Madame Dezastru în Țara Minunilor. Cap. 2. Vine potopul... de lacrimi, iar iepurașii-fantomă de la ONU de pe Titanic își continuă impasibili jocul Pokemon pe mobil

Gândindu-mă la SMS-ul către maică-mea și către Promy (chit că am impresia că fac amândoi infarct în ambele cazuri, fie că că nu îi anunț, fie că îi anunț), mă înfrupt din delicioasa plăcintă cu vișine ca la mama acasă. De îndată mă fac roz ca viața la Paris (unde totul e ca un vis), revin la forma umană și mă măresc, din nou, până-n tavan. Mai mare decât căcatul din fuckultățile particulare cu care m-am confruntat direct? Desigur (adică probabil că nimic nu e sigur, conform legilor statisticii), nu. Ce bine era să fi căzut atunci în căcatul mâțelor (cum s-a întâmplat cu unul dintre ștrumfi, figurantul de Ștrumf Poet) și nu în cel din sistemul universitar privat, și să mă murdăresc doar de asta!

Probabil ca să mă feresc de căcat am urcat atât de sus, am ajuns din nou la mare înălțime (la propriu, dacă nu se poate la figurat). Mă ia amețeala, mi se face rău. O! bietele mele picioruşe, mă întreb cine vă va mai încălţa de acum încolo şi cine vă va mai pune ciorăpei! Cât despre mine, cu siguranţă că n-o să mai fiu în stare de una ca asta! Voi fi mult prea departe ca să mai pot ajunge la voi! Să-i chem în ajutor pe politicienii români, pe Obama, pe rățoiul Donald Trump sau pe ăștia de la ONU? Când o să-mi intre în cap să n-o mai fac? Iar pe iepurașii ăștia albi cu ceas Rolex, costum Armani și badge de aur, i-am văzut deja cât m-au ajutat chiar acum. Și eu nu mai am energie să le țin predică de Nana, ca mătușă-mea. Deși nu ar trebui să mă dau bătută.

A, știu, voi trimite adidașii prin poștă. Sau prin coletărie – aia de la mine din cartier unde n-au scotch, pix, stilou, pic, hârtie, cutie (a rămas cumva pe vremea comunismului, a lui "n-avem" și-a vânzătoarelor acre și urâcioase, stăpânele mărețe și glorioase ale tejghelelor și rafturilor goale... stăpânele nimicului), trebuie să învelești pachetul improvizat (dintr-o cutie de pantofi împrumutată de la un raion de profil) în hârtie albă de prăjituri de la cofetărie (să nu se observe nimic scris pe ea), apoi să notezi pe ea destinatarul și expeditorul (să vedem cine reușește, poate vreun caligraf chinez, eu una le zgârâi și le găuresc tot timpul).

Nu, lasă poșta, mai bine voi chema curierul, poate prind o ofertă specială Zumzi... curier Cargus cum am mai procedat cu succesuri acum câțiva ani pentru bradul imperial care a ajuns aproape după sărbători, la preț triplu și doar un ac din el, că restul s-a scuturat pe drumul atât de dificil, ca să nu zic imposibil, o odisee întreagă, ce mai. În schimb, am avut privilegiul să fiu bântuită de fantome (un spectru foarte simpatic, cu smiling face) – de Crăciun, nu de Halloween. Gratis. Așa că m-am distrat de minune, se știe ce fan al fantomelor sunt (fantomă și eu, la rândul meu, de multe ori).

Sau poate voi apela la oferta curierului Chronos (purtătorul mărețului și gloriosului nume al ticălosului devorator de timp și de vieți, nenea Chronos) prin care trimiteam cândva chestionare: atunci, coletele de Brașov nimereau la Iași, cele din Argeș la Timișoara, iar cele de Hunedoara la Constanța și tot așa, pretutindeni în țară. Până le recuperam, după lupte seculare de jde mii de ani (mă rog, ASAP, I’m doing my best), renunțau operatorii și respondenții la cercetare și uita până și clientul de studiu. Care chestionare? Care studiu? Bine că iepurașul ăsta rus beat și afurisit a ciordit deja ceasul Rolex al colegului american. Ce se întâmpla dacă ar fi trebuit să-l transporte cumva și să-l livreze vreunul dintre măreții și glorioșii curieri?  

Dar de ce să-mi fac griji? Jur pe ce am mai sfânt (pe Maretti cu măsline, pe Ceaikovski și Rahmaninov, Pink Floyd, The Doors, Nirvana și Muse, pe bere (acum fără alcool), pe pizza Capricciosa (cu ciuperci, șuncă și măsline), pe rulouri cu crenvurști și cașcaval, pe uleiul de cocos, pe democrație, pe constituție și pe Promy însuși), de data asta nu o să mă mai las copleșită de temeri și emoții și nu mai fac niciun atac de panică (mă rog, nu mai mult de 258 în următoarea oră).

Însă, în ciuda jurămintelor, în timp ce mă străduiesc să mă calmez un pic, îmi găsesc activitate și îmi fac planuri elaborate de transport pentru adidași către picioarele mele rămase undeva departe, dau cu capul tare de tavan și mă pufnește plânsul. O vreme plâng, fără să mă pot opri. Să mă împuște Bombo! Se face o baltă de adâncime medie, cam până la mijlocul sălii. Mă uit la ea siderată și mă apostrofez: ai zis că plângi doar de vinovăție, milă, emoție, dragoste și fericire, iar acum nu plângi din vreunul dintre aceste motive, Madame Dezastru. Chiar meriți nota 2, Ilenoi.

Nota 2 merită și iepurașii de la ONU. Tocmai apăruse iepurașul american de la ONU, cu badge, cu tableta și i-Phone-ul cu Pokemon instalat, dar fără ceasul Rolex sustras de colegul rus. Fără să-și ridice nasul din telefon și fără să-și întrerupă jocul Pokemon, mârâise (sau mormăise): ”grozav am mai întârziat la ședință, ah, ce-am întârziat, o să-mi taie din salariu, poate o să mă dea afară!” Apoi dispăruse în întuneric. Fac eforturi ca de data asta să nu mai mă simt abandonată și să-mi revin repede. Of, ce întuneric! Cred că l-a aranjat special ticălosul de Apollo ca să cânte (vorba vine să cânte, mai exact, să lălăie fals, în continuu) melodia aia tâmpită a lui Ruby, ”Stinge lumina”:

”Stinge lumina, arată-mi calea,

Pune mâna pe mine, simte chemarea

Inimii mele, inimii mele

Ştiu că îţi face plăcere”

Și tot el, marele artist al popoului, se plângea că l-am omorât și am stins lumina nemuritorului Apollo... după ce a încercat să răpească întreaga noastră echipă și să-și confecționeze diplome din pieile noastre jupuite, logic, nu? Meriți nota 2 și tu, Apollo. Arză-te-ar focul sacru al lui Promy, poate te iluminezi și termini cu festivalurile omagiale, nu mai jupoi și nu mai arzi pe nimeni la concursuri trucate, deși mi-e teamă că e prea târziu pentru tine să procedezi așa!  

Cred că am nevoie și eu de focul sacru al lui Promy și al Dumnezeu să mă ilumineze acum! Ce naiba se petrece aici? Nu recunosc nimic în jur. Nici pe mine. Nu înțeleg nimic, nu sunt capabilă să procesez nicio informație, nu știu ce am, de ce tot cresc sau scad, îngheț sau mă încălzesc, mă transform în tot felul de chestii bizare sau mă colorez în toate modurile. La început, mi-a fost foarte frică. Dar, după un timp, chiar dacă nu înțeleg ce se întâmplă, nimic nu mă mai miră prea mult, cu toate că mi-am zis singură illumirata (numele de pe blog, oops, tocmai mi l-am adus aminte).  Hm, să găsesc animale vorbitoare, sincer, nu m-a surprins (și eu sunt unul – mă rog, tot mai puțin vorbitor din cauza bolii Huntington). M-ar uimi să descopăr animale gânditoare (eu mă exclud din start, nu numai din cauza bolii).

M-am schimbat cumva iar? Hm, mă schimb doar la suprafață sau și în interior, în sufletul meu? Schimbarea pur exterioară n-ar trebui să mă sperie și să mă dezorienteze prea mult. Deși hainele fac pe om și ajungi să fii propria ta haină. Una bântuind pe străzi cu o mască de smiling face sau cu nimic sub ea, golită de orice chip și orice expresivitate. Iar schimbarea interioară depinde în ce sens / moduri se petrece. Hm, mă tem și mă simt debusolată de schimbarea interioară și exterioară tocmai eu care am avut o atitudine anti-sistem și pentru schimbare?

Da, dar eu am vrut ca sistemul să se schimbe, nu eu și, dacă nu pot avea un efect major asupra acestui proces, măcar să nu mă schimb eu. (Mi)-am ținut nenumărate predici de Nana în acest sens ca rabinul menționat de Norman Manea în romanul ”Întoarcerea huliganului”: „predic nu ca să-i schimb pe ceilalți, ci ca eu să nu mă schimb”. Deși, să nu uit, un simplu gest de protest și rezistență și câteva vorbe bune (”te iubesc, ești un hobbit” etc.) pot schimba totul, am văzut asta de mii de ori. Să încerc atunci să preiau controlul asupra procesului de schimbare, în caz că e unul real. Să mă străduiesc măcar.  

Am iar o criză de identitate? De fapt, ce identitate? Ce animale, legume, zombie, fantome, monștri, coșmaruri, catastrofe, dezastre, diavoli, dușmani ai poporului, teroriști, trădători, vampiri și mutanți suntem, știe cineva? Păi, nu eram eu maestra transparenței, dottore el-Gol (mereu în curul gol, străvezie de vezi prin mine și curg toate din mine în public, panta rhei, vorba lui Heraclit, începând cu organele, apoi sufletul, până nu mai are ce), Madame Dezastru care dansează cu dezastrele ca Zorba (până și boala Huntington a mea se mai numește coreea lui Huntington din cauza mișcărilor necontrolate asemenea unui dans... ”coree” înseamnă dans), goală în potop și în abis, cuprinsă de o dulce beție a iubirii și Don Quijote castrat și fără vise?  

M-am transformat cumva în altceva, într-un monstru cum e portretul lui Dorian Gray sau vreun iepuraș-fantomă de la ONU fandosit și care taie frunză la câini... câinii politicieni rozători de oase (bună activitate pentru iepurași, poate prind și ei fie și un os mai mic de ros, un rest din ciolan, un oscior din refugiații pipăitori de funduri... de fundul Mediteranei, o bucățică din cei dispăruți în lagăre de exterminare / pușcării ori în gura câinilor vagabonzi din București)?

Mi-au crescut și mie mustăți reci și tremurătoare, am urechile lungi, năsucul roz și umed și ochișorii alunecoși, fugind dintr-un colț în altul? Sunt un iepure mangă, rus de la ONU? Nu, chiar dacă îi împărtășesc beția datorită bolii Huntington (nu și a consumului de alcool), nu am și obiceiul de a mangli... MANGa cum laude. Nici ceas Rolex ca americanu’ (acum ciordit de rus), costum Armani ori badge de aur. Of, ce bine, dacă nu am (și nu am avut) ceas Rolex, costum Armani ori badge de aur, e clar, nu sunt iepuraș din ăsta de la ONU, nici rus, nici american.

Să fac acum un test, să văd dacă mai știu capitalele lumii măcar. Londra e capitala Parisului, Parisul e capitala Romei, Roma e capitala... Nu, Bucureștiul e capitala Londrei, Parisului și a Romei, iar mahalaua de la marginea Bucureștiului e buricul lumii, logic, nu? Desigur, adică probabil că nimic nu e sigur. Bună și mahalaua la ceva, îmi spun cu lacrimi în ochi (imense cât un lac fiecare... probabil voi aduce potopul). Așa cânta și Gică Petrescu, ce știa, probabil, unde e centrul lumii, Itaca lui Ulise din București. Acolo e acasă chiar dacă mănânci pământ din șanț ori bei apă din baltă:

La margine de Bucureşti,

pe strada mea umbrită de doi tei

cu un covrigar

şi-n colţ, c-un grătar

de mititei,

acolo-aş vrea să stai şi tu.

Acolo-n margine de Bucureşti,

cât dragostea mea,

şi tu tot aşa

să mă iubeşti.

Să bem acas' la noi, să ne-mbătăm,

dar să nu ştie cîrciumarii

şi de-avem chef de cîntec, să cîntăm,

să facem noi pe lăutarii.

La margine de Bucureşti,

în casa mea, iubito, aş vrea să vii.

Doar noi doi să fim

şi să ne iubim

cât om trăi.

Mahala, mahala, cuib de vise,

pentru ce te-am lăsat

şi-am plecat

când ştiam că legaţi

sîntem ca doi buni fraţi,

c-aici tata pe mama iubise?

Pentru ce am plecat de aicea,

din mahalaua unde m-am născut,

am crescut

şi am fost fericit

prima oară în viaţă, când am iubit?

La margine de Bucureşti,

pe strada mea cu praf şi cu noroi,

ce mîndru mă ţin

că îmi eşti vecin,

măi Bucureşti!

Şi-ascultă tu ce-ţi spun colea,

de-aci, din toată inima:

să ştii, Bucureşti,

c-al ţării tu eşti

şi ţara e-a ta!

Cînd seara-ncep la brutării să vină

muncitori cu faţa arsă,

mirosul pîinii calde se îmbină

c-un miros de brazdă întoarsă.

Din marginea ta, Bucureşti,

n-aş mai pleca

oricît mi-ar fi de rău,

pămînt de-aş mînca

şi apă de-aş bea

din şanţul tău!

Cântecul, vibrând în întreaga încăpere, mă face albastră-violet de dor. Ce dor îmi e de mahalaua din București și din Titan! Ce mult îmi place mie în Titan... în Titanul Prometeu! Tu, Promy, ești cel mai frumos coșmar al meu în care am rămas vreodată blocată! De-aia, te-am și ales pe tine, din motive est-etice (vorba Monicăi Lovinescu), restul, mlaștina puturoasă, colcăind de broaște râioase cu burka / chador, capre cu pantofi de firmă, porci cu diplome, rinoceri cu i-Phone, șobolani cu conturi în paradisuri fiscale, papagali cu BMW decapotabil îmi provoca oroare.

Motive est-etice, dragul meu, Promy, adică de căutare și mărturisire a adevărului, de recuperare a memoriei (oricât de incomod, dificil și dureros... ”a-ți imagina înseamnă a-ți aminti”, spunea și Ana Bla        ndiana ori Kafka – ”nicio secundă de calm nu mi-e îngăduită, nimic nu îmi e asigurat, totul trebuie dobândit, nu doar prezentul, ci și trecutul”) și de purificare interioară și exterioară: ultimele lacrimi și ultimul hohot de râs isteric spală sufletul meu și un strop măcar din păcatele lumii. Și aduc, pe lângă scuipatul intelectual, o îmbrățișare titanică, un sărut gay salvator și o limbuță de-a motanului Pesi (Piersicuță) pentru a ne linge cicatricile și rănile.

Apropo de cicatrice și răni vechi și dragi, numai bune de lins, ce dor mi-e de blocurile comuniste, odinioară cenușii, cu zidurile scorojite, acum cu fațadele vopsite în culori calde și pale (blocul meu dominant crem cu portocaliu pe alocuri, la etaje) și cu termopane proaspăt instalate! Ce dor mi-e și de-un protest în Piața Universității, să mă încălzesc cu focul lui sacru până mă topesc pe ger elbrusian, la minus douăzeci de grade! Lălăi și eu melodia lui Gică Petrescu cât pot de tare, cu ochii umezi (atentă totuși să nu mai scap vreo lacrimă, că vine potopul).

Știm noi asta cu ”vine potopul” și eu, și Promy: a început cu avertismentele lui Promy privind Cutia Pandorei, a urmat cel despre potopul propriu-zis (lui Deu (Deucalion), fiul lui Promy (și al meu, eu sunt maștera. deși el e strămoșul nostru, al oamenilor) când Promy era înlănțuit pe Elbrus, o legumă putrezită de 40 de kile), eveniment cu unic supraviețuitor, Deu (Deucalion). Atunci s-a târât în genunchi mama lui Promy, bunica lui Deu, zeița Temis, în fața lui Știi Tu Cine... Zeus, după ce Știi Tu Cine... Zeus a vrut să-l trăsnească și pe Deu (de ce mai scăpase unul de furia apelor, ă, furia lui, ce pula mea?).

În acele clipe, Știi Tu Cine... Zeus avea un singur regret: mai rămăsese un supraviețuitor! Surprinzător sau nu, Mama Temis (soacră-mea) e zeița justiției. Așa da justiție! Justiție în genunchi (s-a tot târât după ce au fost condamnați la chinuri veșnice frații ei titani, trei dintre copii – Promy, Atlas și Mene (Meneceu), Deu (Deucalion), apoi pământul. La nesfârșit. Și povestea cu ”vine potopul” continuă și acum. Sperăm că măcar justiția se va ridica din genunchi. Din fericire, Promy și cu mine suntem prea înțepeniți să îndoim genunchii în fața zeilor (eu mi-i îndoi numai în rugăciune, în fața lui Dumnezeu).  

Pe lângă astea cu ”vine potopul”, mi-am mai programat ca ultime cuvinte: ”pizda mă-sii de Big Brotheri, zei, talibani și sisteme” (pizda mă-sii în chineză: cao ni ma,  în kurdă: kuze dia te, în arabă: kess emak, în limba unicornilor (da, au și cuvinte din astea, nu poți să crezi că un asemenea popor elegant și elevat din neamul houyhnhnm-ilor, net superior yahoo-ilor, are astfel de vorbe în vocabular, dar am învățat de la Bebe inorogul, sunt singurele pe care le rețin eu dintr-o limbă, logic, nu?): mesti elad). Însă nu vreau să mă opresc la astea, vreau să spun și barzăcopilviezure, supercalifragilisticexpialidocious, pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză. Și ”vă iubesc”, ”sunteți hobbiți” și ”2+2=4”.

2+2=4, 2+2=4, 2+2=4, repet încântată, savurând fiecare cuvânt ca pe un cântec magic. Chiar dacă abilitățile mele de orientare și cunoștințele despre capitale sunt varză, bunul meu simț (ăsta de 2+2 fac 4) nu mă înșală, îmi comunică drumul corect: spre mahalaua mea din București și din Olimp. Așadar, mă voi întoarce. Voi încerca măcar. ASAP, I’m doing my best. Aveți răbdare și voi, așteptați-mă! Răbdare de titan. Nu durează mai mult de un million de ani. E valabil și pentru tine, Madame Dezastru, dottore El-Gol și Don Quijote castrat și fără vise.

Mai înainte însă iau cheița de aur de pe măsuță, chiar dacă nici vorbă să încap pe ușița cea mică ce se deschide spre insula Pink de pe Gliese, locul feeric unde am făcut prima dată dragoste cu Promy. Bine că n-am uitat-o și de data asta! Cheița strălucește acum ca o gâză de aur în mâna mea uriașă. Ce mă bucur! Aveam nevoie de o rază de lumină în întunericul ăsta dens ca noaptea. Lumina focului sacru, desigur, adică probabil că nimic nu e sigur.

Fără această lumină nu aș fi remarcat iepurele rus de le ONU, mangă în continuare, râgâind, clipind buimac din ochii roșii încețoșați și mișcându-și mustăcioarele ude (de votcă și de vomă, nu de lacrimile mele). Navighează acum, impozant, pe un yacht (Titanic), împreună cu iepurașul american. Hm, poate că ne-am fi ciocnit, dacă nu scânteia cheița de aur și, în caz că ne izbeam, poate scufundam yachtul ca pe Titanic. Un iceberg (ca mine) poate scufunda Titanicul, nu și Titanul. Pe titanul Prometeu cel puțin. Iar Titanicul de la ONU e, de fapt, scufundat de mult.

Uitându-se mai întâi cu ochii tulburi și alunecoși la ceasul Rolex ciordit, apoi la mine, iepurașul rus MANG...litor răcnește (nu cu forța unui leu ori a unui urs, ci cu cea unui iepuraș... pasager pe yacht): ”Felicitări pentru oceanul de lacrimi, Vampi, fata lui Dracula. Ne vom îneca cu toții, futu-te-n gură, plângăcioasă mică, curvă proastă și nazistă, catastrofă și dezastru ce ești!” Stai, nu trage, Adriane! La auzul vorbelor lui, mă fac neagră ca Michael Jackson după operația de schimbare de pigment și din ce în ce mai mică. Mult prea mică iar pentru a mai trece prin ușiță în insula fermecată. Și cheița (devenită imensă și grea) îmi scapă din mână și dispare în apă.

Tocmai atunci mă izbește un val cald și sărat. O fi marea? Oi fi ajuns în Vamă? Mă pregătesc să văd golfulețul nostru sacru (cu cortulețul nostru verde, Quechua), Camera din Zona tarkovskiană – Vama (prin care se pătrunde pe ușa spartă, fără geam de la Cherhana), locul unde se împlinesc toate visele (chiar și unor Don Quijote castrați și fără vise ca mine), unde te eliberezi, te purifici, te regenerezi și renaști. Apoi, să aud muzica valurilor și acorduri din Pink Floyd de la Roata & Papa La Șoni și să simt mirosul de pește copt pe plită de la Cherhana. Dar nu ar fi trebuit atunci ca valul să fie nu numai sărat, ci și rece (nu așa cald) și să se simtă briza mării?

După câteva minute, stând în plută și analizând, ajung la concluzia că e oceanul meu de lacrimi, într-adevăr și avea dreptate iepurașul rus de la ONU. Ești o catastrofă și un dezastru și așa-ți trebuie, Ilenoi, nota doi, proasto, tâmpito și dobitoaco ce ești. Îți cânt acum o odă pentru Kim Jong Ile de nu te vezi. Ultima. Îndată ce spun aceste cuvinte, mă micșorez și mai mult. Să mă împuște Bombo! Haide, trage, Adriane!

Însă un nou val cald și sărat de lacrimi care vine peste mine mă răstoarnă și mă determină să mă apuc să înot zdravăn pentru a scăpa cu viață. Care viață? Viață de zombie, viață futută, timp furat, proiecte înghețate, vise ucise. Dar bună și viața de zombie la ceva, vorba lui Hagi. Am început s-o apreciez în aceste condiții. Nu mai aștept ajutorul iepurașilor de la ONU (continuă să navigheze pe yachtul Titanic netulburați, fără să-și întrerupă beția ori jocul Pokemon de pe telefonul mobil – după noi, potopul). Dacă mai stau după ei, voi ajunge și eu pipăitoare de funduri... ă, de fundul Mediteranei, ă, de fundul oceanului meu de lacrimi. Va trebui să cer ajutor de la alții, inclusiv de la mine însămi.

Atunci, remarc un șoarece înotând în oceanul de lacrimi și îl chem în ajutor, fără să mă gândesc că în alte condiții mi-ar fi teamă de șoareci, aș țipa și aș leșina că văd unul, e inoportun să discut cu șoarecii (dar nu eram și eu șobolan nazist și terorist, din același neam?) ori e absolut inutil să mai chem pe cineva să mă salveze (la cei de la ONU am renunțat, însă, din când în când, îi observ cum înoată lângă mine... mă rog, vorba vine înoată, plutesc relaxați pe oceanul de lacrimi cu un vas de croazieră de lux):

– Scuză-mă că te deranjez, domnule șoarece, știi cumva cum să ies de aici? Am obosit să înot. Și habar n-am cum s-o iau. Îți mulțumesc!  

Poate chiar mă ajută să ies de aici și apoi îmi împrumută telefonul lui, să dau un apel sau un SMS acasă, la Promy, Alex și la maică-mea. Îl plătesc cu un sărut gay salvator și cu unul de vampir, n-am bani la mine, am căzut prin gaura de la budă doar cu un maieu și chiloții în vine (bine că îi aveam și pe-ăștia). Dacă îi dau un sărut de vampir, va deveni și el unul și vom comunica mai bine (să încercăm măcar, știu că, de regulă, comunicarea e imposibilă, dar am mai făcut imposibilul). Mă revanșez altădată cu ceva mai consistent: după ce ajung acasă, îi trimit (cu dispozitivul de teleportare al lui Promy, cu Pegas sau cu Bebe, nu cu poșta sau curierul!) o sticlă de țuiculiță românească, una de ouzo de la țară, de la tata lui Promy, Iapet și una de vin de la Dio (Dionysos), zeul vinului. Pe-astea o să le aprecieze. Le va da like și le va pune și pe Facebook și Instagram.

Îl mai strig, dar se pare că nu vorbește românește. Să-i țin o predică de Nana? Va fugi mâncând pământul (nu, nu prea-l vezi, nici vorbă de pământ, e numai oceanul meu de lacrimi). Se pare că a venit potopul. Iar. Și meritul îmi aparține mie de această dată, nu lui Știi Tu Cine... Zeus sau vreunui dobitoc spălat pe creier și ticălos ca măreții și glorioșii conducători din Siria (al-Assad și califul Ibrahim), Coreea de Nord (Kim Jong-un), China (Xi Jinping) ori Țarul Putin din Rusia. Bine era dacă era oceanul iubirii al lui Shams din Tabriz, iar noi focul iubirii ce se topea în el: ”Iubirea nu poate fi nici numită, nici lămurită. E ceea ce e, pur și simplu. Iubirea e apa vieții, iar cel ce iubește e un suflet de foc. Lumea se învârte altfel când focul iubește apa.” (Shams din Tabriz).

Nu, nu am vrut, sunt un dezastru, dar unul iubitor. Poate greșesc din prea multă iubire. Să-mi arăt colții de vampir ca să se convingă șoricelul de intențiile mele bune? Încerc, dar nu se uită la mine. Dacă aș putea să-i arăt măcar o poză cu animăluțul meu preferat, Guru Guru, titanida, guru și nepoțica noastră, poate ne-am împrieteni. Dar nu am mobilul, laptopul sau hard-diskul la mine. Însă, ca prin minune, apar două poze de când făceam eu greva foamei (din solidaritate cu victimele războiului și ale dictaturii din Siria) cu Guru, ținând pancarte între lăbuțe: 1. ”je suis syrienne” (”sunt siriană”) și 2. ”stay human and alive” (”să rămâneți umani și în viață” – la Orwell, în ”1984” era ”stay human, not alive” – ”să rămâneți umani, nu în viață”), iar șoricelul le poate vizualiza la dimensiune mărită (dublă).

– Cum așa? Vorbești de un guru și de o pisică în fața unui șoarece? Crezi că mie îmi plac pisicile? Sau vreun guru? Sau îmi place de tine care umbli cu poze de pisici și de guru la tine? Lasă-mă-n pace!

– Stai, stai, domnule șoarece, nu pleca, nu mă lăsa singură!      

Mișcările mi se răresc și înțepenesc în timp ce înot. E de la oboseală sau de la ce a zis? Sau de la ambele?

­– Stai, stai, domnule șoarece. Îmi cer scuze, bolborosesc, reușind cu greu să-mi reiau mișcările de înot. Să ne lămurim. Guru Guru nu mănâncă șoareci. Dimpotrivă, are o vocație umanitară. Pozele de mai înainte demonstrează asta. M-a ajutat în campania umanitară în sprijinul victimelor războiului și ale dictaturii din Siria și al refugiaților. Îmi pare rău că nu e aici să ne salveze pe amândoi. Probabil mă caută deja disperată. Vai, e așa de bună și isteață! Ea ar ști să ia cheia și să deschidă orice ușă (inclusiv pe cea care dă spre insula Pink de pe planeta Gliese), iar, dacă i-ar sta un Zid în cale, l-ar mânca pur și simplu și ar putea seca oceanul de lacrimi dintr-o înghițitură. Și e așa de drăgălașă – cu blănița aia pătată, negru cu alb, mătăsoasă, gheruțele delicate, dar puternice, năsucul roz și umed, ochișorii verzi languroși și urechiuțele negre subțiri și ascuțite. Și toate pisicile noastre au fost atât de bune și drăgălașe!... Ruțica îmi bea cafeluțele direct din ceașcă și dansa pe valsuri de Brahms. Mițu mi-a făcut masaj cardiac atunci când eram într-o stare apropiată de comă și zăceam inertă ca un bolovan pe canapea, zbătându-se să mă resusciteze. Pesi (Piersicuță) ne lingea din cap până-n picioare ca un câine și când îi dădeam medicamentele (și zece pastile odată). O limbuță să ne lingem cicatricele și rănile, să le curățăm și să le alinăm. Vezi?

– Taci, să nu mai vorbești niciodată de pisici în fața mea! Nu le pot suferi. În familia noastră, de fapt, toți urâm pisicile. Sunt niște creaturi mârșave, zice șoarecele dârdâind, cu ochii holbați de groază.

– Pot să-ți povestesc și de un terrier din vecini care omoară șo...șobolanii. Ă, șobolanii nu sunt același lucru cu șoarecii, nu? Verișori de departe. Noi doi, de pildă, nu suntem șobolani, deși avem multe în comun cu ei, iar unii ni se adresează exclusiv așa.

– Taci, nu vreau să aud de niciun terrier, zice el cu glas întretăiat, continuând să înoate cu mișcări tot mai obosite și mai greoaie. Când ajungem la mal, îți zic de ce nu suport câinii și pisicile. Și niciun guru.

În ciuda aparențelor (că totul e numai oceanul meu de lacrimi), când tocmai îl rugam din nou pe Bombo să ne împuște, ajungem și la malul pomenit de șoarece, epuizați de efort. Acum începe să ne ia frigul, cât înotasem nu l-am simțit, apa era caldă ca lacrimile (nu rece ca marea). Cu lăbuțele aproape paralizate de oboseală și de frig, ne stoarcem apa de pe noi (șoarecele din blăniță, eu din maieu și chiloți). Iepurașii de la ONU (rusul și americanul) își scurg și ei apa de pe ceasul Rolex (doar rusul... americanul nici nu a observat că-i lipsește ceasul), de pe badge-ul de aur (americanul), de pe costumul Armani (amândoi), de pe telefon și de pe tabletă (amândoi), cu toate că acestea nu sunt ude deloc (au circulat cu yachtul Titanic, trecând impasibili pe lângă noi). Apoi, își reiau netulburați activitățile preferate: rusul, băuta, iar americanul – jocul Pokemon de pe telefonul mobil.

La mal (la care, sincer, nu ne mai așteptam să ajungem), găsim tot felul de lighioane ciudate și înspăimântătoare (da, dar nu mai ciudate și înspăimântătoare ca noi, logic, nu?): o raţă şi o pasăre dodo, un papagal Lori, cu penaj colorat și un pui de vultur. Văzând puiul de vultur, tresar și-mi îngheață sângele în vine: dacă ne mănâncă ficatul, mie și lui Promy? Stai, nu trage, Adriane! Ba da, trage, Bombo, dar în puiul ăsta de vultur! Vreau să dispară de aici. Împușcă-l acum! Hm, poate e prea mic și n-a prins gust de ficat în sânge. Îi voi cumpăra o acadea sau o înghețată cu păianjeni și viermișori, ceva mai potrivit pentru vârsta lui îndată ce fac rost de bani, bani locali din Țara Minunilor, înainte să ne atace ficatul. De ce mi-e atât de frică?

Chiar atunci, pe peretele încăperii apar câteva versuri încurajatoare:  

Îmbrățișați pe cruce

Îmbrățișați pe cruce

încă dansăm,

goi în abis.

Stânca de care suntem înlănțuiți

s-a desprins

și plutește

lent

deasupra hăului fără fund.

Lunecăm

ușor, ca prin vis,

cu trupurile strivite de aceleași lanțuri,

mâinile străpunse de aceleași cuie,

pieptul sfâșiat de aceleași piroane

și ficatul sfârtecat de același vultur stupid și brutal

(nu mai stupid și brutal ca stăpânul său),

fără să mai așteptăm nimic,

fără să regretăm ceva,

fără să ne cerem scuze

(pentru fapte bune și opere subversive).

Te strâng în brațe.

Genele tale ude

(de sânge, lacrimi și sudoare)

se lipesc de ale mele.

Încă dansăm.

Nu mai mi-e frică.

Praf de stele

Goi, în lanțuri, pe Elbrus.

Vulturul ne mănâncă până nu mai rămâne nimic.

Nimic?

Da, așa se pare.

Ne-a făcut praf.

Dar, la un moment dat, descoperim că suntem

praf de stele

și zburăm.

Zburăm să aducem lumina focului sacru

către cei disperați din închisorile de pretutindeni,

cei goi și rătăciți în abisuri.

Îmbrățișările pe cruce, dansul în abis, praful de stele și lumina focului sacru amintite mai înainte îmi dau ceva curaj și mă împacă un pic cu situația, dar nu mă și calmează. Și totuși, fiind versuri de dragoste (iubirea noastră, Promy), mă încălzesc, mă înalță și mă fac să mă îmbujorez, să devin toată roșie ca un trandafir. Și, până la urmă, trebuie să recunosc, nu e de vină în primul rând păsărica antropofagă, ci stăpânii ei, Știi Tu Cine... Zeus, Madame Hera și Hermes, bestii antropofage incomparabil mai mari. Și sistemul (din care, cumva, am fost / suntem și noi parte, indiferent cât ne-am disocia).

Apoi apar alte versuri, doar-doar mă voi liniști:

O notă greșită

Un miros sărat de sânge îmi dilată nările.

Mirosul sângelui meu.

Îmi curge de pe arcada spartă pe obraz,

apoi e înghițit de mare,

discret,

ca reflexiile soarelui sau ale lunii,

de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Încerc să ignor și să înot mai departe,

dar marea se încinge și clocotește,

iar un vânt fierbinte și tăios îmi crestează pielea,

perforându-mi fața

și căscându-mi cratere în obraz.

Similare celor lăsate cândva în obraz

de balele zeilor.

Apoi totul îngheață suspect.

Rămân captiv într-un sicriu de gheață.

Complet paralizat.

Nici nu mai e nevoie de lanțuri,

nu știu de ce mi le-au mai pus.

Cred că morții evadează din sicrie?

Apreciez totuși că m-au așezat în sicriu

în loc să mă azvârle la groapa comună.

Apoi gheața se topește

Și rămân dezbrăcat, în lanțuri, într-un sicriu plutitor pe mare.

Deodată, aud un freamăt fatal,

Un foșnet amenințător de aripi, un murmur insinuant și un râcâit de gheare monstruoase.

Un vultur zboară spre mine

și se înfige

cu ghearele mari și puternice ca niște căngi

în corpul meu gol, înlănțuit.

Mă cutremur.

Știu blestemul.

E unul de care nu pot scăpa.

Mă va sfârteca, începând cu ficatul.

Dar ghearele se transformă în petale mătăsoase de trandafiri

roșii ca sângele meu

și lacrimile mele nevărsate.

Apoi vulturul cântă la pieptul meu,

ca la pian, cu gheruțele,

un studiu de Chopin –

studiul op. 10, nr. 3 în mi bemol major.

Îl ascult atent,

a greșit numai o notă.

Îl iert de data asta.

Zâmbesc liniștit,

fără griji

și mă las să plutesc în voia valurilor.

I-auzi, băi, nene, a mai și greșit o notă. Fac pariu că merită nota 2 ca Ilenoi. Să mai exerseze atunci până i-o ieși! Dar nu pe pieptul meu, nici pe al lui Promy. Eu nu vreau să-l las să se apropie de mine, nici de Promy, nici pe puiul ăsta de v...v...vultur mic și drăgălaș, darămite alt exemplar din specia lui. Ah, suntem prea paranoici. Știu, paranoia e datorie civică, însă, de la un punct încolo, îngheți în proiect, trăiești în teroare (și asta nu e viață, nici supraviețuire măcar), totul și toți te mănâncă, până și chiloții proprii ori ai celor dragi în care încerci să te ascunzi cum făcea Mițu, pisica noastră, când auzea Lady Gaga, ”Poker Face”, de care avea fobie. Păi, dacă ne mănâncă iar chiloții, să ne scărpinăm. Poate ne trece fobia.

Și iată acum o poezie și mai încurajatoare:

Ciocul de olteancă

Frica mea e o pasăre mare

cu aripi monstruoase,

gheare de oțel

și cioc de escavator

care se înfige și se înfruptă din ficatul meu

în fiecare zi.

Nu pot scăpa.

E un blestem fără sfârșit.

Îi aud și acum freamătul aripilor întunecate,

râcâitul ghearelor metalice

și plescăitul ciocului uriaș și îmbăloșat,

picurându-și saliva otrăvită asupra mea.

O transpirație rece mă cuprinde

și sângele îmi îngheață iar în vine.

Însă, din fericire, realizez că aripile sunt brațele tale subțiri și mlădii, iubito,

ghearele – unghiuțele tale tăiate scurt, din carne și lăcuite,

iar ciocul – ciocul tău cârcotaș.

Îmi place cum ciocul tău cârcotaș

îmi închide propriul meu cioc cârcotaș.

Așa da, altfel de politică, altfel de păsărică.

Mai vreau un sărut, sper că nu e ultimul.

Sufocă-mă binidităt

și nu te zgârci măcar la săruturi, olteanco!

Poezia de dragoste mă face să mă încălzesc, să mă înroșesc și să cresc iar. M-am mai calmat? Nu prea. Bine că nu mi-am pierdut colții de vampir (am verificat și-i mai am). Deocamdată. Și bine că știu unde vreau să ajung: la București și în Olimp. Înapoi, acasă. În Titan... Titanul Prometeu. Nu mă bate niciun gând de emigrare. Deocamdată. Mă întorc eu. ASAP, I’m doing my best. Încă puțin și voi da un apel sau un SMS acasă (deși nu prea am chef nici de asta). Poate se mai liniștesc, ei, nu eu.  

Maică-mea mi-a chemat odată poliția și pompierii interpretând un text de pe blog ca mesaj de sinucidere, în timp ce eu, de fapt, îmi ceream scuze pentru prea multă fericire (când alții doar suferă și mor). Iar Sedatif PC nu găsesc aici, nicio șansă. Și dacă voi găsi Sedatif PC, pacea tot nu o voi găsi vreodată (ah, am spus cuvântul ăsta, ”pace”, de care am, ca mulți alții de pe Pământ, fobie, la fel ca de cuvântul ”viitor”). Care pace? Care viitor? Barzăcopilviezure. Se pare că rămân tânăr și neliniștit, pe culmile disperării, nu tânăr și liniștit ca Hrușcă ce cântă colinde și vara în Vamă (”leru-i ler”).

Madame Dezastru în Țara Minunilor. Cap. 1. Dulcea cădere a lui Madame Dezastru... dacă sunt proastă de dau nu din gropi în gropi, ci din abis în abis

Cap. 1. Dulcea cădere a lui Madame Dezastru... dacă sunt proastă de dau nu din gropi în gropi, ci din abis în abis

Ah, de câte ori v-am spus să puneți capacul de la WC jos și să trageți apa?! Sunteți cumva prea înțepeniți să îndoiți spatele și genunchii (semn de demnitate - să mai fie și un semn de demnitate și de victorie, pe lângă celelalte – toate cicatricele și rănile necicatrizate de pe corp și din suflet) și să lăsați capacul, logic, nu? Dacă Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) mai are o scuză, tu, Alex, nu ai niciuna, tu n-ai putrezit prin închisori și exiluri elbrusiene / tartariene ca Promy, ești anchilozat doar de la jocul video și de la statul la calculator! Să știți că divorțez și-mi dau demisia în semn de protest chiar acum. Și nici măcar n-am depus declarația de consum, nici n-am plătit facturile de mobil, netul, curentul electric ori întreținerea. Și mai e un pic și vine deadline-ul (pe mine numai acest cuvânt mă îngheață complet).

Ce fac? Ce s-a-ntâmplat? Ce am (mai) pățit? Ce-am (mai) făcut? Sunt bine? De ce nu răspund? Îmi pun singură întrebările astea tâmpite pe care nu le înghit? Iar o dulce cădere? Preferam să cad în brațele lui Promy și să aterizăm amândoi în pat. Proastă de dau / cad nu din groapă în groapă, ci din abis în abis? Așa-mi trebuie dacă sunt maestra transparenței, dottore el-Gol (mereu în curul gol, străvezie de vezi prin mine și curg toate din mine în public, panta rhei, vorba lui Heraclit, începând cu organele, apoi sufletul, până nu mai are ce – uite, până și-acum!), Madame Dezastru care dansează cu dezastrele ca Zorba, goală în potop și în abis, cuprinsă de o dulce beție a iubirii (beție gratis... de la boala Huntington, mulți mă invidiază, cred) și Don Quijote castrat și fără vise (Promy doar cu vise de moarte frumoasă de cancer de la sex oral și înmormântare de fițe – cu multe flori albastre de cactus și nu mă uita, lumânări, muzică, dans, manele cathartice în versuri albe și... să-i plângă toate nevestele și amantele).   

Să-mi repet că-i bună și căderea la ceva, vorba lui Hagi (era cu școala, ”bună și școala la ceva”, dar se aplică)? Așa revalorizezi ridicarea. Însă acum doar cad și nu percep nimic altceva. Nu cerusem de ani buni să mi se dozeze durerea, fericirea și iubirea cu păhărelul mic de votcă, după ce am luat supradoză împărtășind experiențele lui Promy, apoi ale celorlalți? Vă rog, votcă fără alcool, numai cu al-cola, să fie de regim pentru amândoi, nu avem voie altceva!

Să mă împuște Bombo! Stai, nu trage, Adriane! Nu, nu trage, să beau totuși ultimul pahar și să-mi spun (iar) ultimele cuvinte (cele din limba dacă) care se zic atunci când nu ai nimic de comentat – ”barzăcopilviezure, barzăcopilviezure, barzăcopilviezure”. Dacă aș avea măcar o cușmă din sistemul cușmocentric (în care totul se rotește în jurul cușmei), inventat de daci / dacoromani, pe care să aterizez, să atenuez impactul! Dați-mi cel puțin un Sedatif PC (chit că n-are niciun efect)! Să îi chem pe Obama, politicienii români, ONU sau alte instituții-fantomă și (foști) șefi-fantomă în ajutor? Nu m-am învățat minte odată să nu îi mai convoc? Iar Obama, ole, ole, nu mai e, i s-a terminat mandatul (eternitatea în funcții nu durează prea mult). Și totuși îi strig din reflex.  

Ah, unde mi-e liftul meu sclikitschios din Titan? Ce dor mi-e de el! Ce bine era să fi căzut cu el! Cu puțin timp înainte, liftul era un jaf comunist dintr-un bloc vechi de 50 de ani. În interiorul îngust (de nu încăpea în el nu cocul înalt al doamnei Simpson din ”Familia Simpson” ori al unei mirese, ci al meu ori al unei sărmane bunicuțe, nici sacoșica ei de la piață), slab luminat, pereții cenușii, scorojiți erau încrustați cu mesaje gen „I-a dela Basescu. Sugi pula mue” sau împodobiți cu bilete precum „NU m-ai face-ţi măgolani miserie ân lift, nea-ţi ânbolnăvit din cauza la sticle ţigare siringe scuipat borîtura! NU m-ai arunca-ţi nimica că chiem miliţia, face-ţi curat cu linba şi plăti-ţi amendă!”.

Pe vremea aceea, liftul avea doar un ciob de oglindă prăfuită și soioasă. Scârțâia, țâțâia, pârâia, hârâia și se oprea brusc, pufnind și bufnind, ca vechea mea Dacie Break în mijlocul intersecției, după câțiva metri. În prezent, liftul a căpătat în interior un aspect olimpian, de invidiat chiar și de zeii din Olimp ori de cei dâmbovițeni ca Gigi Becali: este luminat celest și acoperit integral cu oglinzi scânteietoare, de la soare te poți uita, dar la el ba. Lipsesc numai cristalele Swarovski din decor. Să le comandăm și pe ele, printr-o ofertă specială (poate Zumzi... curier Cargus cum am mai procedat cu succesuri acum câțiva ani pentru un brad imperial care a ajuns aproape după sărbători, la preț triplu și doar un ac din el) și apoi să-l invităm pe Gigi Becali să facă o plimbare (contra cost... că avem nevoie de bani).

Dar ce mai contează banii acum, când cad prin gaura de la WC? Să-mi lipească Gigi Becali o bancnotă pe frunte cu scuipinol ca pentru maneliști? Îmi va ușura căderea? Ar fi trebuit să-mi fie frică, dar căderea e lină și alunec lent, ca prin vis. Sunt supărată doar că au uitat capacul de WC ridicat. Hm, nici nu miroase a budă, nici a canal, ci, bizar, a ulei de cocos (cu care ne făceam noi masaj, Promy și cu mine), un iz atât de intens că-l simt și cu nasul meu înfundat de la rinită.

Și iată, în timp ce cad, în fața mea încep să apară poze și filme... cu mine, din albumul de animale și legume al familiei, cum zice Promy (chiar că nu mai știm ce animale și legume suntem și încă e bine să fim animale și legume, și nu zombie, fantome sau, mai rău, monștri ca-n portretul lui Dorian Gray). Poți confunda și un simplu scaun de autobuz cu o femeie cu Burka, teroristă cu arme ascunse la ea, cum s-a întâmplat recent în Norvegia. Pe punctul de a o aresta și expulza. Nici Ovidiu în ”Metamorfozele” lui n-ar fi putut prevedea așa ceva. De-aia se evaporă și rânjește așa pisicuța de Cheshire. Animalele și legumele ca noi n-au nevoie de corp, ci numai de o parte a lui și exclusiv în timpul actului sexual.

Nu știu ce animal sau legumă sunt, însă recunosc prima fotografie și primul film vizionat – este începutul luptei cu sistemul și, mai important, al luptei cu mine însămi (lupta interioară, jihadul spiritual). În copilărie, în clasa a V-a, pe vremea ”epocii de aur” comuniste, a trebuit să recit o poezie la televizor la ”Cântarea României”. Trebuia să aleg (și aveam ce!) dintr-o cutie imensă, plină vârf cu poezii omagiale, gălbui, de mărimea unor post-it-uri. Nu vroiam sub nicio formă să spun la TV o poezie dedicată lui toarșu’, multiubitul și stimatul conducător, Tatăl pionierilor și al țării, ci cel mult una cu și pentru pionieri (era maximum de compromis pe care eram dispusă să-l fac, eu venisem inițial pregătită cu poezii de Eminescu, Marin Sorescu și Nichita Stănescu, bineînțeles respinse la ”Cântarea României”). Am scotocit în cutia cu poezii, însă toate păreau cu toarșu’, nu cu pionierii. La un moment dat, tovarășa responsabilă cu misiunea culturală mi-a zis pe tonul acru, tipic comunist: ”Ce tot cauți? Toate sunt la fel.”

Am înghețat, cu mâinile înțepenite în cutia de poezii, cuprinsă de o transpirație rece, punându-mi-se un nod în gât și înecându-mă. Cam așa părea, căutam deja de vreo oră și nu găsisem una altfel, iar tovarășa mă bombarda cu întrebări gen ”ce tot cauți, ce-s părinții tăi, unde lucrează, sunt membri de partid, ce funcție au în partid, dar bunicii, ai fost vreodată în străinătate, dar familia, unde anume, ai rude în străinătate, unde anume?” etc. M-am gândit că o să ne aresteze pe toți, pe mine cu vecinii, prietenii, bunica, Mama Coca și cățelul Charlie și numai eu sunt de vină. Cine e de vină? Cum așa? Eu mă arestez singură ori eu îi arestez pe ai mei? Și, da, or fi toate la fel, dar eu nu sunt la fel prin simplul meu gest de refuz, însă, dacă recit o poezie cu toarșu’, voi fi la fel și eu, o toarșă ca el și ca toarșa asta cu poeziile.

În momentul în care m-am hotărât să nu recit nicio poezie cu toarșu’ orice ar fi, am descoperit una cu pionierii. Miracol! Am avut a treia revelație (după cele cu toate sunt la fel, dar eu nu și... dacă ne arestează nu noi suntem de vină, ci cine arestează copii, bătrânici și căței): cineva acolo sus mă iubește, Tatăl Nostru e Dumnezeu, iar tatăl meu e taică-miu (niciun tovarăș nu e tatăl meu, nici Tatăl Nostru). Urma să aud poezia asta mereu: ”Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame Dezastru, Don Quijote castrat și fără vise și dottore El-Gol! O să te obișnuiești. Moarte intelectualilor și dușmanilor poporului!” Însă știam și că noi putem fi altfel și putem rezista (prin cultură și printr-un simplu gest de refuz).

Iată și una dintre cele mai fericite zile din viața mea: la revoluție, pe 22 decembrie 1989, când am ieșit pe străzi la prânz, împreună cu prietena și vecina mea, tatăl ei și tatăl meu, îmbrățișându-ne cu oamenii care fluturau steagurile cu gaură (stema scoasă), cântând și dansând. Eram destul de implicată deja: aruncasem mai înainte pe geamul de la bucătărie manifestele create în seara precedentă, unele foarte elaborate, pe bucățele mici de hârtie velină, decupate, scrise cu pixul, de sute de ori (căci nu aveam copiator) și cu sloganuri complexe gen: ”Libertate” și ”Jos Ceaușescu!”.

Pe 22 decembrie, eram în extaz și aveam toți senzația că plutim. Totuși, tot atunci mi-au fost împușcate și visele... odată cu lebedele pictate pe planșă pentru ora de desen. Când s-a tras la noi în cartier, lebedele din desen s-au speriat, au zburat și probabil au fost împușcate. De mult nu mai tragem cu praștia în lebede. Nu, nu tragem cu praștia în lebede, le-mpușcăm. Și lebedele se împușcă, nu-i așa? După asta se face tăcere. The rest is silence. When the music’over / turn out the lights. Dar uneori încă le văd puful lor alb, luminos ca aripile de înger. În unele clipe, mi se pare chiar că le ating și le inspir puful imaculat și scânteietor, însă poate e numai un vis.

Au urmat, în România, protestele Convenției Democratice din anii ’90, manifestațiile din Piața Victoriei și Piața Universității (ultima, un loc la fel de sfânt pentru mine precum strada Theodor Aman, strada viselor din liceu sau Vama Veche – toate trei, un fel de Zone din filmele lui Tarkovski, spații sacre ale libertății și umanității, unde te simți întotdeauna acasă): anti-ACTA, anti-Roșia Montana, pro-Diaspora, pro-Colectiv, pro-DNA, anti-legea grațierii etc.

Sunt și poze și filme de la protestele făcute din solidaritate cu sirienii, din greva foamei, începută strategic de ziua mea, acum doi ani și mai bine, pentru a primi cadou pace, libertate și democrație în Siria (fie și de la moșul Santa Klaus) ori de anul acesta, când fluturam steagul ”Civil March for Aleppo” (și zburam odată cu el, deși eram epuizată de stres și de oboseală) în Beirut, la marșul internațional (de la Berlin spre Alep) dedicat victimelor războiului sirian și refugiaților.

Apar și poze de la protestele din Beijing, din piața Tiananmen pentru oprirea traficului de organe ale membrilor cultului Falun Gong (torturați până la moarte pentru organe), stoparea deportării refugiaților nord-coreeni (trimiși astfel direct la execuție sau într-o vacanță într-un lagăr de exterminare nord-coreean) și totodată pentru recunoașterea adevărului istoric despre reprimarea protestelor din Tiananmen din 1989 (Remember Tiananmen), cu toate că eram foarte obosită (după un drum de aproape 20 de ore), era aglomerat, mulți paznici, mă vedeam deja cu tubul nazal de hrănire... cu apă clocotită, urină, fecale, ulei cu piper, oțet etc. (și eu nu vroiam decât cu veninul Hidrei... ca la Heracle) și incapabilă să-mi rostesc ultimele cuvinte (”cao ni ma” – ”pizda mă-sii” pentru partidul comunist și mărețele sale realizări).

După protestele din / cu privire la România, Siria și China, urmează imagini și filme cu cele din Olimp: acum patru ani și mai bine cu Promy, când am rezistat lui Știi Tu Cine... Zeus, fostul stăpân din Olimp, care ne-a executat pe mine și pe Promy (în stilul clasic de pe Elbrus – cu lanțuri, piroane, fulgerașe, vulturi antropofagi, mâncători de ficat, furii, ger, viscol și violuri), totul pentru o nenorocită de telecomandă de la portalul infernului ce i-ar fi sporit puterea (”My precious”, ca Gollum și inelul puterii din ”Stăpânul inelelor” – atâta îi duce capul pe măreții și glorioșii conducători, mă rog nu capul.... ei gândesc cu scula, fulgerașele și bombele).  

După aceea, ne-am confruntat cu Antenuța, ă, Atenuța (tot cam așa, o antenuță de-a Motanului Felix, altă bestie antropofagă în gura căreia mai bine nu intri, că nu mai ieși viu de acolo). Supărată de dispariția lui tăticuțu’ Știi Tu Cine... Zeus (teleportat pe altă planetă, SPP1001, adică ”să-i sugi pula lui Promy de 1001 de ori”) și, în același timp, geloasă (îl iubea pe Promy de când era mică și se adunase ceva frustrare în zeci de mii de ani de abstinență și de jurământ de castitate), ne-a dus și ea pe Elbrus, în locul nostru preferat de recreere. Acolo m-a transformat într-o omiduță și a vrut să mă storcească în fața lui Promy (ironia soartei, a fost paralizată și ea când i s-a cântat Inna, ceva de care avea fobie (”Sun is up”) și apoi preschimbată într-o omiduță). Eu am iertat-o și i-am căutat iarbă cu Bifidus Essensis, singura pe care o mânca figuranta asta.  

Apoi, la revoluția noastră democratică, am recâștigat Olimpul, dansând din buric și cântând ”Mișcă, mișcă din buric, Olimpule”, ”noi suntem Olimpul” și ”Occupy Olympus”, în timp ce Madame Hera, stăpâna de atunci, se uita la ”Suleyman Magnificul”, complet absorbită, fără să observe nimic în jur. Ceva mai târziu, ne-am întâlnit cu Atena din nou și cu Hermes (mâna dreaptă a lui Știi Tu Cine... Zeus, zeul care l-a stimulat pe mărețul și gloriosul conducător la fapte eroice precum potopul, Cutia Pandorei, luptele cu titanii în lanțuri, cu fetele violate ori cu bebelușii-teroriști, un torționar de treabă, simpatic și prietenos ca bătrâneii torționari comuniști din România care joacă table cu vecinii și-și plimbă cățeii în jurul blocului / vilei, dar sparg capetele reporterilor și camerele acestora (în locul capetelor deținuților)).  

Ei i-au dus în Tartar pe Promy, pe Her (Heracle, vechi prieten și salvator al lui Promy, al meu și al oamenilor) și pe Pegas (prietenul lui Promy, un căluț cârcotaș ca Promy, amator de gadgeturi și cu mania vitezei). În Tartar, sub ochii Atenei, Hermes l-a dezbrăcat și l-a înlănțuit pe Promy, înfigându-i pironul în piept, înecându-l în balele sale corozive ca acidul sulfuric și aducându-i vulturul să-i sfârtece ficatul, apoi i-a dat haina îmbibată în veninul Hidrei lui Her (Heracle), iar lui Pegas i-a zdrobit aripile. Noroc cu Bebe inorogul (din tatuajul meu) care a venit și i-a eliberat, dând o gaură zdravănă în Zidul infernului (cum e cea din steagul revoluției din România), căutând antidoturi pentru ei și spălându-le rănile cu lacrimile lui tămăduitoare. Un an și ceva mai târziu, trecând peste gelozie și resentimente, am colaborat cu Atena la salvarea lui Promy (făcând parte amândouă din ”armata amazoanelor”) în ultima confruntare cu Hermes.   

După revoluție am apărat tronul de pe Mytikas, stând acolo și păzindu-l, cu riscul de a mă intoxica și tâmpi complet uitându-mă la firme siropoase cu vampiri (gen ”Twilight Saga”) ori la ”Suleyman Magnificul”, inclusiv aruncând cu fulgerașe în nenea Cronos, vechi și nou pretendent la putere, proaspăt eliberat din Tartar (pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești). După ce am supraviețuit miraculos (împreună cu Promy) atât lui nenea Cronos (cu ajutorul lui Bebe și al lacrimilor lui vindecătoare), cât și filmelor siropoase, un pic mai încolo, ne-am confruntat cu Apollo, zeul soarelui și șeful muzelor, un artist rinocerizat, cu talentul pervertit și irosit (care nu mai putea cânta nici melodia lui Ruby, ”Stinge lumina”), și cu fabrica lui de diplome – din pielea jupuită a competiției (a început cu Marsias, inventatorul flautului, apoi a încercat să jupoaie și să devoreze și echipa noastră).  

Am făcut nenumărate reclamații împotriva lui, a avut loc un proces (a fost condamnat, slavă Domnului, la câțiva ani închisoare, o nimica toată în Olimp, dar gestul contează) și am inițiat și un festival ”AER” (”Aceasta E Revoluția”), coordonat de muza Thalia  (toate muzele din Olimp sunt împotriva noastră, mai puțin Thalia, muza comediei!), unde Promy a interpretat împreună cu Dio (Dionysos) simfonia compusă de el în memoria lui Marsias și a tuturor celor care au suferit / suferă pe nedrept (mai toți). În ciuda emoțiilor cumplite de examen cu Big Brother și a senzației că te întrerup, te răpesc, te jupoaie și te mănâncă (pe tine împreună cu toți cei prezenți în sală, până și pe portar, pe plasatoare și pe femeia de serviciu) înainte să apuci să te faci de râs și să te oprești singur din recital.

După atâtea șocuri și traume, am plecat cu Promy pe Gliese, planeta cu oameni obișnuiți, naturali și de treabă (nu supraoameni fasciști, capitaliști, comuniști sau jihadiști.... supraom comunist și capitalist am fost și eu), cu locuitori responsabili și empatici în raport cu pământenii, o lume normală, nu paradisiacă pe care Promy a ajutat-o ca pe Pământ (cu științe, arte, focul sacru). Nu, nu fugeam, emigram. Dar el nu vroia decât pe Pământ, deși casa de copii Pământ nu e(ra) acasă. Iată o manea cathartică în versuri albe (afișată aici) din acele vremuri frământate, cu lungi și crunte perioade de depresie (pentru amândoi, căci eu împărtășeam cu el):

Las-o baltă, dottore!

Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect?

Toate sunt la fel.

Dottore Prometeu, dottore El-Gol e rău,

dottore Prometeu, dottore El-Gol e de vină.

Las-o baltă, dottore El-Gol!

Te-ai născut în lanțuri.

O să te obișnuiești.

Secretul sfârșitului

e că nu există niciun sfârșit

și deci decât abandon și agonie.

Ascultați-o pe baba Promida

care ghicești binidităt

Hapocalipsurile!

Sau mai bine fugiți!

Adică emigrați.

Casa de copii ”Pământ” nu e acasă.

Mai mult e prea mult.

Mai târziu e prea târziu.

Mai mare e prea mare,

dar mai mare sau mai mic decât Maradona

nu există,

vorba unui comentator sportiv,

guru și el,

ca guru Gigi sau guru Hagi,

deci decât numărul doi mondial după Lady Gaga

și numărul unu în univers,

dottore El-Gol, câine turbat,

vierme împuțit, porc de trădător și violator,

mogul degenerat,

metrosexual și gay,

greu lovit de soartă să fie personaj

în cărțile lui Madame Dezastru,

și mai greu lovit de stăpâni

care i-a mușcat și care l-a mâncat,

doctor Frankenstein, noul Prometeu.

Și altele, la fel de elocvente:

Rădăcina de baobab

Înlănțuit pe Elbrus,

ajungi un pachet de oase,

cu cruste groase de rapăn, solzoase ca de balaur,

pe care nu le mai curăță nici potopul,

o legumă de 40 de kile cu plăgi purulente,

corpul complet pietrificat, devenit una cu stânca,

mâinile descărnate și inerte,

picioarele vinete, înțepenite,

unghiile crescute halucinant ca niște rădăcini de baobab,

părul slinos, încâlcit, atârnând sălbatic,

barba lungă și țepoasă, acoperită de gheață,

gura strâmbă, fără dinți, neagră ca o cavernă,

crăpată obscen și încremenită într-o grimasă,

fața cenușie, cu puf alb în obraji și oasele ieșind prin pomeți,

ochii goi și înfundați în orbite.

Ce frumos ești, iubirea mea!

Cel mai frumos dintre toate animalele, legumele, zombie, fantomele,

gunoaiele, vampirii, mutanții,

teroriștii, trădătorii și dușmanii poporului.

Te sărut tot

(cu grijă să nu te doară și mai mult atingerile mele).

Și, chiar dacă nu mai ești conștient

și nu înțelegi nimic,

îți mărturisesc că

te iubesc,

ești un hobbit autentic (ce-ți place ție să auzi) 

și că aș vrea să fiu și eu o unghie,

ă, o rădăcină de baobab de a ta.

Privirile tale

Privirea ta fără privire,

cu ochii arși și goi,

privirea cuiva care nu mai are nimic de privit

sau e prea epuizat ca să mai poată privi.

Privirea ta despicată cu bombele-butoi,

pririrea cuiva exasperat,

care încă se străduiește să comunice,

deși știe că adesea comunicarea e imposibilă.

Privirea ta obosită

și nu complet resemnată

a cuiva obișnuit să fie resuscitat la nesfârșit,

deși și-ar dori învierea.

Privirea ta veselă și tristă în același timp,

zâmbind printre lacrimi,

clipind din ochiul stâng

- din solidaritate de stângaci.

Privirea ta melancolică,

sfâșietoare

și adâncă precum un abis,

strălucitoare ca stelele ce se sting.

Adesea îți vedeam genele negre, lungi, arcuite

zbătându-se în piatră, în Zid,

în stânca de care erai înlănțuit

și unde îți mânca vulturul ficatul.

Atunci, plângeam,

zile și nopți la rând,

până topeam piatra în lacrimi,

iar genele tale ude

tremurau

în obrazul meu.

La un moment dat, pe Gliese, Promy s-a ascuns în grevă nud sub chador (vălul integral iranian), greva tăcerii. Nu mai vroia nimic, nici Maretti cu pizza, nici să ne jucăm de-a ”Bill și Monica în Biroul Oval”, nici să se uite pe noul i-Phone 11 (cu miliarde de funcții și cu care puteai monitoriza orice, inclusiv sirenele de pe Gliese). Nu a reacționat nici când m-am exprimat cu multe erori, în stilul  lui Vanghelie. Când a vorbit, în sfârșit, după vreo lună, a spus declarația drepturilor (tot felul de drepturi la holocausturi, potopuri, apoca...lipsuri, dezastre, agonii, paralizii, torturi, umilințe, descompunere, moarte, abandon și disperare).   

Atunci l-am dus la terapie pe VJ45, planeta unde a emigrat Deu (Deucalion), fiul lui Promy și fiul meu vitreg (uau, eu sunt maștera, deși el e strămoșul oamenilor!), supraviețuitorul potopului, colaborator la (r)evoluțiile noastre și la proiectele civilizaționale ale lui Promy. VJ45 e o planetă inteligentă și sensibilă precum Solaris din filmul lui Tarkovski, o planetă deopotrivă artist, psihoterapeut și guru care îți împărtășește experiențele, te ajută să te eliberezi, să te regăsești și să reziști mai departe potopurilor.

Promy avea nevoie să plângă (ținea în el un ocean de lacrimi reprimate) și să urle (un urlet fierbinte, necruțător, de furie și revoltă, din adâncul mileniilor de agonie și frustrare, care să dezintegreze monștrii antropofagi de pe Elbrus ce ne devorau pe amândoi). Altminteri nu putea renaște. Și nici eu nu mă puteam elibera. Oricum, Deu (Deucalion) nu ne aresta pe VJ45 decât dacă îi dădea Promy șpagă Maretti cu pizza, ceea ce era exclus: Promy are principii, nu se coboară el la nivelul ăsta.

Pe lângă încercarea de a-și reveni un pic sufletește (prin care am trecut împreună, de fapt, am împărtășit totul, am și eu rănile și cicatricele lui fizice și psihice, inclusiv urma ciocului vulturului la ficat și semnul pironului din piept), Promy a avut nevoie și de transplanturi (ficat, inimă, rinichi). Hm, mai ușor pui un fir de păr, un dinte, un ficat sau un rinichi la loc decât sufletul, pot să vă garantez. Obișnuit să fie tratat ca ultimul gunoi, săracul Promy plângea de fericire și de recunoștință, se simțea iubit și respectat când îl făceam ”hobbit” (asta, practic i-a dat o nouă viață).

 Lui i se păruse până atunci că nu avusese niciuna, supraviețuirea (în agonie, când nu poți nici să mori, nici să trăiești) nu e viață, nici viața de zombie (mort ambulant) nu e viață, iar cele mai fericite clipe din viața lui fuseseră leșinurile, după cum declara el însuși. Și toată lumea e bolnavă, traumatizată și la închisoare, nu numai noi, jur pe ce am mai sfânt, pe Maretti cu măsline, pe Ceaikovski și Rahmaninov, Pink Floyd, The Doors, Nirvana și Muse, pe bere (acum fără alcool), pe pizza Capricciosa (cu ciuperci, șuncă și măsline), pe rulouri cu crenvurști și cașcaval, pe uleiul de cocos, pe democrație, pe constituție și pe Promy însuși, dacă vreți.  

Da, și eu vreau să fiu cu toți (de peste tot) la închisoare și, în același timp, să nu fie nimeni la închisoare (în special Promy, de la el nu vreau să se atingă nimeni de un fir de păr măcar... nici de unul căzut pe jos, după toate câte s-au întâmplat, după mileniile de condamnări și exiluri absurde și devastatoare, petrecute înlănțuit pe Elbrus). De remarcat că la spitalul de pe Gliese din Atarsia, Ellevalid, Promy a fost tratat gratuit (în semn de recunoștință pentru ajutorul oferit planetei și pentru suferințele de pe Pământ), iar eu l-am stimulat să se trezească la viață, dându-i să-mi miroasă pizda după ce mă masturbasem în fața lui. Apare și asta într-un filmuleț. De asemenea, a contat enorm o descoperire de-a mea (singura mea mare descoperire) și anume că duminica e zi sfântă și mai trebuie să luăm și-o pauză. Am încercat s-o aplicăm amândoi.

Apropo de pauze și muncă (frumos spus e lucru / lucrare, nu muncă, muncă are conotații infernale... muncile iadului), iată acum expuse pozele și filmele cu demisiile mele în semn de protest, mai reprezentative pentru mine decât activitățile. Acestea au fost în număr de trei. Prima mea demisie în semn de protest a avut loc acum mai bine de 6 ani, din cercetare de piață (unde eram cercetător senior, manager de proiect la o companie multinațională). Acolo aveam deadline-uri de azi până ieri și un șef-fantomă de a cărui existență se îndoiau colegii noi (întrebare metafizică - există șeful?). Nu, nu apucau să-și confirme existența sau nonexistența lui pentru că își dădeau demisia repede. Eu am rezistat eroic aproape 6 ani.

Mă simțeam singură pe cruce, îl strigam și eu disperată pe șeful (apoi, când ajunsesem prea Zombie de stres și epuizare, îl chemam în șoaptă sau cu un urlet mut ca-n tabloul lui Munch, ”Țipătul”), precum Iisus pe cruce pe Dumnezeu (”Eli, Eli, lama sabactani?” - ”Tată, Tată, de ce ce m-ai părăsit?”): șefu’, șefu’, lama sabactani, șefu’, șefu’, de ce m-ai părăsit? Apoi a venit unul atât de protector, implicat și vigilent încât făcea ședințe (duminica) noaptea, număra cafelele și țigările (că lumea nu prea apuca să mănânce altceva), monitoriza ieșirile la toaletă și își băga nasul în laptopuri ca să-l prindă pe infractorul cu pagina de Facebook deschisă. Atunci eram prea Zombie ca să mă mai intereseze ceva, dar m-am prefăcut că-mi pasă. Am mințit că-mi pasă. Și nu am regretat.   

A doua mea demisie în semn de protest a fost cea din fuckultatea-fantomă unde mi s-a cerut să trec note-fantomă unor studenți-fantomă care nu participaseră la examen (și nici nu intenționau să vină vreodată). Strategic, în stilul unic și inegalabil, autentic și original Madame Dezastru, cu o zi înainte de examenul de titularizare pentru postul de lector doctor.

Acolo am lucrat într-un mediu elevat desigur (adică probabil că nimic nu e sigur, conform legilor statisticii), bântuit de fantoma comunismului: ”copy-paste”, proprietate la comun (cursul meu e și al tău, și al secretarei, notele mele sunt și ale tale, și ale secretarei), ”muncă patriotică”, ”mărețe realizări”, fabrică de diplome, logica lui Big Brother (nu, nu ”2+2=5”, mult mai aproape de realitate, ci ”0=10”, adică studenți-fantomă iau nota maximă, chiar dacă nu au fost și nici nu au de gând să participe la vreun examen). Demisia mea a constituit un fel de ritual de exorcizare a demonilor comunismului mafiot, pur și simplu am refuzat să mai fiu posedată de fantome și am început un proces de purificare (interioară și exterioară) prin reclamații, scris și rugăciune.

Ultima mea demisie în semn de protest a fost de la scris, acum câțiva ani. Nu-i de mirare fiindcă numai eu mă sacrific să fiu personaj principal (fie și sub alter-ego-uri) și autor principal (nimeni altcineva nu vrea să fie personaj și autor) și scriu cu propriul sânge (și apoi al altora). Prin empatia cu Promy, Dumnezeu și oamenii din lume, dublată de chinul scrisului, m-am trezit captivă într-o serie nesfârșită de agonii, morți și resuscitări (trăite și retrăite mai intens în scris decât în realitate, chiar dacă au fost, cel mai frecvent, experiențe personale). Dacă poezia însemnă ”Amintiri din rai” (Emil Brumaru), proza constituie AMINTIRI DIN IAD (chiar dacă vezi dominant focul sacru din iad și clipele când am sfidat legile infernului).  

Până și ”săraca, bătrâna” Jim, sclavul negru fugar din ”Tom Sawyer” a refuzat, cred, să mai fie ”prizonier nobil” nu pentru că trebuia să fie prietenul tuturor lighioanelor (viermi, gândaci, muște, țânțari, șerpi și păianjeni) ori pentru că trebuia să sape un tunel cu unghiile vreme de 50 de ani (și apoi să-l transmită moștenire generațiilor următoare), ci pentru că trebuia să scrie cu sângele său. Una e să-ți verși sângele, alta să scrii cu sângele tău, al titanilor din toate epocile și al lui Dumnezeu însuși! Am revenit totuși asupra demisiei de la scris în ideea de a da dreptul la poveste celor care au avut dominant dreptul la dezastru (începând cu mine și cu Promy, desigur, adică probabil, natural born... născuți catastrofe și dezastre și dansatori cu dezastrele ca Zorba).  

Imaginile și filmele de dragoste următoare sunt cel puțin la fel de pasionale ca lupta noastră exterioară (cu sistemul) și cea interioară: prima îmbrățișare în infern cu Promy, cu 7 ani și mai bine în urmă (și prima noastră sfidare a legilor infernului), cu păsărica antropofagă (vulturul devorator de ficat) fremătând din aripile monstruoase, plescăind din ciocul hulpav și râcâind din gheare chiar lângă noi, pe podeaua încinsă, încălzită de focul dragostei noastre și... de cel sacru al lui Promy (care decriogenase iadul înghețat). Urmează insula Pink de pe Gliese – o insulă exotică plină de orhidee violet și cactuși de un albastru luminos și neverosimil, unde, cu 4 ani și mai mult în urmă, am făcut prima dată dragoste cu Promy și ne-am lins cicatricele și rănile, folosind pentru aceasta zăpadă roz de căpșuni (nu ne-a văzut decât Obama, dar Obama se uita și nu vedea nimic).

Pe lângă insula Pink, ne putem lăuda că am profanat tronul zeilor de pe Mytikas din Olimp (împlinind o fantezie din copilărie de-a lui Promy) în perioada revoluției noastre democratice olimpiene, jucându-ne pe el de-a ”Bill și Monica în Biroul Oval”. Atunci a scos politica (din nou) animalul din Promy, inventatorul civilizației, cel care a adus focul sacru, științele și artele muritorilor. Măi, animalule, umezeala de canal, mirosul fatal îmi intră în sânge și devin un animal. Ne-am simțit amândoi, dacă nu în putere, măcar la putere, ce pula mea... putere asupra noastră.

Apoi apar poze și filme în care Promy și cu mine, captivi în coșmarul istoriei, politicii și al ororilor de pretutindeni din lume, ne-am străduit să transformăm frustrarea, durerea, teroarea și angoasa în ceva romantic, făcându-ne masaj la fund și la organele sexuale cu ulei de cocos, frișcă, iaurt cu stracciatella, zăpadă roz de căpșuni ori spumă de baie. Ne masam, ne lingeam și ne sărutam amândoi ore în șir, toată noaptea, până părea real și asta și ieșeam un pic din coșmar, deși ne simțeam vinovați (că ne-am răsfățat prea mult când alții doar suferă și mor).

Și să nu uităm săruturile noastre gay salvatoare (brandul echipei, creat de Her (Heracle), vechi prieten și salvator al nostru, și preluat de restul, eu una, oficial, bulangiu din liceu – de când l-am criticat pe Gigi Becali care îi consideră astfel pe toți cei ce-l critică: sărutul gay salvator constă într-o porție consistentă din balele noastre sacre... căci am fost sortiți să ne naștem din spuma balelor, nu a valurilor ca Afrodita), săruturile de eschimos (cu năsucul și cu o porție din mucii mei sacrii, la discreție mereu datorită rinitei mele), îmbrățișările titanice, disperate și zdrobitoare (dacă tot suntem praf, să fim măcar praf de stele și să zburăm), mușcăturile de vampir (a devenit și Promy vampir, numai că el e Tatăl lui Dracula și... al lui Soros), limbuțele ca ale motanului Pesi (Piersicuță, titanul și nepotul nostru ce ne lingea și când îi dădeam medicamentele) - să ne lingem rănile (comune), să le curățăm și să le alinăm.

Și iată acum Parisul vesel unde ne-am plimbat de la Champs-Élysées la Notre Dame, pe malul Senei, prin ploaie, ținându-ne de mână și sărutându-ne tot timpul, ca niște puști, punând pe un pod lăcățele de dragoste din tinichea... pentru eternitate, ascultând plânsetul înăbușit al ferăstrăului de pe unul din poduri (exact ca plânsul nostru), apoi, la Orangerie, plutind și rotindu-ne lent pe lac, odată cu nuferii lui Monet, iar după aceea la catedrala Sainte-Chapelle, redescoperind în vitralii curcubeele împăcării lui Dumnezeu cu lumea (și ale împăcării noastre, iubire, cu lumea și cu noi înșine) – și prin ele o lume fără Ziduri, numai Ferestre.

Ferestre, și nu Ziduri și în pozele și filmele din toate excursiile (cu toate rătăcirile lor... cele mai mari rătăciri au fost însă în sufletul meu). Iată poze și filme din excursiile magice, din copilărie, rătăcindu-mă prin casă și ajungând cu greu pe oliță (asta se întâmplă și acum, datorită bolii Huntington), apoi scremându-mă pe oliță (eram constipată), iar în altă fotografie fericită că am reușit. Urmează rătăcirile prin pădure pe scurtăturile lui tata (avea mania să o ia așa, în locul drumurilor bine semnalizate, cu indicatoare și marcaje) sau prostindu-ne și vorbind moldovenește pe plajă ca să derutăm lumea și să o stresăm pe maică-mea (poreclită Teroare și anti-Glumă... deși tata zicea că-i place sub Teroare).

Apoi, rătăcindu-mă din nou, descuind Uși și deschizând Ferestre spre o lume fermecată prin dansurile, poeziile și poveștile haioase și trăsnite compuse și jucate împreună cu tata, după aceea prin lectura ”Legendelor Olimpului” și prin poveștile animăluțelor trăsnite din familie cu bunica, Mama Coca și a poeziilor / poveștilor triste (”Prințul fericit”, ”Privighetoarea și trandafirul” (O. Wilde), ”Mica sirenă” (H. C. Andersen), poezia cu greierașul înghețat (G. Topârceanu), poeziile cu gândăcelul storcit și cu cățelușul șchiop (Elena Farago) și... tot felul de Oliveri Triști) cu mama.   

Trec acum la rătăcirile din liceu (Sava), un pic mai sofisticate ca cele din copilărie. Revăd mai întâi petrecerile, cu toate trăsnăile noastre, și cu Mama Coca, bunică-mea, căutându-l și strigându-l pe Charlie, cățelul, fix unde se ascundeau îndrăgostiții (care vrăjiseră atunci) sau unde borau alcooliștii, în timp ce sărmanul cățel stătea cuminte la locul lui, pe pernuță. Mama Coca era șocată, deopotrivă oripilată și fascinată de persoanele care ”umblau sau stăteau în turul gol” (deși fusese profă de latină și română și avea mania corecturilor în orice moment, și când era la budă sau Nana, sora ei, ținea nesfârșitele ei predici, Mama Coca nu pronunța corect un singur cuvânt, ”cur”, ci zicea ”tur”, înroșindu-se și făcând cu ochiul, de parcă ar fi spus o mare prostie). Dacă știa ea ce dottore El-Gol, în turul gol, ă, pardon, curul gol (că eu pronunț corect în acest caz, în ciuda bolii Huntington și a vorbirii de bețiv), urma să devin!

Apoi în poze și filme sunt redate coma mea alcoolică la Paris (la Paris și coma e de vis), furatul cărților din librării sau biblioteci (ascunse în pantaloni stretch), cerșitul fiselor de telefon ca să-mi iau bere sau votcă, lipirea catalogului... împreună cu motivarea absențelor pentru toți colegii (strălucea de scotch, mai tare ca oglinda, de la soare te puteai uita dar la el ba).  

Urmează aventurile de la munte... mers cu cortul, focuri de tabără, cântece de munte, sunet de ghitară, rom cu ceai de conifere, o gură de aer proaspăt și una de fum! La cabana Mălăiești, după cure de rom cu ceai de conifere (Promy, în sfârșit, știe rețeta și cunoaște chiar cum să-și configureze propria spermă astfel, ce păcat că trebuie să ținem amândoi regim... cafea fără cofeină, bere fără alcool, țigară electronică, fără tutun... bine că sunt și astea, mi-e rușine să consum și apă când mă gândesc la alții care n-au nimic (în afară de mizerie și teroare) cum sunt cei din Siria ori din lagărele din China sau Coreea de Nord) și țigări Carpați, lăsam mormanul de zăpadă din cameră (care rezista mai mult ca noi acolo, evident) moștenire următorilor turiști.

De câteva ori, am rămas iarna în zăpadă pe munte, o dată a intervenit chiar Salvamontul, deși avea mari rețineri pentru că înțelesese că nu erau morți sau răniți... deocamdată. Altădată, cu intenția lăudabilă de a coborî de la Cota 2000 până în Sinaia la lumina lunii (zăpada e reflectorizantă, logic, nu?), ne-am blocat în crevase acoperite cu gheață, sus, pe vârful Furnica și vorbeam cu tanti de la cabană să ne primească înăuntru, fără să procesăm că ne răspundea ecoul (vocii mele!), iar cabana tocmai arsese și se făcuse scrum. Atunci, în lătrăturile vesele și prietenoase ale câinilor ciobănești, ne-am refugiat în cele din urmă la stația de telecabină.

În altă excursie, am trecut prin cascade de fulgere pe furtună, la Cruce și la Babele. Iar odată m-am împotmolit, împreună cu o prietenă, în Peștera Ialomicioara, după ce ni s-au stins, pe rând, toate cele trei leduri de la lanternă (alb, roșu și verde) și am rămas în beznă, tremurând de frig și de frică, până ne-a scos un student, explorator... bine dotat (vreau să spun dotat cu o lanternă frontală zdravănă). În altă excursie în Piatra Craiului, am rămas suspendată de o stâncă, cu picioarele în aer, pendulând deasupra abisului ca actorul Harold Lloyd agățat de limba ceasului, până a venit un student și m-a luat în brațe până pe creastă.

La mare, de asemenea, au fost multe plecări cu prietenii și tot atâtea aventuri: închiriam câte o cameră și ne adunam acolo câți încăpeam. Unii prieteni se dovedeau și ei experți în design interior ca fii-miu, Alex, am avut ocazia să descopăr adevărate capodopere ale haosului și devastării, create din simple camere de hotel, păcat că nu au fost conservate. O dată am ajuns la performanța de a ne caza zece într-o cameră, eu având privilegiatul loc pe covaraș, lângă pat, iar alții mai puțin norocoși trebuind să doarmă pe balcon, la budă, în cuier, pe ”țambal” (taburet) sau în paharul cu periuțe de dinți.

Într-un astfel de context, am stabilit recordul de cinci zile și nopți nedormite: am amorțit treptat până am rămas complet imobilizată, cel mai mic gest îmi provoca dureri atroce, orice mă atingea mă curenta și, la un moment dat, am văzut un copac verde fosforescent, mișcător care venea să mă strângă necruțător cu ramurile sale și pe Zâna-Speranță Made in China de la Mc Donald’s de la Happy Meal, sărindu-mi în ajutor. Fără speranță, normal.

Mie îmi plăcea să țopăi, dar uneori nu agream muzica din discoteci, mai ales dacă era house (și pe cei care vroiau să mă agațe, câteodată persuasivi strict prin forța masculină), așa că preferam să stau ore în șir, ziua și noaptea, la malul mării, pe nisip, pietre sau stabilopozi, unde eram ferită de factorii perturbatori (până la viol) și puteam să contemplu marea liniștită. Întotdeauna preferam să ascult marea. Nicio discotecă nu-i poate face competiție.

Vrăjeam câteodată cu cineva, mai mult de plictiseală sau din curiozitate decât de plăcere (căci eram îndrăgostită în secret de un coleg de liceu). Odată, am căzut un etaj întreg (16 trepte, de sus până jos), în stilul tipic, unic și inegalabil, autentic și original, Madame Dezastru, în timp ce mă pupam cu un tip, la marginea scărilor. Din fericire, niciunul dintre noi n-a avut mai nimic, eu m-am lovit doar în cot. Și mă durea în cot de-mi venea să urlu!

Apropo de dezastre la mare, am experimentat și unul care nu a fost produs de mine sau de prieteni (experți în design): la o depășire riscantă, microbuzul în care mă aflam s-a răsturnat. De trei ori! M-am simțit ca sirienii captivi în dărâmături, după bombardamente... închiși în propriile morminte. Când am ieșit, la început, eram absolut convinsă că sunt fantomă (ah, urăsc acest cuvânt!), îmi căutam corpul peste tot și nu-l găseam, așa că m-am ciupit singură, tare, de sute de ori, ca să mă conving dacă trăiesc sau nu. După ce m-am lămurit că sunt vie, mi-am dat seama apoi că eram plină de sânge. Când m-am dus să-l spăl (în mare!), am realizat cu stupoare că nu aveam decât câteva zgârieturi, sângele nu era al meu, ci al altora, ceea ce m-a îngrozit și mai tare. M-am bucurat însă din nou că cineva acolo sus mă iubește și am învățat ceva: să circul doar pe jos sau cu mașina proprie, fără microbuz.

Iar acel cineva de sus m-a mai ajutat și protejat în repetate rânduri, adeseori fără să-i cer nimic. Dumnezeu m-a păzit în acei ani și de violatori de prin cluburi / stațiuni (unul a intrat cu mașina pe trotuar și apoi pe iarbă după mine, până s-a împotmolit într-un tufiș!) și de un violator ascuns în lift, care mă amenințase cu cuțitul și sărise pe mine. Cel din lift era o sărmană brută inconștientă și înfricoșată pe care am iertat-o, mai mult m-a deranjat indiferența autorităților la care vroiam să reclam cazul. Și râsul sfidător al polițiștilor chemați în ajutor. The last but not the least au contat strigătele vecinilor și lătratul disperat al lui Charlie, cățelul, care l-au pus pe fugă pe violator.

Am văzut apoi și polițiști în acțiune: cinci polițiști bătând în fața noastră un puști de 15-16 ani pentru că furase geanta unei prietene (conținând un ruj și o oglindă!). M-a marcat și asta foarte puternic și m-a făcut să intervin, ținându-le o predică de Nana polițiștilor, ore în șir, exact cum proceda mătușă-mea în copilărie, de o ștergeau toți din familie, până și Charlie, cățelul, mai puțin bunică-mea care rămânea să o corecteze.  

Dintre tabere, cea mai traumatizantă, dar și cea mai maturizantă a fost una în care m-am dus în speranța că mă va băga în seamă băiatul (colegul de liceu) care îmi plăcea. Culmea ironiei, am dormit în tabăra respectivă ”în pat cu dușmanul”, fosta lui prietenă, colegă de liceu, de care se despărțise (ea se apropiase de mine, devenise confidenta mea și vroia s-o ajut să se împace cu el). Hm, vorba vine am dormit, nu am închis un ochi (dar, în mod obișnuit, în aproape orice tabără / excursie, nu puteam dormi, mânca sau merge la toaletă – în cazul de față, nu doar jegoasă, înfundată cu excremente și tampoane, ci și invadată de păianjeni, gândaci, fluturi de noapte și omizi, lighioanele mele favorite).

Ei, atunci a fost și mai bine ca-n alte dăți: stăteam și mă uitam toată noaptea la ”dușmanul din pat”, întrebându-mă ce să-i fac: s-o strâng de gât, s-o sufoc cu perna sau să-i dau foc cu bricheta? Cum nu mă puteam hotărî, am ieșit pe șosea, noaptea și am așteptat să mă calce tirul. Dar nu a venit tiru’, ci dirigu’ care m-a certat și m-a pedepsit, trimițându-mă la curățat cartofi. Cu ocazia asta, eu (fata răsfățată care nu știa să spele o cană și primea micul dejun la pat de la bunica, împreună cu papucii și șosetele încălzite pe calorifer) am descoperit ceva: cartofii nu erau galbeni cum mi-i dădeau bunica și mama prăjiți, ci acoperiți de o coajă scârboasă maronie.

În a treia seară, băiatul nu s-a împăcat cu fosta prietenă, nici nu mi-a aruncat mie vreo privire, ci a vrăjit cu o altă fată, clasificată în acel moment de mine și de fosta lui prietenă (tipe pretențioase de la Sava) drept ”pițipoancă”. După încă o noapte de frământări și nesomn, am conștientizat ceva în cele din urmă: fosta prietenă nu era dușman, ci o sărmană fată care suferea și ea, iar eu vroiam ca el să fie fericit, fie și cu ”pițipoanca”.

După aceea, am vrut mereu asta pentru el și nici atât nu m-am mai gândit să-i spun ceva sau să mai aștept ceva de la el. Timp de 10 ani, a rămas o iubire curată, inocentă, fără speranță, dar și fără regrete. Pentru că a fost un vis frumos (fără ”bubele, mucigaiul și noroiul” realității) care a ocupat golul imens din viața mea, m-a împlinit și a dat sens vieții mele, umplând-o de poezie și fantezie așa cum umple duhul lampa lui Aladdin. Ce-ar mai fi lampa lui Aladdin fără duhul din ea? Am trecut de la iubirea pentru colegul de liceu la Promy și duhul a umplut din nou lampa, aducând magie în viața mea.

Și acum, alte filme și imagini magice scoase de duhul din lampa fermecată: din excursiile în alte țări, de la botezul lui Alex, fii-miu, de Paști, de Crăciun și de Revelion. Iată și poze și filme alăptându-l pe Alex: atunci toate durerile provocate de grijile față de situația mea (mamă singură atunci... acum sunt cu Promy, hm, singură sunt în pericol, cu Promy sunt și mai în pericol!), examenele de doctorat și... hemoroizii de după naștere treceau și aveam o senzație de comuniune și contopire, de dans extatic în potop și de zbor în abis ca la Revoluție.

Urmează pozele cu mine, tata, bunica (Mama Coca) și cu Alex, cântând colinde de Crăciun în jurul bradului (tata cunoștea colindele și când boala Huntington era avansată, eu ce-o să mai știu, o să-mi aduc aminte măcar de Dumnezeu cum face mamaie a mea de la țară (la nouăzeci și ceva de ani) care altminteri nu mai recunoaște pe nimeni și nimic?). O să fie măcar gustul uitării dulce și delicios ca tine, iubirea mea, Promy?

Gustul uitării

Uit imediat o grămadă de lucruri.

Uit toate obiectele din casă

(nu știu, de pildă, nici ce e ibricul, nici unde e ibricul

chiar dacă fierbe pe aragaz sau e la mine în mână.

Care aragaz? Care mână? Care ibric?).

Uit casa.

Uit adresa.

Uit numărul de telefon.

Uit data nașterii (mele, ce să mai zic de ale altora!)

Uit numele meu

(dar asta e mai puțin important,

n-am știut niciodată ce animale, legume, zombie, fantome, monștri, mutanți, vampiri, teroriști, trădători, dușmanii poporului, catastrofe, coșmaruri și dezastre suntem.

Bine că n-am uitat măcar că 2+2 fac 4,

nu 5 ori cât vor Big Brotherii,

nici că sunt un Don Quijote castrat și fără vise

(nici măcar fantezii de moarte și înmormântare),

maestra transparenței,

dottore el-Gol,

mereu în curul gol,

străvezie de vezi prin mine

și curg toate din mine în public,

panta rhei, vorba lui Heraclit,

începând cu organele, apoi sufletul,

până nu mai are ce (uite, până și-acum!),

Madame Dezastru

care dansează cu dezastrele ca Zorba,

goală în potop și în abis,

cuprinsă de o dulce beție a iubirii.)

Într-un minut, uit gustul berii... acum fără alcool,

chiar dacă o consum zilnic

(de fapt, toate sunt fără: 

țigări fără tutun, cafea fără cofeină, bere fără alcool).

La fel de repede, uit gustul cafelei (fără cofeină),

al ciocolatei Milka sau Kinder Maxi King cu caramel,

al uleiului de cocos,

al bruschetelor Maretti cu măsline,

al pizzei Capriciosa

ori al rulourilor de crenvurști cu cașcaval.

Uit gustul apusului de soare

(de răsărit încă avem un pic fobie,

și eu, și tu, iubire,

căci tot ni se pare că vine bestia de vultur,

urmată de bestia și mai mare de stăpân al ei, Știi Tu Cine... Zeus,

să ne mănânce ficatul pe Elbrus.

Pe ăștia de ce nu putem să-i uităm?).

Uit gustul pădurii,

gustul florilor și al ierbii,

gustul izvoarelor și al cascadelor,

gustul mărilor și al oceanelor.

Aș vrea să le redescopăr pe toate într-o zi,

cu ochi mari de bebeluș

care gustă lumea cu nesaț

(mai e doar puțin până voi ajunge unul

și sper să nu fiu bebeluș doar la spaime și neajutorare,

ci și la inocență și prospețimea percepției).

Până atunci, mă consolez

să te mănânc

și să te savurez pe tine, iubirea mea.

Sper că mă preferi pe mine

în locul vulturului.

Ca antidot la amnezie, tocmai ca să nu uit ce am mai sfânt, mi se oferă pozele și filmele din Vamă, nu o stațiune, nu un sat turistic, ci un loc sacru de pelerinaj (cu cortul), Zona tarkovskiană cu Camera viselor de unde emană puterea eliberării, regenerării și renașterii (într-o versiune adamică). Pozele și filmele astea din Vamă mă fac zâmbesc de satisfacție (nu de satisfucktion), fac pariu că nu am figura aia constipată de pe olița din copilărie sau pe cea din perioada hemoroizilor, chiar dacă nu o să reușesc aici niciodată treaba importantă nici cu fasole cu ciolan (apropo, nu mi-a adus Promy ciolanul, nu știu când are de gând, așa o să ne simțim mai la putere, dacă nu în putere).

Vama... Parcă simt mâna mea rece, vineție strângând-o tare pe cea caldă a lui Promy, în timp ce valurile ne dezmiardă picioarele, ne spală și ne alină rănile, se simte mirosul de pește copt pe plită de la Cherhana și se aud ecouri din Pink Floyd, ”Shine on you crazy diamond” (”Wish you are here”) de la Roata & Papa La Șoni, amestecându-se cu murmurul valurilor și șoaptele noastre de dragoste. Zâmbesc luminos, fericită de parcă aș fi acasă, gândindu-mă la Vamă, dar apoi, în surâsul meu și-n privirea mea, pătrunde o umbră de melancolie. Când vom mai merge oare aici?

Cu urechea ciulită pentru a asculta ultimele măsuri din ”Shine on you crazy diamond” amestecate cu murmurul mângâietor al valurilor și inhalând aroma rechinului copt de la Cherhana, aburind pe plita încinsă, alături de ceapă, roșii, dovlecei, vinete, scoici și midii, aterizez ușor pe pământ. E frig, mă apucă tremuratul (sau e de frică, nu de frig?) și întuneric (nu disting nimic). Mă simt atât de obosită, numai de la căderea asta, încât îmi vine să rămân să zac pe jos, la nesfârșit, iar întunericul de aici nu mă îndeamnă la trezit. Ci să nu mai văd și să mai știu nimic. Pământule, trezește-te, Ile, culcă-te!

Mai bine stau jos și dorm. La ce bun să mă agit? Cui prodest? Cui protest? Pentru ce să fug, unde și cum? Eu nu am calitățile sportive și rezistența psihică ale lui Her (Heracle, prietenul și salvatorul nostru) care a urmărit și a alergat zeci de ani după căprioara lui Artemis (una din cele 12 munci). Run, Forrest, run! Își ucisese copiii, posedat fiind (din gelozie) de Madame Hera, și ispășea păcatul ca sclav al lui Euristeu prin cele 12 munci. Tot el se simțea vinovat, nu Madame Hera, mămicuță scumpă și dragă, zeița familiei, atât de inspirat aleasă pentru acest job! Numai că, dacă de altele poți fugi, de tine însuți nu poți fugi la nesfârșit și, la un moment dat, trebuie să te confrunți cu tine.

Ciudat, căderea mea cea dulce a fost una a redeșteptării memoriei: am tot văzut poze și filme din albumul de animale și legume al familiei cu evenimente din viața mea (din viața pe care încercăm s-o smulgem timpului și închisorilor de pretutindeni ca pe un trofeu pentru noi, bun de pus pentru o clipă pe Facebook și Instagram... căprioara lui Artemis pentru Her (Heracle), de pildă, da, numai că aceasta era un dar pentru stăpânul Euristeu și pentru stăpâna Hera de la sclavul Heracle). Dar poate că trebuie să iau acum o pauză și să nu mă mai gândesc la nimic. Însă nu mă pot liniști cu niciun chip (tânăr și neliniștit, pe culmile disperării, nu tânăr și liniștit ca Hrușcă, ăla care cântă colinde și ”leru-i ler” și vara, la mare în Vamă) și, la un moment dat, mă podidește plânsul de frustrare, stres și de griji.

Pentru numele lui Dumnezeu, de ce au uitat capacul de la WC ridicat? Acum ar fi trebuit să-mi fac a doua cafea – decofeinizată și să o beau la micul dejun, consumând-o odată cu cerealele Musli cu ciocolată, lapte și ulei de cocos, împreună cu Promy. Vai de mine, Promy și Alex ce fac? Pun și eu întrebări din alea tâmpite pe care le detest din tot sufletul ca idioții ăștia... dostoievskieni: ”ce fac”? Mă caută (și) ei oare? O să-i mai văd vreodată? De fapt, merită să-i mai văd dacă fac atâtea prostii? Când o să se învețe să pună capacul de WC jos? Și ce mai contează asta? Data viitoare o să uit eu capacul. Să le iau pe toate ca pe un nou dezastru cu care trebuie să dansez ca Zorba în calitate de Madame Dezastru?   

Îmi intonez ”Coppelia waltz” și dansez singură (am dansat asta și când eram zombie la birou și, de stres și surmenaj, nu mai puteam tasta o literă la laptop cu singurul deget rămas, demult putrezit, lipit cu scuipinol de mâna vânătă și umflată, colcăind de viermi, apoi în greva foamei din solidaritate cu sirienii, în Tartar sau pe Elbrus, în ciuda bolii Huntington, a dezechilibrelor și nenumăratelor căderi). Primii pași sunt grei, de parcă aș avea bolovani la picioare, însă apoi am senzația că mă înalț și zbor, iar la sfârșit mă prăbușesc jos epuizată, dar fericită, cu fața roșie de efort și emoție și ochii strălucitori ca stelele ce se sting. Nu știu de ce, mi se pare că am crescut, însă cred că e doar o iluzie. Cum să mai cresc? Cel mult să mai scad, la vârsta mea de peste două decenii (deși la minte nu mi-ar strica să cresc: am numai doi ani și zece luni, după eforturi necontenite de maturizare și experiențe traumatizante).

Cam aceeași vârstă o au (pe bune) bebelușii-refugiați în Uniunea Europeană și în Statele Unite, percepuți ca teroriști, amatori de BOMBoane și explozibile ascunse sub burka ori ca pipăitori de funduri, cum insinuau cei de la  Charlie Hebdo. Nu, nu sunt pipăitori de funduri, ci de fund... de fundul Mediteranei. Ăștia de aici, din țara asta unde am aterizat acum, mă vor primi cu brațele deschise, exact cum sunt admiși bebelușii-refugiați-teroriști în UE sau Statele Unite: împușcându-mă, arestându-mă sau ducându-mă într-un lagăr de refugiați. Uau, dacă ajung într-un lagăr de refugiați, voi avea totuși cazare și masă gratuit (fie și o sticlă cu apă și un biscuit aruncate ca la animale și împărțite cu alte o mie de persoane).

Mai mult, voi avea de mâncat ceva și mai hrănitor... multă bătaie, oricând aș avea chef (cu bastoane cu șocuri electrice), cu bocancii sau cu pumnii, voi fi dezbrăcată și lăsată în curul gol în zăpadă (ei, dar eram Madame Dezastru, dottore el-Gol), apoi gardienii își vor face selfie cu mine, zâmbind satisfăcuți. Iar drumul până aici (dulcea cădere), trebuie să apreciez, nu m-a costat nici el nimic (spre deosebire de cei care dau mii de Euro pentru un bilet pe o barcă aglomerată ce urmează să se scufunde).

Drumul până aici... Aici unde? De ce nu-mi trimite și mie ambasada Marii Britanii la Kiev un ghid de autoregăsire și recuperare cum a procedat cu soldații-fantomă, omuleții verzi și tancurile T-72 BM pierdute de ruși în Ucraina? Dacă nu te rătăcești, nu te regăsești. Ai răbdare, Madame Dezastru, ia exemplu de la Promy și de la titanii care au rezistat milioane de ani prin Tartaruri și Elbrusuri!  

Sincer, cred că am nevoie de brățara împletită de Alex fii-miu, alb cu negru, în mod egal (nu ca în viață unde domină negrul - durerea), purtată de Promy la festivalul ”AER” (”Aceasta E Revoluția”, dedicat victimelor holocausturilor, martirilor intelectuali și... tuturor celor care au suferit / suferă pe nedrept), care l-a ajutat să se orienteze până la estrada dirijorului (cu succesuri, când era leșinat de emoție și absolut convins că vom fi răpiți, jupuiți și trimiși în Tartar / pe Elbrus toți, de la femeia de serviciu, plasatoare și portar până la el, la dirijor, înainte să apuce să se facă de râs acolo, pe scenă).

Presse-papierul care-mi protejează sufletul sper că-l mai am, bine că nu mi-am pierdut iar sufletul, asta ar fi și mai grav decât să mă rătăcesc aici. Mă refer la presse-papierul făcut de Promy cu coral albastru de pe planeta Gliese, păzit de Guru Guru, Marele Gardian, pisica, titanida, guru și nepoțica noastră și încărcat cu lacrimile noastre (ale mele și ale lui Promy). Presse-papier-ul care nu se sparge (așa zice Promy), spre deosebire de cel al lui Winston din romanul ”1984” al lui Orwell (simbolul unei lumi mai umane (față de prezentul dominat de Big Brother) a trecutului, viselor, nostalgiei, dragostei, unde clopotele de la St. Clement’s mai cântă ”Portocale și lămâi”) – distrus de agenți când l-au arestat pe Winston.

Bine că nu îl păzesc eu, eu pierd tot, de la portofele, șervețele, mănuși și umbrele la suflet. De aceea, le încredințez pe toate cui este capabil să le apere. Fac și eu eforturi (cu succesuri mai mici sau mai mari) în acest sens și m-am convins că cel mai important este sufletul (și nu portofelele, mănușile, umbrelele sau șervețelele). E, totuși, ceva ce nu aș vrea să-mi pierd, pe lângă suflet: colții de vampir, de fată a lui Dracula. Am avut adesea coșmaruri că i-am pierdut, odată cu copitele, aripile de liliac și coarnele. Din câte văd, aici nu e niciun alt vampir să mă muște și să mă facă vampir la loc. Sau nu-l depistez deocamdată din cauza întunericului.

Să rămân fără colții de vampir e cel puțin la fel de rău ca dispariția jumătății de cal / țap la centauri, respectiv fauni. Ăsta e un vechi coșmar de când am vizionat filmul hollywoodian despre Her (Heracle), ”Legenda lui Hercule”, în care înțeleptul Chiron centaurul (noul lider al Olimpului, liber ales după revoluția noastră democratică) era doar umanoid, adică își pierduse, sărmanul, partea cea mai bună din el: jumătatea cabalină. Dar, chiar dacă am pierdut tot / multe și nu știm ce animale, legume, zombie, fantome, diavoli, mutanți sau monștri suntem, toți ne-am uitat la ”Suleyman Magnificul” și am ascultat Inna sau Lady Gaga (eu nu, dar o să zic așa, ca să fiu acceptată ca refugiată, și nu tratată ca teroristă în această țară unde am nimerit după ce am căzut prin gaura de la budă).

Deodată, aud niște bocănituri puternice și rapide, iar o luminiță străfulgerează întunericul. Prin fața ochilor mei, trece în fugă un iepure alb cu costum Armani și ceas Rolex. Poartă un badge cu lănțișor de aur de la ONU, Consiliul de INseecuritate O,NU (”united nothings”), la care apelasem mai devreme din reflex, altminteri fără nicio speranță. Rușinat și dezgustat că mă vede în curul gol (Madame Dezastru și dottore el-Gol care a căzut prin capacul de la budă, desigur adică probabil că nimic nu e sigur, logic, nu?), își duce mâna, adică laba, la ochi. Port un maiou maroniu, scurt, de casă, găurit și zgâriat de pisică (Guru), pătat de cafea și de ulei de cocos și, da, evident, am chiloții în vine. Puteam să nu-i (mai) am deloc.

Bine că i-am găsit! Ce descoperire! Evrika! Mulțumesc din inimă partidului, ă, iepurașului! Na, uite, ONU a fost de ajutor. Roșie și eu la față ca focul sacru al lui Promy, îmi trag chiloții, tremurând ușor, cu mișcări nesigure și mâinile vinete și înțepenite de frig și de emoție. Acum, în sfârșit, iepurașul vine lângă mine, zăngănind din badge-ul auriu și uitându-se îngrijorat la ceasul Rolex. Are o expresie agitată, se grăbește să ajungă undeva (cine nu o face?): ”Vai de urechile şi de mustăţile mele, că tare s-a mai făcut târziu! Trebuie să ajung la ședință, șefii mei din Statele Unite o să se supere foc”, bombăne cu accent american. Își mișcă mustățile și urechile nervos, în continuu. Nu reușesc să mă țin după el. În câteva secunde, iepurașul dispare, parcă înghițit de întuneric.

Cum iepurașul de la ONU cu badge de aur și ceas Rolex m-a lăsat și a fugit la ședință, mă apuc să explorez singură sala uriașă și întunecată care îmi dă fiori. Mă apropii de pereți și observ, cu greu, perdelele lungi, de catifea (de o culoare nedetectabilă). În spatele lor se află puzderie de uși mai mici sau mari, bizare și misterioase, care nu știu unde duc. Apoi descopăr o măsuță, poziționată aproape central, cu ceva pe ea: o cheiță de aur. Când ating cheița, aceasta strălucește și luminează totul în jur: astfel, văd culoarea regală, purpurie a draperiilor. Încerc să introduc cheița într-una dintre ușile aflate în spatele draperiilor, dar nu se potrivește la niciuna, iar eu mă pricep să deschid și să închid uși la fel de bine ca blonda de Kelly Bundy din familia Bundy (aș avea nevoie de pisică, de Guru Guru, ea e capabilă să descuie ușile cu cheile chiar, după ce caută cheile mai întâi).

Exact când mă cuprinde disperarea și mă pufnește plânsul din nou, remarc o altă ușă, nebănuită mai devreme, una ceva mai micuță, în care, în sfârșit, intră cheița de aur. Așadar, rotesc cheița și, miracol, descui: în spatele ușiței se află o insulă exotică, insula Pink de pe Gliese, plină de cactuși de un albastru luminos și ireal și de orhidee violet, locul unde am făcut prima oară dragoste cu Promy, lingându-ne nesățioși zăpada roz de căpșuni de pe organele sexuale (și ne-a văzut numai Obama care, oricum, se uita și nu vedea).

Cum e posibil? Era pe planeta Gliese, nu pe Pământ. Și ce frustrant! Sunt mult prea mare ca să mă strecor pe ușiță, nu pot ajunge la insulă, deși e atât de aproape, îi simt mirosul amețitor, greu de seve, îi adulmec briza caldă și toropeala plăcută și aud păsările colibri vibrând repede din aripi, sorbind nectarul florilor și îmbătându-se cu el. Ușa asta e ca cenzura din China care nu-l lasă nici pe ursulețul Winnie să apară pe net pentru că seamănă cu președintele Xi Jinping.      

De ce nu vine acum tramvaiul galben de pe strada Theodor Aman, strada viselor din liceu, de lângă liceul Sava, o Zonă tarkovskiană pentru mine, să mă ia de aici și să mă ducă în insula feerică de pe Gliese? De ce nu rătăcesc pe străzi desfundate, pline de hibiscuși și gunoaie și nu cerșesc fise de telefon ca-n liceu? Poate strâng ceva bani, intru într-o cabină telefonică părăsită și sun de acolo tramvaiul galben de pe strada Theodor Aman. Poate va veni iar, zgâlțâindu-se bezmetic, beat de lumină, zăpăcit de vise, respingător și, totodată, irezistibil ca un fluture de noapte, să mă aducă înapoi în Zonă. În insula fermecată de dincolo de ușiță, de această dată.  

Tocmai atunci trece din nou, val-vârtej, prin încăpere iepurele alb de la ONU, cu costum Armani, ceas Rolex și badge de aur. Îl strig și-i fac semne disperată, țopăind ridicol, dar acesta mă repede, aruncându-mi o privire de sus (în ciuda faptului că e mult mai mic decât mine... statura unui iepuraș obișnuit) și boscorodind: ”lasă-mă-n pace, grozav am mai întârziat la ședință, a trebuit să mă întorc, uitasem tableta și i-Phone-ul cu Pokemon instalat, ah, ce-am întârziat, o să-mi taie din salariu!”. A mârâit sau a mormăit? De când mârâie și / sau mormăie iepurașii? What’s up, doc? Ce e cu tine, Madame Dezastru și dottore El-Gol? Of, nu mă simt prea bine.

De îndată ce iepurele alb cu badge de aur și ceas Rolex mă abandonează, mă fac albă ca Michael Jackson după operația de schimbare de pigment și îngheț. Ca un sloi. Rămân împietrită parcă la nesfârșit (fiecare secundă durează un miliard de ani), paralizată de groază și neputință (fizic, psihic și mental). Oricât mă străduiesc, nu pot schița nicio mișcare, am pierdut controlul asupra corpului meu (dar și asupra minții și psihicului meu). Din fericire, se aude un cântec, melodia noastră de dragoste preferată, a mea și a lui Promy – ”Neutron Star Collision” (”Love is forever”, Muse) care mă dezgheață imediat, mă încălzește și, contrar dorințelor de a mă micșora pentru a încăpea pe ușița cea mică, cresc alarmant, până-n tavan.

Atunci, în fața mea își face apariția alt iepure, amețit de votcă, cu nasul roșu, ochii tulburi și mers împleticit, fără badge, cu costum Armani și cu ceas Rolex... ceasul iepurașului american de dinainte. Nu știu dacă e tot de la ONU, nu are badge de aur cu sigla ONU pentru a putea fi identificat corespunzător. ”Bine că i-am ciordit ceasul Rolex americanului ăla idiot, ce-o să-l mai caute! Davai ceas, davai palton... Fac pariu că n-a observat nimic dobitocul, exact ca atunci când am invadat noi Ucraina sau Siria. Cred că era captiv în joc... jocul de pe telefon.”, murmură el încântat, mișcându-și mustăcioarele ritmic, cu ochii scânteind.

Deodată, mă observă pe mine și vine spre mine, izbucnind: ”Ce căutași aici Vampi, fata lui Dracula, nu știai că ai veto rusesc din partea mea și a țării mele?! Și, oricum, ești un șarpe cu clopoței (și cu ochelari), nebună, maimuță posedată, bețivă, pupăză, femeie născută la sindrom premenstrual, catastrofă, dezastru, cățea turbată, vacă proastă, șobolan împuțit, băsistă, intelectual de-al lui Băsescu, sclavă obraznică, băgăcioasă, Vampiruță, Fata lui Dracula, golancă, ciumpalacă, bulangiu / homosexual (care critică mari filosofi, deținuți politici și martiri creștini ca Gigi Becali), teroristă, trădătoare, jegoasa de la nouă, indian, fantomă, curvă finanțată din diaspora, animal nazist și o mutantă”.  

La auzul vorbelor lui, mă fac neagră ca Michael Jackson înainte de operația de schimbare de pigment, apoi, uluită, mă transform în toate chestiile menționate și descresc pe punctul să dispar complet. Iepurașul beat, fără badge se descheie la șliț, își scoate scula și vrea să mă violeze, fix când sunt șobolan împuțit, numai că nu prea știe cum să o facă, iar eu sunt oricum mult prea mică pentru el, cât Tom Degețel sau Degețica. Și prea neagră, nu-i plac ciorile, fie și de șobolani. Să-i țin și eu o predică de Nana?

Sau mai bine să-mi scot colții de vampir? Îi mai am? Cine mă mai mușcă pe mine, să mă facă vampir la loc? Da, mai am colții de vampir... deocamdată. Am noroc, iepurașul rus mangă dispare, poate să-și mai ia o votcă sau să înhațe acum badge-ul de aur al colegului. Apoi se aude Ceaikovski, Concertul pentru vioară în re major, iar eu, tresăltând de emoție, mă albesc la piele, mă rumenesc în obraji și cresc din nou, până-n tavan. Și de data asta sunt mult prea mare să trec prin ușiță.   

Apoi remarc o sticlă apărută subit pe măsuța cu cheița de aur. Dacă e otravă? Mai mare ca Chanel no. 5, parfumul interzis ca armă chimică de UE (dar teroriștii reali, criza economică, refugiații, războaiele din Orientul Mijlociu, extremismul din UE / partidele naționaliste, populiste din UE, toate astea nu sunt toxice?)? Și n-am mai murit de miliarde de ori până acum (de milioane de ori numai cu Promy, apoi cu fiecare care suferă și moare), de ce mi-e teamă? Am avut doar curaj să mă dau eu însămi cu un asemenea parfum și l-am lăsat și pe Promy să-l inhaleze (s-a topit de plăcere).

OK, gata, iau și gust: e votcă (o savurez, plescăind). Nu, nu e de regim, nu avem voie decât al-cola, nu alcool Promy și cu mine. Eventual numai bere fără alcool, tutti-frutti cum era aia scârboasă din Iran, cu aromă mixtă de fructe de-ți venea să borăști și te săturai imediat de bere. A, mai am să-i dau lui Promy datoria de 28 de sticle de votcă rămase de la pariurile făcute acum câțiva ani (să aibă răbdare, e titan) – pe care o să le bea alții, nu noi, săracii. Tocmai mi-am adus aminte, uitasem. Să mai rezistăm amândoi până atunci! El să învețe și limba chineză cu nepotul său, Bebe mic (a cărui mamă e chinezoaică) și să traducă memoriile noastre în limba chineză și în limba atarsi de pe Gliese.

Chiar așa! Se pune oare asta ca a 28-a sticlă achitată? Iată ce scrie pe ea: ”bea, cățea împuțită, zdreanță și catastrofă de maimuță posedată ce ești, Vampi, fata lui Dracula!” O duc la guriță, beau, mă fac neagră din nou ca Michael Jackson înainte de operația de schimbare de pigment, mă transform în maimuță și mă micșorez. Nu am mai mult de 10 centimetri. Iar cheița am uitat-o oricum pe masă, e atât de sus că nici vorbă să ajung la ea. Dar, dacă uiți, redescoperi și plăcerea e mai mare. Deocamdată, doar frustrarea.

Am ajuns înapoi în vârtejurile timpului, unde totul se rotește rapid și anost,

într-un taifun de banalități confuze, incoerente, năucitoare.

Acolo te învârtești fără rost,

cum zicea mătușă-mea, Nana,

ca un căcat în oală.

Nu, asta are mai mult sens,

sunt invidioasă pe căcatul din oală, aș vrea să fiu și eu unul.

Aici rămâi blocat într-un cuvânt / o imagine stupidă.

De exemplu, retrăiesc fără să înțeleg nimic,

simțindu-mă ultimul jeg, 

coșmaruri elbrusiene / tartariene reduse la o imagine.

Atunci, îmi aduc aminte de Lefty, emisfera stângă a creierului,

cu interpretările și explicațiile sale,

combinații de minciună și adevăr (ca în propagandă).

Lefty spune așa:

”Madame Dezastru,

ești proastă de dai în gropi (din abis în abis),

urâtă cu spume (mai urâtă ca portretul lui Dorian Gray și ca un Big Brother),

mai rea ca Madame Hera asta din Olimp,

aleasă strategic, prin vot liber, zeița familiei,

asta care și-a aruncat bebelușul (pe Hefaistos) în prăpastie,

supărată că încă mai respira (după ce îl azvârlise Știi Tu Cine... Zeus)

și era prea hidos ca să-l mănânce direct,

cum îl consumau ei, zeii, în mod obișnuit pe dobitocu’ de Promy,

ticăloasa asta care a chinuit și ucis cu mâna ei fetele violate de Știi Tu Cine... Zeus și pe copiii lor,

inclusiv pe Her (Heracle) pe care l-a posedat ca să-și omoare proprii copii,

l-a trimis după cai verzi pe pereți în cele 12 munci

și l-a onorat cu haine scumpe, de fițe... îmbibate în veninul Hidrei.

Nu ești bună de nimic,

nu vezi, cățea afurisită, scroafă împuțită și vacă proastă ce ești?

Meriți nota 2, Ilenoi!

Hai, sari pe geam, la metrou sau în Styx,

nici asta nu ești în stare

și cred că ai murit deja de rușine,

n-ai de ce să te mai sinucizi.

Suferi ca proasta, de ce suferi, mă rog?

Să nu te miri că nu te înțelege nimeni,

așa-ți trebuie.

Și nici tu nu ești capabilă să înțelegi pe nimeni și nimic.

Vezi că ajungi frustrată ca dinozaurii ăștia expirați după ce își pierd inelul puterii,

indiferent dacă supraviețuiesc sau nu căsătoriei gay. Etc. Etc. Etc. Etc.”

E momentul să-l iau la rost: 

”Băi, Lefty, tacă-ți ciocu’ ăla cârcotaș, tâmpitule!”

Uau, funcționează.

Apoi repet și ”2+2=4”.

2+2=4, 2+2=4, 2+2=4, 2+2=4, poate păcălesc vârtejul și timpul.

Yeah, yeah, am câștigat, vorba lui Geoană când credea că a câștigat alegerile.

Victorie asupra lui Lefty (cu predica lui de Nana) prin simpla lui conștientizare și apostrofare... Apoi, repet mai departe ”2+2=4, 2+2=4, 2+2=4” și astfel îmi mai reglez un pic înălțimea, dar tot sunt prea mică pentru a ajunge la cheiță, așa că mă apucă iar disperarea și oda pentru Kim Jong-Ile: ”Cât de tâmpită ești tu, Kim Jong Ile! Cât de proastă și de nesimțită ești tu, Kim Jong Ile! Cât de rea și de perversă ești tu, Kim Jong Ile! Cât de dobitoacă ești tu, Kim Jong Ile! Cât de ticăloasă și de dusă ești tu, Kim Jong Ile! Te urăsc, te urăsc, te urăsc!”

Nu ești bună de nimic fă, proasto, Ilenoi nota doi! Te urăsc, te urăsc, te urăsc! Nimic nu e bine. Nu, nu e bine. Meriți nu FB, nu bine, nu satisfăcător, ci insuficient. Insuficient ca Promy. Stați puțin, el e insuficient... cardiac, hepatic și renal. Așadar, nota insuficient pentru tine, Ilenoi nota doi! De îndată ce îmi fac această evaluare, mă micșorez și mai mult, gata să mă evapor ca pisicuța de Cheshire din care rămânea doar surâsul. Chiar, unde e pisicuța de Cheshire?   

Vai de mine, dispar de tot. Să spun măcar aia cu ”moare regina Cleopatra” din ”Asterix și Obelix”? Vreți să vedeți acum cum moare regina Cleopatra? Gali, voi cei care ați încercat să distrugeți puterea reginei Cleopatra, să vedeți cum moare regina Cleopatra! Vin acum, Osiris! Sau să fac scena cu ”moare Kim Jong Ile”: moare Kim Jong Ile, cerul se despică, stelele cad, luna și soarele se sting, totul se cufundă în întuneric, marea clocotește și se face roșie ca focul, cocorii în derivă se prăbușesc, pământul se cutremură, pe toate Zidurile apar mesaje scrise cu litere de aur despre moartea lui Kim Jong Ile, iar oamenii plâng cu lacrimi de sânge moartea lui Kim Jong Ile. Nu, nu mai fac nicio scenă și nu mai zic nimic. Nu-mi mai pasă. Nici dacă mi-am pierdut colții de vampir și ultima fărâmă de demnitate.

Chiar atunci observ o plăcintă gigantică lângă mine. Nu, nu plăcinta e uriașă, ci eu sunt ca o muscă. Eticheta de muscă oi avea-o oare? Să mi-o adaug cu elan muncitoresc și mândrie revoluționară la restul listei, tocmai reamintite de iepurașul rus mangă, fără badge, cu ceasul Rolex ciordit? Să gust? Dacă am îndrăznit acum să testez votca asta dubioasă de aici, să gust cândva bere din aia tutti-frutti scârboasă în Iran, am mirosit și m-am dat cu parfumul Chanel no. 5, cea mai tare armă chimică, interzisă de UE și, mai mult, m-am confruntat cu căcatul dintr-o fuckultate particulară fantomă românească (mult mai rău), de ce nu?

”Mănâncă-mă. N-ai nicio grijă. Nu te speria și nu te lua după iepurele ăla alcoolist tâmpit și după boul de Lefty, emisfera stângă a creierului. 2+2=4. Ești un hobbit, Ile și te iubesc!” Gust o picătură din plăcinta cu vișine găsită pe jos, imensă ca zidul unei încăperi. Dulce și aromată, moale și pufoasă ca cea care, cu mai bine de 4 ani în urmă, i-a retrezit pofta de viață fratelui lui Promy, Mene (Meneceu), la ieșirea din Tartar, în stadiul de legumă de 40 de kile, numai oase, puroi și jeg (ca Promy pe Elbrus / Tartar), după ce putrezise toată viața acolo, până la revoluția noastră democratică! Uau, e exact ca la mama acasă. Ce-o face ea? Cred că infarct, la fel ca Promy, dacă nu dau un apel sau SMS în cel mai scurt timp.