Examen cu Big Brother. Vol. 2. XI. Ani de liceu... când ții soarele în mână și te simți legendar Prometeu

Revoluția a continuat la liceu printr-o schimbare neașteptată și frapantă de look. Am trecut de la imaginea de ochelaristă șleampătă și împiedicată (în ciuda premiilor, medaliilor și diplomelor) la cea de fată rebelă. Am renunțat la ochelari (pe stradă) și am început cu fustele scurte, decolteuri, machiaj, coafat, vopsit, zdrăngănele, fumat și chefuri, chiar și note proaste în semn de protest (nu, nu 9, cum credeam eu că e o notă mică la școală, de eram în pragul sinuciderii dacă luam vreuna, ci de la 1 la 4, la profii care știau să-și facă materia interesantă și prezența obligatorie), continuând însă să particip la olimpiade (română, latină, engleză și filosofie, cu toate că eram la real). Mi-am păstrat eterna neîncredere în mine, indecizia cronică și atacurile de panică (stimulate și de mama, veșnic nemulțumită, ale cărei încurajări maxime, fie și pentru premiul întâi pe țară la olimpiade, sunau astfel: ”nu e chiar așa de rău”), dar m-am străduit să le ascund.

M-am dezlănțuit și eu la dans, la fel ca tata, dar numai dacă-mi plăcea muzica (mă adaptam până la urmă la orice, numai house să nu fie). Am luat parte la chefuri și, în scurt timp, am ajuns departe, până la... coma alcoolică, la Paris, într-o tabără pe care o primisem drept premiu pentru rezultatele la olimpiade. Am băut împreună cu colega de cameră o sticlă întreagă de țuică la doi litri, ascultând împreună ”The Doors” pe walkman. Dacă nu era Obama să mă vadă! Sticla provenea din pachetul pe care colega ar fi trebuit să-l ofere cadou gazdelor din partea părinților (un fel de dar tradițional, specific românesc). Era prima oară când consumam țuică și am făcut-o lată. Am intrat în comă, emblematic, pe acordurile melodiei ”The End”. A fost nevoie de prostia asta ca să învăț să am măsură și să mă gândesc la consecințele asupra celorlalți (părinți, bunici, prieteni, colegi, profi, gazde, medici etc.) care nu erau produse de sistem, ci de mine însămi. Bine că eram la Paris! ”La Paris, coma e ca un vis”.

De obicei, în tabere, fiind mereu răcită și cu febră, constipată, insomniacă, plină de bube, cu alergie la tot și toate (inclusiv la persoanele care mă tratau de parcă eram sclava lor), nu rezistam mai mult de trei zile: dacă eram în stare, fugeam singură, ori, de nu mai aveam putere, veneau și mă luau părinții acasă. La începutul liceului, am participat la una dintre cele mai motivante tabere din viața mea. Dacă, imediat după Revoluție, în clasa a VII-a, cochetasem cu ideea de a fi ”stăpână” a compasului pentru a înțepa cu el intelectualii în fund, la ordinul lui Iliescu, în clasa a IX-a, am experimentat pe deplin ce înseamnă să fii ”sclav”. Colegele de cameră nu doar că mi se adresau autoritar și nu mă lăsau să vorbesc neîntrebată, ci mă puneau în continuu să le fac patul, să îndrept covorul și păturile, să închid și să deschid geamul și ușa și să așez la nesfârșit lucrurile în dulap. Iar eu acceptam: eram prea uluită și contrariată de atitudinea lor ca să mai reacționez.

La un moment dat, una dintre ele mi-a spus pe șleau: ”Știi ce zice Nietzsche? Nu știi tu cine-i Nietzsche, că ești proastă și îngălată și nu pot să-ți explic. Zice așa: pe pământ sunt două categorii de persoane – stăpâni și sclavi. Noi facem parte din prima categorie, tu dintr-a doua”. Ce revelație! Eram atât de șocată încât am rămas stană de piatră și am continuat să mă supun. În a treia zi, am vrut să le aranjez, ca de obicei, lucrurile ”stăpânelor” frumos în dulap, dar una dintre ele m-a oprit: ”Stai, nu pune mâna, împuțito! Ești proastă și nespălată, o să le contaminezi.” M-am întrerupt, speriată și dezorientată, și am îndrăznit s-o întreb, deși nu mi-era permis: ”Atunci vrei să îndrept covorul?” În momentul în care am tras, stânjenită și confuză, de marginea covorului, fata a izbucnit în plâns și mi-a cerut iertare. Mai târziu, și cealaltă ”stăpână” mi-a mărturisit că-i pare rău.

Dintre tabere, cea mai traumatizantă, dar și maturizantă în același timp a fost vacanța de la sfârșitul liceului. Alesesem acea tabără pentru că speram orbește ca băiatul care-mi plăcea (și de care am fost îndrăgostită începând din clasa a IX-a, timp de 10 ani, în secret) să-mi arunce o privire, deși cred că, dacă s-ar fi întâmplat asta, făceam stop cardiac imediat (eu mă împiedicam și cădeam din picioare numai când mă gândeam la el, fără să fie prin preajmă). Întâmplător, nu doar eu eram prezentă, ci și prietena lui cu care era certat în acel moment. Fără să vreau, am nimerit, ca la loterie, în cameră și în pat cu rivala (colegă de liceu la altă clasă și olimpică internațională). ”În pat cu dușmanul!” O situație cel puțin la fel de dezagreabilă și ingrată ca a lui Her, prins la mijloc între Știi Tu Cine... Zeus și Promy. Sau Promy... între zei și muritori. Și erau și niște condiții atât de bune că nu puteam mânca nici cojile de pâine de la masă ori merge la toaletă (nu doar jegoasă, înfundată cu excremente și tampoane, ci și invadată de păianjeni, gândaci, fluturi de noapte și omizi, lighioanele mele preferate).   

Dată fiind așezarea ei strategică – în pat cu mine, fără să știe nimic din intențiile mele, rivala, s-a apropiat din ce în ce mai mult de mine, mi s-a confesat și mă ruga chiar s-o ajut să se împace cu prietenul ei. În schimb, eu mormăiam, prietenoasă, răspunsuri ambigue, ininteligibile, în timpul zilei, iar noaptea stăteam, mă uitam la ea lung și iscoditor, radiografiind-o, scanând-o până la ultima celulă și întrebându-mă ce să-i fac: s-o sufoc cu perna, s-o strâng de gât, să-i dau foc cu bricheta, s-o înec sau altceva asemănător. Cum nu mă puteam hotărî, iar ea, săraca, părea să nu aibă nicio vină, într-o noapte am ieșit pe stradă, m-am întins pe șosea și m-am rugat să mă calce tirul. Din păcate, nu a venit tirul, ci dirigul, căruia i-am spus sincer, ca întotdeauna, că vreau să mă sinucid, dar că nu pot comenta motivele cu el. Așa că dirigul m-a pedepsit militărește a doua zi și m-a trimis la curățat cartofi. Cu ocazia asta, am descoperit uluită că aceștia nu erau galbeni (cum mi-i dădea mama prăjiți), ci acoperiți de o coajă maro, urâtă și murdară.

În noaptea următoare, disperată că nu aveam unde să mă duc la toaletă, am fugit iar pe stradă, ca să caut un loc bun pentru treaba mică, pentru că mă blocasem complet și aveam dureri îngrozitoare. Din nefericire, a apărut din nou dirigul, și, nu știu de ce, a crezut că mă sinucid și m-a scos de-acolo în șuturi. Nu am înțeles de ce nici până acum: dacă vroiam să mă sinucid, i-aș fi zis în față, cum o mai făcusem, de altfel, înainte. Nu doream decât să merg la toaletă. Oricum, trebuie să-i mulțumesc pentru că mi-a salvat viața, măcar prima oară. A treia seară s-a întâmplat o minune: nu, băiatul nu mi-a aruncat mie vreo privire, nici nu s-a împăcat cu prietena lui, ci a vrăjit cu a treia fată (de la alt liceu) pe care atât eu, cât și rivala am clasificat-o drept ”pițipoancă”. Deși eram epuizată și mă simțeam foarte rău, m-am frământat din nou toată noaptea, iar a doua zi dimineața, m-am târât pe furiș afară din tabără și am făcut autostopul pentru a mă întoarce la București. Ajunsesem, în sfârșit, la o concluzie: rivala suferă și ea, săraca, iar, în ce-l privește pe el, eu îl iubesc atât de mult încât vreau să fie fericit, fie și cu ”pițipoanca”.  

Dacă taberele au fost scurte, dar intense, deopotrivă traumatizante și maturizante, în schimb, excursiile cu cercetașii sau prietenii (fără părinți sau profi) au avut un farmec irezistibil. Mers cu cortul, focuri de tabără, cântece de munte, sunet de ghitară, rom cu ceai de conifere, o gură de aer proaspăt și una de fum! La cabana Mălăiești, după cure de rom cu ceai de conifere (Promy, în sfârșit, știe rețeta) și țigări Carpați, lăsam mormanul de zăpadă din cameră (care rezista mai mult ca noi acolo, evident) moștenire următorilor turiști. De câteva ori, am rămas iarna în zăpadă pe munte, o dată a intervenit chiar Salvamontul, deși avea mari rețineri pentru că înțelesese că nu erau morți sau răniți... deocamdată. Altădată, cu intenția lăudabilă de a coborî de la Cota 2000 până în Sinaia la lumina lunii (zăpada e reflectorizantă, logic, nu?), ne-am blocat în crevase acoperite cu gheață, sus, pe vârful Furnica și vorbeam cu tanti de la cabană să ne primească înăuntru, fără să procesăm că ne răspundea ecoul (vocii mele!), iar cabana tocmai arsese și se făcuse scrum. Atunci, în lătrăturile vesele și prietenoase ale câinilor ciobănești, ne-am refugiat în cele din urmă la stația de telecabină. În altă excursie, am trecut prin cascade de fulgere pe furtună, la Cruce și la Babele, iar odată m-am împotmolit, împreună cu o prietenă, în Peștera Ialomicioara, după ce ni s-au stins, pe rând, toate cele trei leduri de la lanternă (alb, roșu și verde) și am rămas în beznă, tremurând de frig și de frică, până ne-a scos un student, explorator... bine dotat (vreau să spun dotat cu o lanternă frontală zdravănă).

La mare, de asemenea, au fost multe plecări cu prietenii și tot atâtea aventuri: închiriam câte o cameră și ne adunam acolo câți încăpeam. Unii prieteni se dovedeau și ei experți în design interior ca fii-miu, am avut ocazia să descopăr adevărate capodopere create din simple camere de hotel, păcat că nu au fost conservate. O dată am ajuns la performanța de a ne caza zece într-o cameră, eu având privilegiatul loc pe covaraș, lângă pat, iar alții mai puțin norocoși trebuind să doarmă pe balcon, la budă, în cuier, pe ”țambal” (taburet) sau în paharul cu periuțe de dinți, cum am mai povestit. Într-un astfel de context, am stabilit recordul de cinci zile și nopți nedormite: am amorțit treptat până am rămas complet imobilizată, cel mai mic gest îmi provoca dureri atroce, orice mă atingea mă curenta și, la un moment dat, am văzut un copac verde fosforescent, mișcător care venea să mă strângă necruțător cu ramurile sale și pe Zâna-Speranță Made in China de la Mc Donald’s de la Happy Meal, sărindu-mi în ajutor. Fără speranță, normal.

Mie îmi plăcea să țopăi, dar uneori nu agream muzica din discoteci, mai ales dacă era house (și pe cei care vroiau să mă agațe, câteodată persuasivi strict prin forța masculină), așa că preferam să stau ore în șir, ziua și noaptea, la malul mării, pe nisip, pietre sau stabilopozi, unde eram ferită de factorii perturbatori (până la viol) și puteam să contemplu marea liniștită. Întotdeauna preferam să ascult marea. Nicio discotecă nu-i poate face competiție. Vrăjeam câteodată cu cineva, mai mult de plictiseală sau din curiozitate decât de plăcere (căci eram îndrăgostită de colegul de liceu). Odată, am căzut un etaj întreg (16 trepte, de sus până jos), în stilul tipic, unic și inegalabil, autentic și original, Madame Dezastru, în timp ce mă pupam cu un tip, la marginea scărilor. Din fericire, niciunul dintre noi n-a avut mai nimic, eu m-am lovit doar în cot. Și mă durea în cot de-mi venea să urlu!

Apropo de dezastre la mare, am experimentat și unul care nu a fost produs de mine sau de prieteni (experți în design interior): la o depășire riscantă, microbuzul în care mă aflam s-a răsturnat. De trei ori! Când am ieșit, la început, eram absolut convinsă că sunt fantomă (ah, urăsc acest cuvânt!), îmi căutam corpul peste tot și nu-l găseam, așa că m-am ciupit singură, tare, de sute de ori, ca să mă conving că trăiesc. Mi-am dat seama apoi că eram plină de sânge. Când m-am dus să-l spăl (în mare!), am realizat cu stupoare că nu aveam decât câteva zgârieturi, sângele nu era al meu, ci al altora, ceea ce m-a îngrozit și mai tare. M-am bucurat însă din nou că cineva acolo sus mă iubește și am învățat ceva: să circul doar pe jos sau cu mașina proprie, fără microbuz. Iar acel cineva de sus m-a mai ajutat și protejat în repetate rânduri, adeseori fără să-i cer nimic.

Cu riscul unui accident de microbuz sau de a rămâne blocată iarna, în zăpadă, la munte, când eram la liceu, mă străduiam să evadez cât mai des de acasă, pentru că predicile mătușă-mii se întețiseră, în contexul adolescenței mele zbuciumate și al frământărilor politice din epocă (începutul anilor ’90). La mesele de duminică, patronate de generalul ”Nana”, după ce ajungea la al 38-lea cocoloș de pâine perfect lustruit și era gata colierul, tata izbucnea, acuzând ba guvernul Votcăroiu că nu face reformă, ba că președintele Ilicescu (Ilicescu de la ”ilicit”) nu s-a remarcat prin altceva decât că a adus minerii la București. Mătușă-mea intervenea prompt: ”Taci din gură, Radu! Nu ești copt la minte! În ciuda vârstei, nu ai maturitate politică. De ce sari cu gura și vorbești prostii? Mai bine ascultă-i pe cei cu experiență ca mine. Așadar, minerii au salvat România de intelectualii de aeroport, târâie-brâu fără ocupație, niște golani, niște lepre și niște ciume care vor să vândă țara capitaliștilor veroși din Occident și momesc Europa cu monitorizarea. ”O anumită parte” a presei și a intelectualilor, niște huligani și obrăznicături ca tine și ca fii-ta, se tot bagă, n-au nicio rușine, canaliile astea împuțite, în loc să-și vadă de treabă și să lase guvernul să lucreze. Iar tu, fetițo, să-ți vezi de carte, nu de politică. Sau de sex. Doar nu vrei să te îmbolnăvești.”

Ce zicea Nana? Intelectualii să-și vadă de treabă și să lase politica? Păi, am impresia că e exact invers: politica nu lasă intelectualii să-și vadă de treabă (îi deranjează de la munca lor cu aberațiile ei, îi pune în lanțuri și-i dă de mâncare bestiilor antropofage, îi crucifică, îi arde pe rug, îi împușcă, îi decapitează sau cheamă minerii să-i lovească în cap cu ranga). Inevitabil, mesele se încheiau apoteotic: mama fugea și se încuia strategic la bucătărie, bunica, Mama Coca, leșina (sau se prefăcea că leșină), Charlie lătra, tata țipa, Nana bătea cu pumnul în masă, iar eu o bombardam cu cocoloașe.

La petreceri la mine acasă venea ceva lume, dar prietenii aveau rețineri pentru că bunică-mea, curioasă din fire și incapabilă să se controleze, își băga nasul peste tot, sub pretextul că-l ”caută pe Charilie”, cățelul nostru. Strigând cât o ținea gura sau chemându-l încet, aproape în șoaptă, în funcție de context și de oportunități (dacă invitații zăceau mangă, putea să zbiere liniștită, mult și bine), ”Charlie!”, bunica ajungea pe balcoane unde se pipăiau îndrăgostiții, la toaletă unde borau ”alcooliștii” sau în dormitoare unde cei mai temerari ”stinseseră lumina” și încercau să ”simtă chemarea inimii”. ”Charlie, unde ești?!” Bineînțeles, săracul cățel era la bucătărie sau pe hol și nu suporta să fie condamnat pentru un asemenea deranj, doar nu Al Gore e de vină.

Charlie, canișul meu alb, frumos, elegant și distins, vorba lui Bebe, ”nu s-ar fi coborât la nivelul ăsta”: era un mare balerin, preocupat numai de arta lui (când ridica piciorul să facă treaba mică sau primea o bomboană, se înălța pe vârfuri și executa grațios o piruetă). În plus, Charile venera nu ființele ”raționale”, ci vacile.. de când mersesem împreună cu el într-o vară, la Sinaia și văzuse una urinând apocaliptic. Curgea din ea în continuu, dezlănțuit, cu un jet abundent, gata să inunde poiana unde ne aflam, iar Charlie a urmărit-o nemișcat, ținându-și respirația, mut de uimire și de admirație și apoi, de fiecare dată când zărea o vacă, se oprea imediat, respectuos, și o contempla în tăcere.

Eu nu veneram vacile... deocamdată, ci tot focul sacru al lui Promy. Dar, ca să ajung la o flacără din el măcar, trebuia să fur și eu ca Promy. Cărți – acolo era focul meu sacru. Din păcate, erau scumpe și greu de găsit, multe practic inaccesibile. Metoda era una simplă și practică: le luam de pe raft (din librărie sau bibliotecă), le îndesam în pantaloni (negri, stretch, elastici) și trăgeam tricoul sau puloverul deasupra. De obicei, nu se observa nimic. Asta dacă nu alegeam volume precum ”Critica rațiunii pure” (de Kant), ditamai cărțoaia grea (la propriu, de cinci kile și cartonată), de la Dalles, cum a făcut o amică, cu suflet mare de titan, disperată să-l ajute pe prietenul ei care vroia să dea la Filosofie. Avea o burtă atât de mare că ziceai că mai are un pic și naște, i se rupe apa. Bine, o burtă puțin mai aparte... în colțuri. Imposibil de trecut cu vederea pentru portar: a înhățat-o pe amica mea, a percheziționat-o, i-a scos capodopera din pantaloni și era cât pe-aci să cheme poliția. Până la urmă, s-a înduioșat de tinerețea ei și s-a mulțumit cu showul deja produs. Slavă Domnului că mă limitasem atunci la un volum de poezii de Blaga!

De citit, citeam nu doar cărți furate, ci și cumpărate, primite ca premiu la olimpiade sau împrumutate: devoram Cioran, Eliade, Ionescu, Pleșu, Liiceanu și Patapievici, evident, dar m-au marcat în anii de liceu în primul rând ”1984” (Orwell) și ”Jurnalul fericirii” (Steinhardt), apoi ”Procesul” (Kafka), ”Don Quijote” (Cervantes), ”Călătoriile lui Gulliver” (Swift), ”Nostalgia” (Cărtărescu) și romanele lui Thomas Mann. Pe vremea aia, scriam poezii și-mi plăceau foarte mult poeții noștri de la Eminescu, Arghezi, Blaga la Sorescu, Nichita Stănescu, Cărtărescu și Ana Blandiana (ultima era și modelul meu feminin). Într-a noua, am studiat cu venerație și ”Biblia” pozițiilor sexuale, o carte pe puțin la fel de grea și de fascinantă precum ”Critica rațiunii pure”, pe care o achiziționase amica mea. Dintre filme/seriale, m-au impresionat în special ”Brazil” și ”Regele pescar” (Terry Gilliam), ”Portocala mecanică” (Stanley Kubrick), ”Căința” (Tenghiz Abuladze) și serialul despre atrocitățile comunismului al Luciei Hossu-Longin, ”Memorialul durerii” (la care mă uitam crănțănind chipsuri ca să mă calmez), apoi filmele regizorilor est-europeni, Emir Kusturica și Andrzej Wajda.

Îmi plăceau cărțile, dar nu eram intelectuală fundamentalistă ca prietenul amicei mele, iubitorul de Kant, care devora cărțile la propriu (în loc de mic dejun, dejun și cină). Prietenul filosof al amicei mele considera că o femeie se poate înălța din mlaștina (cu broaște râioase, porci cu diplomă, zombie, fantome, împărați în curul gol, Big Brotheri etc.) numai prin intermediul unui bărbat superior. Ca el. După ce se mutaseră împreună, dacă amicei mele îi era foame, prietenul filosof îi recomanda cu tandrețe: ”Ți-e foame? Ia o carte.” Dacă nu-i trecea și amica mea se plângea iar, prietenul îi spunea din nou, pe un ton ceva mai autoritar: ”Tot ți-e foame? Mai ia o carte.” Și așa mai departe. Săraca, trebuia să fure multe cărți ca să se hrănească amândoi suficient și să supraviețuiască. Sincer, și eu, și amica mea preferam la prânz pizza.

Liceul meu, Sava, nu era doar unul renumit pentru calitatea educațională, mediul intelectual stimulativ și spiritul său liber (ceva din spiritul lui Promy, nu?), dar și plasat strategic în apropiere de Cișmigiu, așa că majoritatea orelor le petreceam acolo, în parc. Uneori, când nu aveam bani de țigări și băutură, eu și amica mea amatoare de Kant opream oamenii, plângeam cu lacrimi de crocodil că e mama la spital, ori că tata a avut un accident grav, cerșeam de urgență câte o fisă de telefon ca să-i sunăm (da, pe vremea aia nu erau telefoane mobile, încă se mai utilizau cabinele telefonice), strângeam câte puteam și apoi ne luam ce vroiam... după buget. Până ne-a prins o tanti fumând și cu berea în brațe pe o bancă! Se vede că încă de atunci mi-am manifestat vocația de cerșe...tătoare. Cișmigiul se afla cel mai aproape (ieșeam în pauză și rămâneam acolo până la sfârșitul orelor), însă nu era singurul loc sacru de pelerinaj: mai evadam și în altele precum Lăptăria lui Enache (la un pahar de votcă, nu de lapte bătut, că nu eram în Iran), Club L (la Facultatea de Litere), Club A, Backstage sau Fire.

Sincer, nu duceam grija absențelor, pentru că le ”lipeam”, odată cu catalogul. Împreună cu amica mea amatoare de Kant, cer(ș)eam catalogul în fiecare săptămână ca să-l lipim și motivam absențele (tuturor, nu numai ale noastre – o faptă eroică și nobilă, desigur, adică probabil). Catalogul clasei noastre strălucea de la soare te puteai uita, dar la el ba, atâta scotch avea. Trebuie să admit că nu petreceam tot timpul în parcul Cișmigiu, eu frecventam orele selectiv, în funcție de atractivitatea lor. Erau câțiva profi absolut extraordinari, adevărate modele pentru noi (de care recunosc că aveam mare nevoie la acea vârstă): proful de mate, profa de română și proful de filosofie. De exemplu, proful de mate, un tip simpatic, glumeț, apropiat de noi, știa să transforme lecția într-un deliciu, de parcă ai fi savurat la fiecare oră o felie de pizza, un ecler de ciocolată sau o înghețată cu stracciatella.

Profa de română, foarte bine pregătită, creativă, neconvențională, energică și provocatoare, ne stimula nu doar să asimilăm informații, ci să ne deschidem mintea și să gândim cu capul nostru și, în același timp, era de gașcă, ne invita uneori la ea acasă (unde discutam, dansam și preparam împreună cocktailuri) sau mergea cu noi la manifestațiile Convenției Democrate. Pe profa de română am urmat-o inclusiv în ce privește opțiunea pentru o facultate: nu, nu mă refer la Litere, ci la Sociologie, ea era studentă atunci acolo, a prins o bursă în Canada și a plecat din țară.

Proful de filosofie, un guru el însuși, își dedicase viața ”desprostirii” și ”desmăgăririi” noastre de puști ”scârboși” ce eram, orele sale fascinau, transcendeau cotidianul imund și ne iluminau, continuându-se uneori revelator la o berică prin oraș. Mai erau și alte ore distractive ca cea de istorie: profa își ținea cursurile pe un vraf de hârtiuțe, iar, dacă i le suflai (mai mult sau mai puțin discret) și trebuia să le adune de pe jos și să le combine, ieșeau lucruri interesante gen: Napoleon s-a luptat eroic cu împăratul Traian la Termopile unde Hitler a câștigat premiul Nobel pentru pace prin intermediul Lucreziei Borgia, sora lui Pericle și Muma lui Ștefan cel Mare, apărătorul Marelui Zid...  Chinezesc.

În anii liceului, ca-n lumea lui Eliade, Bucureștiul era unul sacru. Când mă plimbam prin Cișmigiu, Grădina Ioanide și, în special, pe strada Theodor Aman, sacrul irumpea în profan, aerul vibra și totul se ilumina straniu. Un tramvai galben mă aducea aici, acasă. În Zonă! Iar undeva, în Zonă, era și Camera. Camera băiatului de care eram îndrăgostită. Pantofii mi se prindeau în pavaj, îmi alunecau din picioare și mă ridicam ușor, plutind desculță, cu părul umed, despletit, deasupra șinelor de tramvai. Iată cum vedeam eu atunci strada Theodor Aman, descrierea e cea din romanul scris în liceu, ”Pași în oglindă”: ”Mă plimb pe strada Theodor Aman, visător, plutind undeva, departe, totuşi, în mod straniu, irezistibil captat de locurile pe care le parcurg. Există aici o atracţie de sub puterea căreia nu mă pot smulge. Strada asta, pentru mine, pare să stea sub semnul unei vrăji. De fiecare dată când o străbat trăiesc aceeaşi stare paradoxală: o împletire inefabilă de durere şi fericire… Cutii de gunoaie împrăştiate de-a valma pe stradă, la fel ca şi în faţa curţilor caselor, amestecându-şi mirosurile râncede şi greţoase cu parfumul delicat, graţios – ca balerinele lui Degas¬ – al florilor şi arbuştilor ce se caţără pe porţi şi pe ziduri. Ferestrele strâmbe ale camerelor de la demisol, sparte pe alocuri, dar niciodată îndeajuns ca să poţi vedea tot ce e înăuntru. Zidurile crăpate, unele murdare, înnegrite de praf, cu nenumărate pete cenuşii, albe şi negre învălmăşindu-se ciudat. Hibiscuşii răsărind din spatele porţilor, dincolo de masca inocenţei pe care vor (cam strident, fără  talent sau  măcar tehnică actoricească) s-o arboreze, vulgari, neciopliţi… cu o grosolănie însă blândă şi neprimejdioasă, superficiali şi pitoreşti. Curţile cu leandri, cu muşcate şi azalee, chiar şi cu câte un trandafir japonez pe care-l mai aprinde uneori, ca pe un rug fantastic, dar trecător, cu măiestria unui regizor, câte o rază. Şi perdelele de la ferestre pe care, chiar dacă nu le văd prea bine, mi le imaginez diafane, ţesute de păianjenii de la subsol şi demisol în lungile lor drumuri. Şi pavajul străzii în care poate se mai prinde vreun toc de pantof alb de lac, pavajul pe care-l invidiez pentru că-l văd uneori mângâiat de rochiile lungi, vaporoase ale femeilor din alte timpuri, din alte lumi… Casele vechi, care mie îmi par ieşite din timp, smulgându-se (prin ce miracol?) „marii treceri”, casa în care s-a filmat „Crucea de piatră”. Apoi trecerea zi de zi a unui tramvai galben… tot străbătând, de atâtea ori, acele locuri, tramvaiul intrase în povestea străzii, la fiecare trecere a sa reactualiza o lume… Şi eu mă plimb, „trec” pe această stradă şi simt că într-un fel fac şi eu parte din povestea ei…   „Trec” şi am senzaţia reîntoarcerii acasă”.

Mai târziu, când lucram în cercetare de piață, am descoperit în zona biroului, ”templul” din piața Matache. M-a șocat însăși amplasarea lui în piața aglomerată, pestriță, inundată de un miros persistent de gogoși râncede, usturoi și transpirație, plină de pirande gălăgioase cu fuste înflorate, umflate de vânt și puradei în brațe, țărănci cu basma pe cap, mâini crăpate și obrajii rumeni, lăudându-și de zor marfa proaspătă de pe tejghea și bețivi scheletici, cu fețe pământii, zăcând în mijlocul drumului, cu o sticlă de trăscău alături. Încă o dovadă că sacrul se manifestă în profan, în locurile cele mai neașteptate. Clădirea era una înaltă, veche, în stil neo-clasic, parcă un templu antic grecesc în ruină, cu coloane ionice şi corintice, frontoane decorate cu basoreliefuri, cariatide şchioape sau chiar decapitate, ziduri aproape prăbușite, cu tencuiala căzută. Dacă uşile scoase şi ferestrele sparte arătau ziua ca niște găuri negre, în lumina crepusculară cu reflexii de curcubeu, acestea începeau să scânteieze enigmatic și se transformau în porți deschise către alte lumi. Mă cheamau sfâșietor de dulce, cu voci de sirene, iar eu tânjeam de dor, însă nu îndrăzneam să trec prin ele. Poate și ca să păstrez misterul.

Și mai târziu, Bucureștiul s-a dezvrăjit: a rămas numai mizeria groasă, abundentă care îneacă totul, sacrul a devenit profan și nu m-am mai simțit acasă. Poate că ar trebui să merg la o plimbare, să o iau pe o scurtătură de-a lui tata, să rătăcesc pe străzi desfundate, pline de hibiscuși și gunoaie, să cerșesc fise de telefon și să sun dintr-o cabină părăsită tramvaiul galben. Să vină iar, zgâlțâindu-se bezmetic, beat de lumină, zăpăcit de vise, respingător și, totodată, irezistibil ca un fluture de noapte, și să mă aducă înapoi în Zonă.

Examen cu Big Brother. Vol. 2. X. Dreptul la poveste în ”Epoca de Aur”

 

Ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, VJ continuă să mă ispitească și să mă ademenească în apă cu vocea ei susurătoare de sirenă. La început, mă prefac că nu o aud, dar, după câteva zile, mă convinge să cobor de pe scaun (asta-mi ia mai mult de jumătate de oră) și să merg pe plajă. Sunt amețită, nu-mi dau seama care e stânga și care e dreapta, poate că am nevoie de ceasul de firmă al lui Alex ca să mă orientez măcar până la toaletă. Dacă mi-l va împrumuta, poate că o să realizez chiar a cui capitală e Israelul fără să pun mâna pe Atlas, căci nimeni nu mai are voie să se atingă de titani, nici în scopuri cultural-educative. Sunt atât de istovită și năucă încât nu-mi aduc aminte nici cum îl cheamă pe pterodactilul Popescu (Promy îmi spune acum povestea lui la nesfârșit, ca să mă culce, dar nu înțeleg nimic, în afară de faptul că pterodactilul Popescu își face țară, mă bucur, totuși, că istorioara nu e cu dinozauri de la fuckultate). Nu mai știu decât să ghicesc viitorul, însă din asta nu o să câștig joburi sau bani, ci noi condamnări.  

Vocea dulce-ispititoare de sirenă mă cheamă, dar nu pot să-i răspund. Am buzele arse și crăpate, mi-e atât de sete că aș bea tot lacul de Al-Cola și i-aș mulțumi lui Al-Lac, aruncându-mă la pământ și sărutându-l, în măsura în care îmi permit cele 827 de rădăcini trainice și sănătoase de palmier. Nu-mi trece setea, oricâtă apă plată și ceai de mușețel cu lămâie aș bea. Articulațiile mă dor, spatele mi-a înțepenit complet, o gheară de vultur îmi strânge ficatul, stomacul și inima, capul îmi bubuie, tâmplele îmi zvâcnesc, urechile îmi vâjâie, picioarele îmi sunt grele și mi se împleticesc, mă prăbușesc la fiecare pas, însă reușesc să mă târăsc până la malul oceanului și să mă arunc în valuri.

Mă trezesc undeva pe fundul apei, la intrarea într-o peșteră întunecoasă, dar nu foarte înaltă, așa că nu trebuie să merg în patru labe sau să mă târăsc. E frig, iar eu sunt dezbrăcată. Am mâinile și picioarele învinețite și tremur. Nu o să scap niciodată de senzația asta de frig? Știu o tehnică de încălzire imbatabilă, care funcționează chiar și în Tartar, pe Elbrus ori în Siberia: sexul, mă rog, dragostea. Vampirii pot face dragoste nonstop... Nu, ăsta e doar un stereotip, iar la închisoare, nici vorbă de sex, poate numai violuri. În aerul rece și umed plutește un miros pătrunzător de mucegai. Se aude sunetul apei, picurând ritmic. Doar ritm, nu muzică. Picătura chinezească. Mi-e teamă că muzica s-a terminat. Stropii de apă alunecă pe pereți, dându-le o strălucire spectrală. Surprinzător, pereții nu au aspect granulos, nu prezintă multe crăpături ori asperități, ci îmi apar mai curând netezi și lucioși. Pe ei zăresc desene rupestre! Doar nu m-am chinuit să vin până aici ca să mă uit la mamuți și oamenii peșterii.

***

Copilăria în vremea comunismului: răsfăț și mizerie

Când mă uit mai atent, tresar puternic, ca electrocutată: surprinzător, primul desen mă reprezintă pe mine pe vremea când eram la grădiniță și mă jucam... ”de-a Promy”. Apoi, mă văd desenând cu creta pe asfalt, împreună cu cea mai bună prietenă din copilărie, rozetele magice, multicolore, diafane și dantelate ca rochiile prințeselor din povești, pe care trecătorii le ocoleau, iar ploaia nu se îndura să le șteargă. Și povestea continuă. Iată-mă pe mine cu bunica, Mama Coca, citindu-mi ”Legendele Olimpului”! Cred că se bucură acum că am recâștigat Olimpul, în ciuda instabilității și a avatarurilor reformei.

În copilărie, cea mai apropiată persoană din familie și, totodată, ființa care m-a răsfățat cel mai mult a fost ea: îmi încălzea papucii și pijamaua pe calorifer (când era căldură!), venea noaptea să se asigure că sunt bine învelită și-mi aducea la pat cacaua cu lapte sau (mai târziu) cafeluța fierbinte cu prăjiturele și fursecuri. Mama Coca era profă de latină, dar predase și rusa la un ”moment” dat, adică niște ani buni la rând, în ”obsedantul deceniu” al instalării comunismului în România, cu ajutorul prietenilor sovietici, în care latina fusese exclusă din programa școlară. Își dorise mereu să fie profă: când era mică, preda sticlelor și borcanelor așezate pe rânduri, ca la școală, într-o sală de clasă, iar la vârsta de 80 de ani încă știa pe dinafară ”Metamorfozele” lui Ovidiu (pe care le scanda cu patos și ochi scânteietori) și dădea meditații (gratuite) copiilor vecinilor, aducându-i de la corijență la nota nouă sau zece. Se poate spune că se născuse profesoară, acesta era destinul ei pe care și-l asumase cu dragoste și dăruire.

Bunica nu era natural born teacher doar pentru copii, ci și pentru ea însăși. Încă din anii copilăriei sale, fusese fascinată de pian, voise mereu să studieze acest instrument, dar n-avusese ocazia, nici posibilități financiare pentru a-și pune visul în practică. Îndată ce am primit eu o pianină (cumpărată la mâna a doua de mătușă-mea, sora bunicii, Nana) și am început orele la școala de muzică, ea a împrumutat manualele de la mine, a învățat singură și a ajuns la performanța de a cânta cu un singur deget, arătătorul drept (degetul doi), atât notele mai înalte (în cheia sol), cât și cele mai grave (în cheia fa). Culmea, îi ieșeau toate melodiile, reproducea temele foarte bine (pentru că nu era capabilă să execute acorduri), inclusiv din ”Cântecul lui Solveig” de Grieg, preferatul ei.

Fie din reflex profesional, fie din alte motive, bunica avea mania corecturilor gramaticale în orice moment, până și atunci când se afla la toaletă, la țară, la televizor sau Nana, sora ei, îi ținea inegalabilele sale predici (de care eu, mama și tata fugeam mâncând pământul). Programele TV din România de tranziție (cu excepția serialului ”Tânăr și neliniștit” pe care-l urmărea în transă, fascinată de actori și interioare), de pe canalele multiplicate năucitor, o scoteau din sărite: evident, o copleșeau erorile. Cred că, tocmai din acest motiv, ar fi preferat programele TV de pe vremea comunismului, cele două-trei ore de ”Cântarea României” (cântece și poezii patriotice), vizite de lucru ale lui Tovarășu’ la fabrici și uzine, precum și pupatul ritualic al pionierilor și al prietenilor dictatori ca Mobutu Sese Seko, Gaddafi și Kim Ir-sen. Măcar erau scurte. Serialul ”Tânăr și neliniștit”, cu siguranță, i-a prelungit viața: aștepta cu înfrigurare fiecare nou episod și zicea că nu moare ea înainte să se termine serialul. Cu toate că suferea de mania corijării, Mama Coca nu pronunța corespunzător un singur cuvânt, ”cur”, ci zicea, aprinzându-se la față, chicotind și făcându-mi cu ochiul, ”tur”. Într-o primă fază, a reușit să mă deruteze: eram sigură că ”tur” înseamnă ceva porcos. Nu îndrăzneam să spun nici ”turul României”, fără să roșesc și să mă bâlbâi.

În plină ”Epocă de aur”, în anii ‘80, dacă aș fi avut o mașină a timpului, deși muream de rușine, aș fi făcut ”turul României” în anii ‘30 pentru a savura delicioasele bomboane fondante, prăjiturile de la Capșa (diplomat, ecler, savarine, amandine ș.a.) și înghețatele de fistic și ciocolată de care-mi povestea bunica, lingându-și buzele. Eu fusesem deja marcată de ”mărețele realizări” ale ”Epocii de aur”, cu toate că, personal, nu muream de foame. Când mă trezisem într-o noapte ca să beau apă, la bucătărie, la robinet picura doar o flegmă maronie, scârboasă, iar pe geam am zărit ceva ce nu mai văzusem niciodată: străzile (nu magazinele, căci acestea erau complet goale de fiecare dată când le vizitam) gemeau de bătrânei trași la față și gârboviți, înșiruiți cuminți afară, în frig, la coadă, pe scăunele. Așteptând. Fără să știe dacă vor mai prinde ceva, măcar o pâine pietroasă sau mucegăită. Îi privisem minute în șir, încremenită, fără să mă pot desprinde de la fereastră. Apoi, mă uitasem la ceas: era aproape patru dimineața.

Pe fondul penuriei generale, pe lângă umplerea preventivă a cratițelor, ligheanelor și bidoanelor cu apă (că se tăia frecvent și, când curgea, abia picura și era deseori mocirloasă), Mama Coca își făcuse obiceiul de a aduna tot soiul de lucruri mai mult sau mai puțin utile: hârtii, caiete, calendare vechi, ziare, reviste, sticle, borcane, cutii de parfumuri, de creme și de medicamente, mine de pix uzate, pensete și forfecuțe rupte, cioburi de porțelan. Nu suporta să arunce ceva, mai ales dacă i se părea frumos, altfel, simțul ei estetic s-ar fi revoltat. Avea un parfum Coty din anii ’40, consumat pe trei sferturi, pe care-l păstra cu sfințenie și care mirosea încă bine. Mai strângea și șervețele cu model (de Crăciun), imprimate color cu reni, moși, colindători, cutii de cadouri, brăduți, globuri sau beteală (aduse de mătușă-mea din străinătate, din excursiile la Paris sau la Londra, căci la noi nu se găseau nici șervețele albe, simple sau hârtie igienică), chiar dacă erau folosite.

Mai mult, Mama Coca nu se îndura să azvârle niciodată cojile de portocale, în cazul fericit în care primeam așa ceva de Crăciun (Moș Gerilă pe vremea aia), tot de la Nana: mireasma lor o făcea să plutească. Un singur lucru irosea bunica în anii grei ai comunismului: rația de orez (obținută cu trudă, după ore de stat la coadă). O risipea pe guguștiucii care gângureau la geamul bucătăriei, în pofida conflictelor repetate cu mama. Bunica se dădea în vânt nu numai după coji de portocale, ci și după murături (în special castraveți murați) și, mai târziu, când eram la liceu, după crema de whisky: dacă ascundeam o sticlă printr-un sertar, într-o zi-două dispărea, iar Mama Coca se jura că ”s-a evaporat”.

Mama Coca putea să facă să dispară nu numai sticla de cremă de whisky ori castraveții murați, ci și febra – prin povestea animăluțelor trăsnite din familia noastră: comparativ cu antibioticele administrate de Nana, medic pediatru, aceasta dădea rezultate mai rapide, mai puternice și mai de durată și, totodată, acționa în mod delicat, fără reacții de respingere ori efecte secundare. Mama Coca îmi spunea povestea animăluțelor trăsnite mereu, cu un entuziasm uluitor, fără să obosească vreodată, ca și când tocmai ar fi aflat-o. Povestea începe cu cățeii din copilăria sa, Monica (marele detectiv care a prins un hoț și l-a lăsat în ”turul” gol), Doly (baby-sitter-ul ingenios și iubitor al lui Nenea Uca, fratele ei), Dolofanu’ (marele conducător de paradă militară al Nanaei) și Bercu’ (neînfricatul companion al bunicii care îndrăznea să meargă cu ea pe strada viscolului și a vijeliilor eterne și nu se temea nici de monstrul din cocul doamnei educatoare).

Dintre toate animăluțele trăsnite, străbunica Lidia o prefera pe pechineza Garona, soprana de coloratură și spioana rafinată care știa dacă or să fie sau nu bombardamente în timpul celui de-al doilea război mondial, dar nu a putut anticipa că o să fie răpită, sărmana, din brațele ”mămicuței” sale tocmai de Armata Roșie eliberatoare... ”De la Nistru pân’ la Don / Davai ceas, davai palton”, cum bine zicea Constantin Tănase. Prietenii Garonei erau două mâțe mofturoase din familie: Miți (un motan înfumurat care mergea numai cocoțat pe streașină și bea apă doar de la robinet) și Țuchi (pisica pretențioasă și grijulie ce-și adăpostea puii în lenjeria intimă din dulapuri). Aventurile au continuat cu motanul Dapix al lui tata (cel mai bun cititor (după Obama) și devoratorul de poezie, disperat după Topârceanu).

Eu am avut, la rândul meu, mai multe animăluțe trăsnite: pe canișul Charlie (mare balerin și adorator al vacilor... după ce o văzuse pe una dintre ele urinând apocaliptic) și câteva mâțe: Mița (taurul furios care ne lua în coarne la cea mai mică mișcare și se urca pe pereți ca Fred Astaire), Ruța, sufletul meu (cea mai grațioasă dansatoare, amatoare de Brahms și de cafeluțe direct din ceașca mea), Mițu (unica ființă care mi-a făcut masaj cardiac și care a încercat să mă trezească la viață, exact atunci când aveam mai mare nevoie; interesant, Mițu avea fobie de Lady Gaga – când auzea ”Poker Face”, fugea și se ascundea în dulap, în chiloții mei). Au trecut pe la noi și nu mai puțin celebrele Kriemhilda și Brunnhilda, în varianta hamsteri: cea din urmă și-a demonstrat forța și inventivitatea de walkirie supraviețuind miraculos timp de câteva luni în libertate, prin casă, după ce evadase din cușcă. Azi am ajuns la Guru (guru, normal, o personalitate puternică și neînfricată, spaima Zidurilor și a Ușilor închise și Marele Gardian al Presse-papierului cu Coral Albastru din Ataraxia).

O singură persoană îi făcea competiție motanului Dapix la dragostea față de poezie: nu, nu Obama (mare cititor și el... de mailuri, pagini de Facebook și postări pe youtube), ci stăpânul său, tata. Mă văd chiar acum într-o nouă imagine rupestră, dansând rock’n’roll cu tata! Dacă bunica era persoana cu care vorbeam orice și în brațele căreia mă alintam, cu tata mă jucam, dansam, cântam, glumeam, visam, combinam și născoceam împreună povești. Râdeam amândoi și de perlele maică-mii, așa numitele ”mamucisme”, pe care ea, săraca, le producea involuntar în momentele (foarte frecvente) de oboseală. Cum fac și eu, mai ales când sunt posedată de Bush Jr. Exista și un top al mamucismelor pe care maică-mea, ”anti-glumă” și ”Teroare” din naștere (God created, natural born teror), cum îi zicea tata (deși admitea că-i ”place sub Teroare”), nu îl recunoștea și îl respingea cu vehemență.

Într-un an, când mama a lansat un nou experiment pentru a preveni formarea ridurilor (acasă doar, din fericire) și a început să vorbească numai cu vocalele ”o” și ”u”, fără ”a”, ”e” sau ”i” (extrem de dăunătoare în concepția ei), tata râdea cu ”ho-ho” și ”hu-hu”, o striga ”Teroare Ho-Ho” sau ”Teroare Hu-Hu” și-i cerea insistent (în loc de ”bere”) ”buru”. Tata avea și o melodie pe care o cânta atunci când nu (mai) era nimic de spus (mamei sau altora), echivalentul lui ”Supercalifragilisticexpialidocious”, ”Pneumonoultramiscrospicsilicovolcaniconioză” sau ”Barzăcopilviezure”: ”Kuaseu-kuakuaukua-kuakuaua / kuaseu-kuakuaukua-kuakuake.” Mai era și întrebarea retorică, pusă pe note: ”N-ați văzut un cal maro, maro / Îmbrăcat în chimono, mono?”

Dansul, muzica, poeziile, simțul umorului, iubirea și visele l-au ajutat pe tata să străbată anii grei de comunism, fără să se dezumanizeze. Când s-a îmbolnăvit mai târziu de Coreea lui Huntington, deși boala degenarativă, incurabilă i-a degradat și distrus corpul complet, nu a reușit să-i atingă și spiritul: acesta a rămas liber până când a murit. Cum a rezistat? Și-a păstrat credința în Dumnezeu, iubirea, visele, simțul artistic și pe cel al umorului. Râdea mereu de țopăiala lui continuă (mișcările bruște, necontrolate, coreice), de căderi și împiedicări, de dificultățile de a mesteca și de a înghiți, de scăpatul mâncării din gură, până și de constipaţia îngrozitoare (care-i smulgea urlete de femeie în chinurile naşterii). Dacă era întrebat ce-l doare, spunea (sau scria, când dislexia era avansată și-și pierduse vocea lui atât de frumoasă): „pe mine mă doare în cuuur!!!”

Singurul tratament recunoscut oficial era Dumnezeu. Scria, cu eforturi supraumane, căci gândurile îi fugeau, mâinile îi tremurau îngrozitor și nu le mai putea controla, poezii (inclusiv un fel de imnuri religioase) și scrisori către toți cei dragi, chiar atunci când era grav bolnav și nu mai putea să vorbească. Unele poezii erau de dragoste, dedicate mamei. La fel ca și motanul lui, Dapix, tata era un mare iubitor de poezie (de la Eminescu la Topârceanu, Nichita Sănescu și Marin Sorescu). Pe vremuri, când dansam toți trei în copilărie, maică-mea țopăia ca ursul, eu eram ”născută” complexată și împiedicată (chiar și cu ochelarii la ochi), dar taică-miu plutea deasupra mochetei roșii, plin de grație și eleganță. Cred că și de-asta a ”ales” boala Coreea lui Huntington (”coree” înseamnă dans), iar el s-a ”născut dansator”.  

Cred că tata nu era doar ”născut dansator”, ci și ”născut microbist”. Juca fotbal și era mare fan Steaua, din copilărie. A participat chiar la meciul cu F. C. Barcelona, în 1986, la Sevilla, când Steaua a câștigat ”Cupa Campionilor Europeni”. Tata a fost unul dintre puținii din autocarul său care nu și-a vândut biletul de meci pentru a imigra în Spania. Colegii mei de la școală erau, la rândul lor, surescitați de marele eveniment și făceau pariuri: nu, nu dacă o să ia Steaua cupa, ci dacă se întoarce taică-miu în țară. Majoritatea au pariat că nu, dar eu nu-i băgam în seamă: eram sigură că va veni înapoi. Și așa a fost. Uite că știam de mică să prezic viitorul!

Tata deținea și un talent cu totul special, manifestat îndeosebi în excursiile la munte din copilărie: acela de a descoperi scurtături atât de inspirate și de precise încât rătăceam ore, iar, uneori, zile și nopți în șir. Atunci îi blestemam ”darul” (eu fiind dintotdeauna adepta drumurilor sigure, clare, după marcaje, indicatoare și hartă), dar acum aș vrea să mai cutreier o dată pădurile cu tata și să o luăm amândoi pe scurtătură. Dacă nu te rătăcești, nu te regăsești. Tata se căuta pe sine, se gândea la el, dar nu numai la el, ci avea o iubire infinită, necondiționată, accentuată și de perioada hippie a studenției (cu blugi și plete), pentru toți oamenii, nu doar la modul general, abstract, ci și concret, în particular, în practica vieții cotidiene. Vorbea la fel, prietenos, fără discriminare, cu bețivul cerșetor de la colț (pe care-l cinstea și-l îmbrățișa), femeia de serviciu, vânzătorii de la magazin, taximetriștii, vecinii, colegii, șefii, academicienii sau demnitarii din cercul mătușii. Iubea chiar și lighioane care mie îmi repugnau (gândacii și păianjenii) sau îmi provocau de-a dreptul oroare (omizile și meduzele).

La un moment dat, tata a intenționat să mă vindece de cea mai mare fobie a mea, omizile. Între paranteze fie spus, am atâtea fobii că le-am pierdut șirul, apar ca ciupercile după ploaie, o să-i derutez și pe Big Brotheri, n-o să mai știe cu ce să mă sperie mai tare. Plus că toate fobiile personajelor devin și ale mele. Dar să revenim la omizi și meduze. Dacă zăream o meduză, o luam înapoi val-vârtej spre plajă și nu mai intram deloc în apă până se încheia sejurul, însă, când vedeam o omiduță, fugeam mâncând pământul, pe stradă, printre mașini (doar nu era să rămân pe trotuar, spațiu suspect și periculos, controlat de aceste creaturi oribile), așa că tata s-a hotărât să facă ceva. Așadar, a încercat să mă împrietenească cu o omiduță albă ca zăpada și probabil destul de grațioasă în concepția lui, botezată de el regina Mida. Singurul rezultat pe care l-a obținut a fost că eu l-am considerat trădător, conspirator și prietenul ”mizilor”, cum le ziceam atunci. Normal, prietenul ”mizilor” e dușmanul meu.

Altădată, într-o perioadă în care casa colcăia de gândaci de se înnegreau podelele, pereții și mobila, tata se străduia din răsputeri să comunice cu și să consoleze un gândac negru, lucios, mare și nefericit, poreclit Gelu cel Singur, căci se detașa de puzderia de confrați mărunți și amețiți nu doar prin dimensiuni, ci și prin traiectoria sa clară, dreaptă, neabătută, prin ținuta sa demnă și măreția lui tragică, titanică. Mi-e teamă că Gelu cel Singur, un luptător solitar și un adevărat supraviețuitor la fel ca titanii, a ajuns până la urmă sub papucul maică-mii, indiferent de eforturile lui tata de a-l salva. Iar eu nu am încercat să-l resuscitez cu un sărut (ca pe Promy).

Pe tata l-am bănuit de înaltă trădare nu numai când a vrut să mă împrietenească cu regina Mida, ci și când mi-a recomandat, împreună cu mama, să-mi fac portretul. Eram la mare, la Eforie Nord, aveam numai trei ani, nu văzusem prea multe expoziții, iar cele pe care le cunoșteam eu prezentau exclusiv natură moartă. Cum să poată cineva să deseneze un cap de om? Mi se părea absolut imposibil. Păi, sigur că nu procedează așa: îl taie și apoi îl lipesc cu scotch pe pânză. Dacă e chel, norocul lui, poate că nici nu-l mai decapitează. Dar dacă e un cap drăgălaș de copil, cu codițe și fundițe? Sună irezistibil și e ușor de montat pe pânză. Când am văzut cuțitul pictoriței în casa din Eforie, mi-a fost și mai clar: la ce bun să folosească un asemenea instrument dacă nu pentru...? Și, în același timp, trădarea părinților a devenit evidentă. Acum, rămânea să iau eu o decizie: vreau să-mi las căpșorul drăgălaș decapitat și lipit cu scotch (de codițe și fundițe) la o expoziție de portrete? ”No fucking way!” sau... ”La dracu, nu!”, în traducerea Irinei Margareta Nistor. Așa că am fugit de acasă, urlând, prin tot Eforie Nord, disperată că vine pictorița cu cuțitul după mine să mă scurteze de cap. Părinții au aflat explicația abia la liceu. Cu tot cu scuze.

Altădată, tot în timpul ”Epocii de aur”, am plecat cu părinții în vacanță la mare, la Venus: nu doar că nu se mai găsea aproape nimic de mâncare, meniul à la carte includea numai supe chioare și rasol de vită cu sos (adică un os cu puțin zgârci, plutind într-o borâtură generoasă), iar de băut nu mai era nici sifon, ci doar Frucola și Zmeurată (niște sucuri cu gust de plastic topit), ci și condițiile de cazare au fost impresionante. Am nimerit, așa cum ne așteptam, într-o cameră rece, umedă, plină de igrasie și foarte întunecoasă. Până aici, nimic suspect. Am încercat să tragem draperiile ca să facem lumină. Culmea, camera rămânea la fel de întunecoasă, doar că obscuritatea devenise mobilă, se mișca spre noi bizar și incontrolabil, de parcă duhuri negre, înfricoșătoare, furii și Dementori, se aruncau asupra noastră să ne soarbă viața.

Camera colcăia de urechelnițe! Când am realizat ce sunt, am început să urlu și am fugit pe hol. Acolo, mi-am scuturat îngrozită urechelnițele din păr, sandale, bluză, fustiță și chiloți, m-am cocoțat la mama în brațe, m-am pus pe bocit și nu m-am oprit până a doua zi dimineața. Atunci, după o noapte petrecută astfel pe hol, s-a întâmplat un miracol: tata a făcut reclamație (prima oară în viața lui) la oficiul județean de turism și a cerut un alt hotel, pe care l-am obținut în cele din urmă, după nenumărate insistențe. Atât îi mai trebuia lui tata: după ce că era prietenul ”mizilor”, gândacilor și păianjenilor, să mai fie și ”prietenul urechelnițelor”! Nu-i mai iertam o asemenea trădare.

Mai apoi, când lucram în cercetare de piață și veneam târziu de la birou, foarte stresată, tata săracul se trezea noaptea, mă asculta și, bolnav fiind, dacă nu mai putea să vorbească, cel puțin mă îmbrățișa, cu ochii în lacrimi. Era psihoterapeutul meu. Avea răbdare să-i asculte pe toți – de la gândacul Gelu cel Singur (titanic în dimensiuni și în tristețea lui solemnă), grațioasa regină Mida (omiduța albă ca neaua) și bețivul blocului până la academicieni și demnitari, mai puțin predicile mătuși-mii.

Într-adevăr, mătușă-mea, Nana, se remarca prin predicile ei lungi și atât de motivante că o luau toți la goană (eu, mama, tata și cățelul, mai puțin Mama Coca, bunică-mea, obligată să se autosesizeze, în cazul în care surprindea o eroare gramaticală). Nana avea și o terorie interesantă despre sex pe care nu ezita s-o promoveze: corpul uman e o cloacă (o colecție de glande, secreții și umori), o mizerie și o scârboșenie, ea știe bine, doar e medic; când două persoane fac sex, aceste mizerii și scârboșenii personale se amestecă și cresc exponențial. La ce bun atunci sexul? Doar ca să te îmbolnăvești. Sau să-ți sporești numărul și/sau gravitatea maladiilor contractate deja. Mai bine rămâi cu mizeria și scârboșenia ta proprie, fără contacte. Curat murdar!

Cu toate astea, în copilărie, Nana reușea să mă atragă la ea acasă prin celebrele ei șnițele cu cartofi pai și portocale ”ca la Paris” (cojile le strângea bunica). Pentru asta merita să suport ore în șir predicile ei. Apropo de cartofi prăjiți și predici, există un guru (crescut cu cartofi prăjiți!) care îi face competiție mătușă-mii la predici: guru Puric. Nu e sigur, nici probabil, că ea tolerează competiția, dar eu una o să mă străduiesc să ascult/citesc predicile lui guru Puric în speranța că, la sfârșit, voi savura o porție de cartofi pai ”ca la Paris”. Deja îmi lasă gura apă.

Pe lângă șnițelele cu portocale și cartofi pai ”ca la Paris”, Nana îmi dăruia cutii goale de pastă de dinți (colorate, lucioase, cu irizări de curcubeu) și felicitări de Crăciun sau de Paște pe care le primea de la cunoștințe sau le strângea din excursiile ei în străinătate, iar eu le colecționam fascinată, de parcă întreg mirajul Occidentului se aduna în ele. ”La Paris / Totul e ca un vis”... Felicitările le păstrez și acum, alături de alte câteva lucruri dragi din copilărie (desene, scrisorele pentru prietene, mărțișoare ori creioane chinezești). Tot Nana era și cea care-mi aducea cadou ceva altminteri nemaivăzut în ”Epoca de Aur”: cașcaval. De profesie medic pediatru, cu unii pacienți proveniți din rândul copiilor de activiști și secretari de partid cu acces la gospodăria de partid (foarte bine dotată), în vremurile acelea de restriște, mătușă-mea nu se sfia să ceară cașcaval pentru ca să-l împartă cu noi ulterior.

Cum suna cântecul lui Andrieș? ”Astă-seară la telejurnal / Am văzut cașcaval”. Nu, la telejurnal și în alimentare, nici vorbă de așa ceva, noroc că aveam un medic în familie, foarte întreprinzător, de altfel. Pe vremea aia, dacă nu-mi aducea ea cașcaval, nu aș fi gustat poate niciodată o asemenea delicatesă, magazinele erau complet goale, pustii, sufla vântul prin rafturi. Niciodată n-am văzut un magazin alimentar (”alimentară”) cu ceva în el, în afară de vânzătoare. De aceea, o profesie de vis, invidiată de toți, pe lângă cea de medic, era meseria de vânzătoare. Mulți copii aspirau să se facă vânzători. Se poate spune că în ”Epoca de Aur” o vânzătoare, cu statusul ei imperial, brațele aspre și vânjoase, chipul veșnic acru și antipatic, tonul posac, aerul marțial și atitudinea etern negativă (”N-avem!”), era mai tare ca secretara, stăpâna fuckultății și a șpăgilor: gestiona fluxul mărfurilor și al clienților, putea pune deoparte lucruri prețioase, nemaivăzute și revinde la suprapreț ori schimba alimentele la troc. Vânzătoarea trona deasupra tejghelei ca o zeiță, intangibilă și nepăsătoare la tribulațiile sărmanilor muritori.

Acum, în România de tranziție, când falimentează un magazin alimentar (minimarket sau dintr-un lanț ca Mic.Ro) și zăresc rafturile goale, mă trec fiori, mi se rupe inima și mi se umezesc ochii, îmi aduc aminte imediat de comunism. De principiu, cunosc ce se va instala în locul magazinului proaspăt închis: o casă de pariuri, una de amanet sau una de schimb valutar (ultimele două opțiuni – posibile, dar mai puțin probabile). Da, știu să prezic viitorul, fără să fiu baba Promida. Și ce nevoie am acum de cașcaval! Să-mi încerc șansele la o casă de pariuri? Nu, nu încă. Nu am crezut niciodată în premii la loto, Bingo, promoții sau concursuri TV și în succesuri facile, peste noapte, iar șansele de a câștiga sunt foarte reduse, statistic vorbind. Poate că-mi vine, în sfârșit, împrumutul nerambursabil de la nașul-zân de la bancă. Mai aștept măcar până primesc numărul de dosar de la Parchet. Când o să învăț să am răbdare?

Dacă de mătușă-mea și de predicile ei fugeam disperată, în schimb, soțul ei, Bununu (cum îi ziceam eu), reprezenta pentru mine o atracție irezistibilă. Fusese procuror și, după o întreagă carieră juridică, se reorientase profesional spre statistică-matematică, în anii ’50 (”obsedantul deceniu”), ca să nu participe la represiunea comunistă de atunci. Și-a dat și el demisia în semn de protest și a luat-o de la capăt la vârsta de 40 și ceva de ani, într-un domeniu radical diferit, cât mai departe de compromisurile politice, refuzând să se implice în atrocitățile comuniste, am înțeles asta mai târziu. Era un om cu totul special, un mare iubitor al culturii ruse: citea Dostoievski, Tolstoi, Cehov și Gogol în original, asculta Ceaicovski, Rimski-Korsakov, Musorgski, Stravinski și Prokofiev și se dădea în vânt după colțunași cu smântână. Mie îmi povestea aventurile fascinante ale unor urși singuratici, puternici, ingenioși și înțelepți și îmi cânta la ghitară (cu 6 coarde) cântece rusești, inclusiv ”Ocii ciornaie”, căci eram singura cu ochi negri din familie. Fusese dintotdeauna pasionat de șah, conducea lotul național de tineret și mergea în turnee prin toată lumea. Odată, avusese ocazia să joace o partidă cu Fidel Castro personal și primise de la el un șah de fildeș.

Din păcate, Bununu s-a stins din viață când aveam numai șase ani. Am crezut atunci că mi-a căzut cerul în cap și a venit sfârșitul lumii (exact ca la moartea bunicii, mulți ani mai târziu). L-am plâns luni în șir. Timp de un an, am avut mereu impresia că mă sufoc, devenisem conștientă de procesul respirației mele, doar că pierdusem orice control. Îi întrebam obsesiv pe mama, tata și bunica: ”Mai respir? Mai trăiesc până mâine?” Și, în ciuda asigurărilor lor că totul e în regulă, ajunsesem captivă într-un coșmar recurent, din care nu mai reușeam să evadez: în hohotele sarcastice ale unui Demiurg malefic, îmi cădeau părul, mâinile și picioarele, mă descompuneam lent până la ultima celulă, uitam poezia de la grădiniță sau cântecele de pe discul cu povești, uitam ce am băut la culcare sau am mâncat la micul dejun chiar dacă era cașcaval de la mătușă-mea, uitam cine e mama, cine e tata, cine e Mama Coca, cine e Nana, cine e Bununu și cine sunt, uitam și cum mă cheamă. Asta a fost prima mea confruntare dură cu entropia și neantul, iar problema respirației a rămas de actualitate.

Apropo de... ”cașcaval” și, totodată, de iubire, dăruire, sacrificiu, următoarea imagine de pe peretele peșterii e relevantă: eu în pat, cu mama ghemuită lângă mine, citind amândouă ”Prințul fericit”. Epuizată și abrutizată atât de dificultățile de conviețuire (bunica, îngerul meu păzitor, ca soacră se transforma câteodată într-un diavol pentru nora ei), cât și de absurdul lumii comuniste, în special de lupta de supraviețuire de fiecare zi (pentru că ea avea toate grijile gospodăriei pe cap), mama căuta să-și sublimeze suferința prin cărți și să ”reziste prin cultură”. Își reținea manifestările de afecțiune în fața mea, era serioasă, rezervată, mereu preocupată de problemele cotidiene (”Teroare” și ”anti-glumă”, spunea tata), dar uneori mă strângea în brațe cu o disperare titanică, gata să-mi fărâme oasele, ca și când ar fi fost pentru ultima oară. Asta în timp ce răsturna clătitele sau fierbea rufe în cazanul încins. Interesant, când aburul iute, înțepător al cazanului ne asfixia, mama punea o placă la pick-up, iar aerul se limpezea imediat în acordurile Concertului în la minor de Grieg.  

Mie personal mama îmi citea / recomanda numai povești triste, ca de pildă: ”Prințul fericit” și ”Privighetoarea și trandafirul” (Oscar Wilde), ”Oliver Twist” și ”David Copperfield” (Charles Dickens), ”Singur pe lume” (Hector Malot), ”Fetița cu chibrituri” și ”Mica sirenă” (versiunea Andersen, nu Disney) sau ”Micul Prinț” (Saint-Exupéry). Mă buimăcea puzderia de copii sărmani / orfani din secolul XIX, zbătându-se să supraviețuiască într-o lume marcată de abuzuri, abandon și mizerie, unde comunicarea era absentă sau profund distoriosionată. Să mă bucur că-mi petrec copilăria la sfârșitul secolului XX? Din păcate, realitatea dură și degradantă a ”Epocii de Aur” (în contrast cu fericirea oficială, omagială, afișată grotesc, ostentativ la ”Cântarea României”) nu reușea să mă convingă. Iar poeziile cu greierașul înghețat (Topârceanu), cățelușul șchiop, gândăcelul storcit (Elena Farago) nu făceau decât să adauge un strop de otravă în paharul de necazuri și ”hapocalipsuri”. ”Păi, și-așa-mi vine câteodată, dorule, / Să dau cu cuțitu-n peatră, dorule. / Când s-o-mpărțit norocu’ / Fostai eu dus la lucru. / Și-unora le-o dat cu caru’ / Numai mie cu paharu’. / Nici acela n-o fost plin / Jumătate-o fost venin. / Nici acela n-o fost ras / Jumătate-o fost necaz.”

Săracu’ Promy! Toate poeziile și poveștile citite de mama i se potrivesc și lui foarte bine. Nu mai zic de ”Prințul fericit”. Cu ajutorul unei rândunici, ”Prințul fericit” dă totul de pe el (ochii de safir, rubinul de la sabie și ”pielea” lui de aur, jupuită, foiță cu foiță) unor sărmani nefericiți, ca să fie apoi dărâmat de pe soclu și aruncat la gunoi din ordinul primarului, pentru că nu mai era decorativ, ajunsese ca un cerșetor, iar edilul vroia să-și instaleze propria statuie. Inima iubitoare a prințului, pe care muncitorii n-au reușit s-o topească, a fost azvârlită și ea la gunoi, alături de cadavrul rândunicii. La rândul meu, am ales să fiu rândunică și să-l ajut pe ”Prințul fericit”, Promy, pentru că m-am îndrăgostit de el, exact ca în poveste, deși știam care e soarta ”Prinților fericiți” și a rândunicilor: gunoiul (unii măreți conducători, precum Kim Jong-un, folosesc explicit acest termen pentru ”dușmanii poporului”).

La fel, în povestea privighetorii, aceasta își înțeapă inima, cântând, într-un trandafir alb până-l face roșu. Cântă și agonizează până la moarte pentru ca iubirea unui tânăr sărac să triumfe, dar fata pretențioasă căreia i s-a oferit trandafirul roșu, hrănit cu sângele privighetorii, îl aruncă disprețuitoare, iar aceasta e strivit de roțile unei trăsuri. ”Micul Prinț” știe că lumea oamenilor e ostilă, săracă (în spirit) și străină, iar comunicarea imposibilă, în ciuda domesticirii vulpii. ”Mica Sirenă” înțelege că sacrificiul ei nu contează pentru oameni și vrea să dispară. În ”Alice în Țara Minunilor”, de asemenea, absurdul fără speranță e halucinant și crud: legile și regulile sunt aberante și deconcertante, trandafirii roșii nu sunt naturali, ci vopsiți (cu sângele privighetorii din povestea lui Oscar Wilde?), iar Regina de Cupă decapitează arbtirar pe oricine prinde, cu zel patriotic și ”mânie proletară”, la competiție cu talibanii de la ”Statul Islamic”.

Nicio speranță? Când mama mi-a dat să citesc în clasa a V-a Dostoievski (care nu cred că figura pe lista lecturilor suplimentare de la școală, nici nu ar fi azi recomandat de psihologi la această vârstă), mai exact ”Crimă și pedeapsă”, ”Demonii” și ”Frații Karamazov”, abia atunci am ieșit un pic din imaginarul sumbru, fără perspective al poveștilor copilăriei și i-am fost recunoscătoare maică-mii: acolo era o rază de lumină. Tot atunci, filmele lui Tarkovski (”Solaris”, ”Andrei Rubliov” și ”Călăuza”), la care m-a dus tata, la cinema, mi-au dezvăluit noi căi de căutare/regăsire a sinelui, de evadare din cotidianul cenușiu și de descoperire a unei alte realități, sacrul (irumpt uneori în profan). În mod similar, în legendele Olimpului, focul dăruit oamenilor de Promy continua cumva să ardă când titanul îi spunea lui Zeus, chit că ”stăpânul” nu înțelegea nimic, că nu poate să distrugă tot, mai rămâne ceva, nu poate fi învins, nu-și pierde demnitatea, e liber și în lanțuri, puterea dragostei și a creației nu poate fi complet anulată... Nu, nu erau doar replici de erou tragic. Și dacă Zeus nu a înțeles, nu-i nimic, au înțeles oamenii. Speranța exista, cu adevărat, în Promy și în Dumnezeul dostoievskian/tarkovskian. Și apoi în fiecare dintre noi, oamenii.

***

Cultura și școala în ”Epoca de Aur”

Absurdul mi s-a confirmat și mai mult în experiența cotidiană a lumii comuniste, dar, din fericire, și speranța că se poate rezista. În școala primară, ca șefa și premianta clasei plus... viitoare actriță, cum visam să devin, tovarășa învățătoare și mai apoi tovarășa dirigintă mă însărcinau cu organizarea festivităților școlare de sfârșit de an. Serbările mele, mereu pe punctul de a fi anulate, erau atipice, fără cântece patriotice și poezii omagiale, cu texte din Caragiale (”Momente și schițe”), Sântimbreanu (”Recreația mare”), scheciurile lui Toma Caragiu și poeziile lui Eminescu, Sorescu, Nichita Stănescu și ale Anei Blandiana (”Întâmplări de pe strada mea”, ”Întâmplări din grădina mea”).

În clasa a V-a, am trăit unul dintre cele traumatizante momente din viața mea când a trebuit să recit o poezie patriotică la televizor, în cadrul emisiunii ”culturale” ”Cântarea României”. Inițial, eu am propus o poezie de Eminescu sau Sorescu, dar tovarășa cenzor s-a opus vehement și mi-a arătat cum trebuie să procedez. Simplu, aveam în față o cutie imensă de carton, îndesată de bilețele gălbui (de mărimea unor post-it-uri) pe care erau tipărite poeziile patriotice. Bagă mâna în găleată, fetițo, și extrage o poezie! Am pus mâna și am selectat una la întâmplare: vai de mine, era dedicată Tovarășului Ceaușescu, iar eu nu concepeam să zic așa ceva nici la serbare la școală, darămite la televizor, în fața întregului popor. Cel mai mare compromis pe care-l puteam accepta era să recit o poezie cu pionierii, fără Tovarășu’ ori Tovarășa, așa că am aruncat poezia și am căutat alta. Poate aveam noroc.

După ce am răscolit găleata în decursul a zeci și sute de căutări și nu am descoperit decât poezii cu Tovarășu’ (”mărețul”, ”gloriosul”, ”marele conducător”, ”tatăl nostru”, ”mult iubitul și stimatul” etc.) sau, cel mult, cu Tovarășa (”Tovarășa Academician Doctor Inginer, savant de renume mondial”, ”mama noastră”), când tovarășa cenzor mi-a aruncat o privire tăioasă, m-am îngălbenit, au început să-mi transpire palmele și să tremur. Intrasem în panică. Tovarășa însărcinată cu măreața misiune culturală mi-a zis pe tonul acru, tipic comunist: ”Ce tot cauți? Toate sunt la fel.”.

Din păcate, avea perfectă dreptate, am constatat cu stupoare, în stare de șoc. Replica asta m-a marcat pentru totdeauna. Mi s-a pus un nod în gât și am simțit că mă sufoc. Timp de câteva minute, am rămas cu mâinile înțepenite în găleata cu poezii, pietrificată, incapabilă să rostesc vreun cuvânt. Cu toate astea, am făcut eforturi disperate să ies din starea de paralizie și neputință și să mă adun un pic. Or fi toate la fel, dar eu nu. Eu nu sunt la fel ca voi. Eu nu vreau să spun o poezie cu Tovarășu’ sau Tovarășa: dacă aș face-o, aș muri de rușine. Așa că am încercat să trag de timp, să ignor spusele tovarășei cenzor și să scormonesc mai departe, în tăcere, cu fața lividă și mâinile acoperite de o sudoare rece, în găleata cu poezii omagiale, după o poezie numai cu pionierii, fără Tovarășul sau Tovarășa.

În scurt timp, tovarășa cenzor a revenit în forță, bombardându-mă cu tot felul de întrebări indiscrete: ce-s părinții tăi, unde lucrează, sunt membri de partid, ce funcție au în partid, dar bunicii, ai fost vreodată în străinătate, dar familia, unde anume, ai rude în străinătate, unde anume etc. Mi s-au tăiat picioarele și am înghețat. Și-acum, dacă nu recit poezia, ce va fi? Să vedem dacă pot să ghicesc viitorul. Cu mine nu cred că va fi cine știe ce nenorocire: în cel mai nefericit caz, o să ajung la Securitate, o să mă bată bine, dar apoi o să mă elibereze și o să-mi dea drumul înapoi la școală, sunt doar un copil. Dar ce se va întâmpla cu familia mea? O să-i aresteze pe toți și numai eu sunt de vină. Poftim, ce zici, mă, Ile? Cum să fii tu de vină? Îi arestezi tu? Cine îi arestează? Haide, măi, Ile, trezirea! Nu, Ile, nu trebuie să spui nicio poezie cu Tovarășu’. Dacă o vei face, vei fi și tu un Tovarăș ca ei, dar, spre deosebire de ei, vei regreta mereu, căci pe tine te frământă conștiința.  

Înghețată de groază, însă, pe de altă parte, hotărâtă să nu recit nicio poezie cu Tovarășu’, am continuat să scormonesc în găleată, încercând să ignor presiunile tot mai puternice ale tovarășei cenzor de lângă mine, precum și amenințarea Securității. Miracol! ”După lupte seculare” de aproape o oră, am găsit o poezie doar cu pionierii, pe care am și spus-o, de altfel, la televizor. Cred că era singura din găleată altfel. Cineva acolo sus mă iubește, și nu Tovarășu’! Mai sus un pic și totuși atât de aproape! Ce bine! Tatăl nostru nu e Tovarășu’, ci Cel de sus. Iar tatăl meu e taică-miu și gata.

Mai târziu, la liceu, avea să-mi confirme și dirigul acest lucru, când ne-a povestit o întâmplare din copilărie. Într-o zi, dirigul venise plângând de la școală și taică-su îl întrebase de ce. ”A murit tătuca Stalin!” Taică-su i-a dat o palmă zdravănă peste gură și i-a zis: ”Cine e mă, tac-tu?! Io, io sunt tac-tu!” Din păcate, în Coreea de Nord, chiar și în ziua de azi, oamenii din popor trebuie să urle de durere și să leșine pe străzi la moartea Tovarășilor, iar copiii sunt arestați și ajung în lagăre de muncă, împreună cu familia lor. Într-un final, momentul ”Cântarea României” a fost pentru mine o cutremurătoare revelație a absurdului comunist, dar mi-a adus și o rază de speranță: în însăși decizia mea de a fi altfel, în ciuda riscurilor. Curajul și atitudinea fac diferența. A fost clipa mea de glorie (cea mai importantă din viața mea). Și, mai mult, mi-am dat seama că nu sunt singură.

Apropo, când eram la școală, în anii ’80, trebuia să scriem tot soiul de compuneri pe tema ”Anul 2000”. Îl descoperisem deja pe Dumnezeu, mă ajutase să ies din calvarul găleții cu poezii omagiale și-i eram recunoscătoare. Pe vremea aceea, Dumnezeu avea formă de extraterestru, GH24 (așa-i spuneam și, culmea, îmi răspundea!), mă rugam la el nu doar să ne ajute să scăpăm de Tovarăși, de Știi Tu Cine… Zeus și de alții ca ei, dar și să-mi facă fundul mai mic și țâțe mai mari, pentru că doream să devin actriță și eram, oricum, foarte complexată. Eu atunci credeam cu convingere că în anul 2000 va exista o lume paradisiacă pentru toți oamenii de pe Pământ: va fi prosperitate, nimeni nu va mai trebui să muncească, vor lucra numai artiștii (de plăcere), iar fiecare va avea o miniaeronavă personală (MAP) cu care va zbura oriunde în spațiul cosmic, să-și bea cafeaua, ceaiul sau berica împreună cu extratereștrii de pe alte planete. Eu eram o excepție, inteționam să lucrez, căci vroiam să mă fac actriță, așa că ar fi trebuit să dau spectacole în întreg universul, pe minim trei planete în fiecare zi.

Acum, dacă m-aș întâlni la o berică, un ceai sau o cafea cu vreunul dintre extratereștri, ce să le zic? Că sunt Ile și vin de pe Gliese, ca Promy? Mai e o Ile pe Gliese și se creează confuzie, dar mai bine nu spun care e planeta mea nativă. Mor de rușine. Ce să le povestesc despre Pământ? Fac pariu, fraților, că ați auzit de Dracula, nu și de Prometeu sau de Iisus. Să vă invit și pe voi pe Pământ la un schimb intercultural și să vă arăt portalul infernului, să ascultați și voi puțină muzică de acolo? Intrați în comă într-o secundă. Și știți ce s-a întâmplat în anul 2000 în România? A ajuns talibanul de Vadim Tudor în turul doi la alegerile prezidențiale. Iar eu, în ideea de a alege răul mai mic, deși mă cutremuram de oroare, l-am votat pe alt taliban, contracandidatul său, Iliescu, personajul cu mâinile mânjite de sânge la Revoluție și la mineriade, recompensat pentru aceste fapte glorioase, chiar și în ziua de azi, cu funcția de președinte de onoare al unui partid. Felicitări! Bine că n-am ajuns ca-n Egipt: de la revoluție și îndepărtarea unui dictator (Mubarak) la fundamentaliști islamici (liber aleși!) și apoi la armată (eliberatoare). Și totuși, am cu cine să mă laud de pe Pământ: nu e doar planeta Big Brotherilor, ci și a lui Iisus și a lui Promy și atâtor personaje dragi (ficționale sau reale).

Din fericire, nu a trebuit să vină anul 2000 ca să aibă loc Revoluția, ci doar anul 1989 (când eram în clasa a VII-a). Se poate spune că am așteptat mereu Revoluția, cu o răbdare titanică (la competiție cu Promy), și că mă pregătisem pentru ea, nu numai prin serbările mele atipice, subversive și rezistența prin cultură, ci și prin fapte concrete, așa cum îmi amintesc desenele rupestre: am făcut manifeste și le-am distribuit pe 21 și 22 decembrie, pe geam, de la bucătărie, când nu erau nici mama, nici bunica de față. Aceeași fereastră prin care văzusem noaptea, la ora patru, cozile uriașe, cu bătrâneii gârboviți, pământii la față, aliniați cuminți pe scaune, în frig, în fața magazinelor veșnic goale (umplute doar de fundurile masive ale vânzătoarelor), imagine pe care nu aveam s-o uit vreodată și care m-a bântuit constant. Am creat, așadar, manifeste foarte elaborate, pe bucățele mici de hârtie velină, decupate, scrise cu pixul, de sute de ori (căci nu aveam copiator) și cu sloganuri complexe gen: ”Libertate” și ”Jos Ceaușescu!”. Pe 22 Decembrie, când dictatorul a șters-o, preferând să lupte eroic din elicopter, a fost cea mai fericită zi din viața mea: am ieșit pe străzi să sărbătorim, împreună cu tata și cu Ralu, cea mai bună prietenă, vecina mea cu care desenam rozete multicolore pe asfalt. Era o atmosferă de comuniune paradisiacă, oamenii dansau, cântau, se îmbrățișau, fluturau steagurile cu gaură în mijloc, copiii dădeau flori soldaților. Parcă zburam.

Seara, tata (deși era ferm împotriva distribuirii de arme către populație și luase în calcul posibile diversiuni) a plecat, cu mâinile goale, să apere televiziunea amenințată de așa-ziși teroriști și ne-a avertizat pe mine și pe Ralu să stăm acasă. Ne uitam amândouă la televizor la ”revoluția în direct” și, în același timp, desenam lebede, când am auzit, brusc, bubuituri, de se zgâlțâia tot blocul. Pe moment nu am înțeles ce se întâmpla și am înghețat de frică, dar poate că nu era nimic neobișnuit: vecinul Costel de la noi din bloc, terorist faimos, trăgea în vecinul Gigel din blocul de vizavi, alt terorist de renume. Au fost lansate multe diversiuni menite să creeze haos și să legitimeze puterea de atunci. Puterea lui Iliescu și a grupului său, doar nu a poporului. Ca orice revoluție, și aceasta a fost furată și numai Al Gore e de vină. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești. Oricum, înspăimântate de împușcături, lebedele ne-au zburat din desen și nu s-au mai întors niciodată. Eu încă sper că nu au fost împușcate toate la Revoluție și le aștept să revină acasă.

La scurt timp după Revoluție, pe 28 ianuarie 1990, a avut loc un prim miting important anti-FSN al partidelor istorice proaspăt reînființate, pentru ca Frontul să nu se transforme în partid și să candideze la alegeri. Se pare că Televiziunea Română Liberă nu a putut să filmeze fiindcă era ceață, iar Iliescu, tătuca FSN-ului nou ”emanat” de evenimentele din decembrie, i-a transmis călduros, tovărășește lui Corneliu Coposu, liderul PNȚ-ului: ”Nu-mi pune sula în coaste”. Îndrăgostită fiind de Iliescu (adevăratul erou al Revoluției pentru mine în acel moment), ușor manipulabilă și îngrozită de intelectuali, ”dușmanii poporului”, care amenințau să uzurpe noua putere, am mers la școală cu pancarte și am scris pe tablă (cu cretă roșie), împreună cu colega de bancă: ”Moarte intelectualilor”, ”Jos fosilele”, ”Moarte lui Coposu”, ”Moarte lui Câmpeanu”, ”Moarte PNȚ-ului”, ”Moarte PNL-ului”, ”Noi muncim, nu gândim”, ”Nu ne vindem țara” etc. Din dragoste și disperare (prima pentru Iliescu, a doua – provocată de intelectuali). Iar solganurile, bineînțeles, vibrau de iubire.

Bine, trebuie să recunosc, eram și un pic ”posedată” de colega mea de bancă, o fată traumatizată de problemele ei familiale, foarte frustrată din cauza divorțului părinților, care ajunsese să urască bărbații și se răzbuna pe băieții din clasă fugârindu-i și înfigându-le compasul pe unde nimerea, de preferință în fund, dacă reușea să-i prindă. Iubirea pentru Iliescu a durat până la mineriadele din 13-15 iunie (acestea demaraseră chiar atunci, dar cea din iunie a întrecut orice așteptări, întotdeauna realitatea depășește halucinant imaginația, baba Promida știe), dar dragostea pentru colega mea de bancă s-a pulverizat imediat, mi-a fost rușine și teamă că mă transform într-un monstru, așa că am cerut ”tovarășei” diriginte să mă mute cu altcineva, fără să mai ofer alte explicații.  

Cum, abil și inspirat, spunea sloganul său electoral din mai 1990, Iliescu era ”un președinte pentru liniștea noastră”, amenințată de intelectuali, ”dușmanii poporului”, precum și de partidele istorice, iar minerii, culmea, apărau democrația și noua putere revoluționară, legitimată prin alegeri. Iliescu a comunicat inițial cu intelectualii și partidele politice concurente prin mineriade, se știe doar că liniștea și pacea se păstrează cu ranga și bâtele. Iar unele gospodine din București au aplaudat minerii și i-au încununat cu flori ca pe niște eroi salvatori. Până la urmă, atât intelectualii, cât și minerii au fost victimele manipulării exercitate de puterea de atunci. Și numai Al Gore e de vină. Mă temeam că intelectualii vor fura revoluția. Din păcate, era deja furată.  

Și acum mă chinuie conștiința pentru comportamentul din ianuarie 1990, a fost unul dintre cele mai rele lucruri pe care le-am făcut, bine că blonda de Jill nu cunoaște asta (și nici n-o să citească), altfel m-ar călca cu tirul. Apropo, la mineriadele din 13-15 iunie, eu purtam ochelari, iar lumea m-a avertizat să am grijă unde mă duc pentru că minerii identifică intelectualii după acest accesoriu și îi întâmpină prietenos cu bâta sau ranga. Dacă observă fie și o varză, un cartof sau o coropișniță cu ochelari, îi bumbăcesc zdravăn. Eram puțin contrariată, dar, la urma urmei, de ce nu? Intelectualii ăștia nu provoacă decât dezordine. Sunt niște avortoni ai societății, morți și neîngropați, pe jumătate putreziți, care nu știu decât să împută și să otrăvească spațiul public. Avem noi ac de cojocul lor: o să-i înțepăm în cur cu compasul. ”Moarte intelectualilor!”