Examen cu Big Brother. Vol. 1. XXIII. ”Mi-e chador și doare”, dar ”sfârșitul nu-i aici”

Mene înhață hulpav ultima bucățică de plăcintă cu vișine de la mama, salivând, cu ochii sticlind de poftă. Închide ochii de plăcere, o savurează, lăsând-o să se topească în gură, iar apoi își linge degetele mari și unsuroase. Mi Ko are urme de zahăr pudră (vanilat) pe nas, îmi vine să i le suflu. Mâncăm plăcintă cu vișine de la mama, bem împreună un ceai de pin (bun detoxifiant la fel ca și ceaiul verde, preferatul meu), vorbim de copii, de educație și de viitor. Școală, copii, viitor... Parcă trebuia să reiau și eu școala în octombrie, să pregătesc cursurile și seminariile, emoționată, în pragul stopului cardiac, să mă întâlnesc cu copiii, iar ei să se foiască în bănci și să mă privească cu ochii lor mari și nevinovați de cățeluș. Care viitor? Totul s-a terminat. ”Forget Domani!” Mă simt încă murdară, în ciuda nenumăratelor dușuri și a plimbărilor răcoritoare în Tartar sau pe Elbrus. Observând zahărul pudră de pe nasul lui Mi Ko, îmi aduc brusc aminte... Mi se făcea observație la școală că îmi căram singură videoproiectorul (în locul copiilor): îmi pierdeam autoritatea și mă umpleam de praf. Logic, nu? Ha-ha-ha, ultimul lucru care mă murdărea acolo era praful de pe videoproiector.

Să fac o evaluare? Anul acesta, m-am cufundat în mlaștina fetidă, bântuită, plină cu broaște râioase și porci cu diplomă. M-au posedat fantomele, chadorul și zeii din Olimp. M-au sufocat căcatul din România, puritatea islamică și piroanele din Olimp. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești. M-am zbătut cumplit să preiau controlul asupra mea și să-mi iasă socoteala: ”2+2=4”. Am fost suficient de nebună ca să ascult Vocea Rațiunii, să aplic logica normalității într-o lume absurdă și feroce. Suficient de nebună ca să mă izbesc obsesiv, cu furie, de Zidul mare și alb, exasperant de rece și pururi impenetrabil. De ce? Dacă nu din rațiuni etice, măcar din motive estetice. Mai exact, ”est-etice”, vorba Monicăi Lovinescu. Nebunia e frumoasă. Restul e înspăimântător de hidos. Ca portretul lui Dorian Gray. Încă îmi provoacă repulsie.  

Până acum am supraviețuit. Incredibil, nu? Nu e suficient doar să supraviețuiești. Trebuie să trăiești. Nu oricum, ci fără a-ți pierde fața umană. Mi-am pulverizat propriile Ziduri, mi-am scos armura, mi-am aruncat măștile și încerc să merg pe stradă fără ele, complet expusă, vulnerabilă de parcă aș fi goală. Cu toate astea, știu că acum am cea mai mare putere. Și sunt liberă cu adevărat. Dar nu plecasem pe drum spre Mecca, pe urmele emirului din poezia lui Macedonski? Asta e calea, prin deșert, prin praf și arșiță, prin nisipuri mișcătoare. Calea, nu trambulina de succesuri facile a pilelor și a șpăgilor. Adevărul, poate subiectiv, dar în niciun caz minciuni grotești sau manipulare grosolană. Viața, nu supraviețuirea ca Zombie cu ”smiling face”, acționat cu telecomanda, fie și în formă de Tonciu. ”Calea, adevărul și viața”.

Unde mă aflu acum? N-am avansat așa de mult. Nici nu am primit numărul de dosar de la Parchet, după mai bine de jumătate de an. Iar în Olimp, deși a fost revoluție, urmată de primele alegeri libere, instabilitatea se menține la un nivel periculos. Avem dreptate, dar niciun drept. Telenovela continuă și nu am găsit-o pe Elodia. Viitorul îl pot prezice și eu, nu doar baba Promida. Nu există apocalipsă, ci numai apoca...lipsuri, unul după altul. Planuri date mereu peste cap, viață futută, proiecte înghețate, speranțe risipite și vise furate. Al Gore e de vină. Și totuși, ”je ne regrette rien”.  

***

Așadar, nu o să abandonez drumul spre Mecca. Ce-ar fi dacă mi-aș continua căutarea în Exopotamia, deșertul din romanul ”Toamnă la Pekin” al lui Boris Vian? Exopotamia e un deșert care descompune și înghite totul: viața, visele și proiectele fiecăruia, aici șinele de cale ferată trec prin ruinele hotelurilor dărâmate, se opresc undeva în pustiu și ruginesc. De fapt, trăim deja în Exopotamia (cam peste tot, pe Pământ sau în Olimp), nu prea avem de ce să ne ducem acolo, îmi spune Promy. El nici nu mi-a zis vreodată că există Mecca, dar eu insist. În Exopotamia originală sunt mai multe șanse să ajungem la Mecca. Iar eu m-am săturat de Exopotamia asta înghețată din Tartar sau de pe Elbrus, cel puțin în cea originală e cald. Să plecăm așadar! Promy bombăne, dar pregătește în același timp bagajele (pe care le va căra tot el): o sticlă mare de apă plată la cinci litri, câteva sandvișuri, plăcintă cu vișine de la mama pentru mine, respectiv o Cola, o caserolă cu ambrozie, o sticlă cu nectar și 25 de pungi de Maretti cu pizza pentru el. Doar cu două tablete, fără dispozitiv de teleportare la nevoie, fără iPhone 11, pe jos, fără jeep, fără un dromader măcar.  

După câteva ore, am consumat deja proviziile și murim de foame și de sete. Pielea ni s-a uscat, buzele ni s-au crăpat, gura ne-a luat foc, arșița ne izbește ca fulgerașele lui Zeus, praful ne întunecă și ne înroșește ochii, iar pământul ne fuge de sub picioare. Focul trebuie să ne ilumineze, nu să ne facă scrum, nu zicea așa Promy? Mai am un pic și mă prăbușesc. Promy mă asigură: ”Nu-i nimic. Dacă o să cazi, o să te duc în brațe. Până mă prăbușesc și eu”. Nu putem găsi o oază măcar în care să ne răcorim și să ne odihnim pentru câteva clipe? ”De-aș avea patru dromadere / Mi-aș cumpăra un palmier / Și stând sub el într-un hamac / L-aș tot citi pe Apollinaire / Si j’avais quatre dromadaires”… Deodată, văd o cetate scânteind în depărtare, feeric precum un foc de artificii. Mecca? Fata Morgana? Poate e totuși o oază. Topită de soare și de dor, întind brațele spre ea și simt ca prin vis cum mă înghit nisipurile mișcătoare.  

Când ne trezim, observăm că ne aflăm, într-adevăr, într-o oază răcoroasă, plină de palmieri. Din când în când, câte un dromader cu ochi mari, inocenți și cu un aer blajin trece agale printre palmieri, trăgând din narghilea. În depărtare strălucește o apă maroniu-roșcată, clocotită, deasupra căreia plutesc aburi roșiatici cu forme bizare ca duhul din lampa lui Aladdin. Încerc să mă duc către ea ca s-o văd mai bine, dar descopăr că nu mă pot mișca. Parcă am prins rădăcini. Am înțepenit de tot. Să mai încerc. Nimic. M-am înnămolit. Și, ce caraghios, Promy nu doar că și-a stricat freza, ci din creștet îi cresc frunze imense, lucioase de palmier! Mă bufnește râsul. Tocmai atunci, un bătrânel gârbovit, cu o figură înțeleaptă și zâmbitoare, îmbrăcat în straie simple, lungi, cenușii, cu un turban alb pe cap, apare în fața noastră. Își plimbă îndelung privirea curioasă, ușor condescendentă, însă surâzătoare asupra mea și a lui Promy, dă ușor din cap și spune cu o voce caldă, foarte prietenoasă:

– Bine ați venit în țara Al-Cola, Al Gore... mai exact El-Gol și Vampiruța, Fata lui Dracula sau, mai simplu, Vampi... să nu credeți că nu vă recunosc! Nu știu sigur dacă Obama doar latră și nu mușcă, dar, din înțelepciunea mea adunată cu atâta trudă amar de ani, pot să bag mâna-n foc că Al Gore e rău. Al Gore... El-Gol, ești un câine rău și ticălos, ai mușcat mâna stăpânului care te-a hrănit, nicio pedeapsă nu e prea mare pentru tine, dar, uite, nouă ne-a fost milă de tine și te-am salvat în numele lui Al-Lac, slăvit fie Al-Lac, trăiască în veci Al-Lacul de Al-Cola! Te-am salvat, deși tu le-ai otrăvit mințile copiilor noștri, i-ai făcut să-și smulgă rădăcinile, să fugă în deșert și să piară căutând Mecca! Numai tu ești de vină! De ce le-ai spus de Mecca? Mecca nu există!  

Promy se uită la el buimac și-și scutură frunzele:

– Îmi pare rău de copiii voștri, dar nu am spus nimănui niciodată că există Mecca și nu am trimis pe nimeni acolo, vorbește el cu glas scăzut, dar ferm.  

– Eu am spus că există Mecca. Și eu l-am târât pe Prometeu (că are și el un nume, nici nu mai știe, săracul, cum îl cheamă de atâtea etichete!) prin deșertul Exopotamiei, pe drum spre Mecca. Nu m-a obligat cu nimic, dimpotrivă, eu l-am bătut la cap să vină cu mine, încerc eu să clarific.  

– Taci, Vampi! Ești un dezastru: la noi femelele nu vorbesc neîntrebate, îmi spune bătrânul autoritar, continuând să zâmbească larg. Ne-a înghițit copilașii deșertul și numai tu ești de vină, El-Gol! se vaită el, întorcându-se spre Promy. Dar noi iertăm totul și vă primim cu bucurie printre noi. De azi înainte, vei fi și tu, împreună cu Vampi, un palmier ca ceilalți de la noi. Vei avea 827 rădăcini trainice, crede-mă, ai nevoie. Aici alcoolul e haram, dar te vom primi la pieptul nostru și te vom hrăni cu Al-Cola de cea mai bună calitate din Al-Lacul nostru. Un pic cam caldă. Hot Cola, dar așa e vremea în deșert. Toți palmierii cresc și se mențin cu Al-Cola. Apollinaire, la fel ca și netul, e interzis, dar poți avea propriul dromader ca și ceilalți palmieri. Nu facem discriminare. Sper că nu-ți displace să fii palmier.  

– E obligatoriu? Aș fi preferat să fiu dromader. Cred că și... Vampi.

– Da, toată lumea e aici palmier, cu excepția mea și a dromaderilor. O să fii foarte bine integrat. Cred că și decorativ. Tu arăți destul de bine. Vampi e cam palidă și cam uscată, dar, cu ceva mai multă Al-Cola, dacă se va hidrata corespunzător, cred că va avea și ea un aspect acceptabil. O să vă dau chiar acum o Al-Cola, să vedeți cum vă pune pe picioare... adică vă întărește rădăcinile.

Bătrânelul îi înfige lui Promy în față o sticlă de Cola clocotită, din care ies aburi și i-o duce la gură. Promy o dă pe gât (pe tulpină mai bine zis) repede, înecându-se și tușind. Apoi e rândul meu: eu trebuie să beau două sticle de Cola fierbinte la jumătate de litru, am nevoie de suprahidratare. Bătrânelul ne prezintă și dromaderii noștri care ne vor aduce Al-Cola din Al-Lac, hrana noastră zilnică. Dromaderii sunt prietenoși, știu, bineînțeles, de Dracula și sunt fani Inna. Cum? Inna nu e haram? Ba da, dar e cumva tolerată, ei ascultă Inna pe ascuns.  

Se lasă noaptea și nu putem închide un ochi. Ne dor picioarele... rădăcinile, mai ales pe mine care nu sunt obișnuită să stau așa, imobilizată. Niște rădăcini de nota 10, cu sau fără examen. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești... Ce ne învață sociologia? Să ne adaptăm. Altfel ne înghite Exopotamia. Tot n-ai învățat nimic din sociologie, Madame Dezastru? În plus, sunt 40 și ceva de grade afară noaptea, la fel ca ziua. Ce deșert e ăsta? Nu ar fi trebuit să fie o diferență mare de temperatură între zi și noapte?

– Ba da, ne explică bătrânelul zâmbitor, dar s-a schimbat clima și numai El-Gol e de vină! De-aia bem mereu Hot Al-Cola. 

Cum ne săturăm repede de rădăcini și, oricât ne-am zbate, nu putem să le smulgem (nici măcar Promy), ne gândim la alte potențiale soluții. Poate chiar Al-Cola ne va ajuta. Eu mi-am adus aminte că fii-miu și colegii lui de la școală făceau experimente ca să vadă cât de corozivă e Cola: întâmplător sau nu, ajunseseră la performanțe extraordinare, topeau pixuri și brelocuri întregi în ea. Dacă are și un efect dizolvant asupra rădăcinilor? Să testăm! Promy se oferă: toarnă o sticlă de jumătate de litru de Al-Cola peste câteva rădăcini și așteaptă. Ura! Are efect. După doar câteva minute, rădăcinile au dispărut în Al-Cola. Merge, dar ne trebuie multă Al-Cola. Și doare! Normal, e cumplit de dureros să-ți pierzi rădăcinile. E ca și cum ți-ai tăia propriile picioare, le-ai arde cu fulgerașele lui Zeus sau, mai exact, le-ai dizolva în acid sulfuric ori în scuipatul zeilor. Să-ți dizolvi în acid sulfuric 827 de rădăcini trainice? Sau să rămâi palmier hrănit cu Al-Cola care îi mulțumește smerit, în veci, lui Al-Lac pentru asta? În acest caz, din fericire, nu trebuie să deliberăm prea mult sau să negociem: și eu, și Promy suntem de acord că trebuie să scăpăm de rădăcini cu orice preț.

Decizia e clară, urmează să vedem cine ne va aduce Cola discret și în cantități suficiente. Bătrânelul nu trebuie să știe nimic. Palmierii nu ne pot ajuta, sunt și ei captivi. Poate dromaderii: sunt singurii care se pot deplasa și pot transporta cantități mari. Dacă le-am da șpagă... Sau gadgeturi irezistibile. De exemplu, tabletele noastre solare performante, decorate cu cristale Swarovski, cu jocul ”Plante vs. Zombie” preinstalat. Dromaderii sunt fascinați de propunere, dar se plâng că e prea riscant și continuă să negocieze pentru a nu părea fraieri și a mai obține ceva: câte un bilet la un concert Inna la care vor fi teleportați de Promy, iar în locul lor vor fi lăsați dromaderi-androizi. El-Gol nu minte? Bătrânelul i-a avertizat să nu aibă niciodată încredere în El-Gol. Promy se ia cu mâinile (adică frunzele) de cap. Să jure pe Mecca? Nu, Mecca nu există. Atunci pe ce? Cu frunzele pe tulpinimă, Promy se jură pe Al-Cola și Al-Lac. În sfârșit, dromaderii sunt mulțumiți și încep să ne aducă Al-Cola.

Când avem suficientă Al-Cola, Promy o azvârle peste propriile rădăcini și le dizolvă pe toate imediat, fără să scoată măcar un geamăt. Eu nu mă descurc la fel de bine. La început, cu chiu cu vai, reușesc să topesc trei-patru rădăcini în jumătate de oră. Durerea e intensă și răscolitoare. Mă străduiesc să-mi înăbuș țipetele. Lucind de transpirație de parcă aș fi fost stropită cu Al-Cola chiar acum, mai torn puțin lichid incandescent peste rădăcini, strâng din dinți și închid ochii. Trebuie să mă gândesc la altceva. De exemplu, la oceanul Ataraxia de pe Gliese, să-l ascult pentru câteva clipe. Valurile blânde și mângâietoare, nisipul fin, argintiu, părul blond și mătăsos al fetițelor de pe Gliese în vânt, lanurile galbene fosforescente de rapiță de la noi din Bărăgan legănându-se ușor, puful păpădiilor...

După circa patru ore, nu am dizolvat decât maximum o treime din rădăcini. Și sunt epuizată de efort și de arșiță. Timpul trece, iar va începe Promy să numere minutele și secundele și ne va mânca nenea Cronos... cu sau fără turban! Promy nu mai vrea să așteptăm. Cu acordul meu, va încerca să smulgă restul de rădăcini și să mă tragă afară. O durere ascuțită, pătrunzătoare, dar scurtă. Gata. Nu prea mai pot să merg, însă mă ia Promy în brațe și înaintează, clătinându-se ușor, prin nisipurile mișcătoare.

Nu știu dacă mai ajungem la Mecca, dar cel puțin am aflat ceva: Al-Cola distruge rădăcinile.

***

S-a lăsat noaptea, se simte, în sfârșit, puțină răcoare. Cerul spuzit de stele strălucește ca o broșă cu marcasite. Poposim la marginea unei dune înalte care seamănă cu cocoașa unui dromader. Ah, m-am săturat de dromaderi și de palmieri, vreau să plecăm odată din Exopotamia. A mai rămas doar o sticlă de Hot Cola la litru pe care Promy mi-o lasă mie, să nu mă usuc precum măslinul rece, calculat și fără de credință care nu a vrut să rodească nici pentru Iisus în extrasezon. Promy poate rezista fără lichide mii de ani. După ce-mi dă mie să beau restul de Al-Cola, Promy se așază în poziția lotus, privește o vreme tăcut, spre stele, apoi începe să-mi vorbească încet, aproape șoptit, strângându-mi mâna:

– Să-ți povestesc ceva, Ile, despre ”Nunta mea mută” cu absurdul. Telenovela asta... Parcă nu se mai termină. Petrecerea continuă. Când eram pe Elbrus, ”comfortably numb” și eu, am simțit deodată o zdruncinătură tare care m-a trezit. Am deschis ochii roșii și încețoșați, am clipit de câteva ori și m-am uitat năucit în jur. Era o vacă nebună, cu ochi mari și rătăciți, murdară, înfometată și foarte jigărită, care alerga disperată în jurul meu de parcă era bolnavă de streche. Copita ei mă trezise? Dar poate că aveam halucinații, cel mai probabil așa era, orice medic ar fi mizat pe varianta asta de răspuns.

– Ce faci, măi, Prometeu? mi-a vorbit ea cu o voce tânguitoare de femeie, în același timp ascuțită și răgușită.

– P-p-păi, ce fac? m-am întrebat și eu, atât de surprins când am văzut lanțurile, pironul și rănile de pe corpul meu (plus ficatul și mațele care îmi curgeau afară) și când am observat că abia puteam să rostesc un cuvânt, încât nu m-a mai mirat deloc că vorbesc cu vacile. Aoleu, ce fac? Ce-i asta?

– Păi, nu știi pentru ce ai fost pedepsit?

– Nu. Nu știu nimic. Nu înțeleg nimic. Dar tu cine ești?

– Io! Am o problemă cu... Zeus. M-a violat și m-a transformat într-o văcuță ca să mă ascundă de nevastă-sa, Hera. Iar Hera s-a răzbunat tot pe mine: mi-a băgat o streche în ureche. Am fugit, înțepată de streche, până aici. Hera mă urmărește peste tot. Nu știu cum să scap de ea și de Zeus, s-a văitat ea.

– Mai spune-mi o dată! Mai rar. Mi-e rău. Nu înțeleg.

Vaca a reluat povestea, impunându-și să stea pe loc, cu toate că strechea o îmboldea să alerge bezmetică de colo-colo, iar eu am făcut eforturi supratitanice să o ascult și să procesez. Am înțeles doar că vaca aia nebună avea o problemă cu Știi Tu Cine. La sfârșit, m-am străduit să vorbesc, deși limba mi se răsucise ciudat și înghețase, aveam fălcile înțepenite și pielea arsă, crăpată de ger, iar fiecare cuvânt îmi provoca dureri mai puternice decât fulgerașele lui Știi Tu Cine și mușcăturile bestiei de vultur:

– Zeus? Cine e Zeus? Și zici că ai o problemă cu Zeus?

Mă chinuiam să înțeleg. Vaca asta vorbește? Vaca asta e om?! E o fată? Vaca asta... fata asta are o problemă cu Știi Tu Cine? Cine e Știi Tu Cine? Dar eu ce caut aici? Nu înțeleg nimic. Vaca asta... fata asta a fost violată? Eu am violat-o oare? Nu sunt eu un mare violator? Stai, cine a zis asta? Știi Tu Cine. Eu sau el? Dar ce am, am ajuns să vorbesc cu vacile?! Dacă văd vaci vorbitoare, sigur am halucinații. Logic, nu? Totuși, numele lui Știi Tu Cine îmi da fiori. Parcă și eu aveam o problemă cu Știi Tu Cine, dar nu era deloc clar. Cu toate astea, am revenit, cu o sforțare titanică:

– Ai o problemă cu Zeus? Cred că și eu am o problemă cu Zeus. Cel puțin una. Dar cine nu are?

– Da, Prometeu. Fug de el și de Hera disperată. Tu iubești așa de mult oamenii ca mine! Te rog să mă ajuți!

– Cee?!

– Te rog, Prometeu, ajută-mă! Ai făcut atâtea pentru oamenii ca mine. Chiar dacă eu nu prea mai semăn a om, îți jur că sunt. Ajută-mă, te rog!

– Eu??!! Să te ajut pe tine?

Hei, vaco... fătucă, uită-te la mine în ce hal sunt! Ce, crezi că eu mai am aspect umanoid? Ce să fac eu pentru tine?! Sunt primul care are nevoie de ajutor. Totuși, m-am zbătut din nou să-i spun ceva... o vorbă bună, de genul: ”Dă-l în mă-sa pe Zeus!” Atunci, din păcate, nu exista SPP1001, nici dispozitiv de teleportare.

Au trecut mii de ani de atunci. În continuare, suntem captivi în telenovela asta fără sfârșit, în care n-o găsim niciodată pe Elodia. Căutăm Mecca în Exopotamia și ajungem doar în Al-Cola. Nu există justiție, balanța lui mami n-o să fie niciodată în echilibru. Fac mereu o ”nuntă mută” cu absurdul și nu mai suport, îmi vine să sparg tăcerea Zidului și să urlu. În pustiu. În Exopotamia. Dar, dacă aș urla, la cât am ținut eu în mine, întreg universul ar exploda. Ei, și acum un palmier cu 827 de rădăcini trainice, stropit cu Al-Cola, mulțumindu-i lui Al-Lac pentru grija lui pentru mine?! M-am săturat de lanțuri, rădăcinile mă țin legat, iar eu vreau să zbor. Și nu există nicio speranță.

– Ba da, Promy, există. Și nu e Zâna-Speranță Made in China de la McDonlad’s de la Happy Meal. Nu, chiar tu ești Speranța. Eu cred în tine. Și uite, am impresia că am găsit Mecca deja. De fapt, tu ești Mecca. Mecca e în tine.

– O Mecca năruită și o Zână-Speranță care nu mai poate să zboare, cu aripile frânte... pârjolite de foc... de fulgerașe și de arșița Exopotamiei.

– Nu-i nimic, dacă nu poți să zbori, te teleportezi.

– Da, da, da... Dacă nu poți să zbori, te teleportezi. Dacă nu poți să te teleportezi, mergi. Tot avansezi un pic. Mai ales când ești în lanțuri, cu un piron în piept și bestia de vultur îți devorează ficatul. Dar, nu-i nimic, titanii pot să aștepte, au răbdare. Din păcate, sunt o Zână-Speranță făcută praf... 

– Nu cred asta, dar, presupunând prin absurd că ar fi așa, e praf de stele. Dacă tu nu mai poți zbura, cel puțin ne-ai dat nouă aripi. Ne-ai ajutat să descoperim Mecca din noi. Mecca e în fiecare dintre noi. Ți-am furat și eu viața, recunosc, nu numai zeii. Dar când am furat viața ta, Promy, parcă am furat focul sacru ca tine. Sau o flacără din el măcar. Ca s-o dăruiesc celor din jur, cum am văzut că ai făcut tu. Sunt atât de fericită că exiști! ”Ce bine că ești, ce mirare că sunt!”  

– Nu, cred că mai bine aș spune eu asta: ”Ce bine că ești, ce mirare că sunt!” Nu-mi vine să cred că mai exist. Mereu mă surprinde asta. Ciudat, de fiecare dată când mi-ai ”furat” tu viața, nu m-am simțit stors ca atunci când mi-au supt-o zeii. Dimpotrivă, ce ai făcut mi-a dat putere. Așa că te rog să continui. ”Un minut, o secundă, un anotimp, un an, un timp”... Și strânge-mă acum în brațe. Să ne topim împreună în arșița Exopotamiei, fără teamă, fără regrete, fără speranță.

***

       

Când ne întoarcem, obosiți și dezamăgiți, din Al-Cola în Olimp, nicio șansă să ne odihnim sau să ne regăsim speranța. Situația e, ca de obicei, tensionată. Continuă lupta pentru reformă, deși opiniile sunt divizate. Unii (precum Her) ar vrea să fie consolidat ce avem (dar ce avem mai exact?), să întărim nucleul dur al simpatizanților lui Chiron (care ” e admirabil, e sublim, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire”, mă rog, e sub 1% și ar trebui să fie măcar de 10-15%), să ne ocupăm preferențial de politicile în sfera sănătății și a alimentației publice, sport și turism și să-i pedepsim dur pe cei din Tartar. Alții (precum Promy și mama lui, zeița justiției, Temis) doresc ca partea juridică să fie prioritară (Constituția, coduri de legi moderne, democratice, bine documentate și foarte specifice), să se dea pedepse corecte, corespunzătoare vinei, apoi să fie create și dezvoltate rețele cât mai largi de susținători ai lui Chiron prin contactarea și atragerea altor suporteri ai stăpânului actual: de exemplu, în mediul acvatic – Amfitrita, soția lui Poseidon (o persoană mai deschisă, cu inițiativă și influență), în lumea artiștilor – fauni, nimfe, muze, poate chiar Dionysos, zeul vinului.  

La urma urmei, am putea să privim mai departe, chiar și locuitorii de pe Gliese ar putea fi solidari cu Pământul și Olimpul: de ce nu le-ar păsa de noi? Așa ar ști să aprecieze și să-și apere mai bine ce dețin. Plus că lucrurile nu sunt atât de roz nici pentru Gliese (în perspectivă cel puțin) și locuitorii trebuie să fie pregătiți pentru orice. Ei au calități extrem de importante care i-ar putea ajuta să lupte și să supraviețuiască: inocența și simțul responsabilității. Promy, ”Gandalf” al Olimpului, ar putea selecta și trainui câțiva ”hobbiti”-gliesieni. Her, numai dacă aude de gliesieni, explodează: n-au pus niciodată mâna pe o armă, n-au avut niciodată program și antrenamente spartane, n-au mâncat niciodată bio și nici nu cunosc pe pielea lor conceptul de ”discriminare”.

Poate vom completa cu gliesieni tocmai baza de susținători ai lui Chiron. Pe lângă faptul că e extrem de greu să atragi suporteri în contextul unei atitudini ostile la nivelul olimpienilor, ne mai lovim și de problema numerelor și a procentelor: cât înseamnă 10-15%? La ce ne raportăm: toți olimpienii de afară și din Tartarul nou, unde au fost relocați olimpienii după redeschiderea anchetei (foarte dur, cu program de bibliotecă, fitness și mâncare bio), doar cei de afară sau cei de afară și cei care vor ieși curând din închisoare? Și câți vor ieși oare din Tartar: toți (eliberați din lipsă de probe) sau doar o parte și, dacă da, care anume? Și când?

Legat de Startar, nimic mai simplu: Pandora, o femeie energică, hotărâtă, cu inițiativă și viziune, se angajează ca ”manager privat la companie de stat”: îl va transforma într-o atracție turistică și, desigur, îl va aduce pe profit. Acum, mama lui Promy (care se ocupă de Constituție) și Pandora (managerul Startarului) sunt mereu pe drumuri, până noaptea târziu, iar Promy și Mene își fac griji și le așteaptă cu sufletul la gură. S-au inversat rolurile. Mama lui Promy, zeița Temis, aproape că s-a mutat la birou, la palat. So, ”Bring the girls back home!”  

Lărgirea numărului de simpatizanți ai lui Chiron prin contactarea și cooptarea artiștilor pare a fi o chestiune delicată. La urma urmei, s-ar putea rezolva, dacă recurgem la abordările potrivite, bine targetate. Însă Her spune clar, din start, foarte vehement, că nu are încredere în artiști, iar mulți sunt de acord cu el: aceștia sunt ca trestiile în vânt, oscilează după cum bate vântul... puterii. Eu cred că exagerează, nu toți artiștii produc exclusiv ode și osanale, unii pot fi critici, rebeli și, totodată, capabili să inspire lumea. Promy se abține să comenteze: nu demult, l-a trădat un prieten artist la nunta căruia a jucat: Pan, zeul-țap, cântărețul din nai și proaspătul soț al Antenuței. Azi te îmbrățișează (mai ales dacă le dai un iPhone 11), mâine te scuipă. Lui Promy i s-a întâmplat personal și l-a afectat intens. Chiar dacă îți impui să nu te implici, speri absurd că prietenul îți va fi alături. Trădarea e întotdeauna dureroasă, există anumite așteptări mai mult sau mai puțin conștiente, mai ales când te străduiești să îmblânzești, să ”domesticești” pe cineva și să te împrietenești.

– Promy, crezi că sunt și eu o trestie care se îndoaie după cum bate vântul? îl întreb îngrijorată, lăsând ochii în jos.

– Cred că tu ești o trestie care preferă să se rupă decât să se îndoaie. Am încredere în tine, Ile.

– Ce bine! Apropo, unde mi-e iPhone-ul? De când îl aștept!

Toată lumea din Olimp are iPhone 11, numai eu nu. Dar nu-mi zice Promy mereu că trebuie să învăț să am răbdare? Când așteptarea e mai mare, plăcerea mai mare. Sau frustrarea? Să aștept până când îmi vine numărul de dosar de la Parchet?! Din fericire, nu e nevoie. În cele din urmă, într-o noapte, la bucătărie, într-un context total neprotocolar, Promy îmi dă și mie un iPhone 11. Mă înfurii un pic de modul de acordare, dar, pe de altă parte, realizez că, dacă mi-l oferea ca pe un premiu, medalie sau diplomă oficial, într-un spectacol standardizat, cu ținută de gală, zâmbete formale de ”smiling face” și aplauze  prestabilite, îl făceam ”festivist comunist” și i-l aruncam în cap. De bine de rău, cu ajutorul noului meu iPhone 11, voi reuși să țin legătura cu cei din Olimp și mai ales nu voi rămâne în urma nimfelor, centaurilor, faunilor și muzelor care au primit deja prețiosul gadget. ”My precious!”

Ședințele de la palat continuă să fie tensionate și dramatice. Cele mai aprinse confruntări apar chiar între Her și Promy, cu toate că acesta din urmă a rămas oficial reprezentantul lui Her. În timpul dezbaterilor de la palat (care sunt uneori programate la ore mai puțin accesibile și durează mai mult decât ședințele mele obișnuite de vineri, de la două noaptea, astfel încât să strice somnul de frumusețe al lui Her), sărmanul Her se mai ascunde la budă, mă sună pe mine sau pe alții (pe iPhone 11!) și-l bârfește pe Promy. Într-o seară, Her reușește perfomanța de a sta la budă trei ore. Când se întoarce, Promy își suflă bretonul și îl ia la rost:

– Ce-ai pățit, frățioare, să-ți dau un laxativ?

– Frate, mai am un pic și chiar că-mi aplic legea interzicerii circulației, fac parkour. Sar direct de pe Mytikas, pe bune, nu mai suport!  

– Her, dacă o să faci așa ceva, cu puțin noroc, n-o să crăpi, dar o să ajungi șchiop ca Hefaistos, după ce l-au azvârlit tăticuțu’ (al lui și-al tău), Știi Tu Cine și mămicuța, Madame Hera în prăpastie, când era doar un bebeluș! Asta pentru că era prea urât ca să-l mănânce....

– Păi tocmai asta e! izbucnește Her, tremurând de furie, cu obrajii în flăcări, aruncând săgeți din ochii săi albaștri. Tu nu vrei să înțelegi cu cine avem de-a face! Cu d-ăștia care-și azvârlă bebelușii în prăpastie (de mai multe ori, dacă e nevoie), în cazul în care sunt prea urâți ca să-i înghită personal!  

– Frățioare, indiferent ce spui, eu îmi dau seama că faci așa pentru că, de fapt, îți pasă de mine. Mai știi ce-i zicea Zorba lui Basil, șefului lui? Tu ești bărbatul pe care l-am iubit cel mai mult. Frumos ești, deștept ești, puternic ești, bun ești, reciclezi, faci mișcare, nu bei, nu fumezi, ba mănânci și bio. Ești aproape perfect. O scânteie de nebunie, atât mai trebuie... Și știu c-o ai, altfel n-ai fi ”prietena” mea.

– Da, sigur. Dar vezi că o simplă scânteie poate produce un incendiu. 

Într-o zi, Promy e atât de obosit și scârbit încât se dezbracă, se ascunde sub chadorul meu și intră în grevă. Promy gol? Asta nu-i mare lucru. Mai toată lumea l-a văzut. A stat mai mult dezbrăcat decât îmbrăcat. Dar Promy în grevă nud, sub chador e ceva nou pentru Olimp. Cu siguranță, o să se bârfească.  

– Lăsați-mă-n pace! Nu vă apropiați! Nu mă atingeți! Păstrați distanța igienică de 100.000 de ani lumină! Sunt în grevă! Vă rog să-mi respectați dreptul la grevă, dreptul la întuneric și la liniște! strigă Promy, ghemuit sub chador ca un fetus în placentă.

– Promy, ieși de-acolo! Ia uite, băi nene, drept la grevă! Acum ți-a intrat în cap că ai și drepturi! Ce tupeu! sare Jill.

– Taci, Jill! Lasă-mă-n pace! răspunde Promy printre dinți.

– Sparge placenta asta și ieși la lumină! îl provoacă Don Quijote.

– Taci, Don Quijote! Lasă-mă-n pace! M-am săturat să fiu resuscitat. Să duc mereu cu mine povara asta nenorocită, mai grea ca bolovanul lui Sisif sau ca bolta lui Atlas! Dacă aș putea renaște, ar fi altceva. Dar nu să fiu resuscitat.

– S-o iei de la capăt, Promy? De la zero? întreabă Don Quijote.

– Da, să uit totul, să nu mai știu nimic.

– Dacă ar fi așa, n-ai mai fi tu însuți, zice Don Quijote calm, zâmbind. 

– Taci, Don Quijote! Oricum nu se poate. Dar poate vrei să fii tu în locul meu? Eu m-am săturat.

– Vrei să vină și ”prietena” ta cu tine sub chador? Să nu te simți singurel! râde Her.

– Taci, Her! Lasă-mă-n pace!

– Ce ai, dottore El-Gol? Nu vrei nici terapia ”Bill și Monica”? Nici Maretti? încerc să-l ispitesc eu.

– Taci, Ile! Nuuu! Nu vreau nimic! Lăsați-mă-n pace! Mi-e...  chador și doare! Chador și doare...

– Păi, dacă ești în grevă, ce revendicări ai? intervine Mene.

– Să taci! Să tăceți toți! Și să vă cărați de-aici! se răstește Promy.

– Promy, nu te mai joci ”de-a Promy”? mă lamentez eu.  

Acum, Promy se agită și nu doarme nopți la rând de grija lui Mene, a lui Mi Ko și a lui Bebe junior. Se teme că Bebe junior și-ar putea petrece copilăria în cel mai bine amenajat loc de joacă, în Tartar, împreună cu părinții săi. Copilul unui prizonier politic evadat, ba mai mult, titan, și al unei muritoare, o chinezoaică ce a ales ca loc de emigrare, foarte inspirat, țara tuturor posibilităților, Olimpul! Natural born bound. God created bound. Mene abia a început o nouă viață, se află încă în faza de entuziasm, nu e foarte conștient de context și de riscuri și ține să se implice cu orice preț în acțiunile din Olimp și în monitorizările de pe Pământ, în timp ce Promy vrea să-l știe acasă, aproape, în siguranță. Poate e un pic egoist. Nu vrea să-l piardă:

– Mene, vreau să stai deoparte câteva luni. Te rog! îl imploră Promy, palid la chip, dar cu ochii săi mari, negri, migdalați împăienjeniți de lacrimi. Uite, sunt în stare să mă târăsc în genunchi în fața ta pentru asta. Nu am făcut-o în fața lor niciodată, dar în fața ta nu mi-e rușine să-mi îndoi genunchii. 

– Nu te umili, frățioare, și nici nu mai insista, zice Mene senin, pe un ton detașat, privindu-l pe Promy în ochi. Decizia mea e fermă. Vreau să-ți fiu alături. Să mă joc ”de-a Promy”, cum spune Ile.

Promy suspină adânc, de parcă se rupe ceva în el. Își trage bretonul pe față și se ascunde sub el. Tremură ușor. Încearcă să-și regleze respirația, dar tot are impresia că ceva îl strânge și se sufocă. Apoi, își mușcă buzele livide, își suflă șuvițele, se uită în jos și rostește cu glas stins, sforțându-se, totuși, să termine ce are de spus:

– Dar, dacă îmi ești așa alături, probabil te voi pierde. Nu vreau să fii din nou arestat din cauza mea. Nu știu dacă înțelegi cât de instabilă e situația, cum e politica, cum e sistemul. Obama nu doar latră, ci și mușcă. Și Al Gore e de vină. Tot mai vrei să te joci ”de-a Promy”? Nu ți-a ajuns? Ai nevastă însărcinată. Vrei ca Bebe junior să-și înceapă copilăria în Tartar? Să-și petreacă acolo viața? Ca... tine? Asta în cazul în care nu-i despică nimeni burta lui Mi Ko sau n-o jupoaie de vie până atunci. Un copil singur, în Tartar... Uitat acolo, în lanțuri, în infern...

Mene tresare, se întunecă la față pentru o clipă, îi prinde mâna lui Promy și i-o strânge cu forța sa titanică, proaspăt redescoperită, căutându-i privirea. Apoi, reia discuția pe un ton la fel de categoric:

– Taci, Promy! Decizia mea e clară. Și nu eu îl arunc în Tartar. Nici tu. Știi bine cine. Iar tu de ce-mi vorbești așa? Și tu aveai copil și te-ai implicat.    

– Deu (Deucalion) era mare atunci. Oricum, crede-mă, a fost un coșmar pentru mine care mă bântuie mereu. Nu doar pedeapsa mea. Pe ea singură o mai puteam suporta, așa cum ai făcut și tu în Tartar. Dar Cutia Pandorei și potopul! Deu... gata să fie înghițit de ape sub ochii mei! Nici nu m-ai crezut când ți-am spus prima oară. Știi cum e să vezi oamenii pe care ai vrut să-i salvezi dispărând sub ape?! Pe copilul tău ucis în fața ta?! Degeaba mă zbăteam în lanțuri pe Elbrus. Focul meu nu mai avea nicio putere în fața puhoaielor.

– Ba da, Promy. Deu a supraviețuit. La fel ca tine. Și ca mine. Iar dintr-un om s-au făcut 7 miliarde.  

– De a căror existență tu nici nu aveai habar. Nu știai nici că femeile au țâțe și pizdă, iar bărbații – pule și coaie. Ce să știi tu, săracu’, parcă tu mai aveai ceva și, oricum, nu-ți mai dădeai seama de nimic, iartă-mă, Mene. Erai doar o legumă mutantă, putrezită și storcită, de 40 de kile, la fel ca mine. Și totuși, ai trântit un copil. În condițiile de acum!

– Da, așa e, dar acum am început să explorez lumea și să o cunosc. Atâta timp cât se poate. O iubesc pe Mi Ko și vreau copilul ăsta. Îi mulțumesc cerului și... vouă pentru fiecare clipă de fericire. Indiferent dacă sunt doar 5 secunde. Crede-mă, știu să apreciez. Și, dacă mi se întâmplă ceva mie, lui Mi Ko sau lui Bebe junior, nu eu sunt de vină, nici tu. Știi foarte bine cine e de vină. Sistemul, la rândul lui, reprezentat prin... ființe raționale, posedate de telecomenzi, sceptre cu fulgerașe sau ”inelul puterii”. Mai exact, ăia care sunt recompensați cu Startarul pentru genocid. Poate te duci chiar tu să-i iei lui Știi Tu Cine un costum Armani, iar lui Madame Hera măcar o poșetă Vuitton de la magazinele din Startar, că nu au, săracii, mall în exil pe SPP1001! Și să le dai personal cadourile! Repede, mai târziu poate fi prea târziu, cum zici tu, frățioare. Poate au făcut praf deja planeta. Haide, Promy, nu te mai culpabiliza inutil. Și nici pe mine să nu mă acuzi. Exact asta vrea Big Brother, na, am învățat și eu. Tu mai știi cât fac 2+2, Promy? Uite, eu vreau să duc mai departe flacăra din focul tău sacru. Flacăra olimpică, flacăra campionilor.

Mene se îndreaptă spre Promy și-l îmbrățișează, strângându-l cu o forță extraordinară... obișnuită însă în familia lor. S-a întremat complet. Cu tenul bronzat, părul șaten-roșcat, ușor ondulat și o bărbuță scurtă și țepoasă, înalt și solid, într-o formă fizică mai bună ca Promy (căci face mișcare și mănâncă precum oamenii) și cu o ținută perfect dreaptă, Mene pare foarte puternic. Îl domină acum pe fratele mai mic care e tras la față și obosit, tremură, scapă totul din mână și pare gata să se prăbușească. Promy se lipește de fratele său, tace, închide ochii și savurează îmbrățișarea lui care îi frânge oasele, le fărâmă și le preschimbă în praf de stele.  

Pe lângă Mene, mai e cineva care pare decis să rămână în Olimp: Bebe unicornul. Parcă nu mai vrea să plece de aici, a prins rădăcini.... să sperăm că nu 827, din acelea trainice și sănătoase care trebuie hrănite cu Al-Cola. În continuare, Bebe se abține de la comentarii, limitându-se, de regulă, la monitorizare: a ajuns și el Big Brother! Într-o seară, văzându-i pe titani și pe Her cum se contrează între ei și se plâng (uneori ajungând iar la numărarea minutelor și secundelor până la prăbușirea în Tartar sau înlănțuirea pe Elbrus ori măcar la greva nud sub chador), Bebe intervine în discuție, privindu-i pe cei prezenți ușor superior și ironic, totuși cu o anumită căldură și înțelegere:   

– Am doar două lucruri să vă spun. Mai întâi, sunteți la putere, ce pula mea! Puterea e în mâinile voastre. Nu vă mai purtați de parcă ați fi etern în opoziție. Nu vă mai culpabilizați și victimizați. Ați încremenit în proiect. Ați rămas blocați în paradigme cognitiv-simbolice depășite. Schimbarea începe din interior. Doi: mie nu mi-a fost jenă să-l înghit pe nenea Cronos, la nevoie. În cazuri extreme, nu hăpăi doar broaște râioase, ci și porcu’. Apropo, nu aruncați mărgăriSTARTARe porcilor. ”Margaritas ante porcas”. Formularul (în baza căruia l-am păpat pe nenea legal)... l-am așteptat pentru că mi-a fost solicitat. Promy, m-am uitat la tine cum agonizai și nu am intervenit imediat, pentru că tu mi-ai cerut să nu fac nimic fără formular. Prima ta reacție a fost una de furie și respingere la adresa acestei atitudini: cum, m-ai lăsat să mă chinui pentru că-ți lipsea o hârțoagă? Apoi, după ceva timp, ai raționalizat, ai reconstruit evenimentul și interpretarea a devenit: da, Bebe, ai făcut bine că ai așteptat, trebuia să acționezi într-un cadru legal. Sigur, legea e foarte importantă, dar trebuie să fie întotdeauna înaintea persoanelor? Iar legea poate fi și ea aberantă. Chiar tu ai furat focul, Promy, când ți-ai dat seama că toate celelalte mijloace fuseseră epuizate și nu-l puteai obține altfel. Cu siguranță, dreptul la viață e mai important decât dreptul de proprietate. Tu ai fost primul care l-a contrazis pe Big Brother și a calculat corect ”2+2=4”, nu degeaba ești și inventatorul matematicii. În concluzie, întotdeauna, trebuie să aplicăm lucrurile simple, de bun simț, de tip ”2+2=4”.

 

***

Într-o seară, beau un pahar de vin roșu de la Chiron în sufragerie cu Mene, în cinstea lui Bebe senior și a lui Bebe junior (căci Mi Ko are grețuri și nu ne poate acompania), așteptându-l înfrigurată pe Promy să sosească acasă. Acesta apare într-un târziu, agitat, dar entuziasmat. Răsuflu ușurată: în sfârșit, ochișorii negri, mari și migdalați îi strălucesc poznaș, are un aer ștrengăresc, îl văd iar vesel, chit că tot neliniștit. A venit cu o propunere tare de a lărgi echipa:

– O vom lua cu noi pe bomba-sexy, blonda irezistibilă, asta...

– Udrea? îl întreb zâmbind.

– Nu, mă, blonda sexy, amanta lui Collin Powell și presupusa agentă KGB... Corina Crețu.

– Doamne ferește! sar eu.

– De ce nu? Are experiență. E buuună. E clar că o excită și pe ea politica. ”Are temperatură mare între picioare”. Și n-ai zis tu să promovăm muritorii, în special femeile, căci au fost defavorizate?

– Păi, Corina Crețu nu a fost deloc dezavantajată, e dintr-o familie de politruci, ta-su a studiat la Moscova, iar ea a fost în gașca lui Iliescu. Nu, în niciun caz! Îmi voi folosi dreptul de veto!

– Dar tu nu ai drept de veto! Eu sunt șeful. Numai eu am.

– Nu, tu n-ai niciun drept.  

– Da, bine, am numai dreptate, nu și drepturi. Haide, măi, Ile, mai ești și la mine acasă...

– La maică-ta-n casă, nu acasă. Tu n-ai nicio casă. Eu mă simt mai acasă decât tine aici.

– Sigur că da, adică probabil... Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză... Uite, am ales-o pe Corina. E pefectă... mai mult ca perfectă. Corina, chiar acum ai o revelație! Fii atentă, revelațiile nu pot greși. Ascultă-mă! E sigur, ești aleasă! Tu ești aceea. ”You’re chosen. You’re the one!”

– Nu-l crede, Corina! mă impacientez eu, vărsând puțin vin pe blugi. Revelațiile astea sunt niște prostii. Să nu crezi nimic. E un mare trădător, mincinos, porc și ticălos. Îl urăsc, îl urăsc, îl urăsc!

– Ile, lasă odele! Nu e voie să urăști la noi în echipă! Doar să iubești!  

Promy se lasă absorbit de canapeaua moale și pufoasă, împânzită cu pernuțe înflorate, mă ia de gât și mă sărută pe buze scurt, demonstrativ. Acum precis sunt convinsă de puterea dragostei. Mâinile lui calde, transpirate îmi ating tatuajul cu Bebe inorogul, aflat sus pe spate, aproape de gât. Bebe își întinde botul umed, cu nările fremătând, pentru a fi mângâiat, iar Promy îl scarpină ușor. Și eu și Bebe toarcem de plăcere ca niște pisici. Guru, mâța mea și Marele Gardian al Presse-Papierului cu Coral Albastru din Ataraxia, ne aude, tânjește și ea după un strop de tandrețe, așa că i se așază în brațe lui Promy, râcâindu-i delicat blugii cu gheruțele. Promy o lasă în pace, nu prea contează ce model va crea Guru pe blugi, sunt deja rupți.  

Mă uit fascinată la pata de vin de pe blugii mei: e roșie intens, are o formă de petunie și parcă s-a desprins din tavan ori de pe pereții acoperiți de flori. ”Roșu aprins, colorează-mi tăcerea”. Zidurile astea sunt calde și vii. Pereții și tavanul respiră, Zidurile respiră, Promy respiră. Îi ascult respirația ca-ntr-o vrajă și îi sorb răsuflarea fierbinte, îmbătătoare, cu aromă de havane, vin roșu și Maretti cu pizza. În sfârșit, Promy respiră, nu se mai sufocă. Ninge cu petale de petunii și rodododendroni și undeva, în aerul pur, luminos, plutește eteric puful lebedelor care mi-au zburat din desen la Revoluție și au fost împușcate. Amețită de lumină, mă lipesc de Promy și-i șoptesc, topită de iubire, înroșindu-mă ca pata de vin:

– Promy, vreau să te întreb ceva. Pot să rămân la voi acasă... adică la maică-ta în casă, în Olimp? 

– Da, Ile, ești binevenită. Nu de alta, dar ne e frică de vampiri. Dacă ne sugi tot sângele? 

– Vai, Promy, sunt atât de fericită... Aș da orice să rămân la voi. Chiar și un iPhone 11.

Promy m-a surprins din nou, chiar sunt fericită, pe punctul de a face stop cardiac. Mă temeam că o să spună și el cum mi-a zis odată Alex, intelectualul nostru depresiv care l-a scuipat pe Știi Tu Cine: ”Ile, ai resuscitat niște morți neîngropați, pe jumătate putreziți: pe Promy și pe Mene (din adâncurile abisurilor), pe mine (bolnav de cancer), pe Jill (victima regimului din Brazil) sau chiar pe tine. Ne-ai făcut tuturor respirație gură la gură cu suflarea ta muribundă, parfumată, dar otrăvită, de fata doctorului Rapaccini. Ca să te uiți cum agonizăm, în continuare, în parametri mai mult sau mai puțin optimi. Fascinant, nu? De ce ne-ai trezit la viață? De ce nu ne lași în pace? De ce nu vrei să ne respecți dreptul la întuneric și la liniște?”   

Ah, asta mi-a adus aminte de poezia ”Învierea lui Lazăr” a lui Sorescu, în consonanță cu mesajul lui Alex: ”Ce mi-ai făcut, Doamne / Tocmai când mă deconectasem! / Parcă mi se luase o ceață de pe ochi / Și începusem să văd întunericul / (...) Acum parcă mi-a dat cineva cu un par în cap / Și revin la vechea năuceală”. De ce nu vreau să accept sfârșitul? Poate că ”Sfârșitul nu-i aici”. Așa cânta Pittiș la festival, la Folk You, la mare, în Vamă.

– Vai de mine, Madame Dezastru, ai da șpagă un iPhone 11 ca să rămâi în Olimp, într-un loc de unde toți vor să se care, inclusiv eu?! Cu mine, cel mai împuțit vierme de trădător și cel mai mare ”dușman al poporului”, să ne numărăm împreună minutele și secundele rămase, apoi să agonizăm în parametri optimi până vom fi... cel mult resuscitați ca să o luăm de la capăt?! Asta chiar e o declarație de dragoste! izbucnește Promy. Apropo, ai idee dacă Bebe, alt imigrant de marcă în Olimp, poate trage bășini... cu arome de bășini? Am impresia că produce numai de-alea cu iz de parfumuri scumpe, plus unele nu tocmai legale.  

– Habar n-am dacă Bebe poate trage bășini normale.

– Ile, dacă i-ai face tu fasole cu ciolan, poate că ar reuși.

– Fasole, da, îi fac, dar, din păcate, n-am ajuns la ciolan. Și nu cred că o să am parte de ciolan vreodată. Știi ce, mai bine nu-l întrebăm pe Bebe nimic. N-o să comenteze, nu se coboară la nivelul ăsta. Mă frământă însă și pe mine ceva. Eu sunt Pygmalion, sculptorul îndrăgostit de creația lui și tu Galateea, statuia?

– Nu, mai degrabă invers: eu – Pygmalion și tu – Galateea. Mai curând tu ești creația mea. Nu ești perfectă, ești Fata lui Dracula, faci multe prostii, dar mi-ești dragă. Ești o statuie vie. Când Zidul se prăbușise peste tine și erai acoperită de o grămadă de moloz, am suflat... și praful s-a risipit. Ei bine, mi-am suflat șuvița. Am spus și cuvântul magic: ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”.  Respiră, Galateea! Inspiră, expiră! Inspiră, expiră! Deși mă cam sufocam de emoție...  

– Mi-ai dat o gură de aer, Pygmalion! Vezi, există speranță! În tine, Promy. Tu ești soarele, cărțile noastre sunt luna care primește lumina ta, focul tău sacru, iar eu sunt luna reflectată din lac. Uneori îmi acoperă fața sălcii plângătoare. Sau chadorul, vălul integral. Mă întunecă și mă sufocă. Am nevoie ca lumina ta să ajungă la mine. Și aerul proaspăt. Pregătit să-mi faci respirație gură la gură, dacă e nevoie?

– O, da, am supt o bomboană Tic Tac... cu aromă dementă, ăăă, de mentă. Respirație rece ca gheața. Numai două calorii. Dar mi-e un pic teamă să suflu, să nu te criogenez.  

– Hai încearcă numai! Să știi, mi-am dat seama că tu ești singurul ”Big Brother” pe care-l iubesc... după Dumnezeu, bineînțeles. Tu ești floarea mea de cactus de un albastru neverosimil pe care o visez din copilărie. Tu ești presse-papierul indestructibil care-mi protejează și îmi întărește sufletul mai mult ca Al-Cola și cele 827 de rădăcini trainice.  

Cu mâini tremurătoare, Pygmalion îmi toarnă o cafea decofeinizată, poate pe asta nu o mai varsă Galateea pe blugi (ar trebui să fie, totuși, mai indulgent cu o statuie proaspăt trezită la viață). Privesc hipnotizată luciul ei negru, gelatinos, de jeleu ca al Mării Negre în Vamă, în golfulețul meu sacru: o dâră argintie tresaltă pe el. Mă uit mai atent: bizar, dâra este alcătuită din cioburi fine, scânteietoare de presse-papiere din toată lumea. Presse-papiere sparte, trupuri zdrobite și suflete moarte. Deodată, vibrând precum vitraliile unei catedrale pe muzica lui Bach, cioburile se înalță deasupra valurilor, plutesc și dansează halucinant, rotindu-se amețitor, în cercuri largi de lumină. La un moment dat, cioburile se apropie unul de altul, frisonant de mult. Tresar. Atingerea lor mă electrocutează. Cioburile se lipesc, sfidând legile fizicii și dau naștere unei luni uriașe, stranii și enigmatice precum bolul de cristal al vrăjitoarelor. În mijlocul lunii, un coral albastru fosforescent imens iradiază o lumină suprareală.

Ținându-mi respirația, fără să mă ating de cafea, ca să nu distrug mirajul, îl iau de mână pe Promy și-l întreb, mai în glumă, mai în serios:

– Dar nu sunt cam bătrână pentru tine, dottore El-Gol? Am cam pierdut șirul anilor.

– Mie îmi spui?! 

– Te iubesc atât de mult, vierme împuțit și câine rău ce ești, Al Gore, dottore El-Gol, porcule și ticălosule, hoțule și mincinosule, trădătorule și violatorule, tâmpitule care iubești șapte miliarde de monștri! Și nici măcar nu ești om, ești gay.

– Și eu te iubesc, Madame Dezastru, Vampiriță, golancă, ciumpalacă, vacă proastă, sclavă obraznică, teroristă și trădătoare ce ești! Ah, ce-mi plac etichetele! 

– ”You’re so fucking special”, metrosexualule, chiar dacă stai toată ziua la oglindă sau la shopping.

– Uau, asta-i nouă! ”Toate-s vechi și nouă toate”. Ce tare! În sfârșit, ceva care mi se potrivește. Nu mai sunt un geniu neînțeles. Nu-mi vine să cred. În cele din urmă, sunt înțeles. Nici nu știți cât apreciez asta, muritorilor!

– Nu, acum pe bune, ”you’re so fucking special”. Ce naiba ai găsit tu la mine?

– Vorba lui Bebe...”nu comentez nimic, nu mă cobor la nivelul ăsta”.

– Vezi? Iar eu nu o să mă ridic niciodată la nivelul tău.

– Nu, Ile, am glumit. Nu-i nimic, dacă nu poți să te ridici la nivelul meu, o să cobor eu la tine. Sunt obișnuit să mă cufund în mlaștina cu broaște râioase și porci cu diplomă. O să cobor eu și o să te înalț și pe tine. Adică o să te iau în brațe!

Promy își împletește degetele lungi, fine, de un alb marmorean cu ale mele, își suflă bretonul și mă privește în ochi. Irișii lui au devenit iar albaștri fosforescenți precum coralul din presse-papierul de pe Gliese sau ochii extratereștrilor rebeli din ”Dune”. Mă strânge în brațe cu disperarea lui titanică, de parcă se teme că mai am un pic și mă voi volatiliza, așa că preferă să-mi sfărâme el însuși oasele și să le transforme în praf de stele. Topiți de dragoste, curgem amândoi pe o petală imensă de un albastru luminos, ireal. Ne lăsăm absorbiți de albastrul infinit, fără teamă, fără regrete, fără speranță. Suntem acum nectarul dulce-amărui al unei flori albastre de cactus de pe Gliese.  

– Bine, Promy, dar mai e ceva, insist eu, cu o îndârjire titanică. Nu o să mă domesticești niciodată.

– Nu-i nimic, m-am învățat cu femeile sălbatice și periculoase, geme Olimpul de ele.

– Nu crezi că am mers prea departe? 

– Prea departe nu există pentru mine. Nicăieri nu e prea departe. N-am limite. În afară de cea a bunului simț, a lui ”2+2=4”. Asta nu trebuie să uităm.

Foarte convins de veridicitatea aserțiunii, Mene dă din cap aprobator (înaintea mea), își toarnă un pahar de vin și-l întinde spre noi ca să ciocnim, zâmbind și făcându-mi cu ochiul:

– Hm, mă întreb dacă tu ești pregătită, Ile...

– Pregătită pentru ce, Mene?

– Să ne ajuți mai departe, continuă el.

– În ce sens?     

– Păi, uite, de pildă să-i schimbăm scutecele lui Bebe junior, râde Mene. O să fie o întreagă aventură. Și cred că o să aibă o guriță cel puțin la fel de mare ca a lui Promy... nenea Promy.

– Sper că da. Ăsta să fie cel mai mare căcat din viața mea și voi fi fericită, Mene.

– Perfect! Ăăă... mai mult ca perfect! ”Gaudeamus igitur / Iuvenes dum sumus”. ”Sunt tânăr, Doamnă, tânăr!”, cum zicea Florian Pittiș? ”Sunt tânăr, Doamnă, tânăr cu spatele frumos / şi vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă, / să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os / şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă.” ”Etern și fascinant”. ”Tânăr și neliniștit!” râde Promy.   

– Bunică-mea a trăit până la 87 de ani urmărind zi de zi serialul ”Tânăr și neliniștit” pe PRO TV. Asta o ținea în viață, punctez eu.

– Nu te speria, Ile, telenovela continuă, ce, crezi că am găsit-o pe Elodia? S-a terminat ancheta? Nici n-a-nceput. Apropo, te mai excită politica, te mai joci ”de-a Promy”?

– Tu ce zici, Promy? Ia verifică-mi temperatura. Cred că o să ți se strice termometrul. 

– Aoleu, ”are, are... temperatură mare între picioare”! Știi ce, Mene merită o statuie la Luvru. Trebuie să-i facem una. Și, pe lângă astea, poate câștigă și una de aur... un Oscar la Hollywood. O să meargă pe covorul roșu să-și ridice premiul. Poate producem un film. Mă apuc de scenariu și regie. Uau, parcă văd: lansare ”Titan Pictures”, cel mai tare film din istoria Hollywoodului în care jucăm noi...

– Super, frățioare, dar cred că ai început din nou să ai idei trăsnite gen Startar! Ce-ai băut? sare Mene.

– Numai Al-Cola, frățioare! răspunde Promy nonșalant.

– Oscar sau nu, ce contează? spun eu entuziasmată. Continuăm împreună. Uite, mi-am dat seama chiar acum că această poveste, toată nebunia asta cu gust de bere tutti frutti, fără alcool, dar cu Al-Cola, zăpăceala asta de frutti-fresh-uri... frutti-flash-uri... fantome cu iPhone, broaște râioase cu chador, porci cu diplome, zei și Big Brotheri la Pet, la ofertă, este, de fapt, un roman de dragoste!