Fără aplauze, fără ID, fără mail
Mi-e frig.
Mi s-a zbârlit părul de pe mâinile și picioarele
neepilate,
Corpul mi s-a curbat curios,
Privesc la nesfârșit podeaua nemăturată, covoarele
neaspirate și gresia necurățată cu mopul.
Părul meu e un ghemotoc țepos și încâlcit ca
firele mopului.
Sunt un croasant mucegăit, obez, colcăind de
E-uri,
expirat de mult,
care nu mai știe să-și treacă în CV nici data
nașterii, nici aroma,
care și-a uitat adresa... chiar și pe cea din
mail,
fără educație, fără ocupație,
fără nume.
Cineva a vrut să mă arunce la gunoi, dar a
renunțat.
I-a fost scârbă să pună mâna pe mine.
Un câine vagabond mă adulmecă,
Dar trece mai departe.
Tânjesc după o atingere...
O atingere delicată ca ploaia de frunze a toamnei.
Frunzele alunecă mereu atât de ușor,
Se sting atât de discret, atât de frumos,
În noaptea dulce cu miros de vreascuri arse, de
vin fiert și ciocolată caldă.
Nimeni nu o să-mi aprindă nicio lumânare
Nici măcar una parfumată... cu aromă de merișor și
scorțișoară.
Nimeni nu mă va mai aplauda niciodată.
Cu mâinile unsuroase și murdare
Îmi sfâșii carnea putredă și-mi smulg inima.
Grăsimea și sângele îmi picură pe mâini încet,
Plouă,
Stropi de grăsime, burți zgâlțâite la nesfârșit pe
youtube - o reclamă la produse de slăbit,
Tremur de silă.
Inima mea bate incorent și zmucit, în ritm de
dubstep,
O alternanță de scârțâieli și pârțuri,
O mănânc
Crudă
Ca talibanii.
”My precious”!
Era totuși o inimă de ciocolată
Pe care o puteai cumpăra la promoție
și da cadou de Valentine’s Day.
E frig,
știu că e frig,
dar nu mai simt nimic.
Las-o baltă, dottore!
Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect?
Toate sunt la fel.
Dottore Prometeu, dottore El-Gol e rău,
Dottore Prometeu, dottore El-Gol e de vină.
Las-o baltă, dottore El-Gol!
Te-ai născut în lanțuri.
O să te obișnuiești.
Secretul sfârșitului
E că nu există niciun sfârșit
Și deci decât abandon și agonie.
Ascultați-o pe baba Promida
Care ghicești binidităt
Hapocalipsurile!
Sau mai bine fugiți!
Adică emigrați.
Casa de copii ”Pământ” nu e acasă.
Mai mult e prea mult.
Mai târziu e prea târziu.
Mai mare e prea mare,
dar mai mare sau mai mic decât Maradona
nu există,
vorba unui comentator sportiv,
guru și el,
ca guru Gigi sau guru Hagi,
deci decât numărul doi mondial după Lady Gaga
și numărul unu în univers,
dottore El-Gol, câine turbat,
vierme împuțit, porc de trădător și violator,
mogul degenerat,
metrosexual și gay,
greu lovit de soartă să fie personaj
în cărțile lui Madame Dezastru,
și mai greu lovit de stăpâni
care i-a mușcat și care l-a mâncat,
doctor Frankenstein, noul Prometeu.
Putrezit pe cruce
Sunt aici de mult.
Nu mai știu de când, nici pentru ce m-au adus
aici.
Numele meu e un număr dificil, atât de lung și de complicat
că
nu l-am ținut minte niciodată.
Oricum, nimeni nu se obosește să-l pronunțe.
Aici e multă lume,
mă calcă organizat, sistematic
pe mâini, pe picioare, pe coaie, pe gât și pe
față.
Degeaba urlu, căci nimeni nu m-aude.
Nu am loc.
Mă sufoc.
Sunt înghețat, dar nu mai simt frigul.
De fapt, nu contează.
M-am obișnuit.
Nu mi-am pierdut răbdarea:
aștept
până când va fi întuneric și liniște.
Aici ești și tu,
cu mine.
Stai cu mâna crispată pe marginea patului
și asculți, cu chipul devastat de mizerie,
pașii gardianului, zăngănitul de chei și de arme,
fornăiala celorlalți, horcăiala ta.
Bizar, acum s-a făcut liniște.
Atât de liniște că ai putea auzi foșnetul aripilor
unor îngeri.
Da, nu te-ai înșelat,
au fost prinși și ei.
Lasă, nu te uita!
Și nu mai trage cu urechea!
Răstignit pe cruce în cuie și piroane,
strâns în lanțuri
și aruncat la gunoi,
Dumnezeu a putrezit.
Era cel mai mare trădător.
Așa merita
câinele ăla turbat,
viermele ăla împuțit.
Vino cu mine,
apucă bine gratiile reci în mâna ta descărnată,
strânge-le tare
și hai să ne uităm împreună
la crâmpeiul ăsta de cer
revoltător de albastru și de străin.
Accident
Regina de Cupă sau talibanii de la ”Statul
Islamic” mă vor decapita
pentru că am lăsat un trandafir alb.
Am refuzat să-l vopsesc cu sângele privighetorii.
Mă uit pe geam.
În sfârșit, e ceață.
Va ascunde toată mizeria, inclusiv pe mine.
Nimeni nu va vedea trandafirii de un alb luminos,
imaculat
și privighetoarea care-mi palpită în palmă,
speriată.
Plonjez în ceață, cu brațele întinse,
și aștept să mă absoarbă.
Încerc să avansez prin ea,
dar ceața mă taie precum o sârmă ghimpată
și mi se înfige în carne.
Mi-am pierdut ”smiling face”-ul.
Mi l-a furat luna
aceea umflată ca burta unei gravide,
bolnavă, de un galben hepatic.
La lumina ei,
într-o gară pustie,
doi fluturi mari,
de asemenea, de un galben hepatic,
dansează împreună,
în uruitul trenului,
deasupra șinelor,
beți de extaz.
