Mangă de atâtea limonade, încă dansez pentru voi!

M-am uitat un pic la filmulețele cu tatăl meu, maică-mea, bunica mea, soțul meu și Alex, băiatul meu (arhiva noastră – albumul de animale și legume al familiei, majoritatea colinde de Crăciun pe care le-am cântat noi la brad, din 2.000 până acum, mai înainte de 2.000 nu era înregistrat). În ideea de a le trimite pe DVD-uri și echipei de specialiști în boala Huntington de la Cluj, când mergem noi, dacă reușim să aranjăm o consultație. Foarte frumoase, am plâns deopotrivă de fericire și de durere (hm, durere pentru mine și Alex de această dată, nu pentru taică-miu, nu am voie să-mi fie milă și de noi înșine?). Am observat ușoare semne ale bolii Huntington la taică-miu încă din anul 2.000, nu abia în 2010 când a fost diagnosticat: tremorul necontrolat al mâinii drepte, mișcarea cu capul înainte, clipitul din ochi și înclinarea umerilor spre dreapta. 

Mi se pare că apar și la mine chiar și în unele filmulețe cu mine din ultimii ani, cu excepția faptului că la mine sunt spre stânga, eu sunt stângace. Am dat cu capul și am clipit puternic, involuntar și în filmul de protest împotriva bombardamentelor de la Alep de la Ambasada Rusiei, poate că am vrut să-l sperii pe Țaru’ Putin, bine am făcut. Fiți atenți când vă voi da un cap în gură! Mai sunt și vorbirea răstită, tipică pentru boala dansului și dislexia (vorbirea aia peltică de bețiv, eu nu mai pot să pronunț ”s”, ”ț”, diftongi/triftongi, ”ce/ci”, farmacista, de pildă, nu a înțeles ce medicamente am cerut (Sortis pentru colesterol și Stilnox – somnifer), zici că ești beat, avantajul e că te îmbeți gratis, fără băutură). Dislexia se accentuează când sunt simptomele de rinită mai puternice, de dimineața până după-amiază (uneori și seara).

Mai mult, mă confrunt tot timpul cu o senzație de dezechilibru (nu doar psihic, ci și fizic, când pun papucii, de exemplu ori când încerc să merg dintr-un loc în altul prin casă – dulce cădere!). Și lucrurile îmi sar din mâini mai frecvent (asta se întâmpla și înainte). Ce bine ar fi să dau jos sistemul și... pisica, Guru, de pe masă ori laptop în ritmul și cu precizia în care îmi scapă mie tot din mână! Sufletul să nu-l pierd!

În plus, de câțiva ani, mă concentrez și procesez informații tot mai greu, stau săptăluni să citesc ori să scriu un rând (sunt foarte amețită și din cauza rinitei care prezintă simptome sunt mai accentuate de dimineața până după-amiază). De câțiva ani, parcă îmi cade ceva în cap de dimineața până după-amiaza, apoi după-amiaza simt o eliberare, după aceea pe la șase-opt (nouă) seara – o limpezire a minții și acuitate perceptivă mai mare, combinate cu o stare de angoasă, groază paralizantă de multe ori. Apoi, după nouă seara, de regulă, mă mai relaxez (ca s-o iau de la capăt noaptea, frecvent dorm numai câteva ore cu somniferul, dacă sunt și alea și, eventual, la prânz). Ei, dar n-o să-mi pierd identitatea de ”tânăr și neliniștit”, ”pe culmile disperării”... 

Ce mă mai disperă acum? Problemele de uitare și dezorientare (dependente și de distanță – cu cât e mai lungă, cu atât e mai dificil și mă pierd mai tare, se pare că mă descurc ceva mai ușor în casă decât afară) și starea de rătăcire completă, de negură a memoriei, aproape de inconștiență și totodată de paralizie (dulce paralizie!), cum mi s-a întâmplat când nu am recunoscut Piața Victoriei sau etajul, apartamentul și vecinii sau la magazin când trebuie să achit și nu mai înțeleg nimic, nu-mi dau seama de nimic și nu știu ce trebuie să fac. Aș putea să scriu un roman (dacă aș mai găsi cuvintele de bază, fie și cu mare-mare efort) în care să povestesc cum am căutat un an sarea, am descoperit-o într-un final, dar ea era, de fapt, interzisă (nu era de regim) și eu am uitat. Oops, se pare că va trebui să-mi anulez iar ultimul drum la Alep, la marșul din vară (de data asta eu, nu ceilalți activiști), după ce abia am confirmat participarea (pentru luna august), pentru că mi-e teamă că nu mai nimeresc nici buda și am nevoie de însoțitor și la budă.

Am ajuns imagine în oglindă a lui taică-miu... Măcar dacă aș mai ști și eu de voi, cei dragi, de Dumnezeu, de Nichita ori vreun colind ca taică-miu! Maică-mea, de câte ori mă vede, îmi zice tot timpul ”ai slăbit” și ”nu mai gesticula, ce, nu te poți controla?” De multe ori, mă înroșesc (atât de rușine, cât și de furie) și mă simt prost (ei, mă simt așa cum sunt, proastă de dau din abis în abis). Fie mă blochez de tot și nu spun nimic, fie îi răspund greu, din ce în ce mai greu, că așa fac eu, dansez... dansul dezastrelor. Când ajung acasă, întâi mă apucă groaza, apoi plâng și pe urmă mă cuprinde furia și trântesc ceva ori arunc ceva (dacă nu îmi scapă singur).

Apropo de memorie și uitare, când eram mică, pe la vreo șase ani, am experimentat pentru întâia oară agonia, moartea și descompunerea (fizică și psihică), într-un mod aproape premonitoriu, la moartea unchiului meu, Bununu. Era soțul mătușii, Nana și un fel de bunic. Am crezut că a venit sfârșitul lumii. Timp de vreun an (în vreme ce taică-miu urla: ”Dumnezeu nu există!”, revoltat de ce se întâmplase, unchiul era ca un tată pentru el), eu întrebam necontenit dacă mai respir. Suflam în oglindă și mi se părea că nu se aburește. Apoi, în fiecare zi aveam un coșmar (cu ochii deschiși sau închiși): îmi cădeau încet dinții, părul, mâinile și picioarele, mă descompuneam lent până la ultima celulă, uitam poezia de la grădiniță sau cântecele de pe discul cu povești, uitam ce am băut dimineață (lapte, cacao, cacao cu lapte sau apă din aia mocirloasă, maronie de la robinet, cum era în ”epoca de aur”) sau ce am mâncat la prânz (chiar dacă erau cartofi pai și șnițel cu portocale ca la Paris de la mătușă-mea, Nana), uitam cine e mama, cine e tata, cine e bunica, Mama Coca, cine e Nana, cine e Bununu, uitam numele meu și cine sunt. Însă poate că această uitare este doar o regresie la stadiul de bebeluș și așa voi ajunge la inocență, voi regăsi în sfârșit copilul nevinovat din mine, și nu numai pe cel orfan/neajutorat ori pe cel care face prostii mari.

Și totuși, persistă déjà-vu-ul și o senzație de ridicol și ireal (la mine mai rară starea de ireal, de obicei iau supradoză de real mai horror decât orice film horror). Dacă nu voi mai putea rosti ultimele cuvinte, voi încerca să le scriu. Din motive est-etice (cum zicea Monica Lovinescu), de căutare și mărturisire a adevărului, de recuperare a memoriei (oricât de incomod și dureros) și de purificare interioară și exterioară: ultimele lacrimi și ultimul hohot de râs isteric vor spăla sufletul meu și un strop măcar din păcatele lumii. În acest fel, Madame Dezastru își va continua dansul cu dezastrele.

Să-mi repet și să nu uit că poetul Rumi și dervișul rătăcitor Shams glorifică și ei bețivii, nebunii și copiii ca simboluri ale inocenței, adevărului, iubirii și grației divine. Și rătăcirea (hm, Shams era derviș rătăcitor... eu am fost, de regulă, adepta drumurilor bine planificate, după indicator și hartă și am preferat să fiu acasă, nu pe drumuri, mi-a fost groază de rătăcire, de când eram mică, taică-miu o lua pe scurtături bizare și ne prindea noaptea pe munte). Oops, mi-am adus aminte ceva: Rimbaud zicea că pentru a înțelege lumea și a avea o experiență deplină a ei trebuie să ne confruntăm cu dereglarea fizică și psihică. Cred că Rimbaud e invidios pe mine. Ar vrea și el asemenea dereglări și să fie pururi beat gratis, fără să consume altceva decât limonade.

Mulțumim din inimă partidului comunist (chinez) că trăim bine (pentru spălare pe creier, torturi și organele prelevate)!

O nouă dovadă și reamintire că toți suntem bolnavi, traumatizați și/sau la închisoare. De data asta, am primit sâmbătă, când veneam încărcată de la supermarket, un pliant de la niște puști voluntari români. Stop măcelului din China! Poveste veche (ah, de ce am mereu senzația asta de deja vu, ar fi trebuit să nu se mai repete ororile astea): despre torturarea și uciderea prizonierilor chinezi (în special cei din cultul Falun Gong, persecutați în prezent în China) și recoltarea forțată a organelor. Oops, eu le donez pe ale mele, inclusiv creierul, și nu le vrea nimeni (nu e bancă specializată peentru boala dansului, Coreea lui Huntington... deocamdată la nivel european).   

Un subiect extrem de sensibil și de dureros pentru noi care ne-am confruntat la nesfârșit cu devorarea organelor noastre de către zei și păsări antropofage pe Elbrus, în Tartar, mă rog, în diverse Tartaruri și Elbrusuri (până și la birou) și retrăim propriile coșmaruri (ba chiar, ne dezbrăcăm mereu și ne mâncăm și singuri coaiele de Don Quijote castrați și fără vise în public), iar Promy săracul (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) a avut nevoie de două serii de transplanturi de organe până acum (ficat, rinichi și inimă – unele create de el la laborator în 2015, altele de la un băiat mort în accident ăn 2012).

Și, totuși, chiar dacă nu te mai surprind, aceste orori cum sunt cele din China,  Coreea de Nord sau Siria, tot ești șocat, îngrozit, zdrobit de durere și turbezi de furie, disperare și neputință. Aud iar urlete și tăcerea pumnului în gură (urlete noastre și tăcerea noastră!). Un weekend de stat pe jos și plâns, gemut, zvârcolit și apoi zăcut, băgat pumnul în gură, scos pumnul și gură și ridicat pumnul (la noi stângul că suntem stângaci). Toate astea ne răsucesc pironul din piept într-o rană veche și ciocul bestiei antropofage în ficat.

Din anii ‘2000, când au început arestările masive la adresa cultului Falun Gong din China (din cauza popularității crescânde a cultului... regimul comunist chinez nu vrea să fie cineva mai popular ca el), au dispărut în închisoare cu milioanele, mii și mii torturați până la moarte, respectiv mii și mii cu organele prelevate anual. Să precizăm, Falun Gong este un cult desprins din învățăturile vechi budiste, bazat pe principiile ”adevăr, compasiune, toleranță”. Sunt deținuți chiar și copiii, la fel ca în Siria sau Coreea de Nord.

Sute de mii ajung în lagăre de muncă unde devin o bancă vie de donatori de organe. Medicii,  dr. David Kilgour, ex-secretar de stat canadian, şi dr. David Matas, avocat specializat în materia drepturilor omului, fondatorii fundației DAFOH (Doctors Against Forced Organ Harvesting), au demonstrat prelevarea forțată de organe în raportul lor (în special de la membri ai cultului Falun Gong) și au lansat o campanie la nivel internațional împotriva recoltării forțate de organe.

La închisoare, prin grija regimului comunist chinez față de popor, un exemplu de adevăr, compasiune și toleranță, mari maeștri și master-chefi numai la minciunele, corupție și abuzuri (în serviciu) ca politicienii noștri, condițiile sunt atât de umane încât nu mai vrei să pleci niciodată de acolo. Cum proiectase Promy, la revoluția noastră democratică din Olimp, cu câțiva ani în urmă, pe vremea când erau atentate și răpiri ca-n Siria, pentru a-i reține acolo de bunăvoie, închisoarea de fițe, cu superoferte, STARtar, unde zeii olimpieni se simțeau atât de bine că nu mai vroiau să meargă acasă?

Cam tot așa și în China: ești stimulat să recunoști că ești diavolul, ai distrus Pâmântul și planeta Krypton a lui Superman cu bastoane electrice (până nu se mai recunoaște nimic din fața ta ori organele sexuale), pus să faci tot felul exerciții de gimnastică de întindere sau contorsionism până oasele tale sunt rupte sau strivite complet, trimis la bazin... într-o cutie cu apă murdară luni la rând, ars, înghețat, înfometat (mă rog, hrănit doar cu bătăi și cu un tub așezat în nas... cu apă clocotită, urină, fecale, ulei cu piper, oțet etc.). Eu am simțit că mă înec și mor numai când am făcut o endoscopie, cu un tub instalat în nas până în stomac, acum 20 de ani, nu mai vreau să mă gândesc la restul (a fost cea mai neplăcută analiză).

Torturile încetează numai când ajungi să te renegi pe tine și principiile tale, să te dezici de Falun Gong, să te declari reeducat și să mulțumești din inimă partidului că te-a salvat din ghearele diavolului și ale superstiției. Din leguma putrezită de 20-30 de kile se mai lasă, în China, doar organele pentru recoltare și trafic. Indivizi practici și întreprinzători: un rinichi costă 62.000 de dolari, rinichi plus pancreas – 150.000 dolari, un ficat – 98-130.000 dolari, un plămân - 150-170.000 dolari, cornee - 30.000 dolari, o inimă 130.000 – 160.000 dolari. Tare, ca de obicei, ONU este modern și sublim, dar lipsește aproape cu desăvârșire. Altă întrebare și niciun răspuns, în afară de minciunele? Sau o tăcere cutremurătoare ca un urlet?

Singurele lucruri frumoase în ororile astea sunt rezistența prizonierilor (în particular Falun Gong) și faptul că, uite, voluntari români vor să salveze deținuți chinezi. Și o consolare, deși nimic nu poate compensa viața nimănui și, cu atât mai mult pierderea sufletului (mai bine îți pierzi viața decât sufletul, am învățat din propria experiență): filmul ”The White Helmets” al regizorului olandez Orlando von Einsiedel a câștigat Oscarul. Băieții și fetele de la White Helmets sunt și ei recompensați pentru activitatea lor cu bombardamente (inclusiv atacuri chimice) și arestări/torturi până la moarte de regimul din Siria, iar cel american al rățoiului Donald le-a interzis accesul la Oscar (chiar și cineastului Khaled Khatib, membru al echipei de filmare!). Condamnați pentru fapte bune și salvare de vieți (au salvat peste 72.000).  

Mulțumiți din inimă partidului că trăiți bine. Nu, eu vă mulțumesc vouă, celor care ați făcut un gest frumos cât de mic (deja a schimbat ceva, poate totul). Semnați, vă rog, petiția împotriva traficării de organe ale prizonierilor chinezi, la linkul de mai jos:

http://www.apel.falundafaromania.net/

Și cea pentru eliberarea deținuților din Siria:

https://act.thesyriacampaign.org/act/families-for-freedom?t=1&akid=445.99571.iXdjYE

Și să trăiți bine, vorba lui Băsescu!