Vești bune de
pe Pământ! O, nu, cum e posibil? Poate sunt de pe altă planetă. Ba da. După
multe presiuni și proteste, UE a acceptat expunerea fotografiilor lui Caesar
(ale celor uciși prin tortură în spitalele militare din Siria), relocarea a
40.000 de refugiați din Italia și Grecia (și a altor 20.000 din afara UE),
precum și creșterea bugetului/zonei de acoperire pentru operațiunile de salvare
din Mediterana (programul ”Triton”), la un nivel apropiat de ”Mare Nostrum”
care salvase 166.000 de vieți anul trecut. Bugetul alocat a fost mărit de trei
ori, s-a extins zona de supraveghere, s-au intensificat operațiunile de căutare
(mai multe vapoare, elicoptere, avioane pentru patrule), ca urmare rata de
deces în Mediterana s-a redus de la 1/16 la 1/427, așa că între 27 aprilie și
29 iunie s-au înecat numai 99 persoane.
Ah, nu ar
trebui să existe un singur caz, dar, din păcate, traficul și afluxul
refugiaților nu poate și nici nu trebuie să fie oprit, căci nu e vorba de
”teroriști”, ”dușmanii poporului”, ”extratereștri”, ”pomanagii”, ci de frații
și copiii noștri disperați care preferă să-și bea propria urină (decât pe a
securiștilor regimului) sau să inhaleze praf și miros de transpirație (decât
gaze sarin sau clor din bombele-butoi), să se crape puntea sub ei și să se
răstoarne cu barca (decât 50 de cutremure pe zi) și să se scufunde pe drum spre
Europa, către un ”acasă” idealizat, intangibil (decât să mai rămână la ”casa de
copii”). Cărând cu ei doar cicatricele de pe corp și rănile niciodată închise
din suflet, merg mii și mii de kilometri cu barca-sicriu, trenul, bicicleta,
microbuze și autocamioane-coșciug (unde se sufocă lent cu sutele, după ce au
căutat cu disperare o ultimă gură de aer în Europa) și pe jos, se târâie prin
ploaie cu tălpile sângerând, înfruntă foamea, frigul și mizeria, ascultă cuvinte
de bun venit gen ”ce căutați aici, băi, maimuțelor/țiganilor/teroriștilor/hoților/putorilor/pomanagiilor?”,
sunt arestați (li se iau amprentele, sunt bătuți... ca să nu se dezobișnuiască
poate) de mai multe ori pe drum și primiți cu grenade și gaze lacrimogene, li
se dă foc la centrele de adăpost/taberele de refugiați, iar copiii/nepoții
împing părinți/frați cu handicap ori bunicuțe în cărucioare.
Chiar, și la
noi, în România, un rrromân de bine a protestat împotriva construcției Marii
Moschei cu mânie proletară și avânt revoluționar, în stilul lui Funar sau al
lui Vadim, îngropând porci tricolori pe terenul pe care urmează să se
construiască moscheea (porcăită deja de Băsescu care a declarat că reprezintă o
fabrică de teroriști și un pericol pentru securitatea națională). Mai lipsesc
gospodinele exaltate care să scuipe pe dușmanii poporului, să chicotească și să
aplaude frenetic minerii. Noroc că imamul singurului sat de musulmani din
Dobrogea, Selcin Ali, a reacționat
creștinește: ”Mă voi ruga pentru tine, fratele meu”. Dacă sunt străini în
propria țară, să-i lăsăm să se simtă străini și respinși și în Europa? Când au nevoie disperată de un pahar cu apă,
un sandviș, un loc unde să-și trosnească oasele obosite și să-și întindă
picioarele și, încă și mai mult, după atâtea chinuri și traume, să le spună
cineva o vorbă bună, cum ar fi să-i facă cineva hobbiti, boxtrolli sau dragoni
(din ”How to train your dragon”).
Hei, dragoni, credeți că putem convinge ființele raționale ostile că suntem cel
puțin la fel de umani ca ele?
Totuși, Germania
a început (în mod discret) să nu mai aplice reglementările controversate ale
UE, Dublin Regulation (care
presupuneau ca refugiații să ceară azil exlcusiv în țara europeană în care au
ajuns, nu în alta) și să proceseze cererile refugiaților, indiferent de țara
europeană în care se află în momentul respectiv. Germania și Franța nu mai vor
ca alte țări să se prevaleze abuziv de Dublin
Regulation, cer să se facă diferența între ”refugiat” și ”imigrant”
(economic), așteaptă ca toate țările să implementeze integral dreptul la azil, să
se realizeze un sistem unificat de azil la nivel european, să se împartă povara
între țări și să se creeze noi centre de înregistrare în Italia și Grecia
pentru refugiații care traversează Mediterana. Mai mult, un european (de care
sunt mândră), Laurent Subilia, pshioterapeut specializat în tortură,
coordonator al fundației Icar în România, oferă sprijin refugiaților, victime
ale torturii și definește foarte simplu și convingător ce înseamnă integrarea, referindu-se
la refugiații sirieni din România: ”Pentru mine, integrarea
funcţionează atunci când cineva spune, de exemplu: „Sunt fericit să fiu în
România şi sunt mândru că sunt sirian“. Integrare înseamnă să te simți acasă,
oriunde ai fi.
În Siria, unii
sunt atât de disperați încât preferă să ”imigreze”/ să se refugieze în focul
luptei, în primele linii, pentru a evita (măcar într-o anumită măsură)
bombardamentele cu bombe-butoi, teroarea și moartea aleatoare din cer... ă,
pardon, de la elicopterele regimului. Au făcut deja peste 20.000 de victime. Regimul
omoară de 7 ori mai mulți civili decât Statul Islamic prin bombe-butoi și
atacuri aeriene, a masacrat recent peste 80 de persoane la Douma și a
rănit/ucis peste 1.300 în Ghouta de Est. Și, oricum, bombele-butoi nu cad o
singură dată, ci de (minim) două ori (a doua oară la 10-20 minute după primul
atac) pentru ca regimul să se asigure că totul și toți sunt distruși complet,
inclusiv echipele de salvare (ca ”White
Helmets” – ”Căștile albe”) care vin să sape printre dărâmături în căutarea
morților și răniților. Cum e program de urlete la închisori (cu ore pentru fete
și băieți), așa e și program de bombardamente (cu 50 de cutremure pe zi și a
doua intervenție după cea dintâi). Și toată lumea de pe stradă devine
instantaneu membră a echipei de salvare: lasă orice altceva și începe să
scobească prin dărâmături cu abnegația prizonierilor nobili din ”Tom Sawyer”
care scurmau cu unghiile un tunel vreme de 50 de ani (și-l lăsau moștenire
generațiilor următoare).
Însă poate că
frații și copiii noștri din Siria nu sunt ca noi, e altă cultură, au alte
nevoi. O fostă colegă chiar mi-a spus la un moment dat când am îndrăznit să
vorbesc de Siria: ”dar poate că ei sunt altă cultură și au alte nevoi decât
noi”. Da, desigur, adică probabil, ei
sunt ”extratereștri”, ”teroriști”, ”trădători”, ”dușmanii poporului”, ”pagube
colaterale” care nu au nevoie de apă, mâncare, adăpost, familie, libertate și
democrație ca noi. Ei au nevoie de 50
de cutremure pe zi și să le fie răpiți copiii, să fie violați și torturați până
la moarte și să nu mai găsească nicio unghiuță (smulsă) din ei ca să îngroape.
De altfel, așa au zis și niște polițiști cărora părinții le-au cerut copiii
arestați înapoi sau cel puțin vești despre ei: ”Băi, nesimțiților, ce tupeu
aveți! Cum așa? Să vă dăm copiii? Gata, luați-vă gândul de la ei! Faceți alții.
Ce, nu știți cum? Vreți să vă arătăm noi?” Iar poliția, armata și securitatea
au tras, au ucis și au arestat (de fapt, arestat înseamnă, de regulă, tot mort
sau pe moarte) și la înmormântarea puștilor împușcați la proteste. Oricum,
norocoși puștii ăștia să aibă parte de înmormantare, mie mi-a pierit cheful,
cred că, dacă mai rămâne ceva din el, o să-mi donez corpul de cavaler-fantomă
castrat și fără vise pentru cercetare.
Indiferent de
asta, să continuăm veștile bune legate, de această dată, de terapia prin artă:
copiii sirieni refugiați în Irak au adus lumina focului sacru și culorile
curcubeului prin desenele lor pe Zidurile cenușii ale unei vechi închisori
politice de-a lui Saddam, din tabăra de refugiați Akre din Irak. Copiii (peste
două treimi dintre ei) au pictat mai întâi scene de război/violență/moarte
(case distruse, oameni împușcați, păsări în colivii etc.), dar ulterior, la
sugestia psihologului lor, au desenat pasări zburând afară din colivie. Iar
copiii creștini din Homs (Maaloula) au făcut să țâșnească mii de curcubee prin
picturile lor pe zidurile în ruine ale orașului lor. Mă gândesc și la pianistul
din Yarmouk care, deși a pierdut tot, mai puțin pianul (și sufletul!), continuă
să cânte pe stradă, printre dărâmături, la Antigonele siriene care au pus în
scenă tragedia lui Sofocle într-o tabără de refugiați din Liban (și pe care
sunt invidioasă, căci eu nu-mi caut numai frații, ci pe toți cei dispăruți
absurd, pe nedrept (miliarde de-a lungul timpului), începând cu Promy (titanul
Prometeu) și nu mai găsesc o unghiuță smulsă să îngrop măcar și sunt înghițită mereu
și eu de ”teroarea istoriei”), la medicul pictor care avea și un memorial al martirilor
în peștera sa-cabinet din Allepo, la rockerii sirieni din Liban de la Khebez Dawle (”Pâinea Statului”...
subvenționată de stat) care cântă despre revoluție, represiune, război și viața
de refugiat, la fetele (Kinda și Lubna) care au protestat în numele păcii pe
străzile Damascului, îmbrăcate în rochii albe de mireasă, cu vălurile fâlfâind
în vânt, cu toate că știau că vor fi arestate. Ei au aprins lumina focului
sacru în infern pentru toți care își pot deschide mintea și sufletul. Lumina
trebuie să ardă la vedere, pentru toți, în sfeșnic, nu să o ascundem ”sub
obroc”, cum spunea Iisus. Astfel, ea ajunge în sufletele tuturor, Zidurile se
prăbușesc, ne rupem lanțurile și putem zbura ca pasărea din colivie. Sper că nu
era un vultur, ci o vrăbiuță, un papagal sau un canar. Și eu, și Promy avem
fobie de vulturi.
Îmi aduc
aminte și că disidentul Mazen Darwish, activist pentru drepturile omului, a
fost eliberat și că Malala, fetița împușcată în cap de talibani pentru că a
vrut să meargă la școală, laureata Premiului Nobel pentru Pace, recent, și-a
serbat ziua într-o tabără de refugiați sirieni din Liban, deschizând o școală
pentru fete (în Valea Bekaa) și cerând liderilor lumii să investească în
”cărți, nu gloanțe”, iar un profesor din Golan Heights (deși traumatizat de
război și îngrozit că proprii colegi și elevii au fost răpiți, torturați și
executați de armată), Shaher al-Jaohar,
oferă servicii educaționale (grădinițe improvizate, cărți, manuale, cursuri,
centre culturale) și psihologice (centre de terapie) copiilor din zonă. În
acest spirit, la presiunea ONU, în prezent, au loc numeroase întâlniri și
tratative între actorii implicați în conflict (din Siria, Rusia, Iran, Statele
Unite, Arabia Saudită, Turcia). ONU a reluat planul de pace din 2012, Geneva Communique, care propunea un
”guvern de tranziție cu puteri executive depline, format pe baza consensului
mutual, asigurând continuitatea instituțiilor guvernamentale”, precum și
crearea unor grupuri de lucru: securitate și protecție, contraterorism,
probleme politice și juridice și reconstrucție. Numai că nu e specificat exact
ce rol va juca tovarășul-zeu al-Assad, talibanul-șef, aflat în mare măsură,
împreună cu regimul său, la originea acestui dezastru, în acest proces.
Iranul a încheiat, în sfârșit, tratatul
nuclear, salutat de administrația Obama ca unul ”istoric” și a scăpat de
sancțiuni, însă rămâne (și trebuie să rămână) monitorizat și ridică, în
continuare, întrebări: banii rezultați din vânzarea fără embargo/sancțiuni a
petrolului vor fi utilizați pentru servicii publice (medicale, educaționale, de
protecție socială), infrastructură sau vor alimenta și mai mult regimul sirian
(încă susținut masiv militar, economic și politic)? Iranul a fost luat în
discuție (de SUA) abia acum în planurile de pace și mai curând în mică măsură,
căci acesta are o nevoie disperată de Siria din rațiuni geopolitice (nu de
solidaritate intraconfesională a șiiților), ca loc de tranzit pentru echipamentele
militare livrate grupării Hezbollah din Liban (Iranul trebuie să dețină controlul
asupra aeroportului din Damasc și asupra graniței Siria-Liban). În acest
context, focusul se mută de pe Iran pe Rusia: aceasta a devenit mai deschisă
eliminării lui al-Assad și aducerii la putere a unui guvern format din membrii
opoziției nonjihadiste, care să lupte și cu extremiștii. Tot Rusia a devenit
mai favorabilă semnării unui acord cu SUA pentru investigarea atacurilor
chimice (în acest sens, a fost lansată o nouă rezoluție ONU care propune un
mecanism de investigare și tragere la răspundere a vinovaților, deși pedepsirea
nu decurge automat – un minus).
Pe teren, în
noua sa inițiativă în Siria, Turcia va crea o zonă de excluziune aeriană. O
astfel de zonă presupune trupe terestre și aeriene care pot intra în conflict
direct cu aeronavele regimului. Rămân întrebări: cine va coordona zona, căci
Turcia exclude kurzii de la YPG ca potențiali colaboratori/guvernanți ai zonei,
cu toate că ei controlează mare parte din granița Turcia-Siria și au fost
principalii adversari ai Statului Islamic? Cu ce trupe terestre, dacă Turcia
pune la dispoziție trupe aeriene, împreună cu SUA? Sunt și diferențe de
viziune: SUA pun accent pe eliminarea Statului Islamic din teritoriu, nu pe
zona de excluziune aeriană în sine (pe care au respins-o anterior în repetate
rânduri, de teama unui război direct cu regimul, fără mandat internațional, a
fragmentării opoziției și a extremismului unor rebeli) și refuză să recunoască
deocamdată înțelegerea cu turcii, anunțată public de cei din urmă. Turcia a
promis că nu va ataca YPG, ci doar Statul Islamic și PKK, dar kurzii de la YPG
s-au plâns deja de atacuri (au fost, de
fapt, în ultima lună, peste 500 atacuri asupra PKK și YPG și numai 3 asupra
Statului Islamic și, în plus, 6 dintre luptătorii lor (răniți) au fost predați
de armata turcă către al-Nusra (al-Qaida)). Turcia se teme de controlul
kurzilor asupra graniței (și de întemeierea unui stat independent kurd) și acuză
YPG că a dislocat 5000 de turkmeni. Conform declarației reprezentantului turc, Feridun
Sinirlioglu, subsecretar la Ministerul de Externe, Turcia și SUA vor înființa o
zonă de excluziune aeriană în scop umanitar și în lupta cu Statul Islamic și
vor colabora cu rebelii moderați de la FSA pentru coordonarea zonei. Obama,
bineînțeles, nu știe nimic. Încă un exemplu de bună coordonare între aliați! La
rândul ei, Iordania care a lansat ideea unei zone de excluziune aeriană în sud
(Daraa), împotriva regimului și Statului Islamic, urmărește mișcările Turciei,
privește circumspect și nu va acționa fără susținere internațională și mandat
ONU.
Să completez
acum terapia știrilor bune, pe cea pariziană cu Chanel no. 5 și pe cea cu
iaurtul cu straciatella din cada mea (decretată ”țară”, chit că nimeni nu mi-o
recunoaște, e o țară-fantomă, dar toată lumea își face țară și trebuie să fiu
pe trend) cu un element hard: Francis Fukuyama. În contrast cu Huntington
(promotorul ”ciocnirii civilizațiilor”), el a prezis cu un sfert de secol în
urmă ”sfârșitul istoriei” – democrații liberale și capitalism peste tot. Nu ne
dorim și noi să nu mai ghicim viitorul (mereu peste orice imaginație) și să ne
trezim odată din coșmarul ăsta fără sfârșit al istoriei? Fukuyama a susținut și
anul trecut că ”democrația liberală va triumfa chiar și în Rusia și în Orientul
Mijlociu”. Contrar aparențelor, democrația se extinde, trendul este ascendent:
a evoluat de la 35 țări (30%) în 1974 la 120 țări (60%) în 2013. Dezvoltarea
democrației și a economiei de piață depinde de clasa de mijloc. Primăvara
Arabă, în ciuda represiunilor și a confiscării revoluțiilor de extremiști, este
un semn că lumea își dorește o altfel de politică și e capabilă să se sacrifice
pentru asta. Dar procesul de schimbare socială este unul de durată (cum zicea
profetul Brucan, într-o viziune optimistă pentru România, că tranziția postcomunistă
va necesita vreo 20 de ani), trebuie să avem răbdare... în mod activ. Sunt
indicii că acest concept de democrație este valorizat chiar în Rusia și Siria,
altfel de ce s-ar strădui să păstreze aparențele? De ce mai organizează alegeri
(fie și trucate)? De ce nu recunosc că au aruncat vreo bombă (butoi sau alta),
că au recurs la atacuri cu arme chimice, că au soldați-fantomă (de la ”omuleții
verzi” din Ucraina la milițiile Shabiha, Hezbollah și trupele iraniene), că fac
blocade sau că au vreun prizonier politic (aici sunt mai aproape de adevăr, îi
extermină aproape pe toți)? De ce-și toarnă gheață-n cap la campanii de tip
”Ice Bucket” pentru ajutarea bolnavilor de scleroză amiotrofică? Până și Statul
Islamic organizează evenimente caritabile și festivaluri culturale și sportive
(cu premii sclave sexuale de 5-6 ani). Și numai Statul Islamic e de vină... sau
rebelii (”o anumită parte” a rebelilor).
Și să nu uit,
la sfârșit, o nouă veste bună: 60 de soldați au fost trainuiți de SUA pentru a
lupta cu Statul Islamic în loc de minim 5000 cât ar fi trebuit anul acesta! S-a
ajuns la acest număr impresionant din cauza unor probleme de screening și
pentru că soldații voluntari nu vor să lupte doar cu Statul Islamic (cum vrea
Obama), ci în primul rând cu regimul. Super, ăștia 60 sunt supermen. Unul
singur poate elibera mai mult de jumătate din Siria (aflată sub controlul
Statului Islamic) și învinge Statul Islamic. Yeah! Oops; între noi fie
vorba, acești Supermen, Divizia 30, lăsați baltă de Statele Unite în teren (că
doar sunt bine trainuiți și unul singur poate zdrobi atât Statul Islamic, cât
și regimul într-o fracțiune de secundă, cât ne-am sufla bretonul), au fost deja
răpiți de al-Nusra (al-Qaida), în frunte cu liderul lor. Succesuri fără
apocalipsuri!
