Examen cu Big Brother (29): M-am săturat să am numai dreptate și niciun drept. De acum, voi îndrepta doar părul!

Hotărât să facă un ultim efort titanic pentru a-i convinge pe toți cei dragi să imigreze pe Gliese, Promy aranjează să plecăm în următorul weekend la bungalourile de pe malurile Ataraxiei. Suntem invitați toți: eu, Mene, Mi Ko, Pando, Epi, Bebe, Pegas, Rocinante, Jill, Alex, Don Quijote și Her. Ultimul sosește fără nereida al cărei nume, oricum, nu l-am aflat, știm doar că i-a venit ciclul, eveniment care merită sărbătorit. Într-adevăr, Her va face cinste tuturor. Atlas a ajuns la nivelul 6 la jocul ”Plante vs. Zombie”, cu ajutorul lui Bebe, și, ca de obicei, nu poate fi oprit, nici dacă arunci în el cu fulgerașe. Sperăm ca Bebe Junior, cu inventivitatea și forța spiritului său de titan, dublat de precizia și rafinamentul asiatic al mamei sale, pe la cinci-șase luni, să nu poată rezista ispitei și să-i sustragă, printr-o stratagemă sau alta, consola ultraperformantă lui Atlas. Cine și cum o mai recuperează de el ulterior, asta-i altă poveste.

Ca să nu rateze o asemenea excursie pe Gliese (cu perspective optime de imigrare), îi luăm cu noi și pe Titus (celebrul prof de istorie care a renunțat la glorioasa carieră de prof de liceu în București pentru a ajunge prof de Bingo la țară) și pe Ana, soția lui (mare dansatoare și viitoare actriță de top în telenovele), precum și pe Hannah (fetița-fotomodel, ajunsă acum în clasa a opta, cea care a dat cu piciorușul ei grațios vieții de vedetă și și-a aruncat coroana de Miss România în capul lui Handicapatos, păcat că nu a nimerit un pic mai jos), împreună cu mama ei, Cristina, o doamnă elegantă și stilată din capitală, foarte preocupată de copilul ei și de viitorul său.

La vederea lui Promy, eroul lui din copilărie, Titus se manifestă printr-o explozie de entuziasm: precis e un psihopat care l-a răpit, l-a sechestrat, l-a drogat și vrea să-i vândă organele. Logic, nu? Voi ce-ați fi crezut dacă v-ar fi sunat unu’ cică Prometeu, de pe cică un telefon iPhone 7, și v-ați fi trezit cu el cică pe planeta Gliese? Oricât ar încerca Promy să-l convingă, arătându-i inclusiv cicatricele, Titus nu-l crede. Iar sărmanul Promy e din nou foarte satisfuckut: a ajuns acum, culmea ironiei, traficant de organe! Doar intervenția miraculoasă a Hannei care-l (re)cunoaște pe Promy, chiar și în ipostaza cu breton filat și îndreptat cu placa, blugi și tricou alb, îl face pe Titus mai puțin suspicios (căci proful de Bingo e foarte sensibil la copii și, pur și simplu, nu poate să le reziste, mai ales când îi aruncă privirea de cățeluș). Dar, până la urmă, în ziua de azi paranoia e o datorie civică.  

Și mai greu este de adus prietenul Hannei, Victor. Nu, nu e Victor: joi seara e Cristi, vineri dimineață la 8 – Bogdan, la 9 – Ștefan, la 10 – Andrei, la 11 – Alejandro, iar la 12 – Darius și tot așa. Promy înnebunește: se roagă din tot sufletul ca Hannah să se despartă de ultimul prieten fix înainte de teleportare, o să găsească ea o grămadă de sireni și gliesieni la fața locului. De data asta, Promy are noroc: Hannah se desparte de Matei la ora 19:58, cu două minute înainte de teleportare și, îndată ce se face opt, suntem toți pe Gliese.

Don Quijote, cu armura pe el, n-are nicio șansă la sirene și gliesiene: toate se sperie de el și fug care încotro, n-au mai văzut așa ceva. Don Quijote nici nu vrea să audă să-și dea jos armura, oricât insistăm că înspăimântă potențialele partenere, poate provoca accidente grave și... nici nu mai e la modă. Dacă nu vrea să renunțe complet la haine ca noi, să îmbrace măcar un tricou alb și blugi de la Promy, chit că înoată în ele. Oricum, Don Quijote nici nu vrea să zărească vreo sirenă, își duce singur mâna la ochi, ca să n-o înșele pe Dulcineea, fie și numai în gând. Iar sirenele s-ar putea transforma în bestii antropofage ca-n Olimp, se sperie Don Quijote, recent răpit și abuzat de muze și de șeful lor, marele artist al Olimpului, Apollo, multiplu premiat și medialiat. Ba mai mult, Don Quijote nu se poate abține și chiar în prima seară dă buzna, în armură și cu sabia scoasă, peste Pandora (care tocmai agățase niște prospături și se înfrupta din ele sub ochii lui Epi) ca s-o salveze de la viol. Din acest moment, cred că sărmanul nostru cavaler o să aibă interdicție pe Gliese, Promy nu-i mai tolerează alte abateri. S-a zis cu imigrarea!

Alex a reînceput citostaticele și acum se simte mai bine, cred că vrea să ne demonstreze cu orice preț că ”intelectual depresiv” nu e pleonasm sau, cel puțin, că nu i se aplică lui măcar de data asta: e în mare formă și monopolizează iar sirenele. Promy, la rândul său, se bucură că Alex petrece suficient de mult timp cu sirenele ca să nu mai facă tot soiul de comentarii acide cu privire la moaca lui de Harry Potter sau de bacterie probiotică. Pentru orice eventualitate, se ascunde însă strategic sub breton. E epuizat și n-are chef de nimic. Cam tot așa sunt și eu, cu toate că Bebe insistă să sărbătorim a treia demisie a mea în semn de protest. Ba chiar, la un moment dat, de oboseală, scap porumbelul din gură și mărturisesc sirenelor că Alex e din Israel, deși el, la fel ca Promy și Mene, moare de rușine să dezvăluie de unde vine de pe Pământ. De fapt, cred că porumbelul ieșit din gura mea era papagal, l-oi fi înghițit din greșeală în bungaloul verde, exotic, african. Românii mănâncă orice... lebede, papagali, porumbei, nu? Nu-mi aduc aminte, dar, oricum, mie nu mi-e jenă să recunosc că sunt din România, sirenii și gliesienii sunt fani Dracula, implicit și ai mei. Logic, nu? România nu e chiar o țară de lepădat: întâmplător sau nu, escrocii din ”Țeapă în stil american” vroiau la un moment dat să imigreze în România. Cred că știau ei cumva că aici e paradisul infractorilor. Raiul corupției.

– Alex e din Israel, iar Israel e capitala Japoniei! strig către sirene, puțin convinsă atât de corectitudinea aserțiunii, cât și de beneficiile ei pentru Alex.

Sunt obosită și cred că am inhalat prea mult praf de pe videoproiector la fuckultate, poate că m-am intoxicat iremediabil. Și ăsta a fost ultimul lucru care m-a murdărit și m-a otrăvit acolo, la școală. Ah, bine că nu m-a auzit Titus! La fel ca și bunica mea (fostă profesoară, Dumnezeu s-o ierte), el nu suportă greșelile și are o manie a corecturii, iar eu nu vreau să mă fac de râs.

– Poftim? A cui capitală e Israelul? sar Alex, Titus și Promy la un loc.

– A... a... a Japoniei, îngaim eu.

– Cee?! Uită-te pe Google maps! Pune mâna pe un glob pământesc! izbucnește Alex. Și să știi că acum, dacă le-ai spus, sirenele nu o să fugă de mine, ci, dimpotrivă, o să le fie milă de mine și o să mă dorească și mai tare.

– Ile, ce-ai pățit? Pune mâna pe carte, pune mâna pe atlas! se agită Titus. 

– Promy nu mă lasă să pun mâna pe Atlas! A zis să nu mai pună nimeni mâna pe el sau pe frații lui, ripostez eu.

– Pune mâna pe Atlas, dar nu pe consolă! conchide Promy.

Bine că a intervenit! Ce bine e să existe un șef... contactabil, gata oricând să-ți răspundă, să te corecteze, să te ajute să clarifici dileme sfâșietoare și să iei decizii! Dar eu nu mi-am dat demisia? E validă doar verbal? În fine, ce mai contează? Îmi cer scuze și, ca să schimb subiectul, le povestesc cum a fost creat Titus:

– Titus, tu ai 50% de la Mama Coca, bunica mea, fostă profă și ea (de latină) și 50% de la mine.

– Bine, Ile, dar tu și cu bunica ta nu sunteți fanii vieții rurale, remarcă Promy, cu ochiul lui scrutător și neiertător (chiar și sub breton).

– Păi, are și de la maică-mea, de la Meme, care e de la țară.

– Ce?

– Restul de 50%.

Cred că, până la urmă, i-am lămurit. În stilul intelectual sofisticat și acurat al lui Bush Jr., constat apoi cu stupoare.

În ziua următoare, mergem la o plimbare peste oceanul Ataraxia cu caii zburători: Pegas ne transportă pe mine și pe Promy, Bebe – pe Her și pe o sirenă, iar Rocinante – pe Mene și Mi Ko. Apoi, seria a doua: Pegas cu Pando și Epi, Rocinante cu Jill și Alex, Bebe cu Titus și Ana. Don Quijote e pedepsit: nu mai merge nicăieri și nu mai are voie să salveze pe nimeni. Hannah a rămas la cel mai tare club de pe Gliese de vineri seara și se pare că n-o vom mai recupera până luni dimineața când trebuie să meargă la școală. Mama Hannei a fost atât de fermecată de condițiile de lux de pe Gliese și de... sireni și gliesieni, încât a uitat complet de copil. Mie, deși insist că am numai 2 ani și 9 luni și, automat, nu pot fi adultă, mi se interzice să mă duc la club după Hannah: o să creadă că sunt ”un fel de” mama ei și că o monitorizez. La întoarcerea de la plimbare, o văd pe Mi Ko mâncând aripioare crocante de la KFC-ul din mall, strâmbându-se de silă și apoi vomitând. Sunt prea sărate, au crusta prea groasă, puiul nu e suficient de fraged, aripioarele astea nu se compară cu cele din Startar, de la Paris sau de la București, o să facă reclamație la KFC, pe Gliese. Ia te uită cine se plânge și încă formal! Înainte nu deschidea gura neîntrebată și mânca mai mult râme și viermi (alimente mult mai sănătoase și mai nutritive, într-adevăr, decât cele de la KFC). Promy ar trebui să fie mândru de ea, el a inventat reclamațiile. Iar eu văicăreala, așa cred. Bine că Mi Ko a învățat de la el, nu de la mine.

Mi Ko nu e încă nemuritoare (nu a consumat ambrozie/nectar deocamdată), dar se gândește serios să devină: indiferent de problemele din Olimp, ea îl iubește pe Mene și-și dorește să petreacă mai mult timp cu el. Deocamdată. În plus, când era mică, visa să fie nemuritoare și cu super-puteri ca Dracula (ce surpriză plăcută, ce mică-i lumea!), iar acum i s-a ivit, în sfârșit, ocazia. Bebe junior (care se va naște muritor, nu nemuritor) va fi lăsat să aleagă când va avea o vârstă suficient de mare pentru a decide singur ce vrea să fie. Dacă va ajunge până acolo... Apropo, Mi Ko mai are puțin până naște, așa că-i întreb pe titani cum vor sărbători marele eveniment:

– Mai e un pic și vine pe lume Bebe junior. O să spargeți pahare de fericire? Parcă așa se obișnuiește în Grecia, la petrecere.

– Vai de mine, Ile, să petrecem?! A mai văzut cineva vreodată un titan fericit? Cine a văzut un titan fericit să ridice mâna! spune Promy cu obidă.

– Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, zice Mene încet, aproape șoptit, întunecându-se la față.

– O să sparg eu pahare pentru voi. 12! Câte unul pentru fiecare zeu olimpian, râde Mi Ko.

Fără să-i implic pe Promy și Mene (din motive familiale), pun la cale un mic codoșlâc și o mică farsă pentru Pandoruța. Codoșlâc pentru Pando? Nu, ea nu are nevoie. Profită de orice ocazie, de față cu Epi. Spre deosebire de Promy, ea adoră contactele. De aceea, se și ocupă de strategiile și politicile de creare și dezvoltare a alianțelor, pe lângă coordonarea Startarului. Codoșlâcul e pentru Epi care a stat mereu singur (chiar și pe Gliese), ignorat de consoartă și înșelat nonstop, sub ochii săi. Ei, vom face sirenele și glisesienele să se înduioșeze de Epi. Nu doar burta lui e specială, originală și unică pe Gliese, dar, când vor auzi că nu s-a mai futut de milioane de ani (aici exagerăm un pic, dar efectul va fi mai puternic), îl vor lăsa pe Alex și vor năvăli asupra lui Epi, în fața lui Pando. Sirenele au suflet mare, de titan, nu vor să-l vadă pe Epi abandonat. Sute de sirene și gliesiene vor sări pe Epi într-o singură noapte. Poate că Epi va depăși recordul lui Alex sau chiar pe al lui Pando și va deveni vizibil și pentru soția lui. Când află ideea, ”conștiința” mea, Jill mă felicită: am făcut, în sfârșit, după multă vreme, o faptă bună. Cu ajutorul lui Her și al lui Jill, punem ideea în practică: incredibil, toate sirenele sunt înduioșate și îl asediază pe Epi... vorba vine, ”asediază”, căci stau la coadă civilizat zile și nopți pentru a ajunge la el, păstrându-și bonul de ordine. ”Răzbunarea e dulce”.

***

Toată lumea se distrează, cu excepția mea și a lui Promy. Acesta din urmă abia rostește două-trei cuvinte, răspunde monosilabic la întrebări, stă cu chipul ascuns sub breton, iar, luni dimineața, când toți se întorc în Olimp sau în România, el nu-și strânge bagajele. Vrea să mai stea aici. Deși are loc suficient ca să se întindă și să zacă la soare cât e de lung, pe plaja imensă, destul de sălbatică, cu nisip fin argintiu, Promy rămâne în cameră, în bungaloul albastru, acvatic, se dezbracă și se ghemuiește sub chador. Apropo de plajă și de soare, am observat ceva bizar pe Gliese, chiar zilele astea. Parcă îmi lipsea ceva, dar nu-mi dădeam seama exact ce. Acum am realizat: ceața. Eu ador ceața: îți lasă senzația heraclitian-epicuriană că ”totul curge”... simplu, ușor, mătăsos și diafan, dulce-aromat ca zăpada roz de căpșuni, te topește tandru și pe tine în ea, îți inhibă simțul vizual și-ți hipertrofiază alte simțuri, îmbiindu-te să te adăpostești în ea, să pipăi și să guști tot ce-ți iese în cale, cu încântarea unui copil. Ceața e ludică, te invită să te joci de-a v-ați ascunselea și să descoperi, și, totodată, paradoxal, păstrează și îmbogățește misterul, ”sporește-a lumii taină”, ca-n poeziile lui Blaga. Când vrei să nu te mai găsească nici Obama, ceața te ascunde în moliciunea ei albă de pântec de mamă ca-ntr-o placentă. Mai mult, ceața dizolvă nuanțele și contururile aspre, agresive și vulgare, fie că e vorba de blocuri, malluri, hoteluri sau palate cu turnulețe, absoarbe sau îmblânzește monștrii, camuflează mizeria și diluează sila. Dar pe Gliese e totul frumos. Probabil că nu e nimic de ascuns.

Din păcate, cât de curând planeta Gliese va dispărea și ea, și mă tem că nu în ceață. Nimeni de aici nu-și va da seama de nimic. O să se dizolve în neant, cât ai clipi, precum cetatea părinților lui Bebe. Frumusețea ei e atât de fragilă... Nu mai e mult și florile de cactus de un albastru ireal vor rămâne fără spini și se vor scutura, aerul va fi greu, irespirabil ca pe Pământ ori în Olimp, oceanul va clocoti, parcă infestat cu gaze de șist, iar orașele se vor face scrum. Și ce sens mai are să-i avertizeze Promy pe gliesieni? Nu a prezis destule ”hapocalipsuri”? Mai bine-i lasă în dulce-amețitoarea lor ignoranță, să se tăvălească în zăpada ei roz de căpșuni, să guste ”la vie en rose” ”un anotimp, un an, un timp”...  ”Let me take you down / 'Cause I'm going to Strawberry Fields / Nothing is real / And nothing to get hung about / Strawberry Fields forever. / Living is easy with eyes closed / Misunderstanding all you see...” 

http://www.youtube.com/watch?v=eeZcI4u0ZQg

Dacă Gliese ar dispărea acum, Promy n-ar observa nici el nimic: stă gol, sub chador, de mai bine de trei săptămâni. Nici nu știu dacă oficial e în grevă, nu spune nimic în afară de ”Taci, Ile!”. Din când în când, tresare, cutremurat de spasme. Nu mă lasă să mă apropii de el. Îi testez reacțiile: nu vrea nimic, nici baie în Ataraxia, nici duș fierbinte, nici un nou tricou alb sau blugi, nici o plimbare la mallul de pe Gliese, nici telefonul, tableta sau laptopul, nici măcar jocul ”de-a Bill și Monica” sau Maretti cu pizza. Încerc și strategia de resuscitare prin expunerea erorilor, să-mi verifice niște documente și să le corecteze, dar nu reușesc să-i atrag atenția. Apoi vorbesc intenționat ca Vanghelie ore în șir, doar-doar o să se sesizeze. De obicei, funcționează, Promy nu suportă să lase ceva greșit. Acum, din păcate, nu. Singurul lucru la care nu renunță e ritualul de coafat din fiecare dimineață. Mi-e milă de el, e extrem de obosit. Și plin de silă. Fără speranță. Și, din ce în ce mai mult, oboseala, sila și disperarea lui mă contaminează și pe mine, oricâte băi în Ataraxia sau dușuri fierbinți, aromo-terapeutice (perluțe cu parfum Davidoff Cool Water, picurate în cada imensă, în formă de scoică sidefată) aș face. Dacă ridic puțin chadorul, văd corpul lui contorsionat sălbatic, incontrolabil, pietrificat, devenit una cu stânca de care a fost înlănțuit. O bucată de stâncă, piatră brută, necizelată, uitată într-un cimitir înghețat, fără margini și fără pietre de mormânt, ce n-o să mai fie dăltuită niciodată și transformată în statuie.  

La un moment dat, chadorul se mișcă ușor și se aude vocea lui Promy, venind parcă dintr-o altă lume:

– Mai știi confruntarea mea cu nenea Cronos în Tartar? Îmi luase nemurirea și mă ucisese. Cel puțin, asta am perceput eu. Iar Bebe a plâns pentru mine și m-a trezit la viață. De fapt, am fost din nou resuscitat, nu am renăscut. Telenovela asta de căcat continuă. Lui Bebe i-a fost milă de mine, dar insuficient. Nu destul ca să se abțină.

– Promy, știu cât ai suferit și te iubesc atât de mult încât, până la urmă, ți-aș respecta ”dreptul la întuneric și la liniște”, aș accepta să te criogenezi, să mori, să dispari, să se termine povestea, dacă tu ai vrea asta din tot sufletul. Să nu te mai chinuiești atât, spun încet, cu glas stins, înecându-mă.

– Nu mai pot, Ile! Sunt prea obosit și scârbit. Iartă-mă! Tot timpul puneți mâna pe Vasilică! Vasilică are dreptate, nu și drepturi. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, o să te obișnuiești. Las-o baltă, dottore! Vrei să auzi Declarația Drepturilor Omului în versiunea lui Vasilică, alias dottore El-Gol, doctorul Prometeu, ca să nu mai zici că nu-mi apăr drepturile?

Fără să iasă de sub chador, Promy face o pauză lungă, încercând să-și adune forțele. Vorbește la început anevoios, chinuindu-se să articuleze cuvintele, bâlbâindu-se și poticnindu-se, dar hotărât să spună ce are de spus până la capăt. După primele cuvinte, dislexia dispare, iar vocea îi sună mai puternic și mai apăsat, cu accente tot mai patetice:

– D-d-del-ca-r-ra-ț-ți-a D-d-d-drepturilor Omului, Titanului, ce vrei tu, în versiunea doctorului Prometeu... Tot o manea cathartică în versuri albe:

Am dreptul la cătușe, lanțuri și piroane.

Am dreptul ca talibanii să-mi mănânce coaiele.

Am dreptul să fiu devorat de bestii antropofage.

Am dreptul să fiu înecat sau ars de viu.  

Am dreptul la electrocutare și bătaie.

Am dreptul să fiu biciuit.

Am dreptul să fiu jupuit de viu.

Am dreptul la tortură și viol.

Am dreptul să fiu futut în cur în fiecare zi.

Am dreptul la foame, sete, ger și arșiță.

Am dreptul la cianuri, gaze de șist și gaze sarin.

Am dreptul la mizerie și ignoranță.

Am dreptul să nu gândesc și să nu simt... altceva decât frică, durere și ură.

Am dreptul la etichete și discriminare.

Am dreptul la scuipaturi și umilințe.

Am dreptul la injustiție și pumni în gură.

Am dreptul la sclavie.  

Am dreptul la o clasă politică, media și corporații corupte și manipulatoare.

Am dreptul la muncă... muncile iadului.

Am dreptul să-mi văd opera ștearsă de cenzură, foc sau potop.

Am dreptul la boli incurabile.

Am dreptul la vacanțe fără sfârșit în Guantanamo, pe Elbrus sau în Tartar.

Am dreptul să văd copii morți de foame sau de obezitate, exploatați, chinuiți, masacrați.

Am dreptul la telenovela politică de căcat de fiecare zi.

Am dreptul să visez... că voi ajunge iar o crustă de puroi și de jeg.

Am dreptul să fiu un maidanez hăituit și hăcuit de hingheri.

Am dreptul la o viață irosită și futută.

Am dreptul la o groapă comună.

Am dreptul să fiu abandonat.

Am dreptul la uitare.

Am dreptul la agonie.

Am dreptul la neliniște și întuneric.

Am dreptul la scârbă.

Am dreptul la disperare.

Vă rog să vă fie milă de mine și să-mi respectați toate aceste drepturi.

Ascult cutremurată, în stare de șoc, declarația drepturilor în versiunea lui Promy. La sfârșit, mă cufund și eu într-o tăcere apăsătoare. Aș vrea să-i zic ceva, să-l încurajez, dar parcă nu mai e nimic de spus. Totul pare incredibil de clar și de simplu, la fel ca vechea socoteală, ”2+2=4”. Numai că 2+2 fac oricât, numai 4 nu.  Lumina tăioasă și neiertătoare, aspră și nemiloasă a evidenței. Aș fi dat orice ca ceva să rămână în ceață. Valurile Ataraxiei îmi mângâie ușor și tandru picioarele, le văd, dar nu le mai simt. Decorațiunile din coral albastru fosforescent din bucătărie parcă s-au estompat și și-au pierdut strălucirea. Să mă uit în cafea să ghicesc viitorul? Nu, nu are sens, îl știu deja. Împing cana bleu, din topaz albastru, plină cu cafea Lavazza cu lapte și zahăr, mai încolo pe măsuța mică, rotundă, din sticlă de Murano, pictată ca oceanul Ataraxia în miniatură și reproducând destul de fidel harta lui reală. O privesc rătăcită, debusolată, cu ochii stinși, fumând în tăcere. Nu, e prea târziu, nicio hartă nu ne mai poate ajuta să ne orientăm. Aș vrea măcar să-l țin în brațe pe Promy, fie și pentru ultima oară, dar nu mă lasă să mă apropii de el. Cu toate astea, mă adun puțin și încerc să-i transmit, zguduită de emoție, cu glas întretăiat, câteva cuvinte consolatoare:

– Vai, Promy, îmi pare atât de rău, dar, știi bine, chiar și-așa, dacă ai fost muritor, nu se termina totul, urma, probabil, viața de dincolo, nu fără responsabilități, mai ales pentru cineva ca tine. Oricum, ai și tu un fel de paradis pe Gliese (cum am eu în Vamă) și nu poți sta în el, vezi doar ce se petrece de fiecare dată când ajungem aici. Iar, dacă te-ai criogena, există mereu riscul să fii găsit și resuscitat din nou. Și Mene (care abia a început o nouă viață) ar simți și el din plin aceste lucruri îngrozitoare. Tot ce ți se întâmplă ție trăiește și el, nu? Însă, din câte îmi aduc aminte, tu i-ai mulțumit lui Bebe că te-a readus la viață, erai gata să împarți cu el chiar Maretti cu pizza, iar noi te așteptam acasă, numărând minutele și secundele, pregătiți să venim după tine în Tartar: fiul tău, Deucalion, Mene, Her, Jill, Don Quijote, Pegas, Alex, chiar și eu care mai mult te-aș fi încurcat, asta dacă găseam drumul până în infern și nu se strica prăjitura pentru Cerber până atunci.   

– Nu mai pot, Ile, crede-mă! Aș vrea să se termine. Sau măcar să mă transforme Bebe sau Antenuța în ceva fără memorie, fără conștiință, să nu-mi mai pese de nimic. O râmă, de exemplu, dacă tot ai fost tu o omiduță.

– Ai vrea să fii o râmă nemuritoare, Promy?

– Uneori invidiez liniștea unei râme.

– Cred, Promy. Dar o broască râioasă n-ai vrea să fii? Ca notele false pe care le-am pus eu... sub presiune, și apoi le-am șters?

– Nu, că o să mă săruți și o să mă transform într-un prinț. Deși tu parcă mănâncai broaște râioase. Poate mă înfuleci și pe mine, prefer să mă înghiți tu. Sunt obișnuit să fiu devorat. Prost obicei! Am o grămadă.  

– Nu o să te mănânc, am început să vomit broaștele râioase. Iar tu ar trebui să nu mai accepți să fii devorat, ca și când ar fi un lucru de la sine înțeles. Știu că eu sunt o biată muritoare, care abia poate deschide ușa sau sticla de bere fără să se rănească... grav. Madame Dezastru, nu? Ei bine, recunosc că nu aș vrea să fiu nemuritoare (e un blestem, ai dreptate), iar zeiță nici atât. Să nu introduci în jocul ”de-a Bill și Monica” vreo aromă de ambrozie sau nectar, prefer să fiu muritoare, nu zeiță, am aceleași gusturi ca tine.

– Vai de mine, Ile, te iubesc prea mult ca să te condamn la nemurire. În plus, ți-ar fi rușine să fii zeiță, nu?

– Da, vorba lui Bebe, nu mă cobor la nivelul ăsta.

Nu, nu-mi doresc să fiu nemuritoare și nu mi-am dorit niciodată, nici măcar când eram mică, precum Mi Ko. Am citit ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” în copilărie și am înțeles de atunci că nu e bine. Nemurirea nu doar că iese din cadrul natural al condiției umane, dar e un blestem, obositoare și deprimantă chiar dacă, prin absurd, nu s-ar întâmpla nimic grav. Cum să valorizezi viața altfel decât în perspectiva morții?

Interesant și simptomatic, mai toate filmele nominalizate la Oscar 2013 sunt inspirate din fapte reale, recuperează memoria și atacă problema supraviețuirii. De la ”Țeapă în stil american” și ”Lupul de pe Wall Street” (escrocii nu se limitează la supraviețuire, ci merg mai departe, până la corupție, manipulare și control), la ”12 ani sclav” (lupta pentru libertate și demnitate a negrilor), ”Dallas Buyers Club” (povestea unui cowboy, bolnav de SIDA, care fondează un club și face trafic de medicamente ilegale/neaprobate pentru a prelungi viața bolnavilor), ”Philomena” (istoria mamei irlandeze care-și căuta copilul rupt de la sânul ei și vândut pe ascuns de călugărițele de la o mănăstire catolică în Statele Unite) și ”Captain Philips” (povestea căpitanului răpit de pirații somalezi). ”Gravity”, deși nu are la bază un fapt real, tratează realist și credibil povestea supraviețuirii (improbabile) și a întoarcerii pe Pământ a unei savante după un accident grav în spațiul cosmic. Chiar și ”Her” spune povestea supraviețuirii unui scriitor după divorțul de nevastă, urmat de părăsirea lui de către inteligența artificială ”Samantha”: emoționant, scriitorul păstrează memoria tuturor iubitelor, își sublimează și proiectează suferința în scrisori de dragoste. Iar ”Nebraska” (preferatul meu dintre filmele nominalizate la Oscar, excelent regizat de Alexander Payne, rafinat și expresiv realizat în alb-negru, minimalist filmat, dar cald și uman) prezintă sensibil povestea supraviețuirii unei familii într-o lume profund degradată, contaminată de false valori și nevoi și fără perspective: în final, bătrânul tată, ”fericit câștigător” al unui premiu fictiv de un milion de dolari, conduce în sfârșit camioneta pe care o visase mereu, cumpărată chiar de băiatul său (din dragoste filială), și își recâștigă, la volan, pentru câteva minute, demnitatea și forța virilă, trăiește cu adevărat, e fericit. Ce să mai vorbim de filmele mai comerciale gen ”Saw” sau ”Hunger games”!

Mai peste tot, nevoia de a merge de cont propriu, căutarea unor soluții originale, personale și lupta cu sistemul. Evoluția psihică de la uluire/refuz de a concepe, stare de șoc, groază, pierderea controlului, disperare la acceptarea situației, luptă pentru viață (cu plăcere și pasiune, dacă e posibil) și eforturi titanice pentru a ajunge la autocontrol (mai puțin în cazul căpitanului Philips, a cărui stare psihică se degradează treptat de la o relativă siguranță de sine și calm aparent la spaimă și panică, deși continuă să acționeze corect). Dorința de supraviețuire, dar mai mult decât atât: dorința de a trăi. Chiar dacă eroii ar muri, ei ar triumfa. Atitudinea îi face învingători. Eu una nu vreau să fiu nemuritoare, dar vreau să trăiesc. Să trăiesc, nu să supraviețuiesc, oricum, în orice condiții, fără suflet. Și același lucru mi-l doresc pentru Promy.

– Promy, nu îmi doresc să fiu nemuritoare, dar te iubesc și vreau să rămân cu tine, reiau cu voce tremurătoare și lacrimi în ochi. Te rog, dă-mi și mie un pic din crucea ta imensă și eternă, nu știu, o parte infimă, dar lasă-mă și pe mine să te ajut, cât pot eu, chiar dacă o să mă prăbușesc sub ea! Împărtășește cu mine suferința ta, atât cât pot eu percepe, las-o să treacă în mine și să mă doară și pe mine cel puțin ficatul!

Lasă, iubite, să treacă în mine ceva din durerea ta, din frica ta, din apăsarea ta! Te văd mereu târând după tine crucea ta istovitoare, aproape prăbușindu-te sub ea, veșnic încordat, șiroind de sânge și sudoare, cu capul în jos, ochii în pământ și spatele curbat de povara ei. Mergi înainte, împleticindu-te, dar nu te oprești. Ești singur, cu crucea ta. Știu că ai dreptul să fii abandonat, dar lasă-mă, te rog, să-ți șterg sângele și sudoarea cu buzele mele și să te ajut, cu puterile mele umile de muritoare, să-ți duci mai departe crucea ta cea grea!

Încerc să deschid ochii roșii, înlăcrimați, dar viscolul mă orbește. Mă sufoc, pironul îmi sfârtecă pieptul. Lanțurile îmi intră în carne. Bestia se înfruptă cu nesaț din ficatul meu și din sângele meu. Aceeași poveste zi de zi. Singură pe cruce. Abandonată și uitată pe veci în pustiul Exopotamiei unde totul se dizolvă lent în neant. Nimic nu s-a schimbat. În afară de mine. Am ajuns o crustă de puroi și de jeg. Entropia mi-a înghițit nu doar ficatul, ci și sufletul. Am obosit să refuz să cedez, nici nu mai știu ce înseamnă asta, e doar un ritual pe care-l fac mecanic, zi de zi. Nici nu mă mai zbat. Nu mai pot vorbi. Nu mă mai pot mișca. Nu mai pot nici să clipesc. Nu mai știu să respir. Mănâncă-mă, bestie! Nu e nici măcar vina ta, ci a stăpânului tău, tu ești doar o biată pasăre. Mușcați-mă toți, înfigeți-vă ghearele, sfâșiați-mă, devorați-mă! Eisbergul a scufundat și titanul, nu doar Titanicul. Voi rămâne aici, mereu: un sloi diform și ciuntit, fără flori de gheață, numai cu urmele ghearelor bestiei increstate artistic în carnea mea pentru totdeauna. Ce mai contează?

Prefer să fiu în comă, decât să vă văd. Sau să simt scuipatul vostru care mă arde ca acidul sulfuric. Cine e? V-ați adus aminte de mine, în sfârșit? Ce mai vreți? Nu mă atingeți, luați-vă labele împuțite de pe mine! Mi-ați stors ultimul strop de viață din mine. Degeaba, sunt paralizată, nu pot face nimic, nu mă pot opune. Brațe puternice și calde se suprapun peste mâinile mele înghețate, din care nu au rămas decât oasele. Lanțurile le prind și pe ele. Un breton lung, franjurat, asimetric, impecabil îndreptat cu placa, îmi mângâie fața arsă și crăpată de ger. Buze fierbinți mă electrizează. Un corp gol de bărbat lipindu-se de al meu, străpuns și el de piroane, strâns și el în lanțuri, zdrobit împreună cu al meu. Aș vrea să-i spun să plece, înainte să apară bestia, dar nu pot vorbi. Aud zornăitul lanțurilor... sună bizar, parcă ar fi clinchet de chei. Lacătele dragostei din Paris, de pe podurile peste Sena... Cheile lor se mișcă ritmic, pe acorduri de șansonete, legănându-se tandru și lent. Edith Piaf, ”Je ne regrette rien”... Deodată, lanțurile se desprind și crucea noastră se înalță în văzduh. Pare acum atât de ușoară! Singurele lanțuri sunt ale dragostei. Îl strâng în brațe pe Promy cu o disperare titanică și plutim împreună fără țintă, în vertij.

Zburăm îmbrățișați pe cruce, fără teamă, fără regrete, fără speranță.

– Nu, Ile, mi-e teamă să împărtășesc chiar și o parte infimă din suferința asta fără margini, răspunde Promy încet de sub chador, cu o tristețe resemnată în glas. Mi-e milă de voi, restul. Și tu ești deja foarte obosită, ți-ai dat și demisia în semn de protest. Ce să fac, Ile? Mă abțin. Mă tot abțin. Fac eforturi să mă controlez. Un singur urlet al meu ar dezintegra universul. Dar m-am săturat. De tot. Nu vreau să mai câștig competiția agoniilor. Nu vreau să-l mai întrec pe Alex sau pe alții la asta. Așa ceva nu ar trebui să existe.

– Ai dreptate, nu ar trebui să existe nicio competiție a agoniilor sau a Holocausturilor. Dar tu nu stai cel mai rău acum, mă străduiesc să-l încurajez și să-i mai alin sufletul. Uite, cel puțin în ce privește anturajul. Eu nu sunt ”muma lui Ștefan cel Mare” să te scot afară rănit în șuturi și să mai și zbier în urma ta: ”Ieși afară! Du-te la război! Ieși afară! Du-te la război! Mori, mori, mori! Aoleu, n-ai murit încă!? Și n-ai nici măcar o statuie la Luvru, losere!”. Eu îți spun o vorbă bună și-ți dau un ceai fierbinte, cu rom, miere și lămâie la plecare. Mă rog, un rom cu ceai fierbinte, ambrozie și lămuie.  

– Asta numai dacă te servesc eu, adică dacă facem terapia ”Bill & Monica”: rom cu ceai, ambrozie și lămuie din propria mea spermă. Altfel nu-mi dai nimic.  

– Păi, bine, dottore, de unde să-ți dau altceva? Sunt șomeră și mi-e atât de foame că aș mânca porumbeii Afroditei, papagalii de la bungaloul verde de pe Gliese sau lebedele de la Viena. Cine mă mai angajează pe mine după două demisii în semn de protest, stai, de fapt, trei cu asta, ultima, și, în curând... adică după 20 de ani când se va termina ancheta, și la închisoare pentru 6 note false șterse? În România, slavă Domnului! E aproape ca-n Startar. Apropo, vrei să ne jucăm acum ”de-a Bill & Monica” ca să am cu ce să te servesc la plecare?

 – Taci, Ile! Nu vreau nimic. Nu mai pot să fac nimic, sunt terminat. M-am săturat de tot. Faceți ce vreți cu mine! Cu sufletul meu, cu corpul meu. Faceți-le praf din nou. Nu-mi pasă.

– Da, pot să mă ating și de frizura ta? Pot să-ți stric freza la care ai muncit aproape două ore cu placa și cu toate produsele tale profi de coafat?

Ridic chadorul, hotărâtă să-l provoc. Promy rămâne ghemuit, cu părul tras tot pe față. Mă apropii de el, amenințând că-l apuc de păr și-i smulg câteva șuvițe. Înainte să-i ating bretonul, Promy țâșnește în picioare și mă împinge, cu o forță și dexteritate nebănuite:

– Ia-ți laba, Ile! spune el cu glas scăzut, dar ferm.

– Păi, ce? De freza ta îți pasă? Îți place? 

– O, da! Ia-ți laba imediat!

– Dar coafura mea îți place, Promy?

– Nu! Aia nu-i coafură. Tu nici măcar n-ai răbdare să te piepteni. Și de câte ori ți-am spus că trebuie să înveți să ai răbdare! Dacă vrei să ai și tu o coafură adevărată, trebuie să mergi la beauty salon-ul din Startar. Doar luna asta mai e discount. Dar e foarte aglomerat.

– Poți să-mi faci o programare?

– Nu știu, acum e full.

– Vezi, Promy, tot mai ai ceva de îndreptat pe lumea asta!

– Știu, părul.

Examen cu Big Brother (28): Dreptul la o manea cathartică, în versuri albe

Ibricul de cafea sfârîie pe foc. Inhalez adânc mirosul proaspăt, răvășitor de cafea fierbinte. În timp ce amestec laptele și zahărul în cească, brusc, conștientizez ceva: beau cafea Lavazza, nu Jacobs Alintaroma, cu lapte și zahăr, nu amară, în Olimp, nu la București! Dintr-o dată, mă asaltează o avalanșă de întrebări metafizice. Ce-i cu mine? Cine sunt eu? Ce caut eu aici? Și ăsta care ronțăie Maretti cu pizza lângă mine cine e și ce vrea de la mine? Ce e fericirea? Ce e dragostea? Ce e viața? Parcă nu-mi prea puneam astfel de întrebări. Nu mai sunt postmodernă? Ce s-a-ntâmplat cu mine? Păi, de când stau la titani, parcă m-am schimbat, au început să îmi placă lucrurile mari: de exemplu, m-a impresionat în excursie, la Paris, catedrala Notre-Dame, deși o mai văzusem de câteva ori și mă lăsase rece înainte, iar eu prețuiam mai degrabă bisericuțele din lemn maramureșene și pe cele bucovinene. Și nu doar atât: nu mi se mai pare că sunt atât de perversă, la câte am văzut pe-aici și pe pământ. Promy îmi spune să nu-mi fac griji și mă consolează că, prin comparație cu restul din Olimp, sunt ”like a virgin”.

Mai mult, mă uit la telefoanele zeilor și titanilor să văd dacă mai are cineva iPhone 7 și aștept cu înfrigurare noul iPhone 8 pe care nu doar să vezi imagini 7D, ci să poți mânca plăcinta cu vișine a maică-mii. Mi-ar plăcea ca Promy să insereze o funcție de teleportare la nevoie, deși asta nu cred că e fezabil, orice ar putea să o folosească pentru orice, s-ar putea teleporta și BOMBoane cu sau fără vișine. Cu toate că șefițul mi-a zis să fac ”economie la sânge” (e criză și, oricum, s-a vărsat prea mult), continui să mă răsfăț cu delicatese: chiar și cafeaua nu o mai beau neagră, amară, ci dulce și cu lapte. Am și un ego din ce în ce mai mare. Ego, nu suflet. Era bine dacă aveam și eu un suflet mare de titan (măcar ca nepotul lui Promy, George Soros, unul dintre ultimii titani pe care l-am descoperit chiar eu, nu la ”Surprize, surprize”, nu într-un tabloid, ci într-un ziar quality, ”Adevărul”). Și mai frustrat. Și mai paranoic: nu doar că suspectez că Obama îmi citește toate mailurile și pagina de Facebook (tot ce e posibil), dar îl bat la cap în continuu pe Promy să scaneze tot, inclusiv pe el însuși și-l urmăresc și eu pe iPhone 7 când pleacă de-acasă, mai ales când se află în compania unei muze, sirene sau nereide. Trăiesc la înălțimi olimpiene și am cam pierdut legătura cu pământul: orice lucru de acolo mi se pare îndepărtat, mic și mizerabil. Dar, în ciuda schimbărilor, vreau să rămân aici, cu titanii în Olimp. Acasă la mine. E casa mea! Unde mă simt acasă.

În unele zile, iubirea pentru Promy mi se pare atât de sfâșietoare că încep să caut paharul mic de votcă ca s-o dozez în porții pe măsura mea. Oricum, mă simt atât de fericită că mi-e rușine. Lumea asta e măcinată de o eternă injustiție, oamenii și titanii, în special Promy, agonizează la nesfârșit, iar eu sunt fericită! Și când o să se consume cu totul (sau o să mă devoreze ea pe mine?), ce voi fi? În sfârșit, o persoană normală, la fel ca și ceilalți? Nu, mi-e teamă că voi purta stigmatele fericirii precum Promy cicatricele din piept și de la ficat sau Iisus urmele cuielor cu care a fost răstignit. Toată lumea o va vedea. Va irumpe din privirea mea precum scânteierea halucinantă a becurilor de neon iarna, în ceață: lumina aceea de aur topit, cernută straniu, inefabil, dintr-o altă lume aici, pe pământ. Lumina intensă, obsesivă, răscolitoare, risipită insolent, continuu, fără măsură. Lumina unui aur sacru, intangibil pentru muritori, pe care am profanat-o, am mânjit-o și am înghițit-o năvalnic, cu disperare, așa cum era, fără să reușesc s-o raționalizez, s-o mestec sau să aștept măcar să se răcească.

Am dreptul să fiu fericită când ceilalți din jurul meu suferă? Mai bine să împărtășesc și eu cu ei suferința. Atunci încerc să rezonez cu Promy și ajung să simt că mă doare ficatul, dar și mai rău, sufletul, zile și nopți în șir, la un nivel de intensitate insuportabil. Empatia și scrisul mă storc până la ultimul neuron, mă gândesc la a treia ”demisie” în semn de protest, dar sunt prea extenuată ca să o redactez. Culmea ironiei, nu? E doar un job! Asta-i politica, ăsta-i sistemul, toate sunt la fel, ce e corect, o să te obișnuiești. Las-o baltă, Madame Dezastru, ești nebună? Nu suntem talibani, Obama doar latră, nu mușcă, Al Gore e de vină. Dottore El-Gol. Normal, el e șefu’. Nu mă apucam de scris dacă nu-mi plăcea ”munca patriotică”. Mă rog, voluntariatul… Cred că și de asta m-au ales. Nu cumva o vrea șefițu’ și ode? Dar acum am obosit.

E timpul să iau o pauză. Mă duc să încarc bateria de la ”pufăitoare”, apoi voi ieși un pic în curte, la aer. Degeaba mă străduiesc, bateria nu mai merge. Bizar, avea un led albastru fosforescent precum coralul din Ataraxia sau ochii extratereștrilor rebeli de pe planeta Dune. O vreme, ledul a pâlpâit slab, tot mai stins, dar acum nu se mai aprinde deloc. Ce s-a întâmplat cu presse-papierul meu? Dacă mi-aș ușura munca de a-l încărca tăind o ceapă și dând-o prin răzătoare? Plânsul e abundent, dar oare softul permite? Nici nu îndrăznesc să-l întreb pe Promy, n-o să comenteze nimic, nu se coboară la nivelul ăsta. Sau măcar dacă aș folosi o ceapă pentru a-l face pe fostul meu șef necontactabil să plângă și a-mi îndeplini, astfel, misiunea sacră? Bine, însă cum dau de el? Se pare că numai Dumnezeu îl vede, Obama și Promy nu, în ciuda tehnologiei performante de monitorizare. Atunci să-i dea Dumnezeu ceapa și gata, eu m-am săturat.

Dar unde e presse-papierul meu? Nu-l mai găsesc. Nu, el nu poate fi stricat, dar îl mai am sau l-am pierdut ca pe nenumărate alte lucruri, începând cu mănușile și fularele și terminând cu telefoanele mobile, banii și actele? Ei, bine că bani nu mai are cine să-mi fure, contul e la fel de plin ca pușcăriile de politicieni, mai ales după modificarea Codului Penal și schimbarea statutului parlamentarilor (eliminarea din categoria funcționarilor publici) și după aplicarea legii amnistiei. De foame, poate că voi înfuleca papagalii din bungaloul verde de pe Gliese ori porumbeii Afroditei. Românii mănâncă orice, chiar și lebedele din parc de la Viena. Iar, dacă s-a dat liber la joburi (după 1 ianuarie 2014), poate că voi invada și eu Anglia ca să-mi demonstrez abilitățile de teroristă și pe plan extern. Sau poate că mă voi limita la zăpada roz de căpșuni de pe Gliese, are două avantaje majore comparativ cu ambrozia și nectarul, cum spune Promy: 1. mai puține calorii; 2. nu te face nemuritor.   

Unde mi-e presse-papierul? Nu-l mai găsesc și mi-e teamă... Mi-e teamă să nu dispară florile albastre de cactus. ”Floare-albastră, floare-albastră / Totuși este trist în lume...”

”Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi și nouă toate;

Ce e rău și ce e bine

Tu te-ntreabă și socoate;

Nu spera și nu ai teamă,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamnă, de te cheamă,

Tu ramâi la toate rece.”

Florile albastre dispar și ele, luate de val. Reforma e stupidă și inutilă, schimbarea e doar o iluzie, țesută de Maya, ”vrăjitoarea cosmică”, cum spune glossa lui Eminescu, inspirată de Upanishade, Vede, budism ori de școala eleată grecească, în niciun caz de credința creștină. Și mai erau unii care vroiau să-l sanctifice pe Eminescu, să ne rugăm la el, să zicem, pe 15 ianuarie, să ne meargă șpăgile și să moară dușmanii noștri. Săracu’ Eminescu, cred că se zvârcolește în mormânt.  

O durere surdă în ficat. Încerc să mă ridic, dar o gheară de vultur mă strânge și mă imobilizează. Mă simt iar o mizerie, un jeg, un gunoi nereciclabil, cum eram pe vremea demisiei de la fuckultate sau la venirea din Iran, posedată de chador. Priveam fereastra hipnotizată, paralizată într-o poziție contorsionată, nefirească, tânjind să ajung la ea și să plonjez în gol, conștientă în același timp că nu sunt capabilă să mă dau jos din pat și să mă cațăr pe geam. Loser pe toate planurile. O sinucigașă ratată. La fel de mizerabil se simțea și Promy înainte să meargă cu mine în insula Pink de pe Gliese, la zăpada roz de căpșuni: era, sărmanul, în pragul criogenării.

Asta e emo, nu goth, am aflat și eu din South Park. Emo înseamnă loser depresiv și sinucigaș (mai mult sau mai puțin) ratat care se percepe pe sine ca un gunoi nereciclabil, dar nu învinovățește societatea, ci se culpabilizează pe el însuși. Goth înseamnă loser depresiv care crede că societatea coruptă îl consideră un gunoi nereciclabil, deci, nu se culpabilizează pe el însuși, ci condamnă societatea. Cu alte cuvinte, goth e depresiv pentru că există emo sinucigași (mai mult sau mai puțin ratați) într-o societate bolnavă. Emo se complace în propria sa suferință, dar goth nu, reacționează. Simplu, diferența e conformismul. Dacă nu mă credeți, întrebați-l pe Edgar Allan Poe care e goth și încă unul foarte fervent. Aoleu, dacă știe Edgar Allan Poe că am mâncat zăpadă roz de căpșuni de pe Gliese? Asta nu e deloc goth. Nu m-a văzut nimeni în afară de Obama. Dacă i-a spus chiar el, de atunci? Acum e prea târziu să-i dau șpagă un iPhone 7. Ce contează? Oricum, nu mai am energie pentru nonconformism.

– Ce faci, Ile, meditezi? intervine Bebe pe tonul lui obișnuit, ironic și detașat. Să nu care cumva să-ți stric liniștea.

– Da. Sincer, acum la bani, atât de surprinsă că vorbește cu mine, că răspund cât se poate de corect și la obiect.

– Tot ce se poate să vină de-acum încolo. Am înțeles că te pregătești să-ți dai a treia demisie în semn de protest. Poate și-o dă și Promy cât de curând, dacă nu i-e prea frică de Jill să nu-l calce cu tirul. Uau, să sărbătorim cel puțin demisia ta! Mai știi, pe prima ziceai c-o s-o sărbătorești în fiecare zi, cât oi trăi.

– Da, Bebe, dar, vezi, sunt prea obosită, nu pot să o scriu. Să-ți spun drept, m-am cam săturat. Prea multe emoții... Știi, milioanele de coborâri în infern, urmate de resuscitări, nu învieri (da, am început și eu să simt, mai exact... să înțeleg asta, că nu prea mai sunt capabilă să simt), m-au stors până la ultimul neuron. Dacă nu simt nimic, nu-i bine, mă dezumanizez. Dar, dacă simt prea mult (și în special durere, scârbă, degradare), iar nu e bine. Pot să mă blochez, să intru în comă sau să dispar cu totul. Iar prea multă fericire (nemeritată, oricum, și parcă singulară în univers) mă răvășește complet și mă face să intru în pământ de rușine.

– Când ai momente din astea, pur și simplu adu-ți aminte că exist eu. Lasă-l pe Promy, poate fi depășit și el. De ce să apelezi la yahoo-i când mă ai pe mine? Nu sunt fostul tău șef. Eu exist. Și cheamă-mă... sau sună-mă pe iPhone 7.

– Nici nu știi ce bine îmi pare că exiști! Deși nu știu de unde ai apărut.

– Ex nihilo nihil! Sunt produsul științei, mai exact al rețetei de fertilizare a lui Promy.

– Nu știu de unde și nici de ce ai ales tocmai acest loc pentru a emigra. Blonda de Jill e blondă, înțeleg, dar tu, un houyhnhnm? Cât de blond poți să fii?

– Te rog să te uiți la mine ce blond sunt! Platinat chiar, vopsit și coafat la beauty salon-ul de fițe din Startar. Am un look angelic, tipic olimpian, nu-i așa? Sunt mare și blond. ”Marele Blond”. Păi, unde era mai mare nevoie de mine? Obama monitorizează, Bebe veghează. Sper că e clar. Strategic loc de emigrat, nu? Cred că sunt masochist. Masochist doar, nu depresiv ca voi ăștia intelectualii, ca Alex, Promy ori ca tine. Diferența e că eu mai simt plăcerea, spre deosebire de voi. Dar poate că ești doar obosită. Du-te și culcă-te, poate că la trezire o să redevii și tu masochistă.

– Să redevin suficient de masochistă ca să reiau munca intelectuală și să ajung iar depresivă?! Oricum, să știi, Bebe, că, în ce privește Olimpul, nici nu puteai să faci o alegere mai inspirată. Dar spune-mi, Bebe, (mă știi doar ce ”nevricoasă” sunt, mereu cu atacuri de panică și în pragul stopului cardiac), tu cum reușești să fii așa de cool?

– Sunt cool pentru că sunt coolt. Și, din acest moment, nu mai comentez nimic. Vorbesc prea mult cu yahoo-ii.

Bebe are dreptate, își pierde timpul cu mine. La urma urmei, am eu dreptul să fiu fericită? Nu e oare un sacrilegiu mai mare ca jefuirea unui templu sau profanarea mormintelor? Mă simt și mai vinovată decât atunci când am trecut notele false în catalog ori când l-am azvârlit pe Promy în portal și apoi l-am scuipat drept în față. Complexul supraviețuitorului multiplicat la infinit. De fapt, nu numai supraviețuitor: eu chiar am trăit (cel puțin în ultimii doi ani). Mi se pare că am fost singura umanoidă vie de pe pământ și mi-e rușine. Știu că nu merit fericirea asta, vreau să se termine, iar lucrurile să reintre pe făgaș normal, așa că încerc să mi-l scot pe Promy din minte, să nu-l mai văd, să nu-l mai aud, să-l șterg cu totul în binecunoscutul stil Madame Dezastru, dar atunci, după câteva minute, vocea lui caldă și puternică îmi bubuie în urechi și-mi sparge timpanele:

– Ce faci, Ile, îmi bagi pumnul în gură? Mă ștergi și pe mine ca pe notele tale? Las-o baltă, Madame Dezastru, nu sunt o notă falsă! Nu mă poți face să dispar. Trebuie să ne certăm ca să-ți dai seama că mă iubești? Ești la sindromul premenstrual? Parcă tot timpul ești la PMS. God created at PMS. Dacă râd sau dacă plâng, de ce mă dau în spectacol? Dacă nu mă manifest, de ce am moaca aia de bacterie probiotică? Dacă sunt încruntat și încrâncenat, de ce am fața de Harry Potter? Dacă zâmbesc, de ce sunt fals, cu masca de ”smiling face”? Dacă tac, de ce sunt deprimat? Dacă vorbesc, de ce am ciocul mare? Nu, pe bune, nu mai știu ce să fac. Ești răcită... mă rog, foarte răcită (că tu mereu ești răcită) și ai febră? Ești la PMS? Sau ambele?

– Am febră mare. Da, poate că de-asta m-au apucat crizele de identitate și întrebările metafizice.

– Ia un Nurofen!

– Am luat deja.

– Mai ia un Nurofen! Ce mai vrei?!

– Ce vreau? Știi ce vreau, Promy?

– Nu.

– Nici eu.

– Ce naiba ai, Ile, crezi că eu știu ce vreau sau cine sunt? Nici nu contează. Știu doar cine NU sunt! NU sunt o maimuță carpatină, NU sunt un taliban, NU sunt o bestie antropofagă nemuritoare...

– Taci, Promy! Eu sunt o maimuță carpatină! Și-ncă una cu iPhone 7. Din țara lui Dracula, țara aurolacilor, a lui guru Gigi (știi că e și el ”născut filosof”, natural born philosopher), guru Minune și guru Handicapatos, țara aia mică, murdară, a derizoriului fără sfârșit, unde nu-ți încape ție pula și arunci inelul puterii în Dâmbovița. Sunt o maimuță care ar vrea să fie om și nu reușește.

”I wanna be a man, mancub / And stroll right into town /

And be just like the other men / I'm tired of monkeyin' around! (...)

Now don't try to kid me, mancub / I made a deal with you /

What I desire is man's red fire / To make my dream come true (...)

Oh, oobee doo / I wanna be like you /

I wanna walk like you / Talk like you, too

You'll see it's true / An ape like me / Can learn to be human too.”

http://www.youtube.com/watch?v=9JDzlhW3XTM 

”Are you human?” Dacă da, introdu codul de cifre și litere de mai jos ca să poți accesa site-ul nostru. Fac stop cardiac dacă mai văd întrebarea asta, mă enervează și mă bulversează mai rău decât reclama online pentru slăbit, cea cu burta goală, imensă, plină de osânză, zgâlțâindu-se amenințător. Ia să încerce o cură în Coreea de Nord, în Africa sau în Tartar. Cine sunt? Sunt o ființă rațională, o ființă rațională, o ființă rațională... Ha-ha-ha! O maimuță rațională!? Sunt o maimuță carpatină, și încă una din ce în ce mai fițoasă. Nu doar că am iPhone 7, dar l-am depășit la fițe și pe Daddy Fizz, știți voi, marele compozitor și interpret care era atât de precoce că putea cânta sonate de Merlucius la numai șapte ani. Ei, eu acum prefer sonatele de ton, nu de Merlucius.  

Sunt o maimuță carpatină care, vorba lui Iliescu, nu poate ”eluda meandrele concretului și sinergia faptelor”, nici măcar prin ”recurs la universalitate”? Cum? Nici în Olimp, printre titani?! Iar nu am încredere în mine? Iar caut confirmarea acțiunilor mele, fie și de la Big Brotheri? Mi-am dat demisia (demisiile) cumva din motive personale? Nu, dar mă afectează personal. Universal e personal. Și viceversa. Întrebați-i pe Promy și pe Dumnezeu, ei știu cel mai bine.

Vă mai aduceți aminte lecția de bio a lui Tonciu? Delirantă. Știi Tu Cine...Zeus era mare fan al ei, i-am dat o telecomandă personalizată, în formă de Tonciu, special pentru a-l păcăli și a-l ține departe de portalul infernului. Tonciu se pricepe la biologie aproape la fel de bine ca Știi Tu Cine. Ciuperca e animal? Bradul e gândac? Găina e mamifer? Între noi fie vorba, găina care năștea pui vii și primul ziar tabloid din România chiar era. Telespectatorul e plantă? Românul e o maimuță carpatină? Titanul e o legumă mutantă de circa 40 de kile? Intelectual depresiv e pleonasm? Dar femeie mereu la sindrom premenstrual? Și asta e politically correct?

În ultima vreme, s-au accentuat insomniile, cu toate că am renunțat să număr oi sau văcuțe Milka și am trecut la bani: asta, în loc să mă calmeze, mă excită și mai tare. Mă sucesc și mă răsucesc, dau din mâini și din picioare mai rău decât toate celelalte personaje din cărțile lui Madame Dezastru la un loc, așa se plânge șefițul, amenințat să cadă din pat, împreună cu obiectele mai mult sau mai puțin de valoare din jur. Noroc că Promy nu prea se urcă în pat, zace, în continuare, mai des pe jos, ghemuit ca un fetus în placentă sub chador, în grevă, deși a trecut circa o lună de la ultimul incident cu Apollo și Caliope. După ce i s-a terminat concediul medical, a reluat greva nud sub chador. Se pare că nu mai vrea să fie personaj.

Nimeni nu vrea să fie personaj în cărțile lui Madame Dezastru. De cele mai multe ori, mă sacrific eu însămi (fie și sub forma alter-ego-urilor). Mă străduiesc să reduc la minimum rolurile lui fi-miu și maică-mea, tocmai din acest motiv. Dar cu Promy e altceva. El nu e doar eroul, ci și creatorul și șeful meu – încă unul foarte traumatizat căruia i s-a băgat mereu pumnul în gură, așa că am vrut să-i ofer o șansă să se exprime, un drept la replică binemeritat. Aș opri imediat povestea ca Promy să nu mai sufere. Și nici eu. Dar nu e în puterea mea. Telenovela continuă. Iar povestea nu-mi aparține mie. Am înțeles  acest lucru, în cele din urmă. Aș șterge totul, fără să clipesc, în binecunoscutul stil Madame Dezastru, dar, dacă aș proceda așa, cum aș mai putea să-mi împlinesc misiunea sacră de a-l face să plângă pe fostul meu șef necontactabil astfel încât să devină detectabil (inclusiv de către  Obama), dacă povestea s-ar sfârși?

Acum câteva nopți, după multă frământare, am reușit să adorm și m-am trezit după numai două ore, urlând. Am avut un coșmar apocaliptic: venise potopul și în România. Totul era inundat (blocurile, străzile, școala lui fi-miu, firmele și supermarketurile), câini maidanezi, copilași cu găletușe și bătrânei cu sacoșe se zbăteau  în  puhoaie, ploua dezlănțuit în continuu, fără speranță, numai că, în loc de apă era căcat.

În România, și potopul e de căcat.

Logic, nu? Oricum, ”maimuța carpatină” nu e decât o versiune inofensivă. Ar fi bine dacă aș fi numai un animăluț caraghios. Dar uneori, posedată de fantome, Big Brotheri, chador sau telecomenzi, mă transform într-un monstru înspăimântător ca portretul lui Dorian Gray. Chador... Să nu uit: căcatul și vulgaritatea din România sunt mai suportabile decât curățenia și puritatea islamică. Nu e imposibil să reziști Big Brotherilor și să păstrezi controlul: Harry Potter al Olimpului, Promy, nu s-a lăsat posedat de dementorii locali (furiile), Madame Hera, Știi Tu Cine... Zeus ori alți Big Brotheri. Pur și simplu, trebuie să-ți învingi groaza, sila și oboseala (absolut normale), să realizezi că Big Brotherii nu sunt monștri gigantici, ci numai niște pitici spălați pe creier, pe care nu trebuie să-i crezi, ci să-i ignori, dar, în schimb, să ai încredere în tine și în dreptatea ta și să accepți suferința.  

Totuși, nu știu cum se întâmplă, eu trăiesc înconjurată de guru (guru Iisus, guru Promy, guru Bebe, guru Chiron, guru Mene, guru Deucalion și chiar guru Guru, pisica, ființă superioară non-umanoidă, luată direct din paradis, din Zona-Vamă etc.) și am rămas tot o maimuță posedată. Cu toate astea, la supermarket mă uit pe lista de ingrediente ale produselor expuse, am scos televizorul din funcțiune (am învins măcar această bestie antropofagă), știu că Băse (la fel ca și Promy) nu e de vină pentru orice se întâmplă și, din când în când, îmi mai iese nenorocita de socoteală: 2+2. Cine e de vină? Numai eu? Sau Al Gore? Ne posedăm singuri sau altcineva o face? De fapt, aici e toată șmecheria: nu contează cine ești, ci să calculăm corect ”2+2=4”. Este uluitor de simplu, dar la fel de complicat de pus în practică. Aici e focul sacru, primit de la Promy, care ne iluminează. Sau poate ne face scrum?

– Promy, eu sunt o maimuță carpatină, asta e! continui îmbufnată. Aș fi vrut să fiu altceva, de pildă, un hobbit, cum i-a zis Wendy din South Park lui Kim Kardashian, mă rog... Kim Kardashian fără Photoshop. Eu nu m-aș supăra dacă m-ar face cineva hobbit.

– Da, să știi că nici eu, Ile. Eu unul aș putea scrie o mie de pagini numai de etichete adresate mie, fără niciun fel de menajamente, iar hobbit chiar nu am fost făcut niciodată, sunt invidios pe Kim Kardashian. Ce tare ar fi să-mi spună și mie: ”Băi, Prometeu, ești un hobbit!”

– Prometeu, ești un hobbit! Na, am zis eu. Ești mulțumit? Să știi că și eu sunt fotomodel cu diplomă, fără Photoshop.

Da, așe e, am absolvit o școală de manechine și fotomodele, am dat examen și am primit o diplomă, când eram puștoaică. Până mi-am luat diploma de fotomodel, credeam că sunt urâtă cu spume. Până la urmă și școlile sunt bune la ceva. Și Photoshopul. Cresc stima de sine. Pe principiul lui Hagi: ”Copii, mergeți la școală, că și școala e bună la ceva”. Pentru Promy nu prea contează, cine îi vede lui fața, asta în cazul fericit în care ai una? Vai de mine, iar mi-am adus aminte de școală și de copii! Cel mai tare urăsc să mă facă cineva profesoară. Când eram prezentată ca profesoară îmi venea să mor de rușine. Beau o înghițitură de cafea cu lapte, și, roșie ca focul, îl avertizez pe Promy, ridicând tonul la înălțimi olimpiene:

– Știi ce urăsc cel mai tare? Să mă facă cineva profesoară, să nu care cumva să mă strigi așa! Poți să-mi zici hobbit, maimuță posedată, femeie născută la PMS, vacă proastă, intelectual depresiv, Fata lui Dracula, dar profesoară în niciun caz! Am și eu demnitatea mea! Dar, spune-mi, Promy, că nu-mi trece febra și mi-e rău, oricâte Nurofene aș lua, ce fac eu acum?! Deocamdată, doar un nou atac de panică, așa bănuiesc.

– Știi ce facem? Baie! Nu, nu în Ataraxia. Hai să pregătim o baie cu spumă, lumânări și șampanie ca la Paris, doamna profesoară! mă ispitește Promy, privindu-mă cu ochi mari, negri, languroși.

– Poate cu spume! Te omor! Să nu-mi mai zici așa, mârâi eu.

– Sigur că da. Doamna, nu știai că Afrodita s-a născut din spuma valurilor, iar eu din spuma balelor? O profesoară ar trebui să știe. ”Trăiască flegma în care m-am născut!”

– Tu, creatorul civilizației și salvatorul umanității, vrei să faci baie cu o maimuță posedată?

– Hai, termină, Ile, revino-ți! Ce ai?

– Ce, crezi că sunt o clientă infidelă din Conversion Model? Mai știi, modelul de clasificare a clienților unui brand: fideli, infideli, disponibili, indisponibili.

– Da, Ile, ești o clientă infidelă.

– Nu, Promy, sunt o clientă indisponibilă. Pentru brandul tău și al lui Dumnezeu. Și pentru toate celelalte. Oricum, voi aveți un share foarte mic pe piață. Sunt obosită și eu, nu numai tu. M-am săturat. Nu mai vreau nimic. Și-mi dau acum a treia demisie în semn de protest: de la voi. Și nu mai scriu nimic.

– Avem un share mic, dar bun. Iar tu, dacă-ți dai demisia, să știi că nu mai faci de acum încolo decât ”muncă patriotică”. Dar tu ești obișnuită. Și nu mai pupi tu, Ile, vacanțe la bungalourile de pe Gliese, ce să mai vorbim de noul iPhone 8!

– Nu dau doi bani pe gadgeturile tale și pe vacanțele tale de fițe întrerupte în Tartar sau pe Elbrus. Poți să consideri că mi-am dat demisia, chiar dacă numai verbal. Ce mai vrei de la mine, șefu’?!

– Sincer, ode. Vreau și eu ode. Eu chiar merit.

– Păi, hai să-ți mai cânt ”Odă pentru Kim Jong Promy”, dacă ai uitat-o. ”Cât de tâmpit ești tu, Kim Jong Promy! Cât de prost și de nesmițit ești tu, Kim Jong Promy! Cât de rău și de pervers ești tu, Kim Jong Promy! Cât de dobitoc ești tu, Kim Jong Promy! Cât de ticălos și de dus ești tu, Kim Jong Promy! Te urăsc, te urăsc, te urăsc!”

Promy râde în hohote și aplaudă frenetic, dar eu n-am niciun chef de distracție. Îmi păstrez mina acră, bosumflată, de femeie născută la sindrom premenstrual. Ursuză precum piticul ”Morocănosul” și, în același timp, îngândurată, mă legăn cu scaunul pe punctul de a-l rupe, scârțâind, pe ritmuri de dubstep, la fel de melodios ca vechea mea sonerie dezasamblată, apoi îmi pun și eu picioarele sus, pe masă ca șefițu’. Mă dor picioarele sau poate mă strânge ceva nevăzut, întrerupându-mi brutal circulația sângelui și a aerului din corp. Parcă nu am loc. Cum? Nici eu? M-am molipsit de la Promy? Mai torn puțin lapte în ceașca de cafea, adaug, cu mâini tremurătoare, un vârf de linguriță de zahăr și amestec încet, cu un aer absent, pierdută în gânduri. Uitându-mă, în continuare, cum se dizolvă lent zahărul în cafeaua cu lapte, reiau cu glas întretăiat:

– Nu știu, Promy, cred că, de fapt, te iubesc prea mult și sunt prea fericită. Nu mulțumită (asta nu voi fi niciodată, uite ce se întâmplă în jurul nostru, chiar și cu tine, iar de mine însămi nu am fost și nu o să fiu mulțumită vreodată), dar foarte satisfuckută (cu tine și cu politica, normal că-s mereu excitată) și mai ales fericită. Insuportabil de fericită. Crede-mă, fericirea asta mă face să sufăr și mă epuizează.

– Vrei să-ți dozez fericirea și iubirea cu paharul mic de votcă? Din păcate, nu se poate, Ile. Asta nu pot cuantifica. Nici Dumnezeu. Dar Baba Promida ghicește că Madame Dezastru va învăța să suporte, pe lângă durere și ură, și fericirea și iubirea. Na, că Baba Promida a reușit să ghicește și dă bini! ”Binidităt”. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, o să te obișnuiești. Uite, dacă ai prea mult, nu prea puțin, te rog, dă-le și altora din iubirea și fericirea ta! E atâta lume care are nevoie. Începând cu mine și fără să-i uiți pe muritori. Sau te transformi într-o zeiță, recte într-o bestie nemuritoare?

– Eu, zeiță?! ”No fucking way!” ”La dracu, nu!”, vorba lui Roger Waters în traducerea Irinei Margareta Nistor. Dar mă simt privilegiată. Ce caut eu aici, Promy? Eu nu pot să deschid nici o conservă, o sticlă de bere de doi litri sau să car o sacoșă fără să mă rănesc și să-mi rup degetele și vin aici în Olimp, printre super-eroi.

– Păi, vezi, tocmai de-aia ai nevoie de ajutorul nostru.

– Nu, pe bune, ce caut eu aici?

– Să știi, Ile, că și eu mă întreb fix același lucru. M-am uitat un pic în jur și m-am întrebat chiar acum: ce pula mea, caut eu aici? Și calu’ ăsta... ciudatu’ ăsta, Bebe, ce caută aici? Cine dracu’ l-a adus? Ce dracu’ face aici? Toată lumea comentează. La noi nu s-a mai văzut așa ceva. După ce că-i negru ca smoala, mai are și un corn în cap. Ia uite cine dă ordine în Olimp. Parcă ar fi NATO, FMI, BERD sau Banca Mondială.

– Să mor io dacă știu de unde a mai apărut și Bebe. Apropo, calu’ ăsta se cheamă unicorn. Dar eu ce caut aici? Mă simt foarte aiurea: eu, simplă muritoare în casa titanilor, cu tine. E prea mult.

– Sigur că da. ”Ce tupeu ai, ce nesimțită ești! Cum ți-ai permis? Ce te bagi tu? Cum e posibil așa ceva? Ce căutași aici, Fata lui Dracula? Golanco, ciumpalaco, teroristo, trădătoareo, Vampi și Madam Dezastru ce ești!” A, stai, am uitat de ”maimuță posedată”. Tu singură te-ai făcut așa.

– Păi chiar așa! Nu sunt prea nesimțită?

– Ai o nesimțire aproape... titanică, însă nu o să mă ajungi niciodată. Dar, știi, poți să încerci, mie îmi place competiția.

Promy mă ia de gât și încearcă să mă sărute, dar eu mă străduiesc să nu răspund gesturilor sale de tandrețe, îmi încleștez corpul, îmi țin buzele lipite, îi dau peste mână și îl împing cât pot de tare. Trebuie să păstrăm o distanță ”igienică” de ani lumină între noi. Nu trebuia să vin aici, știu că nu e bine ce am făcut, e un păcat prea mare, nu aveam dreptul să-l ating pe Promy, să-l murdăresc și eu, să-l profanez. Oare, dacă aș călca rufe zilnic, timp de câteva luni, aș putea să-mi spăl păcatul ăsta înspăimântător? Era o metodă eficientă de ispășire, dar acum nu cred că mai funcționează. Și poate că e prea târziu. Mai târziu e prea târziu. Vreau să-mi acopăr și eu, strategic, fața cu părul, dar nu reușesc: e prins strâns cu un elastic în coadă, îmi tremură mâinile și nu-l pot desface. Cu ochii șiroind de lacrimi și obrajii în flăcări, murmur pierdută:

– E... e... e... u-un p-p-p-pă-cat prea mare...

– Sigur că da, aprobă Promy, zâmbind cald și încurajator. Dar acum, la câte păcate ai, dacă se mai adaugă unul... 

– Promy, pot să calc rufe o lună zi de zi și tot nu ispășesc asemenea păcat. E prea mult pentru mine, e un păcat prea mare. Îmi vine să intru în pământ de rușine. Nu am nicio scuză. De fapt, singura mea scuză e iubirea.

– Și a mea. Și a altora. Nu spune și sfântul Augustin: ”iubește și fă ce vrei?”

– Aș vrea eu să fie așa. Oricum, Promy, nu pot ține pasul cu tine.

– Nu-i nimic, dacă nu poți, te teleportez. Și eu prefer același lucru.

– Promy, sunt o simplă muritoare. O să mă uiți cum ai uitat de daci.

– Nu, nu cred. Cu Decebal, Burebista și Dapix nu m-am jucat de-a ”Bill și Monica” pe Mytikas. Logic, nu? spune Promy foarte convins.

– Sper că da și că nu mi-o zici doar ca să mă consolezi. Știi ce, o să-ți dau o dovadă suplimentară a nesimțirii mele. Uite, Promy, mi-ar plăcea să-mi compui și mie nu o simfonie, nu un concert, ci doar un vals de un minut, cum era valsul op. 39/15 în la bemol major de Brahms (http://www.youtube.com/watch?v=oy6uV-eMOEs) care îi plăcea atât de mult pisicii mele, Ruțica, că o făcea să abandoneze deliciul cafelelor pe care le bea direct din ceașca mea și să vină să danseze cu mine. Eu prefer mi bemol major. Un vals scurt, de un minut.

– Nu numai că voi compune, dar vom și dansa valsul ăsta, măcar o dată la 1000 de ani, fie și în Tartar sau pe Elbrus. Cu o dedicație: ”Pentru o iubitoare de oameni, nu de câini, de la un câine, iubitor de oameni”.

Cu un ochi râd, cu altul plâng. ”Mă uit la toate lucrurile / De două ori / O dată ca să fiu vesel, / Și o dată ca să fiu trist.”

”Pentru o iubitoare de oameni, nu de câini, de la un câine, iubitor de oameni”! Așa e. Iubesc oamenii, nu câinii. De fapt, nu câinii pe stradă. Dar ce simt pentru bagabontul ăsta de Al Gore, câine nebun, iubitor de oameni? I-am dedicat cândva și o manea cathartică, pentru un suflet mare de titan ca al lui, ”O, viața mea!”: ”de la o iubitoare de oameni, nu de câini, pentru un câine, iubitor de oameni!”. Brusc, îmi aduc aminte și de dedicația de pe presse-papier care se activează când plâng (justificat): ”From crazy, naughty Promy to God Created Disaster, Ile”. Deși era foarte deprimat atunci, în pragul criogenării, Promy a mers cu mine pe Gliese, la recifurile de corali albaștri din Ataraxia, pentru a-mi crea și dărui presse-papierul. Acum, Promy îmi va dedica un vals în mi bemol major, scurt, în câteva măsuri, simplu precum ”2+2=4”. Ca să nu uit niciodată cât fac.

– Îți mulțumesc, Promy, dar, de fapt, nu merit, spun încet, cu glas înăbușit și ochii în lacrimi. Mă simt prost, mi-e rușine, te fac de râs. Nu sunt destul de bună pentru tine. Nu ar fi trebuit să... Mă prăbușesc în abis, e un hybris prea mare și mă întreb unde e catharsisul... Poate doar în maneaua aia pentru un suflet mare de titan, ”O, viața mea!”

– Dar eu sunt suficient de bun pentru tine?! ripostează Promy vehement. ”Al doilea cel mai tâmpit după Dumnezeu care nici măcar nu e om, ci gay” cum ai zis tu, ”trădătorul, violatorul, porcul, ticălosul, hoțul, mincinosul, nesimțitul, împuțitul” cum m-au făcut alții, cel mai rău din toți Al Gore-ii din lume care-și mușcă proprii stăpâni și nici nu-i recunoaște de stăpâni! Singurul avantaj cu mine e că poți să ”agonizezi frecvent în parametri optimi”, cum spune Alex. ”O, viața mea!” Am și eu dreptul măcar la o manea cathartică? Iar eu știi că prefer muritorii și-i invidiez. Nu doar pentru că agonia lor se termină la un moment dat, ci și pentru că glicemia și colesterolul lor sunt măsurabile. Apreciez și detalii de-astea, sunt părintele medicinei.

– Păi chiar așa! Ce caut eu aici cu părintele medicinei, doctor în toate științele și artele? Ce caut eu cu tine, dottore El-Gol?!

– Care dottore? Doctor Frankenstein, noul Prometeu? Savantul nebun, care pierde experimentele de sub control? Și asta e una dintre imaginile mele preferate. Și nu vine de la zei, ci chiar de la voi, muritorii. Cred că n-au existat atâtea rele în Cutia Pandorei câte imagini și etichete inspirate au fost concepute special pentru mine.

– Cum așa?! Tu ești Vocea Rațiunii. O ascult... În acest moment, Vocea Rațiunii îmi spune să plec. Promy, plec. Chiar acum.  

– Nu, nu! Plecăm împreună. Mai exact, emigrăm, Ile! Aici nu sunt acasă la mine, ci numai în casă la mami. Dacă vrei, îți lăsăm ție cheile de la Startar, dar prefer să vii cu noi. Avem acum și o femeie însărcinată în familie. Tot muritoare, ce coincidență! O emigrantă înnăscută, doar a venit din China. Natural born emigrant. God created emigrant. Doar primele 12 emigrări sunt mai grele, după aceea te obișnuiești.

– Ceee? Fugim?

– Nu, emigrăm din Olimp, asta e altceva! Vasilică are și el drepturi! Dreptul de a emigra. Crede-mă, urăsc Olimpul! Pământul și muritorii nu, dar Olimpul da! M-am săturat. Olimpul nu merită niciun sacrificiu. Ah, îmi vine să-l chem acum pe Alex, intelectualul nostru rafinat care l-a scuipat pe Știi Tu Cine, să tragă o flegmă zdravănă peste Olimp, să-l înece în bale. Uite că am și eu fantezii distructive.

Promy presează tare, între degetele lungi și fine, ceașca de cafea cu ambrozie, până o sparge. Câțiva stropi de sânge roșu aprins se scurg încet pe gresia albă ca zăpada. Le contemplu în tăcere nuanța și forma perfectă, circulară, deși mă tulbură și-mi sfâșie sufletul. Cioburile și petele de sânge rămân pe jos, neatinse, fără ca Promy să le acorde atenție. Acesta își întinde picioarele (pe masă), trosnindu-și oasele, își suflă bretonul puternic, de câteva ori, astfel încât îi văd fața încinsă, fruntea înaltă, îmbrobonită de sudoare și ochii mari, negri, înfocați, arzând de dor. Îl iau de mână și-i șoptesc, răvășită și dezorientată:  

– U-u-unde vrei să plecăm? Pe VJ45?

– Nu știu, Ile, nu vreau să-l dernajăm pe Deucalion, să stăm pe capul lui.

– Atunci pe Gliese?

– Poate.

– Pe Gliese nu poți să stai nici trei zile, Promy. Răbdarea ta titanică se spulberă într-o clipă.

– Ce să-ți spun, ești tu un exemplu de răbdare? De câte ori nu ți-am spus să ai răbdare, când e cazul, evident, nu atunci când se cere să intervii? Cred că de 14.258 de ori. Uneori, stai și deliberezi până intri în comă. Mai târziu e prea târziu. Dar de ce mă pun eu la mintea muritorilor?

– Pentru că muritorii sunt mai inteligenți și mai receptivi ca zeii.

– Asta-i adevărat, s-ar putea ca a cinșpea mia oară să înțelegi. Și să aplici.

– Atunci, continuă, Promy, un titan nu renunță niciodată, nu? Mai ții minte cum a fost în vacanță în Gliese? Te foiai și te răsuceai, nu puteai închide un ochi. Nici vorbă de liniște! Îți făceai griji pentru Olimp și pentru Pământ. Te simțeai vinovat. Complexul supraviețuitorului, nu? Îți era rușine de tot ce s-a întâmplat în Olimp și pe Pământ. În Olimp, acasă, nu prea te simți în largul tău, dar pe Gliese nici atât. Îți lipsesc chiar și problemele. Prea multe probleme nu e bine să fie, dar nici prea puține. Și, mai mult decât atât, ți-era dor. ”Mi-e dor, mi-e dor / De frații mei din Labrador”. Neliniștea asta, dorul ăsta de ducă... În continuu.

– ”Barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure...” Așa spun super-eroii. Cel puțin ăia care au învățat limba dacă. Mă uit așa în jurul meu și mă întreb ce să fac. Am cea mai performantă tehnologie, știu atâtea planete, dar habar n-am unde să mă duc. Unde să mă duc, în pula mea? Poate știi tu, Obama?!

Promy se ridică în picioare, ținându-se de masă, își trosnește din nou oasele și-și îndreaptă spatele anchilozat. Calcă cioburile de pe jos în picioare, cu furie și disperare, de parcă ar vrea să le fărâmițeze și să le facă să dispară complet sub tălpile lui, fără să-i pese dacă se rănește. Gâfâie, obosit de acest ultim efort. Își aprinde apoi o havană și fumează în tăcere, învăluindu-se în nori de fum aromat.

– Promy, tu cum ai crescut așa de înalt? îl întreb destul de stingherită, mai mult ca să rup tăcerea, deși mă tem că nu sunt nici momentul, nici subiectul alese corespunzător.

– Nu știu dacă să-ți spun. E un secret științific.

– Te rog!

– Bine, dar nu-l mai spui nimănui. Cu excepția lui Obama. Să nu apară nici pe blog. Vrei să știi cum am crescut? Cu chipsuri, Ile.

– A, deci avea dreptate medicul pediatru care mi-a spus să nu-mi fac griji că fi-miu mănâncă numai cartofi prăjiți și chipsuri. Și băiatul doctoriței a crescut tot așa. Până la doi metri, cam ca tine. Cred că e cazul să ascult sfatul medicilor.

– Mă bucur. În sfârșit, asculți și tu Vocea Rațiunii.

Promy își suflă bretonul și râde sonor. Tare și nestăvilit ca pe vremuri, poate excesiv de zgomotos. E mare, înalt până-n tavan. Mă domină. Ochii negri, mari și migdalați, i s-au făcut iar albaștri fosforescenți și strălucesc precum coralul albastru din Ataraxia sau ochii extratereștrilor rebeli din ”Dune”. Rămâne neclintit, drept, în picioare și continuă să fumeze havană după havană, zâmbind mândru, ușor provocator, dar fără să rostească niciun cuvânt:

– ”What’s up, Doc?” Sau, în traducere liberă: ce faci, dottore El-Gol? Nu te dor picioarele? Nu ești oboshit? îndrăznesc să-l deranjez.

– Aștept.

– Ce?

– Aștept. Știi că asta e una dintre specialitățile mele (cu sau fără premii, medalii și diplome): să aștept.

– Ce anume, Promy? 

– În niciun caz numărul tău de dosar de la Parchet! Nici americanii! Nici pe Obama personal! Nici să te domesticesc, deși încă mă distrează experimentul ăsta. Uite ce vreau, eu spun întotdeauna fix ce gândesc. Prost obicei! Deci decât, vreau să plecăm pe Gliese. Fata lui Dracula poate obține viza de Gliese instantaneu. Are pile. Sau preferi să te teleportez la Paris? ”La Paris, totul e ca un vis...”

– Aici măcar e aer condiționat!

– Sigur că da, Ile, doar că în Tartar și pe Elbrus e setat pe – 25 de grade.

– Bate un vânt de emigrare?

– Da, nu știu dacă e de la Bebe senior, dar are aromă de bere tutti frutti.

– Ba cred că e un vânt cu aromă de răhățel chiar de la Bebe cel mic, Promy.

– N-o mai freca și hai odată! Te iau pe sus!

– Eu zic să nu mă iei în brațe. Nu de alta, dar sunt mai grea decât bolta cerească a lui Atlas sau decât soarta universului care apasă pe umerii tăi. M-am îngrășat în Olimp 295 de grame. Așa că, ascultă Vocea Rațiunii, dottore!

Mă simt aproape ca în reclama aia cu burta enormă, respingătoare, scuturată cu mânie proletară pe net, pe toate site-urile (pe care le deschid eu, inclusiv pe blogul meu). Deși e deja foarte emoționat și agitat, cu nervii întinși la maximum, pe punctul de a exploda, Promy tresare ca electrocutat și îmi pipăie îngrijorat burtica:

– Sper că nu ești însărcinată, chiar acum erai la PMS... God created at PMS. Uite, Ile, îți spun drept, eu nu sunt pretențios. Mi-e indiferent dacă mor sau dacă trăiesc, numai că ambele sunt imposibile. Să mă împuște Bombo și pe mine! Tot degeaba. Cât de curând vom face o baie în Ataraxia, pe Gliese sau poate în flegmele lui Hermes ori ale lui Apollo. Sunt născut din spuma balelor. God created, natural born... cum spui tu.

– Lasă, Promy, eternitatea nu durează prea mult, încerc să-l consolez.

– Asta cred că a zis-o Bush Jr. Măcar, în cazul lui, se aplică. N-a avut mai mult de două mandate.

– Nu, Promy, eu am zis-o. Dar cred că sunt posedată de el.

– Mai termină cu prostiile, Madame Dezastru! Ascultă mai bine o manea cathartică, în versuri albe:

Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect, o să te obișnuiești.

Al Gore e rău, Al Gore e de vină.  

Mai mult e prea mult.

Mai târziu e prea târziu.

Mai mare e prea mare,

dar mai mare sau mai mic decât Maradona

nu există,

vorba unui comentator sportiv,

guru și el,

deci, decât numărul doi mondial după Lady Gaga

și numărul unu în univers,

dottore El-Gol, Al Gore, câine turbat,

porc de trădător și violator, metrosexual și gay,

greu lovit de soartă să fie personaj

în cărțile lui Madame Dezastru,

și mai greu lovit de stăpâni,

doctorul Frankenstein, noul Prometeu.