Scrisorică pentru Moșu’ din fiecare

Să ne aducă Moșu’ o clasă politică reformată, mai puțin sfidătoare și mai responsabilă. Măreții conducători de peste tot (precum cuvioșii Mugabe & Co.) se închină la propriul portret și știu să comunice cu poporul doar cu scula, pumnul în gură, bombe, lanțuri, flegme și hârtie igienică folosită (de pildă, anul acesta Coreea de Nord a bombardat Coreea de Sud cu o asemenea armă). Mă întreb cum putea fi folosită hârtia dacă poporul coreean e prea înfometat, prea în nevoie, pentru a o murdări cu ceva, iar mărețul conducător, Kim Jong-un, ființă di...vină, nu are niciun fel de nevoi (nu se duce la toaletă, nu mănâncă, nu doarme)? Totuși, bine era dacă se bombarda astfel și în Siria!.

Fie ca Moșu’ să îi facă pe măreții conducători să-și achite facturile și notele de plată, la fel ca noi restul, căci nu la stă în obicei. Ca dovadă (nu numai din piromanie), Țarul Putin cere la restaurant să i se flambeze nota de plată (așa comentează lumea pe net), iar rățoiul Donald Trump nu dă socoteală nici el nimănui și, oricum, comunică mai bine cu extratereștrii decât cu pământenii (clar, dintre refugiați și E.T., îl preferă pe E.T. pentru că acesta se întoarce acasă). Să așteptăm să-i curețe DNA-ul ori tribunalele penale internaționale? Sau să apelăm la dezinfectanții diluați din spitalele românești ori la hârtia igienică folosită din Coreea de Nord? Sau și mai bine chemăm extratereștrii să ne răpească, să ne ia de pe pământul ăsta blestemat?

Dacă mai căutăm lumina adevărului, a justiției și a solidarității, precum și o sursă de inspirație în legătură cu ce să facem, poate că o le vom găsi la marii scriitori și savanți penali din pușcăriile românești: ”- Pune mâna, Cristi, scrie-o cărticică / Să-ţi facă şi ţie pedeapsa mai mică. / - Ce spui tu, Alino, te-ai gândit târziu, / Fac asta de-o lună. Când nu fac sex, scriu.” (Balada Borcea). Anul acesta singura surpriză pozitivă (pentru mine) a fost  că Mozart vinde mai bine ca Beyoncé. Și că, în mijlocul infernului (sirian, românesc etc.), mai sunt îngeri. Fie ca lumina nașterii Domnului să ne aducă o lume mai curată, mai justă și mai umană!  

CRĂCIUN FERICIT ALĂTURI DE CEI DRAGI ȘI UN AN NOU CU MULTĂ SĂNĂTATE!

Ultimele mesaje din Alep: ”aici sunt semnele distrugerii pe care ați făcut-o, dar și ale rezistenței noastre”

Șocată, răvășită și devastată de holocaustul din Alep, nu am fost în stare să zic nimic în ultimele trei săptămâni, nici ”bună” sau ”pa”, nici să-l ating pe Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) ori pisica (Guru Guru... guru, titan și nepoțica noastră dragă), fie și automat, absent, cum rulezi sulul de hârtie igienică. Agonizez iar în parametri optimi și mor împreună cu Alepul, deși nu înțeleg cum mai pot muri, după ce am murit de milioane de ori numai cu Promy, apoi cu ceilalți de milioane de ori și de alte milioane de ori de fiecare dată când am scris ceva. La Alep nu e numai agonie și moarte, ci și o permanentă și halucinantă senzație de ratare (jde mii de rezoluții pentru încetarea focului și livrarea ajutoarelor umanitare ratate în Consiliul de Insecuritate O,NU din cauza veto-ului Rusiei, jde mii de apeluri ratate ale O,NU și ale clasei politice internaționale pentru a salva civilii, jde mii de acorduri, înțelegeri și aranjamente ratate etc.).

E clar doar ce bine funcționează aceste instituții care ar trebui să protejeze civilii (unde e R2P - Responsibility to protect principle – ”Principiul responsabilității de a proteja, asumat de ONU în 2005?). De-abia acum, după nenumărate presiuni și negocieri cu Rusia, Consiliul de Insecuritate O,NU (”united nothings”) a adoptat ieri o rezoluție pentru monitorizarea evacuării Alepului prin reprezentanți O,NU, stipulând totodată accesul necondiționat și imediat la ajutoare, precum și protecția spitalelor și a personalului medical. Cam târziu. Mai târziu e prea târziu. Dar, în Siria, până și atunci când au fost votate puținele rezoluții în Consiliu, frecvent nu se aplică (ca de pildă, rezoluția 2.139 din 22 februarie 2014 care solicita încetarea bombardamentelor nediscriminate (inclusiv cu bombe-butoi), oprirea atacurilor chimice, ridicarea blocadelor asupra localităților, eliberarea persoanelor arestate/răpite/dispărute forțat, stoparea detențiilor arbitrare și permiterea ajutoarelor). A mai existat și rezoluția 2.268 din februarie 2016 care prevedea accesul rapid și sigur al ajutoarelor umanitare în localitățile sub blocadă (asediu), fără acordul regimului sirian, pusă în practică, desigur, logic, nu? Bune și rezoluțiile O,NU la ceva, vorba lui Hagi.

Iar în ce privește regimul sirian (împreună cu aliații ruși, iranieni și Hezbollah), continuă să mă șocheze, să mă îndurereze și să mă revolte (deși nu mă mai surprind) umilințele stupefiante, fără sfârșit pe care acesta le oferă generos poporului (cât fac 2+2?). Cu recunoscuta sa grijă părintească față de popor, regimul sirian împarte mizerie și teroare prin bombardamente (inclusiv atacuri chimice, la spitale), blocade (foamete sau, mă rog, ești hrănit doar cu propagandă necomestibilă, te bucuri dacă mai găsești un gândac de mâncare și un ultim adăpost printre gunoaie și dărâmături, iar puținii medici rămași acoperă toate specialitățile și operează fără anestezic, la lumina telefoanelor mobile, dacă reușesc să le încarce, căci nu e curent). În același timp, regimul arestează mai departe voluntarii și activiștii și-i torturează până la moarte (asta e răsplata pentru faptele bune și spiritul civic, faptele bune se condamnă, iar cele rele se premiază). Mai mult, regimul (trupele regimului, iraniene sau Hezbollah) întoarce din drum convoaiele umanitare de evacuare a civililor din Alep și le atacă sistematic, în fiecare zi.

La rândul lor, rebelii de la Jabhat Fateh al-Sham (fosta al-Nusra, afiliată al-Qaida) au incendiat autobuze cu răniți provenind din localitățile asediate de ei, Foua și Kefraya, încălcând astfel înțelegerea cu regimul sirian care presupunea evacuarea răniților/cazurilor umanitare din aceste localități. În cele din urmă, (deocamdată), în cursul zilei de luni, a fost relansată evacuarea celor din Foua și Kefraya, simultan cu cea din Alep, în condiții mizere (drum lung, înghesuială în mijloacele de transport, fără mâncare, apă ori acces la toaletă timp de peste 10 ore). Lunea aceasta au fost evacuate peste 4.500 persoane (în total, aproximativ 20.000 până în prezent). Mai sunt alte mii care așteaptă să le vină rândul. În sfârșit, Bana Alabed, fetița de 7 ani, devenită voce a Alepului, fan ”Harry Potter” (care citește ca să uite de război și a primit cărțile cu Harry Potter de la un fan special de-al fetiței... scriitoarea J. K. Rowling !) și copiii de la orfelinat au reușit să iasă din Alep cu convoaiele umanitare.

Să precizăm, e vorba mai curând de strămutare forțată într-o zonă intens bombardată și ea (Idlib), cu jihadiști al-Qaida, nu de evacuare. Alegi între strămutare forțată și moarte prin bombardamente sălbatice, inclusiv atacuri chimice ori prin tortură în închisorile regimului. Cam cum votezi între regimul sirian și Statul Islamic, între Hitler și Stalin ori între Iliescu și Vadim (în anii 2000 în România). Dar de ce ți s-ar oferi mai multe opțiuni când ești un vierme de trădător și câine de terorist, dușman al poporului, pagubă colaterală (în războaiele altora)? Așa îți trebuie și, oricum, nu interesează pe nimeni părerea ta.  

Ce îți rămâne când ești blocat în infern, într-o zonă sub asediu ca Alepul, cu toate că ți s-a promis și aranjat evacuarea? Ești sfâșiat între dorința disperată de a fugi și cea de a rămâne (cu atât mai mult că ai reușit să reziști până atunci, în condiții inimaginabile). Nu te înduri să te desparți de dărâmăturile tale, că asta a devenit orașul. Și tu. O să-ți fie dor de ele. Deocamdată, stai pe drumuri, panicat, năuc, înfometat și însetat, în frig, clănțănind din dinți, întrebându-te ce va fi cu tine și ai tăi, fără să înțeleagi ce se întâmplă și ce va urma. Parcă îți scapă totul de sub control. Te străduiești să ai răbdare. Încă puțină răbdare. Aștepți tremurând de frig și de frică să vină cineva la tine, să te bage în seamă (să te scuipe măcar - și eu, și Promy preferăm în situații critice (în Tartaruri și Elbrusuri) să vină cineva să ne scuipe și să ne lovească decât să ne abandoneze). Parcă îl așteapți pe Godot sau cum așteptau bunicii mei să vină americanii la instalarea comunismului ori cum am așteptat eu însămi ajutorul unor șefi-fantomă (zadarnic) sau numărul de dosar de la Parchet în dosarul fuckultății-fantomă unde mi s-a cerut să trec note-fantomă, fără participare la examen, unor studenți-fantomă (ah, mulțumesc, Doamne, l-am primit după câțiva ani!). Și te simți singur pe cruce. Uitat pe cruce.

Să te simți abandonat e devastator, cel mai greu de suportat, insuportabil, crede-ne, Malraux (pentru tine nimic nu e insuportabil... în afară de faptul că nimic nu e insuportabil), împreună cu neînțelegerea/comunicarea imposibilă cu Zidurile interioare și exterioare, iar pentru mine și tortura prin haos (mai mult sau mai puțin organizat) și prostie. Apropo de comunicarea imposibilă, mi s-a întâmplat rar să găsesc persoane atât de deschise încât să vorbim orice, fără să se supere niciunul dintre noi, însă am descoperit câteva, până la urmă. Am ajuns uneori și la un nivel de comunicare mai profundă: atunci când dansezi gol în potop, cu dezastrele (Madame Dezastru, logic, nu?), te abandonezi complet, te contopești cu persoana respectivă și te dizolvi în abis odată cu ea. Mi s-a întâmplat și asta de câteva ori: când comunicam cu foști colegi/colege, când alăptam ori din dragoste și disperare (cu tine, Promy, prin tine am simțit cea mai mare iubire, cea mai mare agonie, dar și cel mai mare extaz, în același timp de multe ori). Însă adesea am senzația că nu mă înțelege nimeni și că, la rândul meu, nu înțeleg pe nimeni (nici pe mine) și nimic, chiar dacă sunt capabilă să empatizez câteodată, cum am făcut și acum cu Alepul.

Când cineva suferă și moare, trebuie să sufăr și eu, și să mor și eu, iar, dacă scriu, devine și mai dureros. E mai ușor să-ți verși sângele decât să scrii cu el. Și celor din Alep le e mai ușor să-și verse sângele decât să vorbească ori să scrie despre asta. Și totuși, au făcut-o, de nenumărate ori, chiar dacă le vine și lor să-și șteargă memoria și să-și bage pumnul în gură până îl înghit complet (pe lângă alți pumni strașnic îndesați în gură, cum ar fi cel al obișnuinței și conformismului, cel al regimului sirian ori al Statului Islamic). De pildă, au scris pe zidurile caselor lor, zdrobite odată cu trupurile, sufletele și visele lor: ”aici zac visele noastre îngropate împreună cu martirii noștri”. Au fost și unii ceva mai optimiști (sau care își impun să fie ori încearcă să braveze și să-și demonstreze în continuare rezistența, atașamentul față de oraș, speranța și faptul că nu și-au pierdut visele): aceștia au scris pe ziduri ”ne vom întoarce”. În ultimele zile, activiștii și voluntarii și-au înregistrat și mesajele de adio (așa a procedat și Bana Alabed, fetița de 7 ani care transmite live din Alep ori copiii de la orfelinat!). De ce trebuie să fie atâția copii care să se filmeze spunând ultimele cuvinte?

Dacă răul, deși nesurprinzător, continuă să mă șocheze, există și surprize în sensul bun: de data asta, a fost solidaritate internațională cu Alepul, multe proteste, din Malaysia până în Turcia, inclusiv ale supraviețuitorilor de la Srebrenica și, totodată, s-a întrerupt iluminarea turnului Eiffel. Încă și mai uluitor e faptul că unii rezistă în asemenea condiții (chiar dacă reduși la ruine, împreună cu orașul) și că mai pot ridica semnul victoriei (de pildă, Ismail Abdalrahman, activist media și fotograf care, la nevoie, își lasă camera foto și scoate și el copiii dintre dărâmături... ca să-i moară apoi în brațe). Dacă tot sunt atâtea semne (cicatrice și răni pe corp și în suflet), să mai fie și semnul victoriei, tocmai în momentul preluării orașului de către regim. Interesant, Ismail este unul dintre aceia care a încercat să savureze viața în ciuda războiului: de exemplu, a înotat, când a avut ocazia, în bazinul din Alep. Tânjeam să ajung și eu în Alep, să plonjez în piscină (și după aceea mi-am dorit să facă baie Ismail și pentru mine, alături de copiii lui). Speram ca apa din piscină să curețe sângele și mizeria și să aline rănile. Acum e prea târziu. Mai târziu e prea târziu. Însă simplul refuz de a-ți îndoi genunchii (oricât de slăbiți și înțepeniți) și de a te declara învins e impresionant: ”aici sunt semnele distrugerii pe care ați făcu-o, dar și ale rezistenței noastre” (mesaj pe zidurile sfărâmate din Alep).

Din păcate, atmosfera dominantă a fost una de teroare, stres, sfâșiere, epuizare, confuzie, frustrare, paralizie, neputință și sentimentul de a fi învins (până și pentru echipele de salvare de la White Helmets ori personalul medical care nu-și mai pot îndeplini misiunea, hm, uluitor, din lipsă de medici, au existat și operații de cezariană efectuate de asistente). Dar speranțele sunt în Dumnezeu și în noi înșine și trebuie să renască (odată cu Alepul și Siria). Să încercăm să regăsim titanii din noi și, astfel, frumosul din lume, spiritul focului sacru, al (r)evoluției (interioare și exterioare), al tău, Promy. Să ne simțim boșorogi terminați și zdrobiți, dar nu învinși (din păcate, de multe ori nu putem evita asta și știm și noi foarte bine, la fel ca ceilalți, starea de paralizie și neputință). Chiar dacă ni se pare iar că e sfârșitul, poate că ”sfârșitul nu-i aici”, cum cânta Pittis.

Să ne dăruim așadar o limbuță de-a lui Pesi (motanul și titanul Piersicuță, nepoțelul nostru drag care ne lingea, săracul, și când îi dădeam medicamentele), un sărut gay salvator (de-al lui Her (Heracle) și al echipei noastre trăsnite), o mușcătură de vampir și o îmbrățișare titanică zdravănă, până ne facem praf. Să fim măcar praf... de stele. Promy, am nevoie de o supradoză de frumos, am nevoie de tine. Tu ești cel mai frumos pentru mine, rădăcina-mea-lanț preferată și coșmarul meu favorit în care am fost vreodată blocată. Vreau să rămân în titan. Îmi place în Titan... Titanul Prometeu. Și poate vom extrage împreună, mai departe, radicalii, spre marea bucurie a maică-mii pe care o interesează preponderent matematica și rezultatele de la școală ale lui Alex, fii-miu (eu nu mă descurc la nivel de școală elementară, darămite la liceu). Jos radicalii! Jos sistemul! Am promis că voi face progrese la mate. Acum am uitat iar să scot radicalii, dar poate îmi arăți tu, Promy. Nu am uitat însă cât fac 2+2. 2+2 fac 4.