LUMINA ÎNVIERII

Repetam mecanic, la nesfârşit „Show must go on!”, dar zâmbetul fals, trist, obscen, de scenă era gata să-mi îngheţe pe buze. Lumina unei stele ce s-a stins demult... Eram descompusă ca o omidă storcită, ca portretul lui Dorian Gray ori ca faţa lui Thomas Buddenbrok fără mască, un Don Quijote castrat, fără vise, fără coşmaruri măcar, înlănţuit de o Dulcinee cheală şi imposibilă. Dar acolo, în Vamă, valurile de catifea albastră mi-au mângâiat corpul gol ca aripile îngerilor, învăluindu-mă protector într-o placentă. Nisipul mi-a intrat în piele, făcând-o să strălucească precum aura sfinţilor. Pietrele şi scoicile mi-au sfâşiat carnea şi mi-au preschimbat sângele în aur topit şi chihlimbar. Baloanele aprinse care se confundau cu stelele pe cerul înalt şi clar m-au făcut, după multă vreme, să-mi ridic ochii din pământ. Luna cu dâra ei tremurătoare deasupra valurilor mi-a deschis o cale frisonantă şi hipnotică spre o altă lume, „Break on through to the other side”. Lumina spectrală, ireală, de un albastru metalizat sfâşiat de uriaşe, halucinante coloane de abur roz-violaceu, ridicându-se din valuri în vârtejuri m-a proiectat instantaneu, dimineaţa, la ora cinci, într-o altă lume. Spuma mării la lumina lunii, a stelelor, a baloanelor aprinse şi a teraselor de zahăr ars: ceasurile lui Dali, ceasuri topite, ceasuri sparte, ceasuri fărâmiţate în sunetul incantatoriu al valurilor şi al muzicii de la terase... Am ieşit din timp, nimic nu mă mai poate atinge. Sunt fericită. Am băut din Potirul Sfântului Graal, M-am încărcat cu spiritul Vămii şi acum pot să-l dau mai departe: lumină din lumină precum lumina sfântă de la Ierusalim, Lumina învierii!