Pași în oglindă

Link carte (romanul din liceu):
https://www.scribd.com/document/351283164/Pasi-in-Oglinda-roman

Motto: „V-am spus aceste lucruri ca sa aveti pace in Mine. In lume veti avea necazuri; dar indrazniti, Eu am biruit lumea."  (Biblia, Noul Testament, Ioan 16:33)

Mai exista azi povesti de dragoste ca cea a lui Tristan si Isolda ori ca cea a lui Don Quijote si Dulcineea? Pascal pariase odata pe existenta lui Dumnezeu, spunandu-ne ca, daca vom paria, avem mai mult de castigat decat de pierdut: putem pierde ceva marunt si nesemnificativ, viata noastra, dar putem castiga ceva magnific si incomensurabil, viata vesnica. Intr-o lume adeseori alienata, larvara, fara repere si fara speranta, sfasiata de neincredere si de absenta solidaritatii, secatuita de sentimente profunde si ancorata in valorile materiale, aceasta carte pariaza pe dragoste.

      Romanul prezinta povestea de dragoste a doi tineri care incearca sa depaseasca granitele unei Romanii in tranzitie confuze, vulgare si sordide, sa redescopere frumusetea, inocenta si starea de gratie, sa-si exploreze si sa-si construiasca identitatea intr-un univers aparent lipsit de modele. Ei nu vor sa alunece in conventie sau in prozaic, ci sa-si creeze (constient, sistematic, cu luciditate si pasiune) o poveste de dragoste demna de Don Quijote si de Dulcineea si incearca sa devina ei insisi pentru colegii si prietenii lor un reper.

      Romanul se adreseaza „adolescentilor” de oriunde si oricand – adica acelora dintre noi care CONTINUA SA VISEZE. Realitatea si visul, abjectia si sublimul se impletesc. Oniricul irumpe in realitate si o (re)modeleaza.

      O eleva de liceu din clasa a XII-a, care isi spune “Isabelle”, intalneste un tanar „prof de mate”, supranumit “Dayan” ca personajul din povestirea fantastica a lui Mircea Eliade, dar care seamana mai mult cu Jim Morrison, solistul de la „The Doors”. Povestirea lui Eliade este doar pretextul care-i va face pe cei doi sa-si exprime si sa-si transfigureze iubirea si, odata cu aceasta, sa-si afirme propriul proiect identitar. Daca in final Dayan nu va mai semana prea mult cu personajul din povestirea lui Eliade, aceasta se va datora in primul rand efortului sau de a se reconstrui – in „oglinda” Isabellei, prin puterea iubirii.

      Romanul exploreaza lumea adolescentilor, relatiile dintre acestia si „gasca”, familie sau scoala, in contextul Romaniei de tranzitie, in primii ani dupa Revolutie, intr-o lume inca puternic marcata de traumele comunismului, atomizata, aflata intr-un haos valoric si plina de frustrari. Adolescentii “pasesc in oglinda” ca Alice (uneori nu in „Tara Minunilor”, ci in „Tara Aurolacilor”), iar lumea pe care o descopera nu este o alta lume, una straina, ci e chiar lumea lor, zbatandu-se sa razbata prin „coconul” cenusiu al realitatii cotidiene si sa-si desfaca aripile uriase, orbitoare de fluture multicolor. Lumea lor nu ramane una interioara sau limitata la „gasca” adolescentilor, ci se afirma in Romania in tranzitie si incearca sa o transforme.

      Paralel cu istoria lui Isabelle si a lui Dayan, se tes povestile colegilor si prietenilor lor: Alice, Sandu, Olivia, Camil si Ela. Imatura si capricioasa, eterna inadaptata, hranindu-se cu propriile ei frustrari, penduland intre visele aventuroase, dar intotdeauna prea scurte si realitatea care-i repugna si pe care o rejecteaza, Alice oscileaza intre „Tara Minunilor” si „Tara Aurolacilor”. Sfiosul si delicatul Sandu pare initial indragostit de colega sa mai matura, Olivia, fata „perfecta”, „vanzatoarea de zapada”, fascinata de civilizatia japoneza, de gradinile simbolice, de frumusetea, fragilitatea si proteismul limitelor si de armonia delicata a efemerului, ikebana. Olivia este posesoarea unui apartament amenajat dupa modelul universului (microcosmosul ca replica a macrocosmosului), in diverse grade de ordonare/degradare: de la cosmos la haos si viceversa. La sfarsit insa, atras de sensibilitatea si vulnerabilitatea ascunse sub „masca de fier” a lui Alice, Sandu va deveni prietenul acesteia.

      Camil si Ela viseaza experiente liminale, frisonante: ca o printesa din vremurile turnirilor, Ela ii testeaza dragostea lui Camil si il trimite in diverse „misiuni imposibile”, iar el accepta orice provocare si i se supune cu un devotament fara margini. Sfasiata intre nostalgia unui trecut imaginar, construit pe spirala metempsihozei si proiectiile halucinante intr-un viitor apocaliptic, Ela il incearca mereu (nu s-ar opri nici daca i-ar aduce insusi „Sfantul Graal”), il expune pericolelor si chiar mortii, in numele iubirii neconditionate, astepand de la el incredere absoluta, daruire si spirit de jertfa.

      Cautarea sinelui (asociata cu visele si chemarea absolutului) nu se va incheia niciodata. Si aceasta nu inseamna ca nu va avea rezultate: aspiratiile ii vor ajuta pe adolescenti (si pe cei cu suflet de adolescent) sa se (re)descopere si sa se autodepaseasca, iar proiectele lor nu vor „ingheta” niciodata.

      Isabelle si Dayan hippiotul pot fi impreuna tocmai fiindca ei cred in povesti. Povesti preluate, adaptate, personalizate si construite clipa de clipa. Nimeni nu poate sa distruga o poveste. Pâna si ”Inelul Puterii” din ”Stapânul Inelelor” poate fi topit in flacarile Mordorului, dar o poveste nu poate sa dispara. Puterea fictiunii este nelimitata si permanenta. Teoria Isabellei functioneaza. Garantie pentru eternitate! Chiar eu am testat-o pe mine si merge. Cu cineva cu care nu aveam nimic in comun, cu o casnicie foarte dificila, interculturala, marcata de migratie, cu un copil din alta relatie. Garantie pentru eternitate... daca va doriti asta... Lumea nu poate exista si functiona fara povesti. Daca n-ar mai fi povesti, entropia ar creste brusc, intreg universul s-ar face praf si pulbere. Moarte termica instantantaneu. Principiul II al termodinamicii accelerat.

      Si acum, e timpul sa pariezi! Presupunand prin absurd ca ar fi doar o iluzie, e una care ti-ar putea face viata mai frumoasa. Indrazneste, asadar!

O gură de aer

Ianuarie 2018       

      Întotdeauna m-a revoltat Zidul sistemului (”The Wall” ca-n Pink Floyd). În ce mă privește, l-am râcâit constant, cu încăpățânare pentru a vedea măcar o crăpătură în el. O breșă în Zidul sistemului au încercat să dea și protestele din Iran din ianuarie 2018. Acestea au reprezentat o reacție anti-corupție (anti-sistem) și pentru îmbunătățirea condițiilor de trai (”revoluția ouălor”). Protestele au început pe 28 decembrie în oraşul Mashhad (nord-est) în urma închiderii unor instituții de credit. În plus prețul unor alimente de bază ca ouăle și carnea de pasăre au crescut, atingând o creştere de 50% pe an, potrivit cifrelor băncii centrale iraniene. Mai bine de 40 la sută din locuitori trăiesc sub limita relativă a sărăciei. Protestele au demarat din rațiuni economice, dar au continuat politic, anti-guvern și anti-sistem, participanții fiind în majoritate oameni săraci din mediul urban. Manifestațiile au fost provocate de forţele conservatoare, dar au fost deturnate de reformişti, care se opun regimului ayatollahului Ali Khomeini.

      Numeroase imagini video postate pe reţelele de socializare înfăţişează protestatari scandând pe străzile capitalei iraniene „Moarte Dictatorului!”, în vreme ce unii rup imensele panouri stradale cu chipul liderului suprem, ayatollahul Ali Khomeini (liderul revoluției din 1979). Protestatarii au scandat, între altele: „Oamenii cerşesc iar clericii se poartă de parcă ar fi zei“. Exact ca zeii din Olimp și din România, știm și noi (moguli, baroni și beizadele cu vile de fițe cu piscine, Maserati și sandale Hermes).       

      Puterea a acuzat agenturili străini ale Statelor Unite de declanșarea protestelor și a organizat contramanifestații în favoarea ayatollahului Ali Khamenei, liderul actual, cu zeci de mii de participanți. Totodată, au fost arestări (peste 3.700 de protestatari) și protestatari uciși (la proteste și în detenție – torturați până la moarte). Să piară câinii ăștia de teroriști, trădători, bandiții și dușmanii poporului și ai Islamului, logic, nu? Din fericire, la noi în România măcar se poate protesta (relativ) liber în ziua de azi, fără să fii arestat pentru mult timp sau ucis. Am transmis și eu atunci un mesaj de solidaritate cu cei uciși și arestați și unul anti-corupție.

      În același timp, mi-am amintit că romanul ”Cui protest?” a plecat de la taxa de execuție de la protestele din Iran din 2009, circa 3.000 de euro pentru un glonț. Scump, domne, scump, dincolo era mai ieftin! Noi nu ne permitem așa ceva. Iar în 2013, după vizita în Iran, am venit atât de marcată încât timp de o lună nu am deschis internetul (nu era acces la internet, nu funcționa nici rețeaua locală, oricum, Facebook, Twitter, youtube, Google erau, din start interzise și... orice imagine porno... adică o fată cu părul descoperit, de pildă), nu am băut (băuturile alcoolice sunt interzise și ele, era doar o bere tutti-frutti fără alcool care te făcea să vomiți), nu am dat jos chadorul (vălul integral iranian) și nu am vrut să ating pe nimeni, nici pisica (căci în Iran ca femeie trebuie să te acoperi complet și nu ai voie să atingi în public decât persoanele de același sex (nici rudele de sex opus)).

      Obligatoriu în public este vălul pe cap (hijab), dar multe femei mai conservatoare, mai în vârstă sau mai religioase poartă vălul integral, chadorul. Pe stradă, când am probat chadorul, mă împiedicam și cădeam tot timpul și le vedeam pe toate femeile curve, iar pe bărbați porci de violatori. Apoi, am trecut la ținută neregulamentară (păr afară din hijab și jacheta descheiată) căci femeile trebuie să acopere tot părul și corpul și să poarte mantou / jachetă peste pantaloni, ca să nu se vadă cumva vreo bucă prin pantaloni. Pentru asta aveam să-mi iau 85.000 de bice la curul gol (câte 85 pentru fiecare încălcare a legii). Astea cât or fi costat?

      M-a marcat și închisoarea șahului, ajunsă acum o ruină. Prietenii cu care eram spuneau că auzeau țipete de acolo când erau mici și se jucau pe stradă, lângă ea. Cum o fi să te joci lângă o închisoare în care se aud țipete (că doar nu o să se audă ”Oda bucuriei”, nici altă muzică)? Parcă le auzeam și atunci, ascuțite și pătrunzătoare ca cele ale unui copil neajutorat (și le tot aud). În prezent se aude muzica urletelor de la închisorile ayatollahilor. Însă, dacă închisoarea șahului a ajuns o ruină, și cea a ayatollahilor va fi la fel. Până la urmă, toate Zidurile se prăbușesc.

      De asemenea, mi-am adus aminte de statuia pe care am văzut-o la muzeul de artă din Teheran când am fost în vizită, acum 5 ani, una atipică în contextul festivist, cenzurat și ideologizat de acolo (îngerași cu hijab/chador, picturi revoluționare anti-americane etc.): niște oameni de bronz cu un sac de gunoi pe cap. Corespundea situației asfixiante din Iran. Puneți-vă un sac de gunoi pe cap și strângeți tare (nu, nu faceți asta, cred că știți deja ca mine cum e, am experimentat cu toții diverse feluri de sufocare). Să sperăm însă că oamenii mai puternici, de bronz, vor sfâșia până la urmă plasticul (mai subțire) al gunoiului-regim care-i sufocă și vor respira.    

Februarie – aprilie 2018

      După o lună ianuarie în care n-am dormit, am zăcut pe jos și am plâns, zdrobită de durere, frică și neputință în fața represiunii protestelor (similare celei din Siria, deși în Siria situația e mai gravă, sute de mii au fost arestați arbitrar și zeci de mii torturați până la moarte), cu toate că, altminteri apreciam curajul și spiritul de sacrificiu al protestatarilor (la fel ca-n Siria), până la urmă m-am hotărât să mă ridic și să dau o gaură în Zid (în sacul de gunoi de plastic ce asfixiază lumea). M-am decis așadar să merg să protestez direct în Iran, în ciuda bolii Huntington și a potențialului voucher de execuție mult prea scump pentru noi. Trebuia să fac acest gest de solidaritate la fața locului. Până atunci reacționasem prin mesaje de susținere a protestelor din 2009 și 2018, ținuta neregulamentară din Iran (pentru care trebuia să-mi iau 85.000 de bice) și prin ce scrisesem (îmi era frică atunci când am fost în Iran în 2013 mai mult că o să-mi confiște și o să-mi șteargă materialele anti-regim decât de bice).

      Cum eram cu moralul scăzut și după o lună de zăcut pe jos și plâns, filmul ”Darkest hour” al lui Joe Wright (cu Gary Oldman în rol principal), vizionat în februarie, a venit la fix pentru a mă motiva. În cele mai tensionate 4 săptămâni din 1940 (când Germania fascistă aservise aproape toată Europa, iar Franța era pe punctul să cedeze), Churchill a scos lumea de sub chadorul / sacul de gunoi de plastic nazist (mai negru ca vălul integral iranian ori sacul de gunoi) și a adus lumina focului sacru în întunericul epocii printr-o decizie care a schimbat cursul istoriei. Filmul este realizat și el pe un fond întunecat (la parlament, în sălile de consiliu), abia se disting persoanele, iar fundalul e negru, dar se luminează puțin, la sfârșit, odată cu decizia lui Churchill.

      Incredibil, Churchill a refuzat negocierile de pace cu naziștii germani și a continuat lupta, deși cu șanse minime (o cauză pierdută pentru mulți). Chiar la investirea lui ca premier promisese ”sânge, lacrimi și sudoare”.  Nu contează succesele ori eșecurile, ci lupta și rezistența, spunea el. Iar Steinhardt amintea în ”Jurnalul fericirii”, pe lângă cele două strategii de rezistență la totalitarism (prima, a lui Soljenițân – să te consideri mort, astfel încât să nu mai aibă ce să-ți facă și a doua, a lui Zinoviev – a totalei inadaptări la sistem și a respingerii lui ca vagabond care spune ce gândește, în ciuda riscurilor... dar nu mai ai ce pierde și ești liber) și pe cea de-a treiea, a luptei, a lui Churchill și a lui Bukovski (a luptei cu pasiune și dorință de a lupta cu atât mai mare cu cât e mai rău și șansele sunt reduse): ”Va fi război. Praf și pulbere se va alege din Imperiul britanic. Moartea ne pândește pe toți. Iar eu simt că întineresc cu 20 de ani” (Churchill, în martie 1939, o scrisoare către Martha Bibescu).

      Și, apropo de Steinhardt, tatăl lui, deși era bătrân și bolnav și nu vroia să rămână singur acasă, l-a încurajat pe acesta să nu fie martor al acuzării (într-un fals proces comunist împotriva prietenilor săi Noica, Paleologu și Dinu Pillat, deveniți bandiți și dușmanii poporului), să meargă la închisoare și el, alături de prietenii săi și ”să nu fie jidan fricos, să nu se cace în pantaloni”.

      Așadar, inspirată de curajul și lupta lui Churchill, de ale lui Steinhardt și ale tatălui său, am început să mă ocup de formalitățile de viză. Pentru Iran trebuie cazier judiciar, asigurare medicală de călătorie, adeverință medicală că poți călători, pașaport, formulare, poze, taxe, bilete avion și hotel și, cel mai complicat, invitație. Puteam să am restricții și din cauza campaniilor la care am participat (referitoare la victimele represiunii din Siria (Iranul fiind aliatul regimului sirian, deci, cumva, co-autor al crimelor împotriva umanității comise de acesta) și Iran), să vedem dacă s-au uitat bine pe Facebook, blog, Twitter și youtube și, mai ales, dacă au citit cărțile, rușinică dacă nu au făcut-o! În China erau și acolo numeroase documente lungi și stufoase, cu multe date personale, supraveghere (de exemplu, să scrii programul pe zile) și birocrație.

      Legat de invitație (la sugestia cuiva de pe net, că nu știam cum să procedez altminteri, mulțumesc), am intrat pe site-ul unei agenții de turism iraniene (key2persia.com): trebuie să completezi un formular, să trimiți o copie scanată a paginii cu fotografia ta de pe pașaport și o altă fotografie pe background alb. După ce primești confirmarea agenției că ai dat documentele potrivite, trebuie să depui 35$ în contul agenției. Apoi vine invitația vizată de Ministerul de Externe iranian, expediată către consulat / ambasadă. Durează circa două săptămâni numai aprobarea pentru invitație, apoi se trimite la consulat / ambasadă (invitația nu ține decât o lună, mi s-a comunicat, iar între timp trebuie să îndeplinești toate formalitățile de viză, inclusiv asigurarea medicală de călătorie care nu se dă de regulă decât cu circa o lună înainte de plecare, dar mai poți obține o derogare sau aplica la o firmă ce face asigurări în avans).

      Cum s-au făcut trei săptămâni și tipa de la agenție nu a răspuns, i-am scris: ”any news?”. Tocmai mi-am adus aminte că odată, când lucram în cercetare de piață zi și noapte, cu deadline-uri de azi până ieri, un coleg din străinătate îmi tot scria, din minut în minut, despre un proiect: ”any news?”, iar eu răspundeam invariabil: ”ASAP. I’m doing my best”. La un moment dat, la patru fără douăzeci (dimineața!), colegul nu a mai scris nimic, ci a trimis o poză sugestivă: una cu un pistol! Să-i trimit eu una de acest gen tipei de la agenție? Ei sau ayatollahilor mai bine? Am întrebat-o pe tipă, iar ea mi-a răspuns că a expediat deja la ambasadă invitația (cu 12 zile în urmă, dar fără să mă informeze pe ea pe mail!). Nu știu de ce să mă supăr mai mult: că nu mi s-au citit cum trebuie cărțile și postările de pe blog, Facebook, twitter și youtube de mi-au dat invitația ori că expiră curând invitația. A fost emisă pe 19 februarie, ținea până pe 19 martie, trebuia să mă interesez rapid la ambasadă și să rezolv cu viza.

      La ambasadă aflu că invitația durează, de fapt, trei luni și mi se dă o adresă de mail la care să mă intereseze de invitație. În câteva zile, sosește invitația, iar eu plătesc taxa de viză, 230 de lei la CEC. Depun și restul documentelor la ambasadă, împreună cu ultimul formular foarte complicat și cu multe detalii de la ambasadă, apoi merg și iau, în sfârșit, după o săptămână, viza.

     

      Viză pentru a avea onoarea de a fi catalogată ca spioană? Nici nu am bani pentru voucherul de execuție. Dar poate m-or ajuta ONU, Obama și fostul meu șef fantomă (pe care încă îi mai chem în ajutor, din reflex, deși nu au răspuns niciodată)... să plătesc măcar voucherul de execuție, acum la ofertă specială și să-mi aducă un sedatif PC (chit că n-are niciun efect).  Hm, poate l-oi achita din indemnizația mea de persoană cu handicap în valoare de 50 de lei (alt voucher de execuție, ba nu, pardon, unul din care trăiești bine – să trăiți bine și voi ăștia de la ONU sau  politicienii așa!).

      Prietenii la care am fost acum cinci ani, ajunși în prezent în Statele Unite, m-au avertizat și ei să nu cumva să protestez: ei au o experiență tragică a Iranului  - revoluția islamică a ayatollahilor anti-șah, război cu Irakul, proteste anti-ayatollahi, totul rău, jde mii de morți și arestați (inclusiv cetățeni străini torturați și executați, chiar dacă au plătit răscumpărare de jde mii de euro), sacrificii degeaba, nimic schimbat vreodată, nicio șansă în lupta cu sistemul, oricare ar fi el, plus, bomboana de pe colivă sau îndulcitorul pentru berea aia scârboasă, tutti-frutti fără alcool, pe lângă arestarea mea, chiar arestarea rudelor și a prietenilor (ca-n Siria, Coreea de Nord, China sau în România comunistă) – în cazul meu, poate și pentru campania cu Siria (Iranul fiind aliatul regimului, iar eu condamnând crimele împotriva umanității ale regimului sirian), nu doar pentru protestele referitoare la Iran.

      Mi-au mai spus de cetățenii străini ori cu dublă cetățenie arestați, torturați sau morți în închisoare. Unul dintre ei este Seyed Emami, sociolog, cetățean iranian-canadian, activist de mediu, ucis în prima săptămână de închisoare. Doctorul Ahmadreza Djalali, cetățean iranian-suedez, a fost condamnat la moarte pentru spionaj. Jurnalista iraniană-britanică Zaghari-Ratcliffe a fost condamnată la 5 ani închisoare pentru spionaj. Sunt și cetățeni străini condamnați, nu doar cu dublă-cetățenie. Și tot așa.         

      Eu le-am răspuns că orice gest, cât de mic, contează și merită sacrificii. Dar starea lor de frică și neputință (pe care o știu și eu în România și în alte părți, inclusiv la mine, în ciuda luptei interioare și exterioare) m-a deprimat iar pentru o săptămână-două. Și m-a speriat. Am dormit prost și am dat iar din picioare ca pe vremuri (ca-n ianuarie). Într-o noapte am avut chiar un coșmar că mă aflam la închisoarea iraniană, iar un gardian îmi punea pistolul în fund, apoi în vagin și trăgea. Simțeam țeava rece a pistolului, apoi explozia fierbinte și durerea năucitoare. M-am trezit tremurând, cuprinsă de frisoane și de o transpirație rece. Urmează un vis frumos: am evadat de la închisoarea iraniană și m-a ascuns un tip cunoscut în excursie cu care l-am înșelat apoi pe Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu). Numai că lui Promy nu i s-a părut deloc frumos.     

      Dar să vedem ce-i cu arestările astea ale tuturor. Dacă sunt arestați prietenii și rudele pentru campaniile referitoare la Siria și Iran, cine e de vină? Eu sau sistemul? Ea mi-am dat seama cine e de vină în clasa a cincea când a trebuit să spun la Cântarea României poezii omagiale (luate dintr-o cutie plină cu bilețele-poezii alb-gălbui, de mărimea unor post-it-uri), iar ea nu vroiam să recit una cu Toarșu. Am fost teribil de șocată și înspăimântată când tipa care adusese poeziile mi-a zis pe un ton acru, tipic comunist, ”Ce tot cauți? Toate sunt la fel”, apoi m-a presat să aleg una, dar toate păreau, într-adevăr, la fel... de urâte și dezgustătoare și, în plus, dedicate lui Toarșu, mărețul și gloriosul conducător, lumina țării și tatăl pionierilor (și căutam deja de aproape o oră). M-am gândit că, dacă nu accept, mă vor aresta și nu numai pe mine, ci și vecinii, și cățelul, și bunica și doar eu eram de vină. Apoi am înțeles că nu eu eram de vină, ci cine arestează copii, bunici și căței pentru o poezie și că eu nu eram dispusă să spun nicio poezie cu Toarșu.

      Dacă o făceam, eram și eu la fel... la fel ca Toarșii ăștia. Dacă refuzam să recit, atunci eu eram altfel și principiul ”toate sunt la fel” cădea având în vedere că cineva era altfel. Și dacă îi arestau pe toți, erau de vină tot toarșii ăștia, nu eu. În momentul în care m-am hotărât să nu spun nicio poezie cu Toarșu, orice ar fi, s-a întâmplat un miracol: am găsit una cu pionierii. Atunci, am mai avut o revelație: cineva acolo sus mă ajutase. Tatăl nostru, niciun alt Tovarăș.

      Și totuși, chiar și așa, m-am îngrijorat pentru prietenii și rudele lor din Iran și pentru mine însămi și m-am simțit îngrozitor de vinovată (pe punctul de a se sări în aer sau pe geam)... vinovată și dacă protestez, vinovată și dacă nu protestez (că nu mă lasă și mă chinuie conștiința). Însă, până la urmă, am înțeles că trebuie să mă lupt cu atât mai mult, pentru toți cei ce suferă acum și pentru cei ce au suferit și au murit în închisoare. Încercând să mă încurajez, mi-am pregătit (iar, a jde mia oară) ultimele cuvinte... ultimele cuvinte în limba dacă (barzăcopilviezure – se spune când nu e altceva de spus, la fel ca supercalifragilisticexpialidocious ori pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză), pizda mă-sii pentru Big Brotheri și sisteme (”kess emak” în arabă, ”kuze dia te” în kurdă, ”cao ni ma” în chineză, ”kuss madar” în farsi) și pentru restul ”vă iubesc” și ”mai bine condamnat pentru prea multă iubire decât premiat pentru prea multă ură sau indiferență”, chit că eram convinsă că o să-mi fie prea rău ca să le pot articula ori o să le uit.

      Apoi mi-am pregătit pancarta cu care voi face poză,”Freedom” (libertate pentru femei să poarte capul descoperit, libertate a cuvântului, libertate de proteste, libertate a internetului etc.). Din solidaritate cu femeile iraniene, mi-am propus să stau puțin cu capul descoperit, fără văl și să fac o poză. Dacă voi fi arestată, să spun că mi-am uitat vălul (am boala Huntington și uit tot) și că o aștept pe o turistă americană cu numele ”Freedom”?

      Trebuie să-mi fac curaj. Au fost și recent proteste pentru eliminarea obligativității vălului (astfel ca femeile să aibă singure libertatea de decizie și să-și poată exprima identitatea) ca cel ale Videi Movahed (arestate ulterior) care a îndrăznit să-și scoată vălul și să-l pună agățat pe un băț. Poliția din Iran amenință asemenea curve cu închisoarea pe 10 ani pentru încurajarea desfrânării și a prostituției (culmea, când îți pui chadorul, vălul integral, toate muierile par curve și bărbații porci de violatori, deci, contează cât de lung am vălul pe lângă cât și cum gândesc). Shaparak Shajarizadeh a protestat și ea cu capul descoperit și a fost arestată și bătută în arest. Maryam Shariatmadari și-a scos și ea vălul și acum se află la închisoare cu un picior rupt, fără a primi antibioticele necesare anti-infecții (oare mie mi-or da medicamentele pentru boala Huntington, hipotiroidie, colesterol, lipsă de calciu, problemele cu stomacul și ficatul, dacă mă arestează? Fără tetrabenazina pentru boala Huntington sunt legumă complet). Alinejad a făcut și ea campanie în acest sens și a îndemnat femeile să-și dea jos vălul și să facă poze, apoi să le posteze pe Facebook.   

      Protestul l-am proiectat de ziua mea, pe 17 mai, așa cum am început greva foamei în 2015 pentru a primi cadou de ziua mea oprirea crimelor împotriva umanității, pace, libertate și democrație în Siria, fie și de la Santa Klaus. Acum îmi doresc în continuare toate acestea pentru Siria, respectiv libertate în Iran. Și, în acest sens, am sperat ca, atunci când îmi voi da jos vălul, să mă simt ca în clipa în care mi l-am smuls în livada de piersici în 2013, la vizita anterioară în Iran, într-un moment (rar) de singurătate: liberă și ninsă de flori de piersici, roz ca la Paris, ca la vie en rose, devenită și eu o petală plutind lent, hipnotic, dusă de o adiere dulce-parfumată.

Mai 2018

      Pe 16 mai, plec așadar, luându-mi la revedere de la Promy, titanul Prometeu, prietenul și eroul meu (sau poate adio?), îngrijorată nu doar de drum și de voucherul de execuție acum la ofertă  specială, ci și că nu voi auzi alarma și nu voi nimeri nici până la budă. Însă pe drumul spre aeroport ca prin miracol văd ceva din taxi ce pentru o clipă îi dă aripi (înainte să urc în avion): strada Prometeu. Ajunsă în Iran, la Teheran observ iar ce puțini turiști străini sunt (ca dovadă ce deschisă e țara). Mă întâmpină portretele mărețului și gloriosului conducător al revoluției islamice din anii ‘80, ayatollahul Khomeini (al cărui nume îl poartă aeroportul), cel care a pus bazele actualului stat islamic. Privirea lui e atât de prietenoasă încât îmi dă fiori și mă paralizează de parcă m-aș uita la o gorgonă. Și la hotel, la recepție, sunt instalate portretele liderilor-ayatollahi (Khomeini și Khamenei, actualul conducător). Aceeași privire amabilă și prietenoasă, numai bună de atras turiștii.

      Încurajată așadar de aceste priviri calde și primitoare, intru în camera mea de hotel și (re)descopăr că nu merg Facebook, Twitter, youtube, blogul meu, presa românească (din cauza vreunei imagini porno cu vreo fată în tricou), presa occidentală (BBC, CNN). În mod bizar, pot accesa site-urile OSDO (Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului) și Syrian Network for Human Rights (pe astea au uitat să le închidă). Canale TV (generaliste, de sport, știri, filme etc.) sunt disponibile, dar ideologizate și cenzurate, respectând cu strictețe regulile de vestimentație și comportament (acum cinci ani, în 2013, cine avea satelit se uita pe un canal TV generalist Manoto unde se difuza ”Suleyman Magnificul” pe care-l urmăreau în transă, toată familia). Din fericire funcționează Gmail, așa că pot trimite mesaje pe Gmail... ca să nu fac infarct Promy sau maică-mea.

       Pe 17 mai, de ziua mea, dimineața pe la prânz (când mă trezesc), iau pancarta și telefonul și ies pe stradă. Mă opresc undeva în apropierea hotelului (să nu mă rătăcesc), scot pancarta, apoi vălul și fac poză. Cu o stare de petală roz, plutind dusă de o adiere de la Parisul de vis? Nu, cuprinsă de o groază paralizantă ca privirile ayatollahilor, căci văd voucherul de execuție, imposibil de plătit chiar dacă e la ofertă specială cu toată indemnizația mea de persoană cu handicap (50 de lei). Cu atât mai dificil că e multă lume pe stradă. Și ce cadou frumos de ziua mea: un voucher de execuție! Îmi spun însă: ”suntem mult prea slabi ca să ne permitem să fim învinși” (Romain Gary, ”Clar de femeie”). Și Dumnezeu mă ajută să reușesc fără să fie arestată și mă întorc la hotel fără probleme. Je suis iranienne, zic eu.

       La întoarcere, în avion, văd că femeile (majoritatea iraniene) își scot vălul imediat cum intră, așa de mult le place să stea cu el pe cap. Zâmbesc atunci, ușor amar, gândindu-mă la cele obligate să-l poarte în Iran, parcă neîndurându-mă să-mi dau jos propriul văl. Îl las cu greu, cu ochii umezi, obrajii aprinși și mâinile tremurătoare. Deși nu complet împăcată, sper totuși că am adus o breșă, fie cât de mică, în Zidul sistemului și pentru cei sufocați de chador și de sacul de gunoi o gură de aer.

De acasă aveți timp pentru telenovela de ură de pe Antena 3

După legile justiției, o altă inspirată propunere (venită parcă din mințile luminate ale savanților și scriitorilor penali  din închisori), noul cod penal, aduce alte modificări inimaginabile, făcute, desigur, adică probabil că nimic nu e sigur, în interesul “celor mulți”. Așa a și spus Nicolicea: ”Punctul meu de vedere era acela că odată condamnat, toţi condamnaţii sunt egali şi au de ispăşit nişte pedepse”. Da, toți sunt egali, numai că unii sunt mai egali decât alții.

      Așadar, cu dedicație pentru toată lumea, sunt propuneri precum închisoarea de weekend (pentru cei cu pedepse de maxim cinci ani, condamnați pentru fapte fără violență și nerecidiviști:

·         închisoare doar în weekend și în rest acasă,

·         închisoare acasă  

·         o variantă mixtă – închisoare acasă plus muncă în folosul comunității),

apoi înjumătățirea timpului de executare a unei pedepse, amânarea la infinit a procesului dacă avocatul nu se prezintă sau transformarea prezumției de nevinovăție într-una de vinovăție (în numele prezumției de nevinovăție, ești condamnat tu dacă divulgi informații din anchetă despre o persoană suspectă / inculpată și așa ajungem doar la ode pentru măreții și glorioșii suspecți / inculpați). În total sunt 100 astfel de modificări care subminează statul de drept.           

            Avantaje doar pentru penali: acum vor avea timp să stea tolăniți în fotolii și să înghită telenovelele expectorate zilnic de canalele TV prieten(oas)e ca Antenuța Motanului Felix. Canalele ce ne oferă în mod obișnuit telenovele nu de dragoste, ci de ură. La nesfârșit. Am renunțat la TV de peste cinci ani, de când Handicapatos a arătat în emisiunea sa subtilă, cu mult CURaj, fundul premierului Boc, iar marele Crin Căcărău Antenescu a ANALizat cu multă aCURatețe imaginile. Și încă n-am găsit-o pe Elodia, vorba lui Senzaționescu. S-o mai căutăm atunci, deși, știm, suntem îndemnați mereu să nu mai fim băgăcioși și s-o lăsăm baltă. Tocmai de aceea, am plecat la proteste iar (împotriva codului penal și a legilor justiției). Și o căutăm pe Elodia justiției.

Protestele nu vizează doar codul penal (și legile justiției cu un statut încă neclarificat), ci și:

·         încercarea de a schimba în mod nejustificat conducerea Parchetului General și pe cea a Direcției Naționale Anticorupție

·         reprimarea dreptului la protest prin amenzi abuzive și acțiuni în forță ale Jandarmeriei

·         schimbarea legilor cu dispreț față de procedurile parlamentare firești și față de consultarea publică

·         sabotarea surselor de finanțare a ONG-urilor prin noul Cod fiscal

·         cauționarea televiziunilor care fac propagandă anti-justiție și calomniază pe cei care protestează împotriva abuzurilor PSD și intoxicarea cu bună știință a populației cu mesaje anti-europene

·         denigrarea instituțiilor europene, a ambasadelor străine și a reprezentanților României la Bruxelles care se opun abuzurilor PSD (of, câinii ăștia de trădători de neam și agenturili străini!)

·         proiecte precum Legea defăimării, adresate trădătorilor de neam și țară ca Monica Macovei care denigrează România (cum a spus explicit Dragnea), menite să limiteze libertatea de exprimare (pentru Antenuțe nu s-o aplica?).

            Vai, și mie mi se pare România țară mică și de căcat (asta o fi vreo defăimare?), de aproape oriunde aș veni din excursie, dar de ce mă mai întorc? Și de ce o iubesc cu atâta disperare? Ia uitați ce revelație am avut chiar acum legat de aceste lucruri. Aici am avut parte de cea mai mare durere și cea mai mare fericire, uneori în același timp. Și, după ce atâția au plecat (de prea mult bine, normal... (să) trăiți bine), eu voi rămâne, fie și singura, să-i savurez elixirul unic de abjecție și sublim.

Madame Dezastru în Țara Minunior. Cap. 9. O condamnare la decapitare și un blestem de a fi pisică și a ajunge în insula Pink unde am făcut prima oară dragoste cu Promy

Bun și rânjetul de pisică de Cheshire la ceva, fie și fără cap, deși, nu știu de ce, în ciuda inutilității demonstrate (yahoo-ii n-au nevoie de cap), țin la capul meu și acum parcă-mi pierd capul. Mi-oi fi pierdut și colții de vampir? Încă nu. Dar nu am plătit facturile, nici n-am depus declarația de consum, nici nu i-am dat lui Promy datoria la votcă (28 de sticle), nici nu am apucat să trimit un ultim SMS acasă la maică-mea și la Alex, fie și cu întrebările și răspunsurile tâmpite: ”ce faci? Ești bine? Unde ești? De ce nu răspunzi? Ce s-a întâmplat? Ce-ai pățit? Pe unde și cu cine umbli?” O să mă omoare maică-mea. Să mă împuște Bombo! Stai, nu trage, Adriane! Obama, ONU, șefu-fantomă, veniți odată! Dați-mi măcar un Sedatif PC!  

Am nevoie de un Sedatif PC urgent căci califul hotărăște să ne judece, pe mine și pe Promy, pisicuța de Cheshire, cu toate că e absolut evident că suntem vinovați și trebuie să ne taie capul. Vom fi implicați așadar într-un nou proces spectacol (al câtelea oare?), improvizat și jucat ad-hoc, ai cărui actori-victime suntem chiar noi. Mai putem fi noi înșine într-un asemenea proces spectacol? Și la ce identitate anume mă refer? Ce animal, legumă, zombie, fantomă, monstru, vampir, mutant, terorist, trădător, dușmanul poporului, catastrofă, dezastru și coșmar universal sunt? Sunt în stare de șoc, copleșită, dar mă străduiesc să nu uit că sunt Madame Dezastru, dottore El-Gol și Don Quijote castrat și fără vise, fie și în mijlocul unui proces trucat, un dans macabru al măștilor. Sunt Madame Dezastru, dottore El-Gol și Don Quijote castrat și fără vise, îmi repet.

Între timp (dar nu mai am noțiunea timpului, fiecare secundă durează parcă miliarde de ani), de teamă că am putea fugi (sau poate pentru a ne umili și mai mult), ni se pun lanțuri la mâini și la picioare mie și lui Promy, pisicuței de Cheshire. N-am mai terminat odată cu ele? O luăm de la capăt? Ne aduc aminte de lanțurile de pe Elbrus și mie, și lui Promy. Dulce paralizie, dulce agonie, dulce degradare, dulce comă, dulce moarte, dulce frică, dulce vinovăție, dulce rușine, dulce exil, dulce disperare, dulce abandon, dulce blestem. Singurul avantaj e că de data asta se pare că scăpăm mai repede, cu o simplă lovitură de sabie, în locul agoniei și descompunerii continue de pe Elbrus, de la birou (din cercetare de piață) sau de la boala Huntington. Așadar, bună și decapitarea la ceva!

Califul Ibrahim, regele de cupă este, bineînțeles, și procurorul și judecătorul, logic, nu? Cine altcineva ar putea fi? Când mă uit spre el cu coada ochiului, observ că nu-și schimbă ținuta pentru proces, nu-și pune robă și perucă pentru a nu copia cumva regulile occidentale, ci rămâne cu haina lui neagră, lungă și turbanul negru pe cap. Bea o gură de apă (ce n-aș da să sorb și eu o înghițitură!), își trage sufletul, apoi zice pe un ton răstit, grăbit și scârbit către iepurele alb de pe vasul Titanic-fantomă de la ONU, cel rus, mangă, cu ochii împăienjeniți, nasul roșu, mersul împleticit, îmbrăcat în costum Armani, cu badge de aur și ceasul Rolex furat de la american și totodată înzestrat cu o trompetă aurită:

– Citeşte actul de acuzare!

Atunci iepurele alb rus suflă de trei ori în trompeta aurită și se pregătește să spună actul de acuzare, însă, înainte de a apuca să deschidă gura, regele de cupă, califul Ibrahim al Statului Islamic, îl întrerupe:

– Să dăm verdictul! Ce mai stăm? Lasă actul de acuzare! E evident. Tăiați-le capul! Tăiați-le capul!

– Încă nu, încă nu, insistă iepurașul rus, urmărind în același timp expresia califului pentru a ști când să se oprească la nevoie. Mai sunt multe până atunci. Dacă nu doriți să spun actul de acuzare, să chemăm măcar martorii. Să vină primul martor.

Deși este convins că martorii și dovezile sunt de prisos, califul acceptă în cele din urmă simulacrul de proces, cu condiția ca să se termine repede. Uitându-se grăbit la ceasul Rolex al lui, califul cheamă primul martor. Acesta, iepurașul american de pe vasul Titanic-fantomă de la ONU, îmbrăcat cu costum Armani, fără badge de aur și fără ceasul Rolex luat de rus, își face apariția imperturbabil în fața califului, fără nicio tresărire, jucându-și jocul Pokemon pe telefonul mobil. Când ajunge în fața califului, zâmbește larg (un surâs de star hollywodian cu dinții de un alb orbitor) și spune încântat:

– Suntem mândri de ajutorul oferit planetei, de nobila misiune de încălzire a planetei. Trăiască încălzirea globală! Trăiască Pokemon! Trăiască luminăția sa califul cel întunecat, regele de cupă al Statului Islamic universal! Trăiască puritatea islamică, incoruptibilitatea și justiția fermă, divină! Nici nu știți cât apreciez pumnul de fier, la noi în State nu se poate așa ceva, deși, odată cu venirea ducelui, a rățoiului Donald Trump, lucrurile par să o ia pe un făgaș mai bun, America e mare.

– Treci la mărturie, altfel te voi decapita și pe tine, pufnește califul.

– Păi, luminăția ta... întunecimea ta, e simplu ce s-a întâmplat. Mai întâi, inculpata a produs potopul și oceanul de lacrimi de era să ne înecăm cu toții. Noroc cu Titanicul nostru-fantomă de la ONU, că era deja scufundat, altfel ce făceam! Apoi, inculpata mi-a furat ceasul Rolex, lucru care nu mă miră deloc la o vampiruță, Fata lui Dracula. Ulterior, am trimis-o în casă să-mi aducă alt ceas Rolex și mi-a distrus vila: mi-a făcut praf mobila și tablourile, și-a băgat ditamai piciorul prin horn și mi-a spart fereastra cu mâna ei gigantică. Tot personalul meu și cu mine era să murim atunci și e numai vina ei. E foarte periculoasă. După cum s-a putut observa, nici Zidul de piper al ducelui Donald Trump n-o poate reține. Așa că cred că singura pedeapsă eficientă pentru ea e decapitarea. E doar un șarpe cu clopoței (și cu ochelari), nebună, maimuță posedată, bețivă, pupăză, femeie născută la sindrom premenstrual, catastrofă, dezastru, cățea turbată, vacă proastă, șobolan împuțit, băsistă, intelectual de-al lui Băsescu, sclavă obraznică, băgăcioasă, Vampiruță, Fata lui Dracula, golancă, ciumpalacă, bulangiu / homosexual (care critică mari filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Becali), teroristă, trădătoare, jegoasa de la nouă, indian, fantomă, curvă finanțată din diaspora, animal nazist și o mutantă.

Cuvintele iepurașului american de la ONU mă fac să mă scurg, să mă micșorez, să mă înnegresc ca Michael Jackson înainte de operația de schimbare de pigment și să mă transform în toate lucrurile menționate. Noroc cu Concertul numărul 2 în do minor de Rahmaninov care se aude (deși aici muzica e haram și motiv de decapitare), înălțându-mă la propriu și la figurat, aducându-mă la forma umană, culoarea și dimensiunile de dinainte. Și, dacă muzica e motiv de decapitare, mai contează? Un motiv în plus sau în minus? Oricum eram condamnați.

Următoarea mărturie va consfinți acest lucru. De această dată, apare ducele rățoiul Donald Trump îmbrăcat elegant, la costum, agitându-se, turbat de piperul inhalat nonstop, suflându-și țâfnos bretonul lung, gălbejit și zbârlit și zbierând:

– Rău v-am găsit, onorată instanță și luminăția ta, califul cel întunecat. Am zis corect: ”rău v-am găsit”, nu ”bine v-am găsit”. Totul parcă e rău pe lumea asta și, dacă n-am fi noi, luminăția ta, califul cel întunecat și cu mine, toate jegurile de bulangii, muieri, imigranți, musulmani, latino și negri, toți teroriștii pomanagii și-ar face de cap și ar distruge planeta. Adopt căței și am adoptat chiar câinele din Baskerville, poate îl adopt și pe E.T., însă lighioane din astea niciodată. În ce o privește pe vampiruța asta, după cum ați văzut, am făcut totul să o opresc pe invadatoare, pe fiica asta a lui Dracula, dar, cum Zidul meu de piper n-a putut-o reține, cred că numai decapitarea va funcționa în cazul ei. Și, la urma urmei, e un șarpe cu clopoței (și cu ochelari), nebună, maimuță posedată, bețivă, pupăză, femeie născută la sindrom premenstrual, catastrofă, dezastru, cățea turbată, vacă proastă, șobolan împuțit, băsistă, intelectual de-al lui Băsescu, sclavă obraznică, băgăcioasă, Vampiruță, Fata lui Dracula, golancă, ciumpalacă, bulangiu / homosexual (care critică mari filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Becali), teroristă, trădătoare, jegoasa de la nouă, indian, fantomă, curvă finanțată din diaspora, animal nazist și o mutantă.

Vorbele rățoiului Donald Trump mă fac să scad, să mă înnegresc ca Michael Jackson înainte de operația de schimbare de pigment și să mă preschimb în toate lucrurile menționate. Însă o altă melodie (complet interzisă aici ca orice melodie... cu excepția odelor pentru calif), ”Hey you” (Pink Floyd), mă ajută să cresc la loc, să mă albesc și să revin la forma umană. Together we stand / Divided we fall.

Al treilea rând de martori sunt cei doi nebuni, Iepurele de Martie Nigel Farage și Pălărierul Boris Johnson. Ei apar cu ceștile de ceai într-o mână și cu farfuria cu pâine prăjită cu unt în cealaltă, zăngănind tare din ele de emoție. Cei doi sunt îmbrăcați elegant, dar cu hainele pătate de unt și de ceai. Pălărierul Boris își suflă și el nervos bretonul blond, lung, strâmb și spălăcit. Îndată ce-l văd pe calif, se reped amândoi să vorbească, înainte să fie invitați să depună mărturie (atât de calif, cât și de iepurașul rus de la ONU):

–  A venit nepoftită la masa noastră! izbucnește Iepurele Nigel.

– A intrat nepoftită la masa noastră! se indignează și Pălărierul Boris.

– A venit așa la masa noastră, cu steagul României și periuța de dinți, spumegă Iepurele Nigel.

– Nu cu periuța de dinți, frățioare! Poate de colți... Nu are dinți, ci colți de vampir, e doar fiica lui Dracula, punctează Pălărierul Boris.

– Da, a venit cu steagul României, periuța de colți de vampir, reia Iepurele Nigel, ne-a invadat intimitatea, s-a așezat la masa noastră, ne-a mâncat untul și pâinea prăjită și ne-a băut ceaiul.

– Încă un pic și ne mânca și pe noi și ne bea sângele ca un vampir ce e! se îngrozește Pălărierul Boris.

– Și ne dădea peste cap și timpul fixat mereu la ora cinci, ora ceaiului, odată cu bunele noastre obiceiuri britanice! se ambalează Iepurele Nigel.

– Imaginează-ți, frățioare, ne distrugea programul și identitatea noastră britanică, fără nicio remușcare, în sălbăticia ei primitivă, țipă Pălărierul Boris. Dar ce ne mai miră la ea? E un șarpe cu clopoței (și cu ochelari), nebună, maimuță posedată, bețivă, pupăză, femeie născută la sindrom premenstrual, catastrofă, dezastru, cățea turbată, vacă proastă, șobolan împuțit, băsistă, intelectual de-al lui Băsescu, sclavă obraznică, băgăcioasă, Vampiruță, Fata lui Dracula, golancă, ciumpalacă, bulangiu / homosexual (care critică mari filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Becali), teroristă, trădătoare, jegoasa de la nouă, indian, fantomă, curvă finanțată din diaspora, animal nazist și o mutantă.

– Iar pisica asta de Cheshire e cel puțin la fel de obraznică, ticăloasă și sălbatică precum stăpâna ei, merită din plin decapitarea, adaugă Iepurele Nigel. A vrut să ne regleze ceasul rămas la ora cinci a ceaiului!

– Da, vrea și ea să ne distrugă obiceiurile și identitatea britanică! Tăiați-i capul! Tăiați-le capul amândurora! strigă Pălărierul Boris.

Cuvintele lor mă fac să descresc, să mă înnegresc ca Michael Jackson înainte de operația de schimbare de pigment și să mă transform în toate lucrurile spuse. Însă o altă melodie interzisă, ”All apologies” (Nirvana) mă ajută să redevin albă la loc și să-mi recuperez forma umană și dimensiunile:

What else should I be?

All apologies.

What else could I say?

Everyone is gay.

What else could I write?

I don't have the right.

What else should I be?

All apologies.

Gata cu martorii, urmează deliberările finale, cred că ar trebui să savurez ultimul minut, să-mi pregătesc ultimul rânjet și ultimele cuvinte (dar, nu știu de ce, nu reușesc, am amorțit (dulce paralizie!), sunt înghețată de groază, iar gura și gâtul mi-au luat foc de sete). Uitându-se pentru ultima dată la ceasul său Rolex, califul se încruntă și ne spune mie și lui Promy, pe același ton răstit, grăbit și scârbit:

– Cred că e clar și era clar de la început, nu înțeleg de ce am pierdut timpul cu procesul. E clar, m-ați sfidat, nu v-ați plecat în fața mea, nici tu, nici mâța și ăsta e cel mai grav lucru pe care l-ați făcut. Fiecare faptă a voastră merită o pedeapsă eternă mai mare ca înlănțuirea pe Elbrus a titanului Prometeu, cu piroane și vulturi mâncători de ficat, așa că să fiți recunoscători că scăpați ieftin, cu decapitarea. Mai punctez doar câteva aspecte. Ținuta asta e indecentă (mănușa nu stă cum trebuie), iar muzica e interzisă (”Break on through” (The Doors), ce ați ascultat când ați venit în grădina califatului și ulterior Concertul numărul 2 în do minor de Rahmaninov, ”Hey you” (Pink Floyd) și ”All apologies” (Nirvana)). Mai mult, mâța asta s-a frecat de tine pe sub rochiță și ți-a dat o limbuță, ceea ce e haram. Atingerile nu sunt permise. Semnul victoriei, pe care l-ați ridicat cu lăbuța stângă este, desigur, ilegal și el. La fel, toate lucrurile pe care ai jurat tu, vampiruțo: Maretti cu măsline, Ceaikovski și Rahmaninov, Pink Floyd, The Doors, Nirvana și Muse, bere, pizza Capricciosa (cu ciuperci, șuncă și măsline), rulouri cu crenvurști și cașcaval, uleiul de cocos, democrația și constituția. De asemenea, după cum s-a depus mărturie și știi și tu, vampiruțo, ai produs potopul și oceanul de lacrimi care era să înghită întreaga planetă, ai furat ceasul și ai distrus casa iepurașului american de la ONU, ai sfidat Zidul de piper al rățoiului Donald Trump și te-ai așezat neinvitată la masa nebunilor de Iepure Nigel Farage și Pălărier Boris Johnson. Și, oricum, ești un șarpe cu clopoței (și cu ochelari), nebună, maimuță posedată, bețivă, pupăză, femeie născută la sindrom premenstrual, catastrofă, dezastru, cățea turbată, vacă proastă, șobolan împuțit, băsistă, intelectual de-al lui Băsescu, sclavă obraznică, băgăcioasă, Vampiruță, Fata lui Dracula, golancă, ciumpalacă, bulangiu / homosexual (care critică mari filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Becali), teroristă, trădătoare, jegoasa de la nouă, indian, fantomă, curvă finanțată din diaspora, animal nazist și o mutantă.

Discursul califului mă face să mă scurg, să mă micșorez, să mă înnegresc și mă transform în toate lucrurile specificate. Frecatul lui Promy de mine (haram, dar acum nu mai contează, e ultima mea alinare) mă ajută să-mi revin la culoarea, forma umană și dimensiunile normale. Unul dintre soldați îl lovește pe Promy tare cu patul puștii, când îl observă frecându-se de mine. Promy tresare și își reprimă un geamăt.

– E clar, de ce mai trebuie să repet? Tăiați-le capul! Tăiați-le capul! răcnește califul.

Mă mai surprinde ceva? Nu ne-am învățat deja să ghicim viitorul de tip ”care viitor”? Vine mereu potopul, tot timpul au loc condamnări absurde pentru care nu e nimeni sancționat. Sunt una dintre milioanele de victime-civili, iată, în războiul din Siria (martie 2011 – septembrie 2017) s-a ajuns la 212.786 victime-civili: 192.793 victime ale regimului (peste 90%), 5.233 ale rușilor, 4.227 ale extremiștilor islamici, 4.002 ale armatelor de opoziție, 3.556 ale altor armate, 2.217 ale Coaliției internaționale a Statelor Unite, 758 ale forțelor kurde, după raportul Syrian Network for Human Rights (SNHR). Mai mult, 732 de lucrători în domeniul medical din Siria au fost uciși de la începutul războiului civil până în septembrie 2017. Nu mă mai surprinde nimic, dar tot mă doare, mă îngrozește și mă șochează. Și, deși e ceva cu totul obișnuit, o banalitate cotidiană, eu una încă refuz să accept asemenea lucruri. ”Obișnuit” nu înseamnă și ”normal”. Nu pot accepta realitatea oamenilor agățați pe frânghia de rufe cu agrafe:

Frânghia de rufe

La mine pe frânghia de rufe

sunt agățați niște oameni.

Nu, nu chiar oameni...

s-au aplatizat atât

și s-au albit atât

încât au ajuns ca rufele,

cu toții,

fără a mai putea fi distinși unul de celălalt.

Îi dau jos de pe frânghie,

le vorbesc,

îi zgâlțâi

și le fac chiar respirație gură la gură.

Aș vrea să se trezească,

să le strălucească ochii din nou

și să-și recapete culoarea.

Însă ei sar înapoi pe frânghie

în cârligele lor de rufe.                 

Dar pe cine încerc să conving? Nici pe mine nu mă pot salva, sunt albită și prinsă și eu cu cârligul pe frânghie, iar eu voi fi o rufă încă și mai atrăgătoare – fără cap sau, mă rog, cu capul înfipt într-un proțap, cu o ulcea de colectare a sângelui sub el. Albul rufelor spălate și prinse cu agrafe pe frânghie mă sperie: are ceva din puritatea islamică... forțată și omogenizatoare. Tânjesc după un strop de mizerie, pământul murdar și corupt să vină și să se lipească iar de mine, lent, cu voluptate:

Pământ

Uneori vroiam să emigrez pe altă planetă.

Să scap de Pământul ăsta atât de murdar și de corupt.

Dar dacă în loc de planeta feerică Pandora din ”Avatar”

era o planetă cu Cutia Pandorei deschisă pe ea,

cu toate relele și

fără nicio Speranță?

Iar dacă era vreo utopie de califat, comunism sau fascism,

mai bine lipsă!

Și chiar dacă ar fi fost o planetă idilică, paradisiacă,

tot nu mă puteam desprinde de Pământ.

Iubeam Pământul

așa murdar și corupt cum era

și atunci când se lipea de mine,

nu-l respingeam,

ci mă cufundam în noroi

tot mai adânc,

cu voluptate,

în loc să zbor.       

Mai bine pământul murdar și putred ce se lipește de tine și te întinează și pe tine decât puritatea islamică ori a oamenilor-rufe prinși în cârlige pe frânghie. Și, dacă ne simțim prea murdari (fizic și psihic), putem face o baie:

Baie

Oricâte dușuri făceam,

tot mă simțeam murdar.

Eram un biet oscior

acoperit de o crustă uriașă de jeg

pe care n-o mai curăța

nici potopul.

Apreciam totuși baia

căci mii de ani,

înlănțuit pe Elbrus,

nu mă spălasem decât în sânge...

și în balele zeilor

când nu uitau și să mă scuipe.

Dar, când ai venit tu

și mi-ai lins cicatricele și rănile (comune)

de pe corp și din suflet,

m-am simțit iar curat

ca un bebeluș.

Da, chiar așa, îmi aduc aminte, ne-am curățat foarte bine de mizerie când ne-am lins cicatricele și rănile (comune): atunci, într-adevăr, ne-am simțit curați ca niște bebeluși. Însă, chiar și atunci când suntem condamnați, ar trebui să ne simțim curați ca niște bebeluși (chit că nu într-un mod impus și uniform de rufă albită și agățată la uscat). Indiferent ce spun ei (că nu mai știm ce animale, legume, zombie, fantome, monștri, vampiri, mutanți, teroriști, trădători, dușmanii poporului, coșmaruri, catastrofe și dezastre suntem, nici ce planete am distrus, inclusiv planeta Krypton a lui Superman) și ce ne fac ei, ar trebui să ne simțim flori de cactus de un albastru luminos și neverosimil:

Și totuși erai o floare de cactus albastră

Ți-au zis că ești atâția Zombie, fantome, animale, legume, vampiri, mutanți, teroriști, trădători, dușmanii poporului, gunoaie, coșmaruri, catastrofe și dezastre

de n-ai mai înțeles nimic.

Și totuși erai o floare de cactus albastră,

sângerând pentru ceilalți.

Te-au condamnat că ai violat Leviathani, ai distrus planeta Pământ și planeta Krypton a lui Superman

de n-ai mai înțeles nimic.

Și totuși erai o floare de cactus albastră,

sângerând pentru ceilalți.

Ți-au smuls petalele de un albastru luminos și ireal

și nu ai înțeles nimic.

Și totuși erai o floare de cactus albastră,

sângerând pentru ceilalți.

Ți-au rupt spinii

și nu ai înțeles nimic.

Și totuși erai o floare de cactus albastră,

sângerând pentru ceilalți.

Te-au înecat în bale și te-au călcat în picioare

și nu ai înțeles nimic.

Și totuși erai o floare de cactus albastră,

sângerând pentru ceilalți.

Au lăsat din tine un ciot murdar și putred

și nu ai înțeles nimic.

Și totuși erai o floare de cactus albastră,

sângerând pentru ceilalți.

Ești o floare de cactus albastru, ești o floare de cactus albastru, ești o floare de cactus albastru, repet în gând. Vreau însă și să spun ceva cu voce tare, ultimele cuvinte, bineînțeles. Deocamdată, setea și emoția m-au împiedicat să o fac. Din disperare, având în vedere că nu mai am nimic de pierdut, beau dintr-o ulcea cu sânge de sub un cap înfipt în proțap (comportament tipic de vampir care nu surprinde pe nimeni), apoi bolborosesc (speriată că aș putea uita ceva ori că nu-mi sunt înțelese cuvintele din cauza emoției sau a bolii Huntington):

– Barzăcopilviezure,  supercalifragilisticexpialidocious, pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză, pizda mă-sii de Big Brotheri, zei, talibani și sisteme (pizda mă-sii în chineză: cao ni ma, în kurdă: kuze dia te, în arabă: kess emak, în limba unicornilor: mesti elad). Pentru restul, vă iubesc, sunteți hobbiți și 2+2=4. Jur pe ce am mai sfânt, pe Maretti cu măsline, pe Ceaikovski și Rahmaninov, Pink Floyd, The Doors, Nirvana și Muse, pe bere (acum fără alcool), pe pizza Capricciosa (cu ciuperci, șuncă și măsline), pe rulouri cu crenvurști și cașcaval, pe uleiul de cocos, pe democrație, pe constituție și pe Promy însuși, dacă vreți. Și ziceți mersi că nu v-am ținut o predică de Nana, altminteri vă doreați să fiți la Guantanamo.

Îmi suflu șuvița. Vă suflu pe toți. Cui îi pasă de voi? Nu sunteți decât un pachet de cărți de joc. Vă spulber dintr-o suflare. Voi sufla în curând șuvița lui Promy (șuvița pisicuței de Cheshire, coafată și îndreptată cu placa). Ridic și semnul victoriei (cu mâna stângă), să mai fie și semnul victoriei, dacă tot sunt atâtea cicatrice și semne. Vine și Promy și-l ridică. Solidaritate de stângaci. Așa avem 2 (două gheruțe în formă de V de la el) + 2 (două degete în formă de V de la mine) = 4. 

Reacțiile noastre reprezintă un motiv în plus pentru a grăbi execuția. Uitându-se la ceasul Rolex alarmat, califul vociferează ”tăiați-le capul”. Se pregătește călăul, iar eu aud sabia șfichiuind aerul, cu fiecare sunet hipertrofiat, bubuindu-mi în urechi. Îmi explodează capul înainte de a zbura de pe umeri. Și Obama, ONU, șefu’-fantomă nu vin să mă salveze, nici nu-mi aduc un Sedatif PC măcar, iar eu nu am apucat să depun declarația de consum, nici să plătesc facturile ori să trimit un ultim SMS acasă la maică-mea și la Alex, vai de mine, o să mă omoare.

Deodată, răzbate o altă melodie interzisă, ”Neutron Star Collision” (”Love is Forever”) de Muse, cântecul nostru de dragoste preferat, iar Promy strigă:

– Blestemată să fii tu, Ile, să fii pisică și să mergem împreună pe insula Pink!

Îndată ce Promy mă blesteamă și se aude melodia noastră de dragoste, devin și eu pisică de Cheshire, lanțurile se rup și dispărem ca pisici de Cheshire, lăsând în urma noastră doar rânjetul sfidător. Tot atunci se deschide (fără cheița de aur) portița magică a insulei Pink, insula fermecată, plină de cactuși albaștri și orhidee violet unde am făcut prima dată dragoste acum patru ani jumate, lingându-ne zăpadă roz de căpșuni de pe tot corpul. În sfârșit, încap pe ușiță, nu sunt nici prea mare, nici prea mică, am exact dimensiunile potrivite căci sunt și eu pisică precum Promy (slavă Domnului, de când îmi doream, dulce blestem!). Să intrăm mai bine aici, pe insula Pink, găsim noi după aceea și drumul spre Titan, să ne facem turul ritual de bloc – de numărat câinii comunitari (deși acum, în ipostaza de pisici, am fi un target și mai atractiv pentru ei):

Turul de bloc

Mergem de-a lungul șanțului,

cu un picior într-o parte și altul de cealaltă parte

ca Charlie Chaplin în filmul ”Pelerinul” de-a lungul graniței,

când se trăgea asupra lui din ambele părți (din Mexic și Statele Unite).

Aici sunt lucrări și câini vagabonzi

(nu mai vagabonzi și mai câini ca mine și ca tine, iubirea mea).

Ne încăpățânăm să ne facem turul ritual de bloc,

numărând câinii vagabonzi,

sperând să ne numărăm doar pe noi,

deși tu, iubire, abia te miști (anchilozat de mileniile de stat în lanțuri pe Elbrus),

abia respiri, ai probleme cardiace, hepatice și renale,

iar eu, bolnavă de Huntington, mă împiedic și cad

și uneori nu nimeresc nici blocul.

Prietenii mei și rudele au ales

alte drumuri decât turul nostru de bloc:

să lucreze și să trăiască în alte țări.

Dar probabil că eu sunt prea aventurieră

pentru a mă desprinde de România.

Așa că încerc să-mi continui turul de bloc,

alături de tine, iubire,

și să numărăm câinii și mai departe,

sperând să fim noi

singurii vagabonzi de pe stradă.

Deocamdată să ne luăm o pauză. Nu descoperisem chiar eu că e bine să-ți iei câte o pauză și l-am învățat și pe Promy? Așadar, plonjăm în paradisul iubirii de pe insula Pink, fără să ne gândim ce va urma și fără să ne stresăm numărând minutele și secundele (ne-am jurat că nu o mai facem pe ce avem mai sfânt, toate haram: Maretti cu măsline, Ceaikovski și Rahmaninov, Pink Floyd, The Doors, Nirvana și Muse, bere (acum fără alcool), pizza Capricciosa (cu ciuperci, șuncă și măsline), rulouri cu crenvurști și cașcaval, ulei de cocos, democrație, constituție, noi înșine).

Ajunși pe insula Pink, inițial ne îngrozim de lumina fosforescentă a doi ochi: cei ai câinelui din Baskerville, fiind absolut convinși că acesta ne va devora la fel ca bestia de vultur. Dar acesta e complet inofensiv (spre deosebire de oameni). A evadat și el, săracul, de la duce, de la rățoiul Donald Trump care îl teroriza cu Zidul de piper, bătăile și foamea. Așa că, până la urmă, ne învingem frica și facem dragoste la lumina romantică a ochilor câinelui din Baskerville.

Ne frecăm corpurile și boticurile, ne împletim limbuțele, ne dăm limbuțe și în urechi, foarte pasionale, apoi Promy mă încalecă binidităt. O îmbrățișare disperată, titanică să ne frângem oasele, să le preschimbăm în praf de stele și să zburăm. La sfârșit, sperma lui are un miros irezistibil de zăpadă roz de căpșuni ca atunci când am făcut prima oară dragoste aici, pe insulă, iar ochișorii cu cristalinul de un galben luminos hepatic îi strălucesc ca supernovele. După ce terminăm, toarcem amândoi îmbrățișați.

Bunădităt încălecarea din insula Pink! Poate recidivăm, deși fac pariu că e ilegal și nicio pedeapsă nu e prea mare pentru o asemenea faptă. Și-am încălicat pe-o șa și am spus povestea așa. Gata, vă mai zic doar un lucru: până la urmă, am descoperit că drumul meu acasă este curcubeul – curcubeul vitraliilor de la catedrala Saint-Chapelle, curcubeul împăcării cu Dumnezeu, cu noi și cu lumea... o lume fără Ziduri, numai Ferestre:

Copacii albi, copacii negri

Copacii albi, copacii negri,

Copacii albi, copacii negri,

Copacii albi, copacii negri,

Copacii albi, copacii negri...

Perfect aliniați ca dungile zeghei

sau ca un cod de bare al unui produs.

Copacii albi stau doar pe aleile albe.

Cei negri – pe cele negre.

Nemișcați, desigur.

Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect?

Însă eu, un copac bizar, jumătate alb, jumătate negru,

cu un ochi râzând și altul plângând,

nu am vrut să ascult ordinele:

mi-am smuls rădăcinile

și mă plimbam,

înainte și înapoi,

pe o alee albă, până în capăt,

apoi pe una neagră,

după aceea iar pe una albă

și din nou pe una neagră

și tot așa.

Asta până când atât copacii albi, cât și cei negri

s-au săturat de mine

și m-au expulzat din orașul alb-negru.

Dar, afară din oraș,

după ce am îndrăznit să deschid ochii,

încă tremurând,

am văzut noul meu drum acasă:

curcubeul.