am fost surprins să-i găsesc fotografia. Era el. Era Ahmad cu un număr. I-au pus un număr. Era un suflet și a devenit un număr”, spune unchiul său.

      Pe Lama, o tânără voluntară la Syrian Charter, a căutat-o familia până când a primit certificatul ei de deces. Ea a fost arestată în noiembrie 2014. Întâi a fost dusă la un centru al poliției secrete, apoi a fost transferată la închisoarea Adra de unde a fost luată din nou și a dispărut definitiv. Rămâne însă în memoria familiei și a celor de la Familii pentru Libertate.

      Azza, fostă deținută, îi caută și ea pe cei dispăruți și nu a renunțat la luptă. Își exprimă durerea și solidaritatea prin desenele ei despre femeile din mediul penitenciar al regimului. Astfel, a realizat mai multe portrete ca de exemplu Hiam (arestată pentru că era dintr-o localitate controlată de rebeli), Rama (o adolescentă fostă campioană la badminton, arestată pentru activism), Raeefeh (arestată pentru că era dintr-o localitate rebelă), Tal (arestată pentru activități de blogger), Hiam (arestată pentru un așa zis sex cu jihadiști), Maryam (arestată pentru că era dintr-o localitate rebelă), Zeina ori al ei propriu, Azza (arestată pentru arta – graffiti și desene, activismul său și ajutorul umanitar oferit refugiaților). Se gândește mereu la cele rămase prizoniere, pentru că sunt încă acolo, se simte vinovată că ea a scăpat (deși închisoarea rămâne în mintea ei) și le păstrează memoria prin desene. A fost arestată și ținută în celule înghesuite cu alte 15 femei, în mizerie (cu păduchi și molii), cu acces redus la toaletă (și ea o budă infectă) câteva minute pe zi. Interogatorul a pus-o să deseneze o imagine a urii și ea a reprezentat o persoană cu o privire malefică, strivind o pasăre. El i-a zis că ea e pasărea, iar ei persoana malefică. Totuși, continuă rezistența, în primul rând prin artă.

      Ali, un copil, a fost căutat de familia lui până când aceasta a primit certificatul de deces. A fost arestat de regim și torturat până la moarte împreună cu tatăl său. La închisoare, prin tortură, a fost forțat să admită că e terorist și să declare asta și la televizor.

      Pe Wael, un băiat de 12 ani, l-a căutat familia până când a aflat de decesul său de la regim. A fost arestat de regim și torturat până la moarte.  

      Pe Mazen, profesor de franceză la Școala Franceză din Damasc și pe fiul său, Patrick, i-a căutat familia până când a primit certificatele de deces. Au fost torturați până la moarte pentru simplul motiv că au participat la un protest pașnic pentru democrație. Iată ce transmite o prietenă apropiată: ”sunt fără cuvinte. Ce să le spun copiilor și prietenilor lor? Că am eșuat noi și lumea întreagă pentru a proteja acele suflete frumoase și pașnice de moarte. Ce pot să le spun copiilor și prietenilor lor când tragerea la răspundere a vinovaților nu a avut loc pentru că lumea și-a pierdut moralitatea!”. 

      Pe Yasser îl caută fetița lui. Acesta a fost arestat de Jabahat al-Nusra doar pentru că a cerut eliberarea femeilor deținute de Statul Islamic  la As-Suwayda.

      Yasmin i-a căutat pe tatăl și pe fratele ei dispăruți în închisorile regimului. Despre moartea tatălui său, a aflat când a primit certificatul de deces. Tatăl ei a fost arestat de regim în 2011. De fiecare dată când încerca să obțină informații despre el, îi spuneau să-l uite, dar ea nu putea.  I s-a mai spus că era acuzat că ar fi deținut un tanc, deși era un protestatar pașnic. Da, a violat Leviathani și a distrus și planeta Krypton a lui Superman. ”Assad a ucis simbolurile activismului pașnic; ne spune că aceste persoane l-au deranjat mai mult decât cele care purtau arme”.

***

      În ciuda riscului de a dispărea și ele odată cu cei dragi (poate așa i-or regăsi... la închisoarea siriană, loc minunat de vacanță de cinci stele, unde au fost duși sute de mii (inclusiv zeci de mii de copii care se joacă exclusiv cu instrumentele de tortură), condițiile sunt mai mult ca perfecte (foamete, mizerie, înghesuială, violuri, torturi, ajungi o legumă putredă, un oscior strâmb din care scot tot (până și ochii și organele sexuale), din care nu se mai înțelege nimic și nu poate fi recunoscut nici de mame), iar zeci de mii au fost torturați până la moarte), femeile din Idlib, al-Quneitra, Daraa și din Ghouta de Est au participat și ele la proteste în vederea eliberării celor arestați arbitrar.

      Protestele au ajuns și în Turcia, Liban și Iordania (unde sunt majoritatea refugiaților sirieni), apoi în Europa, la Geneva, la discuții de pace, la ONU, în Germania, Suedia, la Londra, Manchester și la Paris. Și se organizează pe 30 august 2018, de Ziua Internațională a celor Dispăruți, evenimente-memoriale în Idlib (Siria), Bekaa (Liban), Gaziantep (Turcia), Dublin (Irlanda), Londra și Manchester (Marea Britanie), pe lângă distribuirea de flori în memoria celor care au oferit flori la proteste și proiectarea următorului mesaj pe zidul ambasadei Rusiei din Berlin: ”100.000 dispăruți și torturați de al-Assad. Rusia: unde sunt cei dispăruți?”. Amnesty lansează și ea petiții în memoria celor dispăruți, proiectează filmul ”Alive in Graves” și îi ia interviu Aminei (membră fondatoare a Familii pentru Libertate care a pierdut doi frați în închisoare). Pe lângă ambasada Rusiei din Berlin, autocarul cu pozele celor dispăruți ajunge la Poarta Branderburg din Berlin și la vechea închisoare Stasi.

      Din păcate, nu doar în Siria, China sau Coreea de Nord au dispărut copii arestați / răpiți de regim (marea majoritate), ci și în Israel sunt deținuți 12.000 de copii palestinieni, printre care și o fetiță de 16 ani, Ahed, pentru că a îndrăznit să pălmuiască un soldat după ce acesta i-a împușcat mortal micuțul verișor în fața ei. Desigur, adică probabil, o nouă dovadă a echității: fetița aceea trebuia pedepsită, nu soldatul sau cine i-a dat ordin. Iar recent (în mai 2018) la manifestațiile palestinienilor cu ocazia mutării ambasadei americane de la Tel Aviv la Ierusalim (recunoaștere implicită a Ierusalimului integral drept capitală, fără a accepta Ierusalimul de Est pentru palestinieni) au fost uciși 60 de palestinieni (dintre care  8 copii) și răniți peste 2.400. Iar Israelul va interzice prin lege filmarea soldaților săi de organizațiile pentru drepturile omului (poți să primești între 5 și 10 ani de închisoare pentru asta!). Felicitări! Le dorim și alte mărețe și glorioase realizări.

      Iar în India se pregătește un genocid al populației musulmane din statul Assam: sub pretextul că acționează împotriva imigrației ilegale din Bangladesh, pe motive etnice și religioase, până la 7 milioane de musulmani (de regulă săraci, fără documentație adecvată) vor fi șterși ca cetățeni și trimiși în vacanță prelungită în lagăre. Deja se construiește alt lagăr. În astfel de lagăre putrezești fără posibilitatea de a mai ieși vreodată, fără a-ți vedea familia, fără a lucra, fără a te plimba (nici în curte), în spații înguste, închis ca-ntr-un sicriu. Și aici sunt copii arestați și separați de părinți (ca-n Siria, China, Coreea de Nord, Israel și... Statele Unite!).

      Și în Myanmar au fost crime împotriva umanității asupra musulmanilor Rohingya: uciderea lor (inclusiv a bebelușilor), violuri în grup (în public), victime îngropate de vii. Unul dintre martori a descris cum patru fete au fost răpite, legate cu frânghii şi violate timp de trei zile. Acestea au fost lăsate sângerând şi „pe jumătate moarte”. Peste 700.000 au fugit și s-au refugiat în Bangladesh.

      Și Arabia Saudită face și ea genocid în Yemen (bombardând inclusiv școli) și arestează activiști pașnici (și activiste pentru drepturile femeii), biciuindu-i și ucide femei prin lapidare. Recent, a torturat și ucis și un jurnalist (Jamal Khashoggi) la consulatul din Turcia. Prințul moștenitor, Mohammed bin Salman, a spus că ”va tăia degetele fiecărui scriiitor care-l critică”. Dar astea sunt pedepse binemeritate pentru asemenea câini de teroriști și trădători, logic, nu?!

Comori din ruine. 6. Inimi pictate cu sânge

      E bine când rămân din case și din oameni măcar dărâmături. Mulți nu au avut norocul ăsta. Pe ansamblu, în războiul din Siria (martie 2011 – sfârșitul lui 2017) s-a ajuns la 217.764 victime-civili: 195.491 victime ale regimului (90%), 6.019 (3%) ale rușilor, 4.759 ale extremiștilor islamici, 4.039 ale armatelor de opoziție, 3.948 ale altor armate, 2.673 ale Coaliției internaționale a Statelor Unite, 835 ale forțelor kurde, după raportul Syrian Network for Human Rights (SNHR). Copii reprezintă 27.296 dintre victime, iar cei torturați până la moarte 13.197 – 99% de regim. Arestați arbitrar sunt 118.829 (88% de regim).

      În 2018, prima jumătate, până în iulie sunt 4.759 civili uciși: 3.056 (64%) de regim, 704 (15%) alte părți, 398 (8%) de ruși, 254 (5%) de Coaliția internațională a Statelor Unite, 205 (4%) de extremiștii islamici, 112 (2%) de kurzi, respectiv 30 (1%) de armatele de opoziție. Copiii reprezintă 1.104 dintre victime, iar cei torturați până la moarte 146 (91% de regim). Arestați arbitrar sunt 4.082 (79% de regim). 

      Totodată, 682 lucrători în domeniul media au fost masacrați de la începutul războiului până în mai 2018 (82% victimele regimului), iar peste o mie sunt dispăruți forțat (marea majoritate din cauza regimului). De asemenea, de la începutul războiului până în mai 2018 au fost uciși 22 de artiști (14 de regim dintre care 4 torturați până la moarte), iar 57 sunt dispăruți forțat (dintre aceștia 50 reținuți de regim). Peste 17.145 au fost omorâți în zonele sub blocadă (de la debutul asediului până în mai 2018). 1.461 (dintre care 1.397 civili) au fost uciși în atacuri chimice ale regimului (216 din cele 221 atacuri chimice până pe 21 august 2018 îi aparțin regimului conform raportului SNHR). 

      Mai mult, regimul a torturat până la moarte sute de medici și cadre medicale. 86 de lucrători la echipele de salvare ”White Helmets”, cadre medicale și Crucea Roșie au fost exterminați de la începutul anului 2018 până la sfârșitul lui iunie 2018 (majoritatea, 52, de regim) și au avut loc 165 de atacuri asupra spitalelor și centrelor ”White Helmets”. Regimul e responsabil pentru 91 atacuri - 55 asupra facilităților medicale, 3 asupra ambulanțelor, 28 asupra ”White Helmets”, 5 asupra facilităților Crucea Roșie. Rușii sunt vinovați pentru 51 de atacuri – 23 asupra facilităților medicale, 12 atacuri asupra ambulanțelor și 16 asupra ”White Helmets”.  

      Și după datele OSDO (Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului) sunt multe victime-civili – peste 100.000 (de la începutul războiului până în iunie 2018). Coaliția Internațională a Statelor Unite a ucis 3.103 civili (de la începutul intervenției din 23 septembrie 2014 până la 31 iulie 2018) în timp ce sunt peste 8.000 victime civili produse de ruși de la debutul intervenției Rusiei în Siria până la finalul lui august 2018, conform OSDO. Statul Islamic a ucis 3.028 civili de la începutul califatului până la sfârșitul lui iulie 2018. După OSDO, arestați arbitrar sunt peste 140.000, iar torturați până la moarte (identificați) 14.796, inclusiv femei și copii potrivit raportului din 16 iulie 2018 (120 de copii). 

      După datele The Syria Campaign (aprilie 2018), 93% din victimele civili sunt ale regimului, rușilor și iranienilor, cele mai multe rezultate în urma atacurilor aeriene (cu arme interzise precum bombele-butoi (peste 70.000), arme chimice, bombe cluster etc.). Atacurile chimice sunt o cauză a dislocării (într-o țară în care sunt refugiați mai mult de jumătate din populație – peste 11 milioane, dintre care peste 5,5 milioane extern (Turcia – peste 3,3 milioane, Iordania – 650.000, Liban – 1 milion, UE – 500.000), iar 6,1 intern). Tot brutalitatea represiunii a contribuit la radicalizarea oamenilor și dezvoltarea Statului Islamic ori al-Nusra (al-Qaida). Multe rezoluții ONU au fost fără rezultat (privind atacurile aeriene cu bombe-butoi sau cele chimice), iar Rusia a dat veto de 12 ori (până în aprilie 2018). 

***

      Și în atacurile Turciei și ale rebelilor afiliați (Armata Siriană Liberă - ASL)(Free Syrian Army - FSA) asupra kurzilor din nordul Siriei (cei de la Forțele Democrate Siriene/YPG, considerați de Turcia ca aparținând grupării teroriste PKK) în operațiunea Afrin au fost omorâți peste 60 de civili din primele zile, de la lansare, din ianuarie 2018  până la începutul lui februarie 2018 (potrivit OSDO), iar o curajoasă combatantă kurdă, Barîn Kobane, de 23 de ani, participantă la toate luptele cu Statul Islamic, a fost torturată și ucisă de servicii aparținând rebelilor, apoi cadavrul ei a fost mutilat. La cucerirea orașului, circa 100.000 civili au fost dislocați, iar multe dintre casele lor prădate și ocupate de învingători, în timp ce unele milții pro-turce au încercat să impună legea islamică restrictivă sharia. Peste 2.300 civili au fost și arestați arbitrar, mulți dintre ei dintre ei torturați până la moarte conform OSDO. Alții au fost răpiți pentru recompense. De asemenea, localinicii au fost obligați să plătească taxe pentru fermele de măslini, iar cei care n-au făcut-o au avut măslinii arși.

      Și peste 600 de cetățeni turci au fost arestați pentru criticarea pe rețelele de socializare a atacurilor asupra kurzilor din Afrin, iar fosta copreşedintă a partidului turc HDP, Serpil Kemalbay, a fost deținută deoarece a avut o atitudine asemănătoare (trădători și teroriști, logic, nu?).           Mai mult, atitudinea față de refugiații sirieni (inclusiv din Ghouta de Est) este extrem de binevoitoare și primitoare: mulți sunt împușcați letal (peste 406 conform OSDO, inclusiv 75 copii până pe 26 august 2018), iar alții răniți și bătuți (unii torturați până la moarte exact ca acasă, în Siria). Alții sunt făcuți pachet și expediați la Afrin. În ciuda faptului că traficanții (jihadiști / cu legături cu jihadiștii) te abandonează pe drum dacă nu poți să mergi (noaptea, peste 12 ore), turcii te împușcă și / sau te torturează ca să spui numele traficanților (care te omoară apoi la întoarcere, dacă ești expulzat în Siria), prețul e mare (peste o mie de euro) și unii au încercat de zeci de ori fără succesuri, vorba Ebei, mulți refugiați își asumă riscurile.       

***

      Disperare la fel de mare ca cea a refugiaților și la Yarmouk. În tabăra de refugiați palestiniană (unde este dublă teroare: ocupația Statului Islamic și blocada cruntă a regimului) se intensifică bombardamentele. Regimul ucide peste 20 de civili pe 20 aprilie, iar ultimul spital e distrus. În acest loc, mai sunt vreo 1.500 de persoane (din mai mult de 150.000), căci au murit de foame cu miile, iar restul au fost uciși de bombardamente și boli. La fel ca în alte locuri aflate sub blocada regimului, nu sunt mâncare (au consumat deja pisicile, cățeii și iarba, a mai rămas numai zeama de dărâmături, numai că n-au cu ce să o fiarbă), apă, curent și căldură, lipsesc spitalele, doctorii și medicamentele și nu există nici măcar echipe de salvare de voluntari ca ”White Helmets”. Mai mult, domnește teroarea Statului Islamic, iar acesta din urmă folosește populația rămasă ca scuturi umane.

      Apoi, după învingerea Statului Islamic, studenții la artă din Damasc pictează fructe și apă (imagini preluate de propaganda regimului – urmeză tablourile binemeritate ale mărețului și gloriosului conducător probabil, logic, nu?). Diala Brisly, o pictoriță de opoziție, are un demers critic față de aceste lucruri, știind că în Yarmouk lumea a murit de foame. În același timp, condamnă propaganda regimului: ”Încearcă să pretindă că este încă o viață normală, că Siria e strălucitoare și fiecare e fericit. Pretind că opoziția distruge și ei aduc frumusețea”. Și atrage atenția asupra lipsei libertății de expresie: ”Nu avem libertate de expresie în Siria, totul este direcționat. Dacă un artist sau creator încearcă să fie critic, ca Ali Farzat, aceștia sunt bătuți sau arestați.” 

***

                                                  

      Apoi, în sud-vest, în Daraa, încălcând (în stilul obișnuit) acordul de deescaladare încheiat în 2017 (pentru sud-vest), regimul și rușii atacă rebelii (mă rog, ca de obicei, mai mult pe bebelușii teroriști): pe 18 iulie, după câteva săptămâni de bombardamente (de pe 19 iunie), sunt deja,  conform OSDO, cel puțin 180 civili uciși, iar după numai câteva zile peste 330.000 locuitori dislocați din aproximativ 750.000 (părăsindu-și casele, fugind în deșert, fără corturi, apă, mâncare... doar cu scorpioni și șerpi ca animale de companie... dar poate se împrietenesc cu ele ca Nehru și Ghandi la închisoare). Cum spune Mousa al-Zoubi, șeful comitetului de urgență din Daraa: ”așternuturile sunt pământul, iar păturile cerul” (într-un reportaj The Guardian al lui Hussein Akoush și Elizabeth Hagedorn).  

      Iată și mărturia lui Serene, locuitoare din Daraa, îngrozită de masacre, bombardamente, dar și de condițiile mizere și înspăimântătăoare din deșertul unde s-au refugiat peste 330.000 de oameni: ”Situația în Daraa este insuportabilă. Loviturile aeriene sunt nonstop și auzim de noi masacre zilnic. (...) Cei dislocați din casele lor trăiesc în condiții dezastruoase. Nu au îndeplinite necesități de bază, nici corturi să se adăpostească. Cei mai mulți sunt în zone fără apă și cu puține puțuri. Echipamentele medicale și de curățenie, cruciale pentru prevenția bolilor, sunt reduse. Pentru că sunt în aer liber, au fost sute mușcați de șerpi și scorpioni, foarte periculoși pentru copii. Cel puțin 6 copii au murit din cauza mușcăturilor. Am încercat să trimit un antidot, dar nu există spațiu de stocare, nu sunt frigidere.” De asemenea, Serene își exprimă senzația de abandon și de disperare pe care o împărtășește cu cei fugiți în deșert: ”Fiecare femeie dislocată și-a pierdut speranța. Simțim că lumea ne-a abandonat, nu numai politicienii, ci și media. Vrem ca bombardamentele să se oprească imediat. Vrem satifacerea nevoilor de bază – de la corturi și saltele la mâncare, apă, medicamente și echipamente de curățenie. Cerem jurnaliștilor de pretutindeni să scrie despre Daraa și să arate dezastrul umanitar până nu e prea târziu.” 

      Dacă numeroși civili sunt captivi în deșert, mai mulți membri ai echipelor de salvare ”White Helmets” sunt blocați în Daraa și își solicită zadarnic evacuarea, fără a primi aprobare de la regim (regimul înghite tot, mai mult ca deșertul și în deșert îi ceri ceva). Mai mult, 6 spitale și 4 centre ale echipelor de intervenție civilă ”White Helmets” sunt distruse. De asemenea, 4 voluntari ”White Helmets” sunt uciși în timpul misiunii de salvare (vizați de avioane care se întorc la locul bombardat special pentru a-i ataca și pe membrii echipelor de intervenție civilă, cum procedează de obicei). Și, ca dovadă a intențiilor sale bune, pe 5 iulie, Rusia se opune adoptării unei declarații a Consiliului de INsecuritate privind situația din sud-vestul Siriei (O,NU, united nothings, logic, nu?). Iar în câteva orașe recâștigate de regim oamenii refugiați se tem să se întoarcă de teama arestării de către regim (asta înseamnă torturi până la moarte) sau a recrutării forțate, în ciuda garanțiilor Rusiei. 

      Similar, Asociația Jurnaliștilor Sirieni este îngrijorată de arestarea jurnaliștilor și activiștilor media din Daraa (peste 270), cere deschiderea granițelor în Iordania prentru evacuarea acestora și, în caz că rămân, garanții că nu vor fi arestați și torturați până la moarte. Iar temerile sunt justificate (știm și noi de ce spunem mereu ultimele cuvinte ”vine potopul”, am vrea să zicem și că focul sacru nu se stinge nici în potop): încep furturile și arestările în orașele recâștigate de regim (ca de exemplu, în Horan – peste 30 de arestări imediat după cucerire, în bazinul Yarmouk zeci arestați și executați ori peste 370 arestați în al-Lajat după OSDO, respectiv 86 per total îndată după recuperarea localităților de către regim conform Syrian Network for Human Rights), sfidând garanțiile Rusiei.

      Și, pentru a calma situația desigur adică probabil că nimic nu e sigur, mai mulți membri ai echipelor de reconciliere (cu regimul) sunt asasinați de mascați neidentificați și rebeli afiliați Statului Islamic ca  Jaysh Khaled Ibn Al-Waleed folosesc 30.000 de civili ca scuturi umane și răpesc peste 30 de fete și copii, amenințând că îi omoară. Iar Iordania, gazdă deja a peste 650.000 de sirieni refugiați, refuză să mai primească alții. Israelul nu acceptă nici el refugiați (deloc!).  Apoi, la fel ca în Alep sau în Ghouta de Est, pentru supraviețuitori se propune superoferta regimului și a Rusiei: fie întoarcerea acasă (în casele bombardate și / sau devalizate, cu riscul arestării și torturii până la moarte), fie abandonarea casei și a celor dragi - exilul în nord. A comentat cineva ceva? Să zică mersi că au scăpat! Deocamdată. Și supraviețuirea nu e viață. 

      Din fericire, ies la lumină (lumina focului sacru, bizar, dintr-a bombelor) comori din ruine precum echipele de salvare ”White Helmets”, doctori și activiști precum dr. Bahaa Mahameed care-și continuă lupta, rezistența și faptele bune (premiate cu bombardamente (adeseori atacuri chimice) și arestări și torturi până la moarte). Iată ce ne mărturisește doctorul Bahaa din Daraa: “Civilii sunt înspăimântați. Lasă tot în urmă, fugind către granițe, ascunzându-se în ferme sub copaci, în aer liber, pentru a evita căldura periculoasă în special pentru copii, fără apă, fără adăpost, fără nimic”.           În același spirit, o femeie refugiată în deșert spune: ”Dumnezeu e singurul care ne mai protejează”.

      Să nu uităm, o victorie regimului în Daraa este și una simbolică: Daraa este locul în care au început protestele democratice în Siria, în 2011 (din solidaritate cu copii arestați și torturați de regim). Iar în scurt timp victoria se produce (spiritul revoluției însă nu poate fi învins). 

***

      Dacă spiritul revoluției nu poate fi învins, spiritul creștin și umanitar al Statelor Unite seamănă cu al Iordaniei și Israelului (nu comparăm cu regimul și Statul Islamic ce se laudă numai cu genociduri). După ce a înghețat fonduri pentru Siria de 200 milioane de dolari (în martie 2018), Statele Unite ajută doar prin retragerea ajutoarelor din nord-vestul Siriei (inclusiv din Idlib - singurul aflat sub controlul rebelilor, adăpostind circa 3 milioane de persoane, inclusiv peste 1 milion de refugiați din alte părți) și din alte zone (de la cele militare la cele legate de susținerea democrației, media independente, educație, fonduri pentru echipele de salvare ca ”White Helmets” etc.) în mai 2018.

      Se descurcă singuri, logic, nu? Lăsați la marea milă a regimului, a jihadiștilor (ca Hayat Tahrir al-Sham - afiliați al-Qaida, încă dominanți în Idlib, care răpesc lumea pentru recompense, asasinează și luptă cu rebeli moderați ca Armata Siriană Liberă (ASL) (Free Syrian Army - FSA) și alte facțiuni) ori a turcilor care vor să-și extindă influența. Din fericire, în ce privește echipele de salvare ”White Helmets” au revenit asupra deciziei, reluând donațiile și propunând un plan de evacuare a acestora din Siria.

      Bine că OSDO și Syrian Network for Human Rights își continuă eforturile de monitorizare în ciuda riscurilor și dificultăților, pe baza datelor colectate de la echipele de salvare ”White Helmets”, apoi de la alte surse, deși site-ul OSDO a fost blocat de regimul sirian și de turci (în Turcia și în nordul Siriei). Din motive de securitate, desigur, adică probabil că nimic nu e sigur: glorioșii conducători trebuie să-și apere mărețele realizări și să continue le facă. Le urăm succesuri și mai departe și premiul Nobel pentru pace.

      Puterea rezistenței și a solidarității o vedem nu numai la organizațiile de monitorizare a războiului și dictaturii, ci și la asistenta medicală Malika Harbalie care a primit și premiul internațional ”Asistenta medicală ce inspiră” de Ziua Internațională a Asistentelor la ONU. Ea a rezistat eroic bombardamentelor (inclusiv la spitale) și blocadelor și și-a urmat menirea umanitară în Alep până când spitalul de copii unde lucra a fost distrus de bombe, iar ea a fost evacuată. Apoi, deși dislocată din orașul drag, a continuat să lucreze ca asistentă la spitalul Hope al Independent Doctors Association, la țară, în împrejurimile Alepului, oferind îngrijire pentru femei și copii.     

      Un alt gest de solidaritate și de rezistență este și cel al studenților din Idlib de la Universitatea Liberă Aleppo care își continuă cursurile afară, la porțile universității închise de o grupare armată afiliată Hayat Tahrir al-Sham (HTS). De altfel, profesorii și studenții din Idlib (unde se află și milioane de refugiați din alte părți odinioară rebele ale țării) sunt obișnuiți cu școlile bombardate, cu examenele din adăposturi improvizate, ținutul orelor afară și pe WhatsApp: ”Când predai în asemenea circumstanțe, ești mai mult un psiholog decât profesor. Trebuie să fii atent la traumele lor și la poveștile lor. Când sunt bombardamente puternice, le spui copiilor că sunt eroi pentru că încă învață” spune unul dintre profesori, Alhamdo, convins că merită efortul și riscurile, fiind vorba de generațiile care vor reconstrui Siria. Shirout subliniază însă maturizarea precoce a copiilor și incertitudinea viitorului: ”Elevii mei nu mai sunt copii. Nu mai poți să-i întrebi ce vor să devină pentru că viitorul nu este clar.” 

      În mod asemănător, Ameenah, după ce și-a pierdut cumnata (întâi la închisoare, apoi în bombardamente), fratele și nepotul, Ahmad, în urma unor lovituri aeriene, a deschis un fond dedicat educației copiilor din Siria, în memoria lui Ahmad (cuprinzând inclusiv centre mobile de educație și materiale de auto-instruire). Vrea să-l țină minte zâmbind fericit. Abia aștepta să meargă la școală, dar nu a mai apucat.”Vreau ca Ahmad să fie amintit pentru fericirea pe care a adus-o în scurta sa viață. Vreau să fie reamintit pentru visele lui strălucitoare de a avea o educație corespunzătoare, visele care trebuia să fie drepturile lui”. 

      Deși a ajuns sub dărâmături și a fost rănită grav (a avut nevoie de intervenție chirugicală la organele interne), Ibaa Tohme a devenit profesoara unor copii cu nevoi speciale, convinsă că femeile trebuie să joace un rol mai mare în societate. A fost și asistentă medicală. Nu crede că femeile trebuie să stea acasă, ci să se implice în diverse activități, să-și continue educația și să-i ajute pe cei aflați în nevoie. ”Cred că femeile trebuie să joace un rol mai important în societate”, spune ea.

      La fel, un grup de profesori dislocați din Alep au creat o școală într-o casă bombardată din Alep pentru copiii care și-au pierdut casele din Alep, Homs și Hama. Au ajuns la peste 100 de copii elevi. Deși nu au minimum necesar și fac munca voluntar, se încăpățânează să lucreze căci altfel copiii nu ar merge la școală. Încearcă să doteze centrul cu kituri de autoinstruire și învățământ mobil.

      Similar, deși și-a pierdut soțul și băiatul în bombardamente și a ajuns refugiată în nord-vestul Siriei, Thanaa și-a depășit durerea și și-a transformat umilul cort într-un centru de educație pentru femei unde acestea învață cum să câștige bani și să-și întrețină familiile. ”Sper să găsesc suport pentru a-mi deschide propriul centru vocațional cu clase decente, dispozitive și echipamente, la fel ca o grădiniță”. (...) ”Încerc să rămân pozitivă tot timpul pentru că nu vreau să mă predau în fața condițiilor oribile din jurul meu. Cred în puterea femeilor și abilitatea lor de a adopta și de a se schimba și vreau să le spun că: atâta timp cât vrei, visezi și gândești pozitiv, poți realiza imposibilul”.

      Cu toate că a rămas fără casă și a ajuns refugiată în Idlib, Um Al Nour, fostă coafeză, și-a dedicat viața ajutării celorlalți prin multiple activități (inclusiv de training): centre vocaționale pentru a face femeile independente (cusut, desen, confecții, coafat, machiaj), asistență medicală, școli și grădinițe. ”În ciuda condițiilor grele și a dificultăților întâmpinate, am reușit să creăm un centru profesional și util pentru susținerea femeilor din comunitatea noastră și pentru a ajuta copiii să meargă la școală. Vom continua să facem asta orice ar fi. Întotdeauna avem speranța unui viitor mai bun”, ne mărturisește ea.

      Legat de copiii refugiați, un alt gest de solidaritate este cel al           oamenilor din Idlib față de copiii refugiați arestați în Statele Unite și separați de părinții lor (expulzați). Oamenii din Idlib protestează împotiva acestei măsuri luate în Statele Unite.

      Altă refugiată în nord-vest, Nivin Hotary, activistă din Ghouta de Est, ajunsă refugiată în nord-vest, zona rurală a Alepului, vorbește (la O,NU, united nothings, către ochi care văd și urechi ascultătoare, foarte impresionate de bubuiturile și de urletul de durere ce vine din Siria) despre dislocarea forțată și condiția de refugiat: ”a pleca reprezintă a fi rupt din rădăcini, lăsând în urmă tot ce ai construit și mutarea spre un mediu nou, un nou început, pentru a o lua de la început fără nimic”. Încă doarme pe o saltea ca-n tabăra de refugiați și are tacâmuri de plastic. Și-a luat trei pietre din localitatea de unde provine ca să-i amintească de ea. De sărbătoarea Eid (sărbătoarea sacrificiului... una pe care sirienii o celebrează zilnic) își amintește de Ghouta de Est: avea mai multe produse de curățat în casă (”Noura” cel mai bun) și nimic de curățat (ardea lemne pentru a găti, iar vasele erau mereu înnegrite). Aici, unde e refugiată, sunt multe dulciuri, dar nu are cui să le ofere (în Ghouta de Est, aflată sub blocadă, avea cui, dar nu avea ce din cauza foametei). Acum Nivin se pregătește pentru o nouă fugă, numai că nu mai are unde.

      Tot ea organizează o conferință pentru îmbunătățirea drepturilor femeilor (prima de acest gen). Ne mărturisește că ea continuă să creadă în spiritul revoluției (focul sacru nu se stinge nici în potop... de bombe-butoi ori în atacurile chimice): ”În fiecare zi, mă asigur că revoluția nu s-a încheiat, mă refer la revoluție, nu la război. Mai mult de 150 de femei, de toate vârstele, educate sau nu, cu loc de muncă sau nu, de diverse etnii, dislocate și din partea locului s-au adunat la Alep în zona de nord și est, la țară. Ele s-au adunat pentru că au aceeași cauză, pentru a spune că există și au o voce și cereri”.      Iar Sundus Filfleh, mamă a două fete, profesoară din Latakia refugiată și ea (în Idlib), supraviețuitoare a torturilor din închisorile regimului, conduce un grup de suport pentru femeile foste deținute, stigmatizate de familie și societate la ieșirea din închisoare.

      Tot în sfera drepturilor femeii, 30 de femei curajoase și talentate au obținut diplome de jurnalist de la Women Now for Development, un centru pentru femei menit să promoveze femeile.

      La rândul său, Hassan, activist media de la the Syria Campaign, care a transmis dintr-o zonă foarte afectată de război ca Alepul și și-a dedicat viața informării publicului local și internațional (și luptei pentru libertate), îi ajută pe sirieni să vizioneze Cupa mondială (într-o țară unde se confruntă cu război, arestări și torturi până la moarte, foamete, mizerie, teroare, oamenii nu au bani pentru televiziune și sunt probleme cu curentul... dar așa, măcar, își limitează rația de propagandă zilnică, oricum necomestibilă), prin programul ”World Cup in Syria”, cu mascote, inclusiv motanii Thalob și Sparky, prezicători de scoruri. Acum Hassan (împreună cu Yaman, alt activist media) ne vorbește de Idlib și are interlocutori refugiați în Idlib, foști fotbaliști profesioniști respinși de regim și unii care continuă să joace chiar dacă și-au pierdut membre în război (echipa Omaya care are în rândurile sale inclusiv un băiat de 15 ani).

      În cadrul programului ”World Cup in Syria”, Aziz, pictor pe dărâmături, desenează un teren de fotbal pe zidurile unei școli distruse de ruși (pentru a ne aduce aminte că sportul înseamnă etică, nu și războiul). Refugiații intervievați (ca Maha, activistă refugiată din Alep, apoi din Tel Rifaat) condamnă și ei Rusia pentru că au trebuit să fugă și pentru suferința produsă poporului sirian împreună cu regimul. La fel și activiștii media Hassan și Yaman, cei care au realizat filmele, care empatizează cu cei filmați și se regăsesc în povestea lor (cum ar fi echipa amputaților, victime ale bombardamentelor, dar și eroi). Să nu uităm, suferința a atins și fotbaliștii profesioniști. Cel puțin 38 de fotaliști profesioniști au fost arestați, împușcați sau torturați până la moarte; 13 rămân în detenție, după mărturia unui fost fotbalist profesionist. Pe ansamblu, chiar dacă oamenii se bucură de fotbal (în special copiii din taberele de refugiați), din păcate, atmosfera e încărcată de frică, amar și frustrare din cauza războiului și a represiunii regimului.

      Tot un activist media, Raed Fares a creat postul de radio ”Fresh” din Idlib. Cum risca să-i fie închis postul de islamiști, a recurs la cântecele păsărilor în loc de muzică și la softuri de îngroșare a vocii pentru a face vocile prezentatoarelor să sune ca unele masculine. Postul nu doar informează despre evenimentele locale, ci și asupra loviturilor aeriene (cu câteva minute înainte). Raed este hotărât să-și continue misiunea, însă se simte afectat de tăierea ajutoarelor americane pentru cei din nord-vest și se teme de o ofensivă în Idlib (căci sunt milioane de refugiați deja care nu mai au unde să fugă).

      Între timp, în nord-vest încep atacurile și masacrele regimului: 39 civili uciși la Urum al Kubra (Alep, zona rurală) pe 10 august. Refugiații (aflați în taberele mizere de refugiați, deja fără mâncare, apă și medicamente, fără adăposturi pentru atacurile aeriene) nu mai au unde să se ducă de aici din Idlib și din Alep. Din nou blocați ca-n Ghouta de Est și simțindu-se abandonați, singuri pe cruce (doar Dumnezeu mai e cu ei). Și echipele de salvare ”White Helmets”: acestea salvează oamenii din Idlib (unde sunt circa trei milioane de persoane) - 970 de răniți (numai în iulie 2018), dintre care 233 copii, conform The Syria Campaign. Fac toate astea chiar dacă reprezintă un target al bombelor regimului, al atacurilor chimice ori pentru a fi arestați (251 voluntari ai echipelor de salvare au fost uciși deja până în august 2018 ca răsplată pentru faptele bune).

      În august, până pe 15, conform The Syria Campaign, sunt peste 172 de răniți în Idlib, dintre care 121 mor (45 de copii) (deși Idlib se află într-un acord de de-escaladare turco-rus, regimul îl încalcă). Iar rușii, corecți ca întotdeauna, cu fabrica lor de troli, pun paie peste foc (nu cel sacru, ci al bombelor și atacurilor chimice) spunând că rebelii se pregătesc să pună în scenă un atac chimic pentru a atrage intervenția Vestului (la Jisr al-Shughur). La începutul lui septembrie, trei școli sunt distruse împreună cu centre ale ”White Helmets”. Pe 4 septembrie, 10 civili sunt uciși la Jisr al-Shughour, iar mulți din localitate se refugiază, cu acoperișuri copacii (măslinii) și pături de iarbă și pâmânt.

      În acest context, femeile de la centrul Kesh Malek pentru educația și drepturile femeilor din Alep își exprimă teama, dar și speranțele: ”Vă rugăm salvați-ne de acest regim barbar și de ura sa și crimele împotriva propriului popor. Vă rugăm salvați ce a mai rămas din țara noastră. Vrem să trăim în pace” (Hiba). ”Am fost forțată să-mi părăsesc casa din Alep din cauza bombardamentelor barbare ale regimului. Chiar după prima noastră dislocare, loviturile aeriene au vizat aria noastră din nou și am fost scoși din ruine și am fost mutați dintr-un loc în altul. Am pierdut totul, dar încă avem speranță și încă luptăm pentru o viață mai bună, sperând că vom scăpa de acest regim criminal, astfel încât să ne întoarcem la casele noastre și să trăim în libertate (Lana). 

      Alaa, mamă a doi copii, refugiată din Alep, a ajuns sub dărâmături (după ce casa s-a prăbușit) și a pierdut 6 membri ai familiei atunci, nu și capacitatea de a rezista (deși una disperată, în condiții oribile): ”Nu mă voi preda. Dacă nu putem trăi în pace și siguranță, cel puțin opriți regimul și Rusia astfel încât copiii noștri să o facă. Este singura mea dorință”. Jamilah, refugiată din Homs, spune că soțul său a fost arestat de regim acum 6 ani și că bombardamentele au determinat-o să se refugieze în nord. A pierdut și ea totul, dar nu se dă bătută: ”Acest război a luat totul de la mine, unii dintre copii au plecat din Siria și am pierdut mulți oameni dragi din cauza loviturilor aeriene. Am suferit mult și încă suferim, dar nu cedăm. Întotdeauna păstrez speranța unei Sirii libere și în pace”.

      Bărbații din zona rurală a Alepului și din Idlib trimit și ei mesaje de îngrijorare cu privire la un atac iminent al regimului, arătând totodată că nu e vorba de cifre statistice, ci de oameni: ”Putin și al-Assad sunt parteneri în uciderea și dislocarea oamenilor”, ”Putin ne cosideră bunuri, dar suntem oameni. Nu fiți comercianți de război!”, ”Nu suntem numere. Lăsați-ne în afara ecuațiilor voastre politice!” Cum așa? Noi credeam că e vorba de pagube colaterale, teroriști și trădători. 

      Similar, Raed Saleh, șeful ”White Helmets” își exprimă îngrijorarea față de un atac la scală completă al regimului, dar și încercarea de a se pregăti și rezista: ”O ofensivă completă în Idlib ar putea cauza un dezastru umanitar. Ne întâlnim în mod regulat cu alte organizații umanitare pentru a ne pregăti pentru această situație. Dacă va fi o ofensivă la scală completă, suntem pregătiți și o putem gestiona –deocamdată. Dar nu știm pentru cât timp. Depinde de intensitatea ofensivei. Nu avem resurse infinite de combustibil pentru ambulanțe și ambulanțele pot deveni rare pentru că regimul le targetează. Toate astea se aplică și în legătură cu medicamentele”.   

      Fotograful Omran, refugiat din Ghouta de Est în Idlib (a cărui casă fusese bombardată și distrusă de 3 ori în Ghouta, ultima dată fotografiată în ruine ca să n-o uite), retrăiește teroarea bombardamentelor din Ghouta și totodată cheamă lumea în ajutor. ”Mă simt speriat, dar frica e dublă pentru că am mai trăit asta înainte. Aceste orori ne bântuie din zilele de când eram în Ghouta. Când toate s-au întâmplat data trecută, regimul nu ne-a dat altă șansă decât să plecăm și ne-a obligat să mergem în Idlib. Acum, nu știm ce facem când reîncep bombardamentele, unde mergem? Aș vrea ca lumea să reacționeze înainte să fie prea târziu. Lumea trebuie să încheie atacurile rusești și ale regimului asupra civililor. Suntem oameni și avem dreptul să trăim, nu să fim îngropați sub casele noastre ori să fugim de acești criminali.”

      Activista Haneen, a cărei familie a mai fost rănită, își exprimă dragostea față de casă (unde e acasă) și încercările de a se pregăti pentru bombardamente. ”Am săpat câteva peșteri sub pământ și la fiecare atac ne ascundem. E rece, dificil de respirat și sunt multe insecte, dar prefer să ne ascundem în peșteri decât să murim sub ruina casei dacă e bombardată. Am făcut poze casei la începutul anului după ce regimul a amenințat că atacă Idlibul. Mi-a fost teamă că voi fi forțată să plec, de aceea vroiam să iau o amintire cu mine. Am multe amintiri aici, aici e locul unde am crescut și mi-am petrecut cel mai frumos timp cu prietenii, unul dintre ei arestat de regim, alții uciși de bombardamente”.

      Și zeci de mii de oameni ies pe străzi pentru a protesta împotriva unui atac la scală largă în Idlib și Alep. Alții (personalul medical) protestează împotriva bombardării spitalelor (ca spitalul pentru femei și copii Nour, distrus de atacurile aeriene). Alții protestează pentru eliberarea deținuților arestați arbitrar și dispăruți forțat. Activista Nivin Hotary organizează un protest al femeilor împotriva atacurilor și a regimului sirian: ”Ce ne-a făcut să ne adunăm astăzi este că suntem rebeli până la victorie, ce ne-a făcut să ne adunăm este credința că nu putem continua revoluția fără femei alături de bărbați în lupta pentru pace și libertate. Am protestat pentru a transmite mesajul: oamenii vor să scape de al-Assad.”          

      Până la căderea regimului, la fel ca în Ghouta de Est, oamenii pictează cu propriul sânge inimi pe dărâmături. Sângele privighetorii ce și-a înfipt inima în spinul trandafirului, cântând pentru iubire.