marți, 26 septembrie 2017

Poezii

         

           Îmbrățișați pe cruce

Îmbrățișați pe cruce
încă dansăm,
goi în abis.
Stânca de care suntem înlănțuiți
s-a desprins
și plutește
lent
deasupra hăului fără fund.

Lunecăm
ușor, ca prin vis,
cu trupurile strivite de aceleași lanțuri,
mâinile străpunse de aceleași cuie,
pieptul sfâșiat de aceleași piroane
și ficatul sfârtecat de același vultur stupid și brutal
(nu mai stupid și brutal ca stăpânul său),
fără să mai așteptăm nimic,
fără să regretăm ceva,
fără să ne cerem scuze
(pentru fapte bune și opere subversive).

Te strâng în brațe.
Genele tale ude
(de sânge, lacrimi și sudoare)
se lipesc de ale mele.
Încă dansăm.
Nu mai mi-e frică.  


Ceșcuța de cafea

Uneori, când sunt vremuri grele,
e bine să bei o ceșcuță de cafea
din cea mai drăguță ceașcă,
spunea părintele Boca.

Pentru mine cea mai drăguță ceașcă
e cea din copilărie,
una micuță ca un degetar,
ciobită,
cu rozete roșii cu gri metalizat, roz și violet.

Rozete-curcubeu din astea
desenam când eram mică,
cu cretă pe asfalt,
împreună cu buna mea prietenă.
Erau așa de frumoase
că oamenii nu îndrăzneau să calce peste ele,
iar ploaia nu se îndura să le șteargă.

Chiar acum se deschide din rozetă
un curcubeu.
Pășeșc pe el,
cu respirația tăiată,
încet, cu venerație,
deși nu știu unde mă duce și ce va urma.


     Cântec de lebădă (pe 22 decembrie 1989)

După ce am dansat
și ne-am îmbrățișat
la prânz, pe străzi,
beți de fericire,
în aceeași seară,
s-au auzit împușcături.
Speriate, lebedele
pe care le pictam pentru ora de desen
au zburat de pe planșă
și au fost împușcate.

De mult nu mai tragem cu praștia în lebede.
Nu, nu tragem cu praștia în lebede,
le-mpușcăm.
Și lebedele se împușcă, nu-i așa?
După asta se face tăcere.
Și totul e înghițit de ea.

Ba nu, nu chiar tot.
Până și acum,
plutește în aer
un puf alb de lebădă,
luminos,
ireal,
care îmi dezmiardă fața
ca o aripă de înger.


marți, 19 septembrie 2017

Linkuri volume publicate


Teza de doctorat
TELEVIZIUNEA ȘI SPAȚIUL PUBLIC

Linkuri volume literare publicate

·         ADEVĂRAT AM ÎNVIAT
·         NE ARDE DE SCHIMBARE. O CONFRUNTARE FĂRĂ MĂNUȘI CU FOCUL DIN SIRIA, DE LA COLECTIV ȘI... DE LA ARAGAZ.
·         EXAMEN CU BIG BROTHER. CASA DE COPII PĂMÂNT NU E ACASĂ.
 VOL.1 Dreptul la dezastru
 Vol. 2 Dreptul la poveste
·         CUI PROTEST? PROTESTE DE RESPIRAȚIE
·         CUM SĂ AI SUCCESURI ÎN ESTUL SĂLBATIC
·         BUNGEE JUMPING ÎN CUTIA PANDOREI
·         PAȘI ÎN OGLINDĂ


ADEVĂRAT AM ÎNVIAT





Puteți descărca aici cartea:
http://docdro.id/7FiAfUa 

luni, 18 septembrie 2017

Poezii

             
           Sânge de cactus albastru

Ce culoare are sângele de cactus albastru?
Verde ca al celorlalte plante?
Albastru ca petalele?
Violet ca nervurile din frunze?
Galben ca polenul?
Nu, surprinzător,
e roșu,
roșu aprins,
ca sângele oamenilor.
Când cineva suferă,
cactusul albastru sângerează.
Oamenii nu.

Acum, chiar în camera lui,
unde e așezat la pervaz,
un copil stă în colț
și plânge.
Are fața tumefiată,
ochii vineți, umflați de plâns,
buza spartă
și părul năclăit de sânge.
Sângele cactusului albastru se scurge
până la el în colț.
Fără să știe de ce, copilul îl gustă.
Bizar, are gust de cremă de vanilie.

Mergând pe dâra de cremă de vanilie,
copilul ajunge la pervaz,
unde e cactusul albastru.
Uluit, descoperă că țepii au devenit bețe de înghețată,
iar petalele – de ciocolată.
Copilul ia un țep în formă de băț de înghețată,
cu cremă de vanilie din sângele cactusului albastru
și crustă de ciocolată din petalele sale.
Mușcă din înghețată
și zâmbește
printre lacrimi.

 Când cerul e atât de aproape

Cu lanțurile de la picioare, zbor.
Nu pot să stau liniștit
când cerul e atât de aproape.

Cu scaunul de la birou, zbor.
Nu pot să stau liniștit
când cerul e atât de aproape.

Cu patul de spital, zbor.
Nu pot să stau liniștit
când cerul e atât de aproape.

Cu scaunul pe rotile, zbor.
Nu pot să stau liniștit
când cerul e atât de aproape.

Cu scriul din mormânt, zbor.
Nu pot să stau liniștit
când cerul e atât de aproape.


           Îngropați în petale

Un zarzăr alb ne-a troienit.
Suntem uimiți
cât de albi am ajuns.
Nu vreau să scutur petalele.
Vreau să rămânem așa,
la nesfârșit,
îmbrățișați
și îngropați în ele.  
  

marți, 12 septembrie 2017

PREZENTARE ”ADEVĂRAT AM ÎNVIAT!”




Această carte vă invită să vă amețiți de beția dragostei, să vă prindeți de o buclă a celui iubit și să dansați legănându-vă de ea. Vă veți îmbăta cu povești izvorâte și scrise din iubire (prin E-mailuri, SMS-uri, mesaje Facebook). Dat fiind că acest volum pornește de la corespondența reală cu mama mea, mare scriitoare de E-mailuri și SMS-uri, îi e dedicat ei, desigur.
Veți descoperi aici, în cartea de față, o gamă largă de aspecte abordate: confruntarea cu sistemul, boli, traume și închisori de tot felul și mai ales... lupta cu noi înșine (jihadul spiritual, interior). În această lucrare sunt amintite campaniile privind legea grațierii din România și cea din solidaritate cu Siria aflată în război, o dată cu încercarea mea disperată de a ajunge la Alep: 1. prima oară, în vara anului trecut (2016) cu ajutorul activiștilor sirieni din Gaziantep, însă orașul Alep era încercuit de regimul sirian (sub blocadă), strada Castello, mai înainte unica modalitate de acces, bombardată în continuu, iar granița cu Turcia închisă, 2. a doua oară, anul acesta (2017) cu suportul participanților la marșul pro-Alep și pro-refugiați, din Berlin la Alep. The last but not the least, în această lucrare sunt prezentate idei / acțiuni de sensibilizare / conștientizare referitoare la comunitatea LGBT, precum și în sprijinul bolnavilor de cancer / Huntington.

Pe lângă cancer (în diverse forme), un accent special e plasat în această lucrare pe boala dansului (Coreea lui Huntington, ”coree” înseamnă dans), o boală genetică rară, incurabilă deocamdată, moștenită de la tatăl meu și potențial transmisă urmașilor. După ce tata murise deja de această boală, în ultimii ani m-am confruntat și eu cu simptome ale ei. De exemplu, mă concentrez și procesez tot mai greu informațiile, stau săptăluni să citesc ori să scriu un rând (mă dor mâinile, sunt paralizate, dar și creierul e – cel mai mult de dimineața până seara).
Și Promy (titanul Prometeu, prietenul meu vechi din copilărie, iubirea mea și eroul meu) trebuia să înfrunte bestia de vultur devoratoare de ficat de la răsăritul soarelui la apus, seara și noaptea era mai eliberat, păsărica antropofagă pleca (pentru a reveni a doua zi dimineața), iar ficatul se refăcea noaptea, chiar dacă nu scăpa de lanțuri și accesorii și telenovela continua. Ei, în prezent, după revoluția noastră democratică din Olimp, Promy are măcar o altfel de păsărică (pe mine). La altfel de politică, altfel de păsărică.
La mine, similar, de câțiva ani (de vreo trei ani și ceva), de la răsăritul soarelui până la apus, păsărica antropofagă mi se înfige în ceafă și îmi strânge creierul ca într-un clește cu ciocul ei hulpav, devorându-mă și ținându-mă captivă în piatră/stâncă/Zid. Nu mai simt nimic... în afară de o stare de leșin, amețeală, probleme de concentrare, memorie și vorbire, depresie, împietrire, neputință, respingere, angoasă (toate niște simptome pe care le-am atribuit anterior (prea mult) rinitei și hipotiroidiei, deși mai curând proveneau de la boala Huntington). Așa că stau și zac închisă în piatră/Zid și mă mai înduioșez cu greu (câteodată seara), cu ajutorul lui Dumnezeu, Promy, al melodiilor noastre sau al dansurilor noastre preferate. 
Însă poate că uitarea, paralizia și starea de incapacitate generală reprezintă doar o regresie la stadiul de bebeluș și așa voi ajunge la inocență, voi regăsi în sfârșit copilul nevinovat din mine, și nu numai pe cel orfan/neajutorat ori pe cel care face prostii mari. Dacă uiți, (re)descoperi mereu, totul ți se pare nou și proaspăt. Și dacă nu te rătăcești, nu te regăsești. Încerc să răspund paraliziei mentale, psihice și fizice produse de boli, închisori, traume, sistem cu puterea muzicii, a dansului, a dragostei și a imaginației.
Și, ca dovadă, încă dansez împreună cu Promy, animalul, leguma mutantă, dușmanul poporului, teroristul, trădătorul, gunoiul, dezastrul și coșmarul meu favorit în care am fost vreodată blocată. Vreau să rămân în Titan... în Titanul Prometeu. Prin el am simțit cea mai mare durere din viața mea (dovadă rănile și cicatricele comune), dar am primit și cea mai mare iubire și fericire (agonie și extaz, război și pace, moarte și înviere). Dansăm dansul dezastrelor goi, în abis, în potopul de fulgerașe și bombe. Și mai departe. Din solidaritate de stângaci și de băutori de limonade cu sirop de arțar, probabil.

Și, dacă nu voi mai putea rosti ultimele cuvinte (înjurături pentru Big Brotheri și sistem în română, chineză, kurdă, arabă și în limba unicornilor) și ”vă iubesc” și ”sunteți hobbiti” pentru voi, ceilalți), voi încerca să le scriu. ASAP. I’m doing my best. Din motive est-etice (cum zicea Monica Lovinescu), de căutare și mărturisire a adevărului, de recuperare a memoriei (oricât de incomod și dureros... ”a-ți imagina înseamnă a-ți aminti”, spunea și Ana Blandiana) și de purificare interioară și exterioară: ultimele lacrimi și ultimul hohot de râs isteric vor spăla sufletul meu și un strop măcar din păcatele lumii.
Și vor aduce, pe lângă scuipatul intelectual, o îmbrățișare titanică să ne facem praf de stele, un sărut (gay) salvator ca al lui Her (Heracle) pentru Promy și o limbuță de-a lui Pesi (motanul, nepotul nostru și titanul Piersicuță care a trecut prin patru transfuzii, a supraviețuit la trei și ne lingea și când îi dădeam medicamentele, și câte zece odată) pentru a ne linge cicatricile și rănile.
Poate că uit să număr, dar nu voi uita cât fac 2+2. 2+2 fac 4. Să-mi repet așadar și să nu uit că misticii sufiști Rumi și Shams glorifică și ei bețivii, nebunii și copiii ca simboluri ale inocenței, adevărului, iubirii și grației divine. Și rătăcirea (hm, Shams era derviș rătăcitor... eu am fost, de regulă, adepta drumurilor bine planificate, după indicator și hartă și am preferat să fiu acasă, nu pe drumuri, mi-a fost groază de rătăcire, de când eram mică, taică-miu o lua pe scurtături bizare și ne prindea noaptea pe munte).
Tânjind de dor, năucit de dragoste și de o atracție fatală, însă fără să se poată abține, poetul mistic sufist Rumi se azvârle ca molia drept în flacăra lumânării. Chiar dacă aceasta îl consumă, focul iubirii nu poate fi stins nici de potop (”dacă apa vieții va veni peste tine, nu te va îndepărta de flacără”). Nu știu de ce îmi aduce aminte de sacrificiul ritual, fascinant și barbar al arderii frunzelor toamna și, deopotrivă, a cărților (”Amintiri din copilărie” – Ana Blandiana). Nu rămâne nimic? Ba da, mirosul. Un miros intens de frunze/cărți arse.
Mistuit de beția iubirii, Rumi se învârtește pierdut, spânzurat de bucla lui Dumnezeu (și de a lui Shams), dansând amețit, la nesfârșit, dansul dervișilor rotitori, dansul lui Zorba, dansul nostru cu dezastrele. Și eu vreau să mă lase Promy să mă agăț de o buclă de-a lui ca în clipele în care ne-am îmbrățișat în infern, pe Elbrus ori în Tartar, acum câțiva ani și îi spălam rănile cu lacrimile mele. Atunci am sfidat un pic legile infernului cu puterea dragostei și a imaginației.
Să împletim mai bine un lanț din bucle, începând de la Dumnezeu, continuând cu Promy, Rumi, Shams și alții și să-l lansăm către cei disperați din închisorile de pretutindeni, cei goi și rătăciți în abisuri, să se prindă și ei. V-ați prins, logic, nu? Bune și lanțurile (de bucle) la ceva!

Ia uitați, mi-am mai adus aminte ceva: Rimbaud, iubitul lui Verlaine, zicea că pentru a înțelege lumea și a avea o experiență deplină a ei trebuie să ne confruntăm cu dereglarea fizică și psihică. Cred că Rimbaud e invidios pe mine și pe Promy. Ar vrea și el asemenea dereglări ca noi și să fie pururi beat gratis, fără să consume altceva decât limonade. 



Poezii din ”Adevărat am înviat!”



Bun și lanțul de bucle la ceva! V-ați prins?

Ce e timpul?
Asta e o întrebare tâmpită din lunga și glorioasa serie
de întrebări metafizice, fără răspuns:
”ce faci? Ești bine? De ce nu răspunzi? Ce s-a întâmplat? Ce-ai pățit? Pe unde și cu cine umbli?”
(pe care le pun și eu, desigur, adică probabil, că nimic nu e sigur).
În loc de asta, mai bine vă spun o poveste.

*

Mai exact, cum am parcurs eu
negurile memoriei, mlaștinile stagnării, vârtejurile și labirinturile timpului,
toate meandrele sale (bine că nu erau meandrele concretului).
Mai întâi, am rătăcit prin negurile memoriei
până acestea au devenit dintr-o ceață ușoară, străvezie, albă-trandafirie,
în care se estompa urâtul și se ascundea mizeria,
unde contururile aspre și grotești se topeau
(și noi, împreună cu ele, de prea multă iubire),
una tot mai densă și mai apăsătoare,
opacă și strivitoare precum niște Ziduri impenetrabile.

Ile, unde ești? Promy (titanul Prometeu, vechi prieten, iubirea mea și eroul meu), unde ești?
Care Promy? Care Ile?
Am uitat și numele și figurile zeilor de peste tot (asta nu mă supără),
deși încă le percep fără să vreau statuile, tablourile și bannerele.
Jos cu ele!
Nu le mai suport.
Deodată, am izbucnit în plâns
și atunci Zidurile negurii s-au topit în lacrimi.
Genele mele umede nu se mai zbat în piatră,
ci în obrazul tău, iubire.
Acum, negura s-a transformat iar într-o ceață albă-trandafirie,
vaporoasă și pufoasă ca un puf de lebădă.
Ne topim încet în ea, lipiți unul de altul, cu degetele și genele îngemănate,
zâmbind împăcați.

*

După negurile memoriei au urmat mlaștinile stagnării.
Acolo ne aștepta o barcă
ce aluneca lin, ca prin vis,
pe un fluviu exotic, tropical.
Zăceam, liniștită în sfârșit,
în brațele lui Promy,
cu ghirlande de flori la gât
(orhidee mari, suculente, de un violet violent)
și păsări colibri îmbătate de nectarul florilor,
tremurând iute-amețitor și delicat din aripi
pe marginea bărcii.
Lunecam
și nu ne venea să credem
ce fericiți și fără griji eram amândoi!
Ca niște androizi.

Însă, deodată, orhideele s-au preschimbat în lanțuri
care ne-au mușcat carnea și s-au înfipt în ea,
iar pasărea colibri s-a transformat în bestia de vultur
care ne devorează ficatul.
Iar pe Elbrus?
Ne-am încordat și ne-am smuls lanțurile.
Ceva mai ușor ca-n alte dăți, căci simpla lor conștientizare le slăbise.
Hm, noi, la rândul nostru, credeam că suntem mai slabi ca ele
și că vom fi etern înlănțuiți.
Da, numai că acum suntem înlănțuiți
unul de brațele celuilalt.

*

Am ajuns apoi în vârtejuri, unde totul se rotește rapid și anost,
într-un taifun de banalități confuze, incoerente, năucitoare.
Acolo te învârtești fără rost,
cum zicea mătușă-mea, Nana,
ca un căcat în oală.
Nu, asta are mai mult sens,
sunt invidioasă pe căcatul din oală, aș vrea să fiu și eu unul.
Aici rămâi blocat într-un cuvânt / o imagine stupidă.
De exemplu, retrăiesc fără să înțeleg nimic,
simțindu-mă ultimul jeg, 
coșmaruri elbrusiene / tartariene reduse la o imagine.
Atunci, îmi aduc aminte de Lefty, emisfera stângă a creierului,
cu interpretările și explicațiile sale,
combinații de minciună și adevăr (ca în propagandă).

Lefty spune așa:
”Madame Dezastru,
ești proastă de dai în gropi (din abis în abis),
urâtă cu spume (mai urâtă ca portretul lui Dorian Gray și ca un Big Brother),
mai rea ca Madame Hera asta din Olimp,
aleasă strategic, prin vot liber, zeița familiei,
asta care și-a aruncat bebelușul (pe Hefaistos) în prăpastie,
supărată că încă mai respira (după ce îl azvârlise Știi Tu Cine... Zeus)
și era prea hidos ca să-l mănânce direct,
cum îl consumau ei, zeii, în mod obișnuit pe dobitocu’ de Promy,
ticăloasa asta care a chinuit și ucis cu mâna ei fetele violate de Știi Tu Cine... Zeus și pe copiii lor,
inclusiv pe Her (Heracle) pe care l-a posedat ca să-și omoare proprii copii,
l-a trimis după cai verzi pe pereți în cele 12 munci
și l-a onorat cu haine scumpe, de fițe... îmbibate în veninul Hidrei.
Nu ești bună de nimic,
nu vezi, cățea afurisită, scroafă împuțită și vacă proastă ce ești?
Meriți nota 2, Ilenoi!
Hai, sari pe geam, la metrou sau în Styx,
nici asta nu ești în stare
și cred că ai murit deja de rușine,
n-ai de ce să te mai sinucizi.
Suferi ca proasta, de ce suferi, mă rog?
Să nu te miri că nu te înțelege nimeni,
așa-ți trebuie.
Și nici tu nu ești capabilă să înțelegi pe nimeni și nimic.
Vezi că ajungi frustrată ca dinozaurii ăștia expirați după ce își pierd inelul puterii,
indiferent dacă supraviețuiesc sau nu căsătoriei gay. Etc. Etc. Etc. Etc.”

E momentul să-l iau la rost: 
”Băi, Lefty, tacă-ți ciocu’ ăla cârcotaș, tâmpitule!”
Uau, funcționează.
Apoi repet și ”2+2=4”.
2+2=4, 2+2=4, 2+2=4, 2+2=4, poate păcălesc vârtejul și timpul.
Yeah, yeah, am câștigat, vorba lui Geoană când credea că a câștigat alegerile.

*

Apoi, după ce am evadat din vârtejuri, am pătruns în labirinturile timpului.
Aici nu oricine se poate orienta.
Dacă am avea firul Ariadnei...
Și-l găsim.
Pornim de la un fir de păr alb-negru de la Promy, de la tine, iubire,
(văd că mai ai câteva fire),
vopsit cândva brunet, acum alb cu negru,
inițial îndreptat cu placa, însă în prezent destul de ciufulit.
La firul lui Promy adăugăm unul cărunt de la Ile, de la mine
și altul tot cenușiu de la Don Quijote,
unul blond ca spicul de grâu de la Her (Heracle)
și altul tot așa de la Jill din filmul ”Brazil” al lui Terry Gilliam,
unul negru de la Bebe inorogul
și altul tot așa de la Atena,
unul argintiu de la Pegas cel înaripat
și altul tot așa de la Chiron centaurul,
unul șaten-blonziu de la Deu (Deucalion, băiatul lui Promy... și al meu, da, eu sunt maștera lui)
și altul tot așa de la Dio (Dionysos),
unul șaten de la Luca (fii-miu... fiul nostru, Promy),
apoi altele de toate mărimile, culorile și texturile, de pretutindeni din lume.
Ar fi trebuit și de la Mene (Meneceu), fra-tu, Promy
și de la Alex din romanul ”Cutia neagră” a lui Oz,
dar ei nu mai au păr de donat, căci fac citostatice.

Interesant, firul ăsta multicolor, polimorf
nu e deloc drept,
ci în forma labirintului.
Să încercăm să-l îndreptăm
cu placa de coafat a lui Promy?
Sau îl lăsăm așa, în forma lui naturală...
creată de noi și de labirint?
Dar ce-i asta? Altă întrebare, vă rog!
Să împletim mai bine un lanț din bucle,
începând de la Dumnezeu,
continuând cu tine, Promy, apoi cu ceilalți
și să-l lansăm către cei disperați din închisorile/labirinturile de pretutindeni,
cei goi și rătăciți în abisuri,
să se prindă și ei.
V-ați prins?
Bune și lanțurile (de bucle) la ceva!


Nebuna din lună

Din ochii orbi și goi
săgetez raze de lună.
Străpung cu ele scoarța copacilor,
mă înfig în ea
cu colți ca de vampir
și mă cațăr așa
prin copacii din pădurea de argint.

Mă întreb: oare de ce mă chinuiesc astfel
să traversez pădurea de argint?
Nu puteam trece altfel?
Păi, am uitat parola de trecere.
Sau poate nu era niciuna
sau parola era ”am uitat parola”
sau ar trebui, pur și simplu, să dau șpagă.
O rază de lună măcar.

Ce-i asta? Altă întrebare? Alte întrebări?
N-are a-face.
Am obosit.
E târziu.
Îmi răsucesc un pic razele de lună
și trag cu ele
în miez de noapte,
prelung,
clopotele bisericii.

Mai bine așa în loc să strig.
Și ce anume?
Nu-mi mai iese nimic articulat,
nici o șoaptă duioasă,
nici un urlet cutremurător,
ci numai un geamăt anemic și inform
ca un schelălăit de fiară. 
Sunt un animăluț ieftin și absurd,
nazist, comunist și jihadist,
catastrofă de vampir mutant,
maimuță posedată,
câine turbat,
șobolan râios
și șarpe cu ochelari,
un animăluț simpatic pe care l-ați lăsa
la grătar în curte sau pe canapea la televizor.
Vă mulțumesc pentru ospitalitate.
Și voi sunteți la fel.

Zâmbesc.
I’m happy, zicea Droopy,
când zâmbea
cu rânjetul ăla larg,
tras cu lăbuțele până în colțurile obrajilor,
pe fața placidă.
Așadar, fericită că am tras clopotele
cu tot cu un ultim zâmbet de scenă,
îmi pregătesc picioroange din raze de lună
și încerc să fac parkour de pe blocuri.
Însă, de frică să nu le dărâm,
ca într-un joc de domino,
fug cu picioroangele mele din raze de lună
în noaptea adâncă,
pe câmp,
în pustiu.




luni, 4 septembrie 2017

Poezii din ”Ne arde de schimbare. O confruntare fără mănuși cu focul din Siria, de la Colectiv și... de la aragaz”


Avortat din pântecul unui curcubeu în grădina iadului

Brusc, s-a făcut întuneric și frig.
Briza mării s-a oprit.
Vasul continua să se legene încet, hipnotic.
Pescărușii au tăcut,
au planat lent
și s-au așezat solemn pe marginea bărcii,
de parcă ar fi oficiat un ritual bizar
ori ar fi avut loc o eclipsă de soare.
Nu știu ce s-a întâmplat.
Nu înțeleg.
Încerc să clipesc, însă am orbit,
mii de ace de gheață și foc mi-au străpuns ochii.
Am împietrit ca o cărămidă din Zid.
Nu mai simt nimic,
deși cred că ar trebui să-mi fie frig,
așa că încerc să mă acopăr cu aerul sidefat al mării,
cu aripile pescărușilor,
cu nisipul și cu valurile.
Cred că mi-e și foame,
până acum m-am hrănit numai cu amintiri și speranțe.
Sete nu, n-are cum să-mi fie:
am băut doar ultima porție de vise acum o oră,
împreună cu rația de urină.

Încerc să mă ridic și să fac câțiva pași, dar sunt prea slăbit și amețit,
vasul se clătină,
valurile se izbesc de el năucitor,
picioarele mi se împleticesc,
mulțimea mă împinge haotic, într-o mișcare browniană,
iar gravitația refuză să mă tragă în jos.
Ce bine! Zbor!
Dar nu, mulțimea mă strivește.
Mă zbat să înaintez,
târându-mă prin mulțime,
împiedicându-mă,
închizând ochii
ca să nu le văd
ochii goi ca niște caverne
și chipurile lor supte, subțiri și fărâmicioase
precum pergamentele dintr-o bibliotecă veche, părăsită.

Când ajung, în sfârșit, la bancheta din față,
mă întind lângă ea 
și mă opresc să-mi trag răsuflarea.
Vântul mă izbește sălbatic, șfichiuindu-mi obrajii,
marea se zvârcolește.
Plouă vertical, dar eu sunt la orizontală.
Cerul întreg, străin și ostil, curge peste mine.
Vreau să mă ghemuiesc, însă genunchii nu m-ascultă,
nu am niciun control asupra corpului meu.
La un moment dat, ploaia devine lină și amăgitoare
precum un cântec de sirene.
Mi se face, brusc, dor 
și mă simt atât de singur
încât îmi chem familia lângă mine, să-mi țină de urât.
Scot din buzunarul pătat și descusut
o poză ferfenițită, îngălbenită și murdară,
cu familia mea... și cățelul,
acasă, în grădină.
Atunci, iasomiile erau înflorite
și pe grătar sfârâia friptura de miel.

Tata și fratele mai mare mi-au murit în război.
Sunt martiri.
Fratele mai mic a murit de foame.
Mama a fost ucisă de o bombă-butoi cu clor, s-a asfixiat pe drum spre spital...
adică spre peștera unde funcționează acum serviciile de urgență,
la lumina telefoanelor mobile (dacă și le-au putut încărca cumva),
fără medicamente sau instrumente de prim ajutor.
Oricum, n-o puteau salva pe mami,
era prea târziu.
Și cred că a dispărut și doctorul la ultimul atac.
La noi sunt 50 de cutremure pe zi
din cauze... naturale.
Sora mai mică a fost răpită de milițiile Shabiha,
violată și torturată până la moarte.
Iar pe câine l-au mâncat vecinii.
Mai aveam o poză pe mobil în care apare și fratele mai mic,
cu ochii lui mari, căprui de gazelă (căci numai ochii au rămas din el)
și hainele lui peticite și soioase.
Era ultimul lui costumaș,
restul hainelor le-am ars (împreună cu mobila) ca să ne încălzim.
Îmi pare rău că nu mai pot activa poza asta,
mobilul s-a descărcat de mult
și ecranul lui seamănă acum cu pereții netezi și lucioși ai unui spital-peșteră.
O oglindă cu apele moarte,
în care nu mai văd nimic.

Aș vrea să pâng, dar sunt obosit și
ochii îmi sunt arși ca un pustiu
răscolit febril de vânturi aspre fără sfârșit.
Mă țin de banchetă și
încerc din nou să mă ridic.
Deodată, tresar, scuturat de frisoane.
Mă uit în față pierdut,
cu ochii dilatați de groază.
Ah, credeam că sunt prea ostenit și am văzut prea multe
ca să mai simt frica, însă chiar acum m-a cuprins iar o groază dementă, animalică:
corpul meu zace încremenit pe banchetă, de parcă ar fi mort.
Curios, stă ghemuit, așezat ca un fetus într-o placentă protectoare ori
în leagănul unui curcubeu.
Fața e palidă, trupul costeliv, mâinile descărnate, dar pe buze plutește un zâmbet straniu,
de parcă ar mai visa ori ar mai aștepta ceva.
Ar trebui poate să mă bucur că am scăpat de chin
sau, pur și simplu, să mă resemnez,
însă nu pot.
Aș vrea să urlu, dar strigătele mi se sting în noapte,
înghițite de vânt și de valuri.

Cuprins de spaimă, deși ezitant la început,
îmi ating pleapele galbene de ceară și
părul umed și încurcat, cu gust de sare.
Îmi ciupesc corpul, poate se trezește.
Apoi, îl trag de mâini, de păr și de picioare.
Îl strâng în brațe dezănădăjduit.
Îl zgâlțâi și-l zmucesc.
Nimic, nicio reacție.
Într-un fel, aș vrea să fie întuneric și liniște odată pentru totdeauna.
Aș vrea să mă descompun lent, în tăcere,
ascultând cântecul hipnotic al valurilor,
legănat de barcă,
oasele să mi se lichefieze,
carnea să mi se topească,
să fiu devorat lent de mare
și să mă preschimb în scoici, alge, apă și sare...
Apoi să mă hrănesc din placenta unui curcubeu
și să renasc în zori,
când pescărușii vor bate din aripi din nou.
Și totuși, ca-ntr-un blestem fără sfârșit,
avortat din pântecul curcubeului
în grădina iadului,
continui să bântui vasul năuc,
cerșind ridicol un răspuns.


Aripi

O zi obișnuită de școală.
Geamurile vibrează, podeaua trepidează, banca scârțâie,
colegul îmi dă coate și-mi șoptește ceva, nu a învățat lecția, vrea să copieze iar de la mine,
profesoara urlă la clasă și-și rotește bastonul în aer,
dar copiii o ignoră.
Punguța cu mâncare, scofâlcită, cu urme de pete de grăsime și cerneală,
a rămas în ghiozdan.
N-aveam, oricum, chef de ea.
O voi da unui cățel sau unei pisici pe drum, mami n-o să știe.
Erau doar sandvișuri cu mirodenii, Za’atar și altele cu cremă de iaurt, labneh.
Nu vreau decât să ies afară, în parc, să mă joc cu colegii și să le arăt noul joc de pe telefonul mobil,
dar ora pare mai lungă ca zilele de post de Ramadan, iar clopoțelul parcă a uitat să sune.
Ah, școala asta cu miros de umezeală, uniforme militare, fețe scorțoase și bastoane,
tocit și turuit, pe dinafară, tot felul de prostii ideologizate, fără niciun înțeles,
expectorat două minute de ură față de dușmanii poporului, imperialiștii și Frăția Musulmană,
manuale fermentate cu aromă de Za’atar și labneh,
târât pe brânci pentru greșeala vreunui coleg, coate roase și genunchi juliți!
Și nici acasă nu prea-mi vine să mă duc.
Maică-mea o să-l certe pe taică-miu că a cumpărat prăjituri în loc de lipie și lapte,
sor-mea cea mare o să mă înnebunească cu băiatul ăla de care s-a îndrăgostit,
și apoi va trebui să-i citesc povești surioarei mai mici
și s-o ajut pe mami să-i schimbe scutecele și să-i facă baie frățiorului mic.
Ce plictisitor!

Poate că e mai bine că am scăpat.
Acum, școala, casa, parcul, magazinele sunt doar o grămadă de moloz.
Nici nu mai aveam ce pune pe masă (pisicile și florile cu tot cu ghivece le consumasem de mult)
și, dacă ne-am fi mâncat între noi,
tot degeaba,
că eram cu toții o grămăjoară de oase.
Mama ne-a părăsit prima, la primele bombardamente cu bombe-butoi,
nu am găsit din ea decât cureaua de la ceas
(pe care am păstrat-o cu drag, ca pe colecțiile mele de gume și abțibilduri).
Tata a fost asfixiat la următorul atac chimic cu gaz sarin
(de la el mai am poza de la nuntă, când purta un costum scrobit și avea un zâmbet crispat, găurit cu bormașina).
Sora mai mare nu s-a măritat cu băiatul de care era îndrăgostită,
ci a fost răpită de niște bărbați în negru (oare cei din filmul cu Will Smith?).
Sora mai mică și-a perforat intestinul încercând să înghită niște lame
(ciudat, reușise anterior să asimileze cu succes cuțite și furculițe întregi).
Iar frăițiorul cel mic s-a jucat de-a omul pe lună și a fost absorbit de cratere selenare
(din el am mai găsit o cataramă veche, decolorată
pe care, de asemenea, am adăugat-o cu sfințenie, la colecția mea).

Cu mine, sincer să fiu, nu știu ce s-a întâmplat.
Încă n-am apucat să mă dezmeticesc.
Uneori, mi se pare că mă trezesc și merg la școală.
Asta da, e coșmar.
Ori mă ceartă părinții că m-am bătut cu frații sau am luat o notă proastă.
Alteori mi se pare că zac, neștiut de nimeni, de mii și mii de ani, într-o criptă rece și întunecată.
Poate că e mai bine să nu mă mai trezesc
Și să visez doar vise frumoase.
Închid ochii și încerc acum.
Deodată, tresar ca prin vis, înfiorat:
simt oare atingerea unei aripi de înger?
Un fluture purpuriu s-a așezat în palma mea.
Zboară, cu aripile șiroind de sânge.
În mod bizar, e lumină
și s-a făcut liniște.
Atâta liniște
încât auzi
cum crește
iarba.
Și aripile mele.