sâmbătă, 25 iulie 2020

Pariul pe iubire 13. ”Mi-e dor de mama” (inscripție pe unul dintre zidurile unei închisori (Burj) a Statului Islamic).


  

Sute de mii de copii, activiști pașnici sau lucrători umanitari au fost arestați și au dispărut forțat. Sunt câini de teroriști care au violat Leviathani și au distrus nu doar Pământul, ci și planeta Krypton a lui Superman. Sunt multe Antigone în Siria care încearcă să-i găsească și să-i îngroape pe cei dragi. Astfel, riscându-și propria viață pentru adevăr și din solidaritate, Familii pentru Libertate (Families for Freedom) (printre care curajoasele femei-lidere ale asociației precum avocata activist pentru drepturile omului Noura, doctorița Hala, profesoara Farizah și activista Fadwa) îi caută pe cei din închisorile regimului și din alte părți (deși le pot împărtăși soarta cu această căutare).
Peste o sută de mii sunt arestați arbitrar (144.889) conform Rețelei Siriene pentru Drepturile Omului (RSDO). Marea majoritate sunt arestați arbitrar în închisorile regimului, în jur de 90% conform Rețelei Siriene pentru Drepturile Omului (RSDO) (Syrian Network for Human Rights). Zeci de mii (circa 14.000) au fost torturați până la moarte, 99% de regim potrivit RSDO.
RSDO a realizat și un raport cu cei mai importante persoane dispărute: Adnan Zera’i (dramaturg și actor), Tal al Mallouhi (blogger și studentă), Anas Ali al Shaghri (student), Mohammad Bashir Arab (specialst medical la laborator), Rama Yasser al Asas (studentă), Hussein Moustafa Harmoush (locotenent colonel disident), Jihad Assad Mohammad (jurnalist), Loay Khatab (otolog), Ismail al Hamed (chirurg și activist),  Salah Mahmoud Amasha (chirurg și activist), Adel al Brazi (student), Mohammad Samih Bahra (student), Rania al Abbasi (stomatolog și campion la șah, arestată împreună cu cei 6 copii ai săi), Samer Idris (avocat), Hayyan Mohammad Mahmoud (chirurg), Ahmad Arabi Baqdounes (activist pentru drepturile omului), Basel Ahmad Tabbakh (student), Zaher Ahmad Tabbakh (tehnician), Maher Theib (jurnalist), Anas Badea al Azma (jurnalist), Jihad Jamal (avocat și activist), Eyas Ayyash (membru al biroului executiv al Comitetului Național de Coordonare pentru Forțele de Schimbare Democratică), Maher Tahhan  (membru al biroului executiv al Comitetului Național de Coordonare pentru Forțele de Schimbare Democratică), Rami Hannawi (activist și membru al Comitetului Național de Coordonare pentru Forțele de Schimbare Democratică), Lama Nawaf al Basha (studentă și voluntar), Yahya Sharbaji (activist), Niraz Saeed (fotograf, câștigătorul premiului pentru fotografie al ONU Agenția pentru Refugiații Palestinieni în 2014), Islam Kheiro al Dabbas (activist și student), Majd al Din Abdul Fattah Khoulani (student), Faten Rajab (doctor în fizică), Abdul Aziz al Kheir (doctor, membru al Comitetului Național de Coordonare pentru Forțele de Schimbare Democratică), Razan Zaitouna (avocat și activist pentru drepturile omului), Zaki Kordillo (profesor), Meheyar Zaki Kordillo (student), părintele Paolo Dall’Oglio (preot), Mohannad Mohammad Omar (jurnalist), Basel Khartabil (inginer de computere), Khalil Mar’ei Ma’touq (avocat), Amr Khalaf (farmacist și activist). 
Între 5.000 și 13.000 au fost torturați și uciși la închisoarea Saydnaya între 2011 și 2015, conform unui raport Amnesty. Aici au fost circa 20.000 de deținuți. Aici oamenii stau ”ca animalele în cuști”, spun deținuții, pe întuneric, sunt torturați și ajung să înnebunească din cauza torturilor, se roagă chiar să moară decât să mai sufere. Este muzică, da, un concert de urlete în continuu. Deținuți puținii supraviețuitori rămân nu doar cu cicatrice, ci și cu probleme de sănătate severe. Se gândesc la cei rămași acolo care continuă să sufere și nu-i pot uita. Apropo de răni și cicatrice, Ile are și ea rănile și cicatricele mele de la piept (urma pironului) și de la ficat (urma ciocului bestiei de vultur), căci a împărtășit durerea mea. Rănile din suflet rămân însă deschise. Le lingem și le spălăm cu lacrimile noastre.
Cele mai frecvente torturi sunt dulab (introducerea prizonierului într-o roată/cauciuc înainte de a fi bătut), shabeh (atârnarea de tavan de încheieturi), bătăi cu cabluri electrice, electrocutarea (la organele genitale).  Închisorile sunt supraaglomerate (oamenii zac aproape leșinați unul peste celălalt, în spații minuscule) și singurul concert care se aude e cel de urlete (îl auzim și noi mereu). Toată lumea ajunge aici legume putrezite de 30-40 de kile pe care nu le recunosc nici cei apropiați, iar femeile supraviețuitoare, pe lângă torturile obișnuite, trebuie să înfrunte și stigma (rușinea) violului în ochii familiei și ai societății. 
În demersul lor de a-i ajuta pe cei dispăruți, Familii pentru Libertate solicită regimului sirian lista celor deținuți arbitrar (împreună cu locația și starea lor), cere oprirea torturilor și certificate de deces în caz de moarte (odată cu cauza acesteia și locul mormântului), dorește accesul ajutoarelor umanitare și al grupurilor de monitorizare a drepturilor omului în închisori și, totodată, vrea abolirea curților excepționale și garantarea unor procese corecte. Pe lângă presiunile asupra regimului, asociația  Familii pentru Libertate aduce împreună mii de familii de sirieni cu rude arestate/dispărute, merge la orice discuție de pace pentru a arăta că nu există pace fără ca cei dragi să fie eliberați și contactează pe oricine poate face lobby în acest sens.
La începutul anului 2019 au fost eliberate certificate de deces peste 700 numai în Hama conform organizației Sirieni pentru Justiție și Adevăr. Dar nu a fost publicată și locația mormântului, precum și cauza decesului așa cum solicită Familii pentru Libertate.

***

Ghada Abou Mesto de la Familii pentru Libertate mărturisește despre frică, dar și hotărârea de a lupta și solidaritatea cu cei dispăruți: ”frica a fost întotdeauana între noi, întotdeaunna ni s-a spus ”nu vorbiți, pereții au urechi”. Ne simțeam urmăriți” (...) Vom bate la fiecare ușă până vom fi auziți”. Fadwa Mahmoud a învins și ea frica: „oamenii au trăit în teamă constantă. Ca cineva care lucrează pentru organizarea politică, când am venit să vorbim oamenilor, ei spuneau: ”opriți-vă, tăceți, vor veni să ne aresteze”. Până când a izbucnit cântecul ”oamenii vor să înlăture regimul”. Bariera fricii a fost învinsă. Și asta însemna ceva uimitor.” (...) Nu mai mi-e frică. Ne-au luat deja soții și copiii. Ne-au distrus casele la bombardamente. Ce ne mai pot face?” Noura Ghazi își amintește de entuziasmului protestelor, dar și de durerea arestării celor nevinovați: ”primele zile ale revoluției au fost cele mai frumoase din viață. 2011 a fost cel mai bun an din viață. Erau oamenii la demonstrații și scandau cu o singură voce. Primul slogan era ”libertate pentru deținuți”. (...) În 2011 și 2012 cei mai mulți dintre cei arestați erau activiști. În mod special activiști de pe rețelele de socializare, media și pentru drepturile omului. Erau pașnici, nu aveau arme. (...) Apoi au început să fie arestați lucrători umanitari și oameni doar pentru că erau dintr-un anumit oraș rebel sau pentru cineva a scris un raport despre ei ori pentru că aveau rude care se opuneau regimului.” Nu sunt o mișcare politică, vor eliberarea tuturor deținuților, indiferent ce culoare politică au. Reprezintă o voce a femeilor siriene și sunt toate hotărâte să-și continue lupta pentru eliberarea dispăruților și justiție.

***

Familii pentru Libertate împreună cu Adoptă o Revoluție merg pe 3 noiembrie 2018 în Berlin, la poarta Brandenburg pentru a cere eliberarea celor dispăruți. Neville Lai, fotograf,  a făcut poze la un protest al Familiilor pentru Libertate de la Poarta Brandenburg, pentru eliberarea celor dispăruți și justiție pentru ei. Neville a luat premiul întâi la concursul         Global Research Priorities. Mai mult, distribuie flori în memoria celor dispăruți și merg la ambasada Rusiei din Berlin pentru a trage un semnal de alarmă. Fac și o petiție către ONU pentru eliberarea deținuților și pentru a cere justiție pentru cei uciși. În Liban,  la Beqaa, se întâlnesc cu alte femei cu rude dispărute și înalță baloane albe simbolizând eliberarea deținuților. Ne exprimăm și noi solidaritatea prin semnarea petiției, prin poze și mesaje pe Facebook și Twitter, oferire de flori în memoria celor dispăruți și mers la ambasada Rusiei.
Activista Amina Khoulani de la Familii pentru Libertate împreună cu jurnalista Kholoud Helmi de la ziarul Enab Baldi se întâlnește cu ministrul britanic de externe, Alistar Burt. Activista și jurnalista asigură că reconstrucția Siriei nu se poate realiza fără revocarea sistemului de securitate, fără eliberarea deținuților și fără asigurarea unei întoarceri sigure pentru cei dislocați. Nu se poate vorbi de întoarcere sigură câtă vreme au loc arestări. Ministrul a afirmat că poziția Marii Britanii este consistentă în ce privește regimul sirian și că nu va normaliza relațiile cu acesta.
Fac și o întâlnire la Bruxelles pentru a vedea cum poate Uniunea Europeană să susțină cererile Familiilor pentru Libertate în ce privește libertatea și justiția pentru cei dispăruți. Are loc o discuție la care participă membrii ai Familii pentru Libertate și alți reprezentanți ai organizațiilor pentru drepturile omului. Printre vorbitori:

▪️Ahmad Helmi, fondator Ta'afi
▪️Mariam Hallak, fondator al Asciației Familiilor Caesar
▪️Amina Khoulani, foundator Familii pentru Libertate
Moderator:
▪️Habib Nassar, Director de politică și cercetare la Impunity Watch.
Habib spune că nu se poate face pacificarea Siriei fără justiție și libertate pentru cei dispăruți. Ahmad, activist pentru drepturi, rănit la proteste și fost prizonier, torturat la închisoare (slăbit cu 50 de kile și ajuns legumă putrezită pe care n-o mai recunoaște nici mama), fondatorul unei organizații a supraviețuitorilor, și-a pierdut cel mai bun prieten, torturat până la moarte. Spune că există documentație multă pentru a-i condamna pe vinovați. Și că nu se va opri până când nu vor fi justiție și libertate pentru deținuți. Amina, fondator Familii pentru Libertate, fostă prizonieră, căreia i-au fost uciși trei frați la închisoare, cere și ea ca să se rezolve problema celor dispăruți, eliberarea lor și justiție pentru ei.
Lansează și o scrisoare către Federica Mogherini, lidera diplomației europene și Geir Pedersen, reprezentant ONU în Siria din partea familiilor celor dispăruți. Sunt cei ale căror rude au dispărut. Sunt cei care au identificat corpurile torturate în fotografiile lui ”Caesar” (fotograful care a realizat fotografiile a peste 11.000 torturați până la moarte). Sunt rude care au plâns la aflarea veștii despre cei uciși. Sunt supraviețuitori ai torturii care vor să-i elibereze pe cei rămași. Sunt peste o sută de mii dispăruți și numărul este în creștere. Cer libertate și justiție pentru cei dispăruți. Pentru adevăr, justiție și tragere la răspundere, solicită: 1. Presiune asupra regimului, Rusiei și altor părți ale conflictului pentru a dezvălui soarta celor dispăruți. Cerem eliberarea celor deținuți. 2. Suport pentru un rol activ pentru supraviețuitorii sirieni și al familiilor dispăruților în orice proces de pace și de reconstrucție. Siria nu poate fi reconstruită pe niște gropi comune și reconstrucția nu poate începe până nu se vindecă societatea. 3. Suport pentru căutarea pentru identificarea dispăruților. Când au murit, trebuie informații despre aceasta și îngroparea acestora. Resping certificatele de deces trimise de regim fără cauzele reale ale morții și fără locul îngropării. Cer accesul la locul îngropării și investigații privind decesul. 4. Susțineți tragerea la răspundere a vinovaților de tortură și ucidere, stabilind un tribunal pentru crime împotriva umanității. Rudele au dreptul la justiție pentru cei dragi și trebuie încheiată impunitatea responsabililor și pedepsirea lor. 5. Asigurați-vă că Mecanismul Internațional Imparțial și Independent (MIII) are resurse pentru a lucra. Colaborați cu acesta în ce privește crimele împotriva umanității în Siria. Familii pentru Libertate și-a unit vocile și durerea. Continuă să lupte pentru ca vinovații să fie pedepsiți și cei dispăruți eliberați. Mogherini și Pedersen pot conduce lupta împotriva torturii și la salvarea celor dispăruți.
Organizează și mers cu autobuzul libertății la Bruxelles în timpul conferinței despre viitorul Siriei pentru a duce mesajul libertății și al justiției pentru cei dispăruți. La eveniment participă și Ta’afi și Asociația Familiilor Caesar. Nu se poate pace în Siria fără eliberarea celor dispăruți și justiție pentru cei uciși. Actorii de la conferință trebuie să înceteze să configureze țara după propria lor agendă. Banii trebuie dați către organizațiile umanitare, nu către regimul criminal. Reconstrucția nu poate avea loc peste gropi comune și centre de detenție. În Damasc te plimbi pe stradă și dedesubt sunt centrele de detenție. Mariam al-Hallak, de la Asociația Familiilor Caesar, spune că avea trei băieți și acum are doar doi. L-a pierdut pe Ayham. Cere eliberarea deținuților la Conferința de pace de la Bruxelles. Problema deținuților trebuie să fie prioritatea numărul unu. Avem dreptul de a ști ce s-a întâmplat cu cei dispăruți. Băiatul ei nu mai este viu, dar nu l-a putut îngropa. Când a început revoluția, studia pentru un master în stomatologie. După ce a participat la proteste, a fost arestat pe 16 februarie 2012. Trei luni mai târziu a fost eliberat, numai că pentru scurtă vreme. Pe  5 noiembrie 2012 a fost arestat din nou. A fost torturat în camera administrativă a departamentului de medicină umană, transformat în centru de detenție. Ayham a intrat în comă și apoi a fost transferat la ramura 215 din Damasc a serviciilor secrete. Gardienii nu i-au acordat ajutor medical, așa că a murit. Mama a petrecut un an jumate încercând să afle informații despre băiat. A primit un certificat de deces pe data de 11 noiembrie 2012. 6 luni a încercat să-i caute corpul pentru a-l înmormânta. A primit în cele din urmă un certificat care spunea că numărul atașat morții lui Ayham e 320. La mijlocul lui 2014 Mariam a părăsit Siria. A descoperit fotografiile celor torturați până la moarte ale lui Caesar ale zecilor de mii torturați până la moarte, însă nu  a îndrăznit să se uite la imaginile corpurilor mutilate oribil. Altcineva a găsit fotografia lui Ayham și i-a arătat-o lui Mariam. Ea l-a recunoscut (deși cu greu că era o legumă putrezită). Acum consideră că problema deținuților este una prioritară. Uneori te lași copleșit de disperare și furie. Dar când vezi alte exemple din lume și cât a durat până s-a ajuns la justiție, regăsești speranța. Suntem familiile celor dispăruți și căutăm libertate și justiție.
      La Bruxelles, una dintre femeile de la Familii pentru Libertate spune că încearcă să așeze scotchul de pe pozele de pe ”autobuzul libertății”. Se întreabă unde a mers autobuzul înainte. Își amintește că a mai fost la Londra, Paris și Berlin  și acum  e la Bruxelles. Ultima destinație este Damascul. Damascul liber, speră ea. Oamenii ar trebui să știe. Sirienii nu trebuie să înfrunte această suferință singuri, ci trebuie să fie o problemă umanitară globală. În fiecare zi, cineva moare în detenție. La fiecare oră, este cineva ucis. Vrea ca deținuții să nu mai fie uciși. Femeia vorbește despre ruda ei arestată, Yahia pe care a pierdut-o în 2011 când regimul l-a arestat, apoi i-a anunțat despre moartea sa. Au          fost executați. Este un scuar numit Bab Msalla în Siria. Sub acest scuar e un centru de detenție. Acolo sunt prizonieri. Nu putem vorbi de viitorul Siriei fără a vorbi de deținuți spune altă femeie. Altcineva arată spre poza unuia dintre băieți și spune că e poza fiului ei. Era student la Universitatea din Damasc. A fost torturat, apoi ucis.        
Noura Ghazi de la Familii pentru Libertate, la Bruxelles, a vorbit către  L'Orient-Le Jour. Soțul ei a fost ucis în închisoare. Autobuzul libertății este pentru nu-i uita pe cei           dispăruți. Noura este fiica unui deținut. Tatăl ei a fost arestat de nouă ori pentru că era membru al unui partid de opoziție. A trăit aceeași experiență după arestarea soțului ei care a fost arestat cu două săptămâni înainte de căsătorie. Zece luni după dispariția lui, l-a putut vizita la închisoarea centrală din Damasc. S-a căsătorit în închisoare și a putut săi facă câteva vizite. Apoi, a dispărut după un an și a aflat că a fost condamnat la moarte în octombrie 2015. A primit doar un certificat de deces în care figura doar data morții lui. ”Acesta e un sfârșit pentru un erou ca el. Vă mulțumesc că l-ați ucis. Am fost mireasa revoluției datorită lui. Și datorită lui am devenit văduvă. Este o pierdere pentru Siria. Este o pierdere pentru Palestina. Este pierderea mea.”, spune Noura, soția lui. Era un inginer informatician și activist pașnic foarte cunoscut care a crezut în libertatea în Siria și libertatea internetului. A contribuit la software-ul global și la comunitățile culturale precum Creative Commons, Mozilla Firefox și Wikipedia. A construit spații pe care oamenii să comunice și să distribuie informațiile. A fost torturat în închisoare.            Noura a transmis poezii de dragoste în închisoare pe care Basel le-a tradus în engleză și le-a publicat. Regimul încearcă să facă să dispară toți activiștii pașnici care au un impact pentru că vrea să demonstreze că războiul reprezintă o confruntare între grupuri armate și autorități. Istoria continuă să se repete. Retrăiește cu durere aceleași experiențe. Memoriile rămân cu ea tot timpul. Este greu să uiți ce a fost și trecutul e o parte din prezent și din viitor. Cere justiție pentru toți cei dispăruți tuturor guvernelor implicate în criza siriană.     
Ahmad Helmi de la Ta’afi, la Bruxelles, vorbește către L'Orient-Le Jour. Autobuzul libertății este pentru a nu-i uita pe deținuți. Ahmad este supraviețuitorul a trei ani de detenție în nouă închisori din cauza activismului său nonviolent. A fost arestat la Universitatea din Damasc. A fost deținut în 2012 de trei servicii de informații. Nu vrea să vorbească despre torturi care au fost continue și ceva obișnuit în Siria, spune doar că după trei ani de tortură fizică, psihologică și chiar sexuală, mama nu l-a putut recunoaște. A recunoscut doar vocea. A fost transferat de la o închisoare la alta pentru a sfârși într-una militară pentru că ceruse libertate, democrație și respectarea drepturilor omului. După eliberare, a mai petrecut câteva săptămâni în Siria, dar era din nou pe lista persoanelor căutate. Este un lucru cunoscut că cineva arestat de două ori e ucis a doua oară. De aceea, a fost obligat să plece din Siria după câteva săptămâni. A plecat în Turcia. A rămas în Turcia și face voiaje pentru sensibilizarea cu privire la cei închiși. Vrea drepturi, libertate pentru deținuți și de a ști unde se află.         
Campania Siria trimite o petiție către Coaliția Internațională a Statelor Unite și aliați (Forțele Democrate Siriene) pentru a afla despre soarta celor circa 20.000 răpiți de Statul Islamic (din care peste 2.000 la Raqqa). Gropile comune nu sunt gestionate corespunzător de echipe de experți pentru a afla identitatea: mii de persoane au fost reînhumate ca victime neindentificate. Petiția cere: 1. Stabilirea unui canal de comunicare cu familiile afectate și pentru a le informa în legătură cu cei dispăruți (militarii pot avea informații pentru famiiile celor dispăruți despre cei 20.000 de dispăruți la Statul Islamic prin intervievarea prizonierilor capturați de la Statul Islamic), 2. Trimiterea unor echipe de experți în medicina legală și a unor echipe de investigare care să realizeze exhumarea din gropile comune și să evite potențialele distrugeri ale probelor, 3. Gestionarea dovezilor            atrocităților cu grijă în ce privește centrele de detenție și permiterea familiilor celor dispăruți să aibă acces la dovezi.
Omar Khouri și Yazan Al-Saadi  de la The Nib vorbesc despre situația devastatoare din Siria și de lupta pentru justiție și eliberarea deținuților a organizației Familii pentru Libertate. Organizații precum Familii pentru Libertate stabilite de supraviețuitorii detenției (inclusiv ai celor răpiți de rebeli) fac muncă de advocacy în             negocieri, conferințe și summituri.     Până acum au fost ignorați chiar dacă și-au unit chemarea pentru sirieni cu diferite backgrounduri. Sugerează o luptă mai lungă în Siria.       
Opt organizații (Amnesty International, Dawlaty, Dammeh, Familii pentru Libertate, Human Rights Watch, Nophotozone, Campania Siria, Women Now) cer ONU:
1. Presiune pusă pe guvernul sirian și grupurile armate și aliații Rusia, Iran și Turcia pentru:
·         Pentru a dezvălui numele, soarta și locațiile persoanelor dispărute,  răpite și ucise în detenție
·         Oferirea rămășițelor pentru a fi înmormântate și înformarea cu privire la circumstanțele morții
·         Încetarea proceselor ilegale, incorecte, la fel ca și practica din tribunalele militare, abolirea Curții Militare și a Curții Anti-terorism în linie cu procesele corecte
·         Garantarea monitorizării internaționale independente și permiterea monitorizării condițiilor de detenție, inclusiv la securitate
·         Asigurarea că cei care își caută rudele dispărute sunt protejați de rău tratament, arestări, intimidare, dispariții forțate         
2. Ca donatori la ONU solicită
·         Asigurarea cooperării internaționale și a programelor de dezvoltare care promovează drepturile omului și standarde
·         Crearea și finanțarea unor programe de justiție și reparație pentru victime luând în considerare nevoile
·         Asigurarea că programele vizează protecția față de detenția arbitrară, răul tratament și hărțuirea
·         Susținerea unui sistem unificat, pentru toate persoanele dispărute, inclusiv la Statul Islamic, inclusiv informația privind rămășițele umane neidentificate și gropile comune.
3. Alocarea de fonduri Mecanismului Internațional Imparțial și Independent și asigurarea că bugetul poate documenta crimele împotriva umanității și crimele de război.
4. Stabilirea unei jurisdicții universale, stabilirea unui cadru legal pentru judecarea crimelor împotriva umanității pentru a-i trage la răspundere pe responsabili.

Centrul pentru Justiție și Tragere la Răspundere Siria realizează raportul: ”Zidurile au urechi: o analiză a documentelor clasificate ale serviciului de securitate sirian”. Raportul e bazat pe analiza a peste 5000 de pagini de documente sustrase din serviciile de securitate, sugerând că au fost ordine de la nivelul cel mai înalt de a reprima protestatarii și jurnaliștii străini. Raportul prezintă o analiză a practicilor de detenție ale regimului, privind și reprimarea populației kurde. Mohamed Al Abdallah, directorul executiv al Centrului pentru Justiție și Tragere la Răspundere Siria spune: ”Conținutul documentelor nu este surprinzător pentru cineva din Siria familiar cu sistemul de securitate, dar documentele exprimă patternuri clare ale unor largi și sistematice violări ale drepturilor omului. Documentele de asemenea ilustrează că serviciile de securitate operează deasupra legii.”
Organizațiile printre care Rețeaua Siriană pentru Drepturile Omului, Familii pentru Libertate și Asociația Familiilor ”Caesar” scriu o scrisoare către Consiliul de Securitate ONU pentru a adopta o rezoluție în problema persoanelor dispărute pentru a afla de situația lor și a trage la răspundere vinovații.                       
Amina Khoulani și Dr. Hala al-Ghawi de la Familii pentru Libertate fac un briefing la ONU privind situația deținuților pe 7 iulie 2019 pentru a face presiune și a fi eliberați cei dispăruți. Au urgentat ONU pentru a face o listă cu toți cei dispăruți, informații despre cei morți, inclusiv morți de tortură și eliberarea celor deținuți arbitrar.            Dr. Hala spune către ONU: ”o nouă pacificată Sirie nu poate fi construită atâta timp cât oamenii sunt torturați și executați. Nu ne putem mișca fără răspunsuri despre cei dragi. Dacă eșuezi în asta, eșuezi din nou în fața poporului sirian și vei fi răspunzător.”
Dr. Hala al-Ghawi și Amina Khoulani care fac campanie pentru libertatea și justiția pentru cei dispăruți au criticat Consiliul de Securitate ONU pentru eșecul său de a încheia războiul și a urgentat membrii săi divizați să adopte o rezoluție pentru a spune numele și situația celor deținuți și eliberarea celor deținuți arbitrar. Soțul lui Dr. Hala a fost deținut și ținut într-o celulă atât de mică încât nu-și putea întinde picioarele. A fost eliberat, dar fratele Halei, socrul și niște verișori rămân în detenție. Dr. Hala a spus că mulți colegi medici au fost arestați pentru că au ajutat protestatarii, tratându-i și ”unii dintre ei au fost uciși prin tortură în închisoare”. ”Ca familii am suferit destul și suntem aici pentru a vă urgenta să acționați”, atenționează Dr. Hala. Amina Khoulani, ai cărei trei frați au fost arestați de regim acum opt ani, spune că au fost uciși și a fost și ea arestată timp de șase luni pentru activism pașnic de ramura Air Force Intelligence. Soțul ei a fost arestat pentru doi ani jumate. ”Am fost norocoși că am supraviețuit, dar alții nu au fost atât de norocoși”, spune Amina.          Tot Amina ne împărtășește: ”Primul pas spre pace sustenabilă și justiție este adevărul, sfârșitul detenției arbitrare și a             disparițiilor forțate și eliberarea miilor de civili deținuți arbitrar, cărora li s-a negat libertatea.”                                        
Pentru PRI Dr. Hala povestește că era însărcinată cu al treilea copil când i-a dispărut soțul. La începutul lui septembrie 2011. A fost tristă că băiatul nu-și va vedea tatăl. Dr. Hala era chirurg. Soțul Mohammad Abo-Hilal era psihiatru. Un om și-a făcut programare. Când a venit la programare, a fost arestat. Când a fost eliberat, nu a vorbit despre experiența lui, chiar dacă soția vroia să afle. A fost bătut, pus să stea singur în celulă        timp de 40 de zile, a fost înfometat și torturat psihologic. Puțin după eliberarea soțului, Dr. Hala a fugit în Turcia. Dar autoritățile au arestat pe fratele ei, socrul și șapte verișori. Nu mai știe nimic despre ei. La ONU, dr. Hala a spus: ”ca familii an suferit destul. Și sunt aici astăzi pentru a vă urgenta să acționați”, chiar dacă a rostit acestea în prezența membrilor regimului care au torturat și au ucis. 
Pe 31 august 2019, de Ziua internațională a dispăruților, ”Familii pentru Libertate” organizează un eveniment în fața ambasadei Rusiei din Berlin. Peste 100.000 sunt dispăruți, victime ale torturii, înfometării și neglijenței. În ultimii ani, unii au aflat despre rudele ucise în închisoare, dar mulți alții nu știu absolut nimic și vor să afle. În fața ambasadei Rusiei, cer acțiune și justiție. Comunitatea internațională a eșuat în ce privește eliberarea celor dispăruți și familiile lor. Dar încă este timp pentru acțiune. Guvernele noastre pot cere eliberarea celor deținuți arbitrar și justiție. Rusia, ca principal aliat al regimului, este și responsabilă. De aceea ne adunăm în fața ambasadei și protestăm cerând comunității internaționale să afle unde sunt cei dispăruți și să deschidă închisorile către organizațiile umanitare. De asemenea, cerem justiție pentru cei dispăruți și tragerea la răspundere a responsabililor. Până nu sunt eliberați cei 100.000 dispăruți și nu e justiție nu poate fi vorba de pace. ”Stăm aici în Berlin pentru a cere justiție pentru cei dragi nouă care au dispărut. Considerăm Rusia responsabilă și-i cerem lui Putin să ne dea răspunsuri despre datele copiilor noștri.”, spune Fadwa Mahmoud. Participăm și noi la protest la ambasada Rusiei din București.                                             
***

În ce privește căutările celor dispăruți, Familii pentru Libertate și familia îl caută pe jurnalistul și activistul Abdul Wahab Mulla din Alep, dispărut pe 7 noiembrie 2013. ”A trecut timp, dar Abdul Wahab nu este și nu va fi uitat. Libertate și justiție pentru Abdul Wahab și pentru dispăruți și cei arestați!” este mesajul lăsat de Familii pentru Liertate.
Familii pentru Libertate îi caută pe cei 11 prizonieri condamnați la moarte și cei 9 condamnați la închisoare pe viață pentru participarea la un protest pașnic. Deținuții vor fi mutați de la Hama la temuta închisoare Saydnaya unde tortura e regulă și mii au fost executați. Prizonierii au început greva foamei în semn de protest și cer comunității internaționale salvarea lor.
Sara al-Abdullah, o specialistă în computere de 29 de ani l-a căutat pe soțul ei care a fost ucis în închisoare cu trei ani în urmă. Mai are doar o fetiță de 3 ani. În august 2017, s-a făcut un raid la casa ei         și a fost arestată. A fost dusă la Unitatea 40, apoi al-Khatib sau Unitatea 251, apoi la Unitatea Securității Centrale de stat, apoi la Adra. La un moment dat, a fost eliberată pe hârtie, dar a rămas în continuare prizonieră ca mulți alții. A fost deținută un an și patru luni. Interogatoriile au diferit de la o unitate la alta. La al-Khatib este mai mult presiune morală sau psihologică. Interogatoriile diferă de la un deținut la altul. Gardienii te pun într-o poziție unde nervii sunt strânși și te bat în locurile unde sunt grupuri de nervi pentru a obține o cădere nervoasă. Mulți deținuți își pierd mințile. Un coleg a fost torturat până la moarte. Era o femeie care avea copil mic. Au marcat-o strigătele ei. Au torturat-o chiar dacă știau de problemele ei cardiace.
Moartea totuși te eliberează, să înnebunești din cauza torturilor e mai rău. Tortura e ceva obișnuit. Alte femei deținute au dezvoltat probleme mentale. A avut colege care au înnebunit. Depinde de fiecare în parte. Celulele au un metru pătrat și sunt întunecoase. Tortura sunetului picăturii de apă este una dintre cele mai brutale. Are cel mai mare impact. Deținuții sunt puși să asculte. Și acum, strigă la fel cum era la închisoare, ori de câte ori aude un zgomot. Întâi a crezut că soțul ei a fost motivul de arestare, dar apoi în timpul interogatoriului a aflat că a fost arestată din cauza muncii ei de voluntar umanitar din zonele sub blocadă și a activismului media. Se gândește la închisoare, la cei deținuți, la copiii deținuți (a văzut și un copil de 4 ani, arestat împreună cu mama lui de doi ani) și că ar fi putut înnebuni și ea. Moartea e o binecuvântare comparativ cu nebunia. ”Moartea e mai bună decât înnebunești din cauza închisorii”, spune ea.
Poetul Dara Abdallah îi caută și el pe cei dispăruți și a scris 14 poezii despre închisoare. Iată momentul eliberării. O cheie mică a deschis ușa marii închisori. Câteva secunde separă locul unde oamenii mor încet de locul cu viață ardentă. S-a uitat la cer și s-a simțit amețit. A întrebat pe cineva cât e ceasul, dar persoana s-a speriat și a fugit de parcă ar fi văzut o creatură mitică. S-a uitat la fața lui oglindită de o mașină și s-a speriat.  Taxiurile au refuzat să oprească. Când a oprit în sfârșit taxiul, avea sânge pe mâna dreaptă. Taximetristul l-a întrebat dacă a fost în închisoare. A răspuns că da. S-a lăsat o perioadă de tăcere. O lacrimă a apărut în colțul ochiului lui. Apoi, când a ajuns acasă, nu a îndrăznit să se întindă în pat, nici să stai la baie mai mult de 30 de secunde. A urmărit meciuri de fotbal timp de trei ore. La patru dimineața, era pe punctul de a izbucni în lacrimi și să ceară să se întoarcă la închisoare. Nu ești bun de nimic altceva decât să fii prizonier. 
Layla Shweikani a fost căutată și ea de familia ei. Ea a fost deținută și torturată în februarie 2016. Apoi în decembrie a fost executată. Singura ei vină a fost că a participat la proteste pașnice și a ajutat oamenii dislocați. Iată ce spune o prietenă: ”M-am trezit la vestea morții. Vestea morții unei prietene. Execuția unei inimi atât de pure care aducea dragoste unei națiuni și a unui suflet atât de puternic că putea să unească spiritele dezbinate și să le ridice la niveluri neatinse mai înainte”. Familia o aștepta. Au fost ani de false speranțe. Mama ei s-a trezit în fiecare zi cu speranța că va afla ceva despre ea. 24 de luni în care s-a rugat și a sperat că fiica ei este bine. Că e la căldură și lumină și nu în pivințe unde îngheți și e întuneric. Rugându-se ca fiica ei să nu sufere. Rugându-se ca ea să fie înconjurată de suflete puternice care s-o ajute în dificila ei încercare. Sângele deținuților hrănește solul, dă putere copacilor, ajutându-i să crească, iar aceștia cad și strivesc regimul ucigaș. Mii de deținuți sunt încă dispăruți și nu se știe nimic de ei. Puteți să vă imaginați incertitudinea familiilor lor?
Amina Khoulani, membră fondatoare a asociației Familii pentru Libertate i-a căutat pe cei patru frați ai ei dispăruți (doi dintre ei Majd și Abdulasar participanți la proteste pașnice și torturați până la moarte de regim). Majd, primul frate era student la drept la Damasc.  A luat decizia să participe la proteste pe stradă și a fost un activist pașnic pentru o Sirie democrată și liberă. Majd și colegii au distribuit flori și apă soldaților pentru a demonstra că sunt manifestanți pașnici. Dar soldații au tras și i-au împușcat, iar Majd a fost arestat. În timpul protestelor Majd a purtat tricou roșu. Al doilea frate, Abdulasar a participat și el la proteste. Era căsătorit cu doi copii. A fost arestat de serviciile secrete. Au contactat și Amnesty care a intervenit dar fără folos. Au dat șpagă ca să-i vadă la închisoarea Saydnaya doar pentru zece minute. A reușit să-i vadă o dată (cu șpăgi), dar nu i-a recunoscut din cauza torturilor. Au fost arestați și frații ei, Bilal și Mouhamad care nu participaseră la proteste. L-au eliberat doar pe Bilal după șpăgi mari date autorităților. Era aproape un cadavru, de nerecunoscut. A ajuns în Irlanda acum, dar încă mai suferă de tortură. Pe Mouhamad l-a descoperit în fotografiile lui Caesar (fotografiile celor torturați până la moarte făcute de un fotograf militar). Majd și Abdulasar au fost și ei uciși.
A fost și ea arestată împreună cu soțul ei pentru șase luni (soțul pentru doi ani) și torturată în fața lui până au recunoscut false acuzații. Chiar dacă a fost amenințată cu moartea (și copiii ei) și cu violul, nu și-a pierdut credința în revoluție. Continuă să creadă și să lupte pentru revoluție, chiar dacă nimeni nu o ascultă. ”Chiar dacă nimeni nu o ascultă, va vorbi. Și va fi mândră de revoluție, chiar dacă sunt singura persoană în opoziție pentru că revoluția merită să existe, să aibă succes și într-o zi vă vom invita în Siria, vom sta împreună și vom vorbi liber despre aceste lucruri”. Nu crede că se poate reconstrui Siria fără justiție pentru cei uciși și eliberarea celor dispăruți. A primit la fel ca alții certificate de deces din partea regimului cum că rudele ar fi făcut stop cardiac sau au murit din cauza virușilor. Regimul nu a admis că au fost torturați până la moarte. Nu a dezvăluit locul unde sunt îngropați pe care familia ar vrea să-l știe. La fel au primit vești și alții de la Familii pentru Libertate. Nimeni nu-i aduce frații înapoi, mii de familii au primit certificate de deces, iar reprezentantul ONU, de Mistura, nu acordă suficientă atenție. ”Știm că lumea i-a uitat pe cei dragi, dar noi nu. Cred  că reprezentantul ONU ar trebui să fie mai vocal în a cere justiție pentru cei dispăruți și pace a minții pentru cei dragi”, spune Amina Kholani. ”Vocea regimului devine mai puternică. Dacă tăcem, poate că versiunea asupra adevărului este distorsionată. Adevărul va fi îngropat cu noi, deci trebuie să continuăm să vorbim”.
Bayan Sharbaji, membră fondatoare a Familii pentru Libertate i-a căutat pe frații ei Yahya și Maan. Își aduce aminte de nopțile lungi în care stăteau de vorbă. Yahya a luat parte încă din 2003 la campanii pentru schimbarea socială, anti-corupție (la curățarea străzilor). A fost un lider pașnic al revoluției, dintre primii care au oferit flori soldaților, ”părintele trandafirilor”: ”insistența noastră asupra rezistenței pașnice este pentru a construi o Sirie fără violență. O Sirie care rezolvă problemele interne cu intelectul, nu cu armele pe care regimul le folosește împotriva propriului popor pentru a rezolva problemele. Când dăm trandafiri trupelor regimului, este ca și când ni le oferim nouă înșine”, spunea Yahya.
Familia îi caută și pe activiștii de la ”Douma 4”  , Razan Zaitouneh, Wael Hamada, Samira al-Khalil și Nazem Hammadi dispăruți de mai bine de 5 ani, răpiți probabil de extremiști de la Jaysh al-Islam. Ei sunt eroi ai revoluției. Au fondat comitete locale de coordonare care dădeau informații despre revoluție și uneau țara dezbinată. Razan și Wael de asemenea au înființat Centrul de Documentare a Violărilor care monitoriza abuzurile asupra drepturilor omului. Ca avocat, Razan a apărat de asemenea prizonierii politici și a fost interogată de serviciile secrete. Soțul Samirei, Yassin, scriitor, disident, cofondator al Al-Jumhuria i-a scris 10 scrisori. În ultima, rememorează primele zile împreună. ”Cu 27 de ani în urmă, fusesei eliberată din închisoare, după 4 ani, o lună și 11 zile. Acum iar împlinești patru ani, 11 luni și 17 zile ale unei absențe lungi, timp în care nu am știut nimic de tine la fel ca care te iubesc. Ai trăit ca mine o viață suspendată în anii de detenție și nu știi când se va încheia această suspendare. Azi e mai dureros și mai întunecat. Nu există comparație între cele două absențe. Cea prezentă este mai lungă, mai crudă și-ți rupe inima mai mult.” ”Îmi mângâie sufletul să-mi aduc aminte că în primele săptămâni împreună aveai două lucruri pe care le valorizai: jobul și relația cu mine. Două lucruri certe în viața incertă a unei femei independente”. ”Ce-mi încălzește inima, este că tu iubeai viața noastră împreună. Nu era cea mai confortabilă viață, dar o trăiam împreună cu demnitate”. Ne exprimă și noi solidaritatea, cerând eliberarea celor de la ”Douma 4”.
Familia îl caută pe studentul la medicină Mohammad Samih Bahra din Damasc. Acesta a dispărut din mai 2013 din cartierul Sheikh Saed din Damasc. Soarta lui rămâne necunoscută. Familia îl așteaptă încă să vină acasă.
Ahlam, o femeie dislocată aflată acum în Idlib, îl caută pe biatul ei, arestat de regim. Toți cei trei băieți au fost arestați de regim. Au trăit o viață fericită până a început războiul: ”nu se mai auzea altă voce decât a armelor”. ”Vă puteți imagina cum e să-ți pierzi cei trei băieți și să nu mai știi nimic de ei?” spune ea. Doi au fost eliberați, dar al treilea rămâne în detenție. ”Vreau ca voi să simțiți suferința.”, mărturisește ea.
Wafa Moustafa îl caută pe tatăl ei, arestat de regim cu 2000 de zile în urmă. A numărat zilele. Într-o noapte l-a visat pe tatăl ei. ”Într-o noapte l-am visat. Nu se uita la mine, nu pot descrie durerea pentru că nu se uita la mine”. A început să numere zilele de când s-au împlinit 300, până atunci a crezut că tatăl ei va fi curând acasă. ”2000 poate fi un număr ca orice alt număr. Dar în gândurile mele, memorii și în fiecare moment din viața mea, este o durere în creștere, mai mare decât orice durere.” Nu-și pierde totuși speranța: ”Speranța este grea, dar există undeva și este singurul lucru care mă face pe mine și mii de alții ca mine de a fi aici și a continua călătoria undeva”.
Familia l-a căutat pe Ghiath Moadamani dispărut în închisorile regimului până a primit certificatul de deces. A fost arestat în august 2014 și torturat până la moarte timp de 9 luni. Familia nu-l uită și se roagă să se odihnească în pace.
Familii pentru Libertate îi caută pe fotbaliștii dispăruți, 7 din echipa națională. 15 fotbaliști au fost uciși deja în detenție. Cei 22  au fost ținta regimului pentru că au participat la revoluție. Au fost reținuți pentru celebritatea lor și pentru că s-au opus regimului.
Familia i-a căutat pe activiștii din Daraya (Islam al Dabas, Amer Helmi, Abdulhakim Shurbaji, Mazen Shurbaji, Majd Khoulani, Yahya Shurbaji, Abdulsattar Khoulani, Taleb Ziadeh, Mohamad Rateb Khoulani)   dispăruți în închisorile regimului, până a primit certificatele de deces. Amina Khoulani, Bayan Shurbaji și Yasmine Shurbaji de la Familii pentru Libertate i-au căutat. Acum Familii pentru Libertate își aduce aminte de victimele din Daraya și pune fotografiile lor în album. Se roagă ca familiile lor să aibă tăria să meargă mai departe și să găsească justiție pentru cei dragi. Familiile lor nu sunt singurele care se confruntă cu această durere. Mii de alte familii au aflat vești asemănătoare despre cei dragi. Aceștia au dreptul la procese corecte. Familiile trebuie să le primească corpurile și să li se spună cauza adevărată a morții. În ciuda durerii devastatoare pe care o simt, în fiecare zi Familii pentru Libertate luptă pentru justiție.
Familia îl caută pe Majd Kamalnaz, un american-sirian psiholog dispărut, arestat când a venit să-și viziteze familia în Damasc. E diabetic și a avut o serie de atacuri cardiace, de aceea familia este îngrijorată pentru sănătatea lui. Este un lucrător umanitar. Familia cere ajutorul rățoiului Donald Trump. De când a dispărut în Siria, Majd a pierdut nașterea a doi nepoți în Statele Unite. Familia nu știe cine l-a arestat, cine îl ține, dacă are medicamentele necesare sau dacă mai este în viață. Nu au mai vorbit din 2017 când a venit să-și viziteze rudele din Damasc și a dispărut. A fost oprit la un punct de control de-al regimului și a dispărut. Familia inițial a ascuns dispariția sa pentru a se ocupa de încercările de eliberare la  sugestia FBI și a Departamentului de Stat. Acum familia a recunoscut dispariția și încearcă să promoveze cazul în ideea eliberării lui Majd. Trump a făcut din eliberarea cetățenilor americani o prioritate. Dar eliberarea lui Majd pune câteva dificultăți: ambasada Statelor Unite nu mai funcționează (doar indirect prin ambasada Cehiei), de asemenea președintele a fost acuzat de crime împotriva umanității. Și părinții lui Austin Tice, jurnalist dispărut în 2012, au cerut ajutorul rățoiului Donald. Majd este apolitic. A lucrat în domeniul umanitar, oferind gratuit terapie anti-traumă supraviețuitorilor uraganului Katrina, tsunami-ului indonezian din 2004 și victimelor războiului din Kosovo. A făcut același lucru pentru refugiații sirieni din Siria și din Liban. Se consideră însă american pentru că a trăit și crescut în Statele Unite. A vrut să viziteze Damascul pentru că acolo locuiește tata-socru. A verificat mai înainte dacă ni se află pe o listă neagră a regimului și i s-a spus că nu e. Cei de la ambasada Cehiei (intermediar) spun că e deținut la baza militară Mezzeh, unde se aplică tortura și execuțiile. Regimul neagă că îl deține pe Majd. Fiica lui spune: ”nu i-am auzit vocea. Nu am văzut o poză de-a lui. Nu știm ce face”.
Familia l-a căutat pe Yasser al-Jarjis, dispărut de patru ani și jumătate și răpit în închisorile regimului. A făcut un praznic mare pentru a sărbători eliberarea lui. Se gândește la cei care sunt încă prizonieri și se roagă pentru eliberarea lor.  
Familia l-a căutat pe Khaled Ahmad Bakir, dispărut în închisorile regimului în 2014 până a aflat că a fost torturat până la moarte. Se roagă pentru ceilalți încă prizonieri pentru a fi eliberați.
Familia l-a căutat pe Ayham arestat de regim până a aflat că a fost ucis în detenție. Nu va fi uitat. Nu-și dorește decât justiție pentru el și pentru ceilalți.
Familia l-a căutat pe activistul media Bilal Abdul Kafi al Mohammad din Tal Thahab din Homs până a primit certificatul de deces. A fost arestat de regim în august 2013 și a fost ucis în închisoare în urma torturilor. Cazul lui, la fel ca al altora, arată de ce nu trebuie să existe reconciliere cu regimul sirian și că acesta trebuie să răspundă pentru faptele sale.
Familia a căutat-o pe Fadwa Mahmoud până a fost eliberată. A fost arestată de regim și ținută 2 ani pentru activismul ei politic. Copiii ei erau mici; Maher avea 9 ani, iar Ayham 5. ”Mama, noi avem nevoie de tine, de ce ne-ai lăsat singuri?” spunea Maher. ”Lupt pentru ca voi să nu mai simțiți opresiunea și injustiția pe care le simt eu. Maher a crescut și s-a confruntat cu aceeași opresiune și a fost răpit împreună cu tatăl său Abdulaziz în 2012. De atunci, Fadwa nu mai știe nimic de ei. Nu a pierdut însă speranța. Aprinde și o lumânare. Lumânarea e pentru ziua lui Maher, împlinește 38 de ani. Se roagă pentru siguranța lui. ”Nu avem dreptul să fim deprimați”, spune ea, făcând o pătură în dormitorul ei. ”Trebuie să mergem mai departe”. Face păturile pentru cei dispăruți ca să nu le fie frig în închisoare.                    
Moumina al-Haj Ali l-a căutat pe tatăl ei. Povestea ei e una a mii și mii de alți sirieni. O spune cu gândul să nu se mai repete. ”Toată lumea are dreptul să trăiască în libertate și nu în injustiția disparițiilor în detenție”. Este fata lui Youssef al-Haj Ali. Tatăl ei a fost imam la moscheie în Arbin, în Ghouta de Est și totodată profesor la școală. Tatăl ei este un rol model pentru ea. Toți care îl cunosc l-au admirat. A fost arestat în iunie 2012 într-un raid al serviciilor secrete. Tatăl a plecat și nu s-a mai întors. Trupele regimului au venit pentru a căuta în casă și au făcut dezordine. Li s-a făcut frică. Era împreună cu mama și patru surori mai mici. În prima zi de Ramadan, au plecat în altă zonă pentru că atacurile aeriene erau prea puternice. Au fugit de 6 ori, iar ultima dată a trebuit să fugă în Turcia. De fiecare dată când au fugit, au fost provocări. Nu a mai aflat nimic de tatăl lor. În 2013, Mansour, alt deținut a fost eliberat din închisoarea Saydnaya. A spus că l-a învățat pe tatăl ei engleză. Mansour a reușit să scrie un tricou cu 82 de nume de deținuți. Le-au scris cu sânge și rugină utilizând un os de pui. A revenit speranța că l-ar putea regăsi pe tatăl lor. În 2013, Ghouta a fost atacată cu arme chimice. Mătușa ei a murit ucisă de ele, iar bunicul de atacuri aeriene. Ea și surorile au devenit voluntari care asigură suport educațional și psihologic copiilor și de asemenea voluntari umanitari și medicali. În 2015, a lucrat cu  Dawlaty, o organizație care adună mărturii, face training și campanii pentru a aduce justiție. În acest sens, s-a întâlnit cu alții din Ghouta cu aceeași poveste, care se zbat între speranță și disperare și care așteaptă vești proaste. Viața a continuat, dar fără o fericire completă, chiar dacă s-a căsătorit. În 2018, a rămas însărcinată. A fost evacuată forțat la Atareb, în Alep. În 2018, când au început să mai apară certificate de deces din închisori trimise de regim, a încercat să afle vești. Cunoștința i-a spus că tatăl ei trăiește dar numai atât. Conversația a avut loc cu câteva zile înainte de naștere. Câteva luni mai târziu a primit certificatul de deces, fără însă a fi precizată cauza morții. Nu a crezut, chiar dacă pe rețelele de socializare a circular informația că a murit ca martir sub tortură.
Um Abdullah Al Saud îl caută pe băiatul ei, Abdullah, arestat de regim și dispărut de șapte ani, fără să mai știe nimic de el. Băieții ei călătoreau spre Alep unde Um se afla cu alți trei copii. Se pregăteau de logodna lui Abdullah. Abdullah, în vârstă de 22 de ani, era student la facultatea de Sociologie  și Abdulrahman, de 20 de ani, la facultatea de Inginerie Biomedicală. Mama se afla într-o stare de tensiune. Un prieten de-al lui Abdulrahman a întrebat dacă au ajuns băieții acasă. Nu a știut ce să spună, unde să întrebede băieții ei. Întârziau. A întrebat prietenii și i-a sunat. A plâns întrebându-se: au fost răpiți? Au fost arestați la un punct de control militar? Au fost uciși? Unde, la ce punct de control militar, la ce ramură de servicii secrete să se adreseze. Pe 23 februarie încă nu știa nimic de ei și se gândea că sunt răpiți.  A mers la un protest. La protest a fost arestat al treilea băiat Omar împreună cu doi vecini. Militarii foloseau arme și băteau lumea, atât femei, cât și bărbați la protest. Arestau protestatarii. S-a întors acasă amintindu-și că a pierdut  trei băieți. A fost la serviciile secrete, iar ei i-au spus că nu îi dețin pe băieții ei. Vecina plângea și citea Coranul. Femeia a vorbit apoi cu avocați, dar nimeni nu a răspuns durerii ei. Sâmbătă noaptea, a primit un telefon de la băiatul ei, Omar. I-a spus că e bine, că abia fusese la curtea de justiție și că se află la poarta Palatului Justiției. A spus că e speriat, că l-a văzut pe Abdullah în detenție și că vor vorbi când vine acasă. A luat un taxi pe care l-a plătit mama. Era ras în cap și palid, cu o expresie de teroare pe față. A venit acasă, a făcut un duș, dar n-a putu mânca pentru că ofițerii de la închisoare îl loviseră în stomac până leșinase, apoi turnaseră apă rece pe el. Fusese interogat și în ce privește frații săi Abdullah și Abdulrahman. I s-a spus că e dintr-o familie de ”câini de trădători”. Slavă domnului, Omar a fost eliberat. Apoi mama a aflat de Abdulrahman care era ținut la Alep la securitatea militară. Era bolnav, avea râie și se ruga să fie salvat de durerea lui. Cu ajutorul unor relații, Abdulrahman a fost transferat și apoi eliberat. Abdullah era însă încă în detenție. De la prizonieri eliberați a aflat că a fost transferat de  la securitatea militară din Alep la Homs, apoi la ramura 215 la Qabboun și apoi la ramura 291 la Damasc. A fost mutat apoi la notoria ramură Palestina și apoi transferat la cumplita închisoare Saydnaya. Ultimele vești despre el sunt de acum doi ani de când era la Saydnaya, bolnav de tuberculoză. I s-a spus că va fi eliberat dacă plătește bani dar nu a rezolvat. Își pregătise casa pentru a-l primi. Dar mamele se consolează  una pe alta. Își dă seama că nu l-a mai văzut de șapte ani și că nu mai știe nimic de el. Îl așteaptă însă în continuare.
Sora Nivin îl caută pe fratele ei Hamza Al-Mousa. El e absolvent al facultății de comerț și economie și născut în 1988. A fost arestat de regim în august 2012. Data decesului nu e cunoscută. Când a întrebat mătușa de el în 2014, i s-a spus doar că e deținut la unitatea 215 și i s-a spus ”să uite de el”. Fratele lui, Yousef, a scris pe Facebook: ”Memoria ne apare ca o realitate inevitabilă și e greu să ne dăm seama dacă e un vis urât pe care îl trăim. Frate Hamza, cum ți s-a stins lumina? Erai râsul în nopțile grele și zâmbetul în zilele dificile. Cum ți s-a stins lumina? Erai mâna care lua tristețea de la cei din jur și erai cel care îndepărta grijile”. ”Trebuie să fi avut un moment de victorie, trebuie să fi reușit să-l învingi pe călău cu mijocul tău sarcastic de a fi, râzând de ei și de viață.” ”Cum de nu m-am gândit că telefonul tău de când veneai din Alep era ultimul? Nu ne-am întâlnit atunci, nu am avut timp să vorbim față în față. Ai stat în mijlocul pericolului și cu riscul să fii arestat ori să mori și ai înfruntat curajos totul pentru că te simțeai obligat. Hamza, frate martir, nu a fost un om obișnuit cu chipul lui îmbujorat, sarcasmul, râsul tare și cuvintele ”ce nu te ucide, te face mai puternic”” Hamza s-a opus opresiunii, iar opresiunea l-a lovit și pe el, spune sora lui. El i-a protejat pe alții de opresiune. A făcut întotdeauna fapte bune fără ca alții să știe. Crede că până și la închisoare și-a păstrat spiritul umanitar. Hamza e fratele și singurul prieten. Nu a mai avut alt prieten mai bun și nu va mai avea vreodată. Hamza a plecat și a lăsat-o pe sora lui în suferință. ”E râsul într-o noapte neagră și luna strălucitoare”. Vrea ca ea să suporte loviturile din închisoare și să fie umărul pe care să-și sprijine corpul epuizat de tortură. Se întreabă de torturi și de cum a încercat să reziste. Speră că a reușit să reziste torturilor prin memorie, amintindu-și lucruri din copilărie ca atunci când era mic și alerga pe străzi, de băltoacele peste care sărea când era copil. Vrea să fie torturată în locul lui, absența ei nu e atât de gravă ca a altora, ca a lui mai exact. Absența lui a lăsat o rană în suflet care nu mai poate fi vindecată. Nu vei fi uitat. Ar vrea să fie în locul lui. Îi dorește pace.
Familia îl caută pe Mohamad Noor Matar dispărut la Statul Islamic. Mai fusese arestat o dată, dar, după ce a fost eliberat, a fost arestat iar. Familia nu mai știe nimic de el.
Familia îl caută pe soțul dispărut la Statul Islamic, spune Ensaf Nasser de la Familii pentru Libertate. ”Soarta soțului meu și a mii dispăruți la Statul Islamic trebuie văzută de Coaliția internațională a Statelor Unite și de Forțele Democrate Siriene înainte ca dovezile să dispară. Când a început bătălia pentru Raqqa am avut speranță că voi afla ceva despre el. În timpul bătăliei finale de la Baghouz de asemenea am sperat că vom afla vești când mii ieșeau afară. Încă n-am aflat nimic”. Se teme că soțul ei nu mai e în viață. Soțul ei a fost arestat în august 2014. Soțul lui Nasser, Foad Ahmed el-Mohamed, era un jurnalist local care făcea fotograifii civililor răniți la spitalul Aisha în Deir el-Zour. Extremiștii i-au spus lui Nasser că soțul ei este infidel pentru că susține democrația și un stat secular în locul califatului. De asemenea, a fost acuzat că s-a căsătorit cu Nasser, de religie druză. Kurzii cer familiilor dispăruților să se înregistreze la Comitetul de Relații Publice și Consiliul Triburilor de la Consiliul Civil Raqqa. Agenția de Căutare Centrală, condusă de Crucea Roșie caută și ea.               
Familia l-a căutat pe Ali Othman până când a aflat că a murit în detenție în decembrie 2013. Ali a fost un jurnalist curajos care a transmis despre blocada din Homs și a ajutat reporterii internaționali să raporteze despre aceasta. L-a ajutat pe fotojurnalistul Paul Conroy să scape din Homs. A fost arestat apoi un an mai târziu în Alep. Televiziunea de stat a prezentat un material cu el prin care denunța revoluția care era parte a unei confesiuni obținute prin tortură. În ciuda intervențiilor secretarului de externe britanic și a senatorului american John McCain pentru eliberarea sa, a rămas în închisoare. Este o pierdere tragică și o amintire a teribilului pericol în care lucrează jurnaliștii din Siria.
Familia îl caută pe Bashar dispărut la Statul Islamic. Era nevoie de donat sânge, așa că Bashar s-a dus să doneze sânge. Nu s-a mai întors. A dispărut la Statul Islamic pe 12 mai 2014. Pe 17 mai au auzit zvonuri că ar fi fost executat. Nu mai știe nimic de el.       
Familia a căutat-o pe Ruqaya Hassan Mohammed până a aflat de decesul său în detenție la Statul Islamic. Ruqaya era un activist media din Alep, înverșunată oponentă a Statului Islamic și a fost ucisă de acesta în anul 2015.
Wafa Moustafa de la ”Familii pentru libertate” îi caută pe cei dispăruți din familia ei. Sunt 2.168 de zile de când a dispărut tatăl Wafei, răpit de regim. A fost arestat pe 2 iulie 2013 în casa din Damasc. Nu au fost informate familiile de ce este arestat sau unde este. Forțele guvernului au trecut, au devastat casa, au luat hainele tatălui și documente și l-au arestat. De atunci, nu mai are nicio informație despre el. A dat bani pe avocați și pe oameni care au conexiuni cu regimul. A hotărât să părăsească țara pentru că după arestarea tatălui sau soțului urmează cea a mamei sau a soției astfel ca deținuții să facă mărturisiri. Așa că a plecat în Turcia în 2013. Continuă lupta: ”Scopul nostru este să-i găsim pe cei dragi și pe toți deținuții din Siria. Nu vom renunța până când nu avem răspunsuri”.
Familia l-a căutat pe Ahmed Kamel Dabba până a aflat că a fost ucis în închisoarea Saydnaya a regimului. A fost arestat în 2012 de regim și torturat până la moarte.
Familia a căutat-o pe Alaa Alhomsi care a fost închisă pentru 63 de zile în închisoare la regim. A fost eliberată într-un schimb de prizonieri. ”În interiorul închisorilor regimului fiecare e egal. Femeile și bărbații sunt tratați la fel. Ambii au de înfruntat bătăi, ambii sunt violați, ambii sunt insultați, ambii îndură aceeași tortură”, spune ea. ”Moartea e mai ușoară decât tortura”. ”Fiecare detaliu contează cum ar fi dormitul pe jos, fără pături călduroase, utilizarea băii doar de trei ori pe zi, doar trei minute, fără duș și fără spălarea feței”. Puricii au fost o experiență cumplită. ”Spânzurarea de tavan este mai dureroasă. Când ești agățat, sângele încetează să circule”. Alteori ești târât ca un animal cu o frânghie. Femeile sunt acuzate că sunt prostituate pentru Armata Siriană Liberă (FSA).
Familia îl caută pe activistul media Mohamar Noor Matar dispărut acum mai bine de șase ani și răpit de Statul Islamic.
Familia l-a căutat pe activistul Samer Alsaloum până a primit confirmarea că a fost ucis de Hayat Tahrir al-Sham, după ce a fost răpit în 2017. A fost torturat până la moarte.
Familia l-a căutat pe activistul Hamza până a aflat că a fost ucis în închisorile regimului, după ce a fost arestat pe 13 august 2012. Familia nu știe locul unde a fost înmormântat, nici data decesului.
Familia îl caută pe activistul Hassan al-Kasab, arestat de Forțele Demcrate Siriene (dominate de YPG-ul kurd) pe 10 august în timpul unei campanii de arestări în Raqqa. A fost arestat o zi după nunta sa, în Raqqa. Hassan e director de proiect la asociația creativă internațională finanțată de Statele Unite. Hassan a fost arestat împreună cu alte 5 persoane, Qari Salah Al-Ạlkạṭʿ, Khalid Al-safety, Anas Al-Idol și fratele său Elias, și Ahmad Al-Shalom. Toți deținuții lucrează la societatea civilă din Raqqa pentru restabilirea serviciilor și reabilitarea comunităților după crimele Statului Islamic. Familia nu mai știe nimic de el.         
Familia l-a căutat pe activistul Samer al-Salloum din Kafranbel arestat de Hayat Tahrir al-Sham până a aflat că a fost ucis în detenție. Peste 2.000 au fost arestați de această formațiune și au dispărut. Samer a fost arestat pe 26 decembrie 2017 de oameni înarmați de la această formațiune. Samer a fost un activist în mișcarea de revoluție, responsabil de tipărirea și distribuția revistei politice ”al-Gherbal” și a revistei pentru copii ”Zawrak”. Este tatăl a patru copii, unul dintre ei bebeluș în momentul arestării. A fost executat în aprilie 2019, dar Hayat Tahrir al-Sham nu a anunțat familia, procedând ca regimul sirian. A fost torturat și el până a acceptat acuzațiile HTS.   
                 

O veste bună e că judecătorii francezi au eliberat mandate de arestare pentru oficialii regimului, Ali Mamlouk, Jamil Hassan și Abdel Salam Mahmoud în octombrie 2018. Ei sunt acuzați de crime împotriva umanității și crime de război, pentru torturarea și uciderea unor sirieni ca Mazen and Patrick Dabbagh. Tatăl și fiul au fost arestați de serviciile secrete și duși la aeroportul militar Mezzeh. Pe Mazen, profesor de franceză la Școala Franceză din Damasc și pe fiul său, Patrick, i-a căutat familia până când a primit certificatele de deces. Au fost torturați până la moarte pentru simplul motiv că au participat la un protest pașnic pentru democrație. Iată ce transmite o prietenă apropiată: ”sunt fără cuvinte. Ce să le spun copiilor și prietenilor lor? Că am eșuat noi și lumea întreagă pentru a proteja acele suflete frumoase și pașnice de moarte. Ce pot să le spun copiilor și prietenilor lor când tragerea la răspundere a vinovaților nu a avut loc pentru că lumea și-a pierdut moralitatea!”. Obeïda Dabbagh, fratele lui Mazen, FIDH și LDH, cu suportul SCM au inițiat cazul în octombrie 2016. După ani de atrocități comise cu impunitate, aceasta este o dovadă de justiție.     
Mandatele de arestare vizează trei oficiali ai regimului. Un sirian membru al serviciilor secrete și acuzat  de crime împotriva umanității a fost arestat la Paris, fără ca identitatea acestuia să fie dezvăluită. Este pentru prima oară când se produce o asemenea arestare.
Ali Mamlouk, șeful Biroului Național de Securitate, unul dintre consilierii mărețului și gloriosului conducător al-Assad și Jamil Hassan, șeful Forțelor Speciale Siriene sunt de asemenea subiectul unui mandat de arestare eliberat în Germania în 2018, după cum toți sunt căutați pentru complicitate la crime împotriva umanității, tortură și dispariții forțate. Abdel Salam Mahmoud, șeful Ramurii de Investigații  a Forțelor Speciale de la aeroportul militar Mezzeh, un loc cu o ridicată rată a mortalității conform ONU, este căutat pentru crime de război și pentru complicitate la crime împotriva umanității, tortură și dispariții forțate. Toți se remarcă prin mărețe și glorioase realizări la fel precum conducătorul lor.
Tot în Germania (cu un mandat internațional franco-german) sunt arestați și judecați pentru torturi și crime împotriva umanității Anwar R, 56 de ani și Eyad A, 42. Aceștia au fost arestați în Berlin, respectiv în  Zweibrücken, după ani de investigații. Din 2011, regimul reprimă activitățile antiguvernamentale violent cu ajutorul serviciilor secrete. Anwar R a condus serviciul secret al unei închisori din Damasc și a comis torturi din 2011 până la sfârșitul lui 2012. Eyad A a comis abuzuri asupra circa 2000 de persoane din 2011 până la sfârșitul lui 2012. A condus un punct de verificare militar unde erau în jur de 100 arestați pe zi care erau apoi torturați la închisoarea lui Anwar. Și în Franța e arestată o persoană pentru crime împotriva umanității comise între 2011 și 2013 când era membru al poliției secrete. Documentația include fotografiile lui ”Caesar” (fotograful militar care a realizat fotografiile a peste 11.000 torturați până la moarte). ”Fără justiție nu poate fi pace durabilă”, spune Wolfgang Kaleck de la The European Centre for Constitutional and Human Rights.
Că tot vorbeam de ”Caesar”, dovezi sunt aduse și prin fotografiile lui ”Caesar”, fotograful militar care a documentat imaginile a 11.000 de persoane torturate până la moarte, cu riscul de a ajunge și el una dintre ele. Imaginile au fost transportate foarte dificil în Occident. Cele 55.000 de fotografii realizate între 2011 și 2013 reprezintă trupuri emaciate, numai piele și os, unele fără organe sexuale, fără ochi și fără unghii din care nici mamele sau nevestele nu mai pot recunoaște ceva sau pe cineva. 
Iar un raport ONU din martie 2018, bazat pe 454 de interviuri, acuză regimul sirian și milițiile aliate de violuri și violență sexuală împotriva civililor. Armatele de rebeli au comis și ele acte asemănătoare, dar într-o măsură semnificativ mai mică. ONU a cerut totodată Siriei să spună familiilor ce s-a întâmplat cu cei dispăruți și totodată să pună la dispoziție rapoarte medicale și rămășițele celor decedați.
Procurorul Stephan Rapp a spus că dovezile de crime de război sunt cele mai puternice de la cele ale naziștilor. Și acesta crede că trebuie judecați cei din funcții înalte, inclusiv mărețul și gloriosul conducător. Ori poate merită premiul Nobel pentru pace. Comisia pentru Justiție Internațională și Tragere la Răspundere lucrează cu sirieni și a accesat peste 750.000 de pagini de documente ale regimului. ”Sunt dovezi pe care nu le-am mai avut de la Nurenberg, de când au fost inculpați naziștii”, spune procurorul. ”Sunt comitete de securitate, comitete populare, centre de comandă pentru criza națională, este o sursă masivă de informații”. Comisia deține 600.000 de videoclipuri filmate cu telefonul mobil. Are acces și la fotografiile lui ”Caesar”. Sunt poze ale celor torturați până la moarte, scheletice, cu ochii scoși și acid pe corpuri. Rusia și China au blocat până acum la ONU prin veto condamnarea celor vinovați. Crimele pot fi urmărite însă într-o a treia țară. Procurorul speră totuși că va veni o zi când vinovații vor fi condamnați, inclusiv cei din funcții înalte.

     












sâmbătă, 18 iulie 2020

Pariul pe iubire 12. Lumina focului sacru în infern




Iată însă câteva exemple care sfidează legile infernului și aduc lumina focului sacru în întuneric în nordvest. Zain, un băiat de opt ani care și-a pierdut piciorul într-un bombardament, continuă să meargă la școală și să joace fotbal. Vrea să devină medic pentru a-i ajuta pe ceilalți. ”Merg la școală, apoi la fotbal cu verișorii mei”. ”Aș vrea să fiu doctor pentru a-i ajuta pe cei din jur”.          
Ahmad Arafat lucrează la o organizație ce ajută copiii victime ale războiului cu suport psihologic și educațional. Mulți copii se confruntă cu traume precum moartea părinților și distrugerea caselor. Rețeaua Hurras a ajuns la peste 40.000 de copii în ultimii șase ani. Conduce și o librărie mobilă cu 1.500 de cărți. Acestea se adresează copiilor de 6-14 ani și oferă cărți pentru 200-600 copii la fiecare vizită. Fondul Ahmad, în memoria micuțului Ahmad ucis de bombardamente, strânge bani pentru mai multe librării. Ameenah, după ce și-a pierdut cumnata (întâi la închisoare, apoi în bombardamente), fratele și nepotul, Ahmad, în urma unor lovituri aeriene, a deschis un fond dedicat educației copiilor din Siria, în memoria lui Ahmad (cuprinzând inclusiv centre mobile de educație și materiale de auto-instruire). Vrea să-l țină minte zâmbind fericit. Abia aștepta să meargă la școală, dar nu a mai apucat.”Vreau ca Ahmad să fie amintit pentru fericirea pe care a adus-o în scurta sa viață. Vreau să fie reamintit pentru visele lui strălucitoare de a avea o educație corespunzătoare, visele care trebuia să fie drepturile lui”. Cărțile sunt utile pentru unii copii precum Amjad care și-a părăsit satul din Latakia și nu a mai mers la școală de doi ani. Acesta s-a bucurat că sunt adulți care cred în el și speră că se va întoarce la școală. Rețeaua Hurras, pe lângă cărți, oferă și suport psihologic pentru copii, activități sportive, precum și de siguranță            (de pildă, exerciții de evacuare împreună cu echipele de salvare ”Căștile Albe” (”White Helmets”).
Organizația Nabaa Al Haiyat sau Primăvara Vieții a adus cărți și materiale educaționale pentru copii în tabăra de refugiații Jab El Abyad Bwedeer din nordul Siriei. Copiii se bucură, iar noi suntem fericiți să vedem copiii din Siria râzând și nu numai în dărâmături, atacuri chimice, închisori de exterminare sau blocade.
Un nou website produs de Campania Siria (The Syria Campaign) și organizațiile pentru drepturile omului, Peace Direct, aduce poveștile celor din Idlib. Prin materiale scrise, fotografii și clipuri video, prezintă viața din Idlib (vorba vine viață, supraviețuire de fapt și, de multe ori, nici asta măcar).
Raed Fares a fondat în Kafranbel, Idlib Radio Fresh în 2013, un post de radio care transmite inclusiv informații utile despre război, nominalizat la Premiile Media One World din 2019. Postul de radio a satirizat jihadiștii și regimul. Postul de radio a rezistat extremiștilor, folosind cântece de păsări în loc de muzică și utilizând un soft de îngroșare a vocii pentru a schimba vocile prezentatoarelor și a le face să sune a voci masculine. Pe lângă opoziția regimului și a jihadiștilor, postul de radio s-a confruntat și cu tăierea subvențiilor americane. De asemenea, Raed a supraviețuit unui atentat asupra lui în 2014. A fost și răpit și torturat de jihadiști de câteva ori. Din nefericire, a fost ucis într-un nou atentat în noiembrie 2018 pus la cale probabil de Hayat Tahrir al Sham. 
 ”Singurul lucru prin care putem crea o nouă Sirie este prin societatea civilă.  Nu există altă cale. Nu se poate prin arme, nu se poate prin realități pe care alții încearcă să le impună” spunea Raed. De asemenea, a declarat: ”ca jurnalist și activist am datoria să combat poveștile fundamentaliste care se împrăștie către oameni care nu au altă sursă de speranță în țara devastată de război. Dacă nu eram noi și alte voci independente, teroriștii ar fi fost singura sursă de informații despre Siria pe plan local și internațional. De aceea, grupurile teroriste (și regimul) ne văd ca pe o directă amenințare”. În decembrie 2016 a scris pe Facebook: ”Libertatea este o idee, o idee nu poate muri. Fresh este o idee, o idee nu poate muri. Ideile nu pot muri, oamenii pot muri și vom sta până când durerea se duce. O țara mea... de sacrificii! Nu pot mulțumi îndeajuns celor care au fost solidari, scrisorile nu pot aduce justiție emoțiilor mele, tot ce pot spune e: voi sunteți Revoluția, Revoluția și-a salvat copiii.”
Iată ce spune prietenul lui Raed, Kenan, advocacy manager la Campania Siria (The Syria Campaign) amintind de dăruirea, curajul, rezistența și spiritul de sacrificiu ale lui Raed: ”Îmi amintesc de nopțile fără număr cu el, după ce terminase brainstormingul pentru un banner de protest sau desen animat. Vorbeam despre toate: Siria, lume, revoluție, religie, viață și dragoste. Puteam să-i ascult vocea la nesfârșit. Tot ce-mi doresc acum e să o ascult din nou, astfel încât să mă umple de speranță într-un moment întunecat și să-mi spună că totul e bine... probabil îmi va aduce aminte că revoluția reprezintă o idee ce nu poate fi ucisă. Raed a văzut atâta oroare și tragedii în fiecare zi. Regimul l-a urât, iar islamiștii extremiști și ei chiar mai mult. Au amenințat că-l ucid și aproape l-au asasinat înainte. Dar răspunsul lui a fost să râdă la simplul gest de a renunța. L-am întrebat: nu ți-e teamă că o să fii ucis? Și el doar râdea.”
A făcut și pancarte pentru protestele din fiecare zi de vineri, ducând spiritul revoluției mai departe. A creat pancarte care exprimă solidaritatea cu Siria, dar și internațională: ”Assad  a hipnotizat lumea        și i-a ordonat să se comporte precum un ticălos. Kafranbelul ocupat. 7.02.2012”, ”Am un vis. Să lăsăm libertatea să sune din Kafranbel. Kafranbelul liber, 7.02.2012”, ”Bombele din Boston reprezintă o scenă tristă cu privire la ceea ce se întâmplă în fiecare zi în Siria. Acceptați condoleanțele noastre. KNRC Kafranbelul revoluționar. 19.04.2013”,             ””Să fii liber înseamnă mai mult decât toată magia și toate comorile din lume”. Robin Williams să se odihnească în pace. Revoluția siriană, Idlib, 15 aug 2014”, ”Stăm în solidaritate cu cei oprimați care nu pot respira. #viața negrilor contează. Revoluția siriană, Kafranbel, 13 dec 2014”, ”Problema noastră nu e că Assad minte public, ci că lumea face tot posibilul să-l creadă. Revoluția siriană, Kafranbel, 28 feb 2015”, ”2016 lumea se așteaptă la mai multă fericire în timp ce sirienii așteaptă mai multe victime. Oricum, an nou fericit. Revoluția siriană, Kafranbel, 2 ian 2016”, ”Până acum, Assad a ucis 500.000 sirieni, 1800 dintre ei uciși cu ajutorul CW. Cum poate lumea suporta asemenea crime? Revoluția siriană, Kafranbel, 16 apr 2017”. Ne-am exprimat și noi solidaritatea cu el și lupta lui pentru libertate, prin mesaje și poze pe Facebook și Twitter la fel ca nenumărați alții din întreaga lume.
Artiști, persoane din mediul academic și scriitori condamnă și ei printr-o scrisoare deschisă uciderea lui Raed. ”Noi, artiștii și scriitorii care am semnat această scrisoare deschisă condamnăm uciderea lui Raed Fares, omul din spatele pancartelor din Kafranbel, care a devenit un fenomen în ce privește reflectarea adevăratei esențe a revoluției. Apelăm la persoanele din lumea academică, artiștii și scriitorii din toată lumea pentru a ne fi alături și a aduce lumină asupra injustiției continue și reînnoite împotriva poporului sirian.” (...)”Fenomenul pancartelor din Kafranbel a început într-un orășel marginalizat, neglijat de decenii, care a dat naștere unei noi culturi. O cultură condusă de Raed și oamenii săi care au visat la o Sirie democratică, multietnică, un stat civilizat aparținând poporului și viitorului său, respingând închisorile, uciderile, cenzura și obscurantismul”.  
Memoria lui Raed este realizată și prin Oslo Freedom Forum (unde participase și el pentru a vorbi despre revoluție și o Siria democratică și liberă). ”Revoluția este o idee și ideile nu pot fi ucise”, spunea Raed. Prietenii lui Raed au venit la Oslo Freedom Forum pentru a-și aduce aminte de el și a celebra lucrurile în care Raed a crezut: libertate, demnitate, drepturile omului. În ciuda bombardamentului din Kafranbel, colegii activiști din localitate s-au asigurat că legendarele pancarte au călătorit din Siria la Oslo pentru a transmite mesajul. Raed a vorbit la Oslo cu un an înainte de a fi asasinat, mai exact despre rezistența pașnică și construcția unei Sirii libere și democratice. Călătoria lui Raed nu s-a încheiat și nu se va încheia vreodată. Avem o datorie față de el și de cei care au fost uciși pentru libertate.
La Radio Fresh, cel mai tânăr lucrător, Mounir al-Sheikh, are numai 13 ani. Prezintă programele pentru copii după ce vine de la școală din Kafranbel, Idlib. ”Lucrez din greu la școală, trăiesc cu mama și fratele meu. Tatăl meu a murit cu mult timp în urmă. Lucrez la Radio Fresh pentru a-mi ajuta familia să supraviețuiască”. Hobby-ul preferat e fotbalul și jucătorul favorit e Cristiano Ronaldo. Dorește să studieze la un colegiu de media și să continue să prezinte programele de radio. Dorește să ajungă un critic al programelor media. Mounir lucrează la radio de când avea 10 ani.  
În mijlocul ororilor, alt oraș din Idlib, Saraqib, a încercat să reziste extremismului și regimului, să fie democratic, ba chiar a organizat primele alegeri libere. Dacă restul țării era copleșit de război, extremism și dictatură, Saraqib a încercat să ofere o alternativă democratică după cum mărturisește activistul Omar al-Hussein (arestat și el și torturat în detenție atât de regim cât și de fundamentaliști): ”Într-un fel, Saraqib a evitat această soartă. A oferit o istorie alternativă pentru întregul conflict sirian și activistul Omar al-Hussein crede că cetățenii lui au încarnat adevăratul suflet al revoluției. În acea seară, el și-a imaginat alte mici democrații înflorind în Siria și că restul lumii începe să înțeleagă în cele din urmă că țara lui are mai mult de oferit decât sânge și tragedie”, se arată în articolul ”Ultimul bastion sirian al libertății” al lui Anand Gopal din the New Yorker.
Tot în Idlib, ”Căștile albe” (Syria Civil Defence - ”White Helmets”) organizează o cursă de biciclete pentru copii de Ziua Internațională a Voluntarilor. Copiii primesc medalii și jucării.
Activista pentru drepturile femeii Nivin Hotary a fugit din Ghouta în Alep, zona rurală. ”Cel mai greu moment a fost când o bombă a căzut lângă casa noastră și nu am putut să-mi protejez copiii, chiar dacă îi țineam strâns de mână. Îmi doream ca organismul meu să fie mai mare și mai puternic pentru a-i apăra pe copii”. Copiii au 6, respectiv 12 ani. A simțit un ”miros ciudat” în aer. Era de la armele chimice. S-au ascuns la subsol. Are coșmaruri că nu mai pot respira copiii ei. Familia ei trăiește acum la Azaz, un orășel din nord. Chiar dacă locuiește într-o casă închiriată și nu la cort, are permanent un sentiment de instabilitate. Nu sunt garanții pentru securitate ca să se întoarcă, regimul arestează lumea revenită. Ajutoarele internaționale sunt reduse. Costul vieții e ridicat cu puține posibilități de lucru. Dar activista spune că e înconjurată de femei curajoase, iar acestea vor construi un viitor în Siria.
Muzna Aljundi este ingineră și director al Women Now for Development în Idlib. Conduce un centru pentru drepturile femeii. ”Războiul are un efect psihologic asupra femeilor în termeni de depresie și anxietate”. ”Pierderea soților face femeile mai vulnerabile pentru că trebuie să ofere copiilor”. Este și ea mamă a doi copii. ”Împuternicirea femeilor pentru a juca un rol și a-și folosi capabilitățile este necesară în comunitate.” Casa ei a fost și ea bombardată. A distribuit coșuri de mâncare pentru persoanele aflate în nevoie. Crede că revoluția nu s-a încheiat și rolul de cetățeni și activiști este important acum. 
Tot în Idlib Badriya Sultan este un radiolog ce își riscă viața ca să salveze oameni și a pus la punct primul dispozitiv de depistare a cancerului la sân. A absolvit Institutul de Sănătate din Alep cu specializare în radiologie. A lucrat întâi la spitalul național din Alep, apoi s-a mutat la o clinică privată din localitatea ei, Maarat al-Numan din Idlib. A învățat timp de 17 ani de la doctorul cu care lucra. Apoi a venit revoluția. Erau lupte între rebelii moderați și armata siriană. Au început să primească răniții care aveau nevoie de ecografie și raze X, dar, fiindcă era un punct de verificare militar al regimului, trebuia să aducă răniții pe ascuns pe poarta din spate pentru a evita să fie prinși. Apoi când au fost bombardamente, oamenii au început să fugă. Cei care au rămas au pus bazele unui spital subteran, unde s-a dus voluntar. Erau doar câțiva doctori care au învățat operații de bază pentru a salva răniții. Multă lume a fugit, dar ea nu a putut să se îndure să plece. A stat la spital doi ani și a predat și biologia la școală pentru că profesorul se refugiase. Când Maarat al-Numan a fost eliberat de controlul regimului în 2014, oamenii au început să vină acasă și Orient a oferit fonduri pentru un spital bine echipat. Atunci s-a întors la slujba de tehnician radiolog și la monitorizarea femeilor însărcinate cu ecografii. Face ecografii și pacienților bolnavi de cancer, dar nu se poate face tratament chirurgical fără o mașină pentru mamografie. Aceasta se stricase, iar organizația Syria Relief nu putea acoperi costurile. Pentru mașină trebuia mers în zona regimului sau în Turcia. Până la urmă a găsit un inginer care să repare mașina. Este singura care funcționează din zona rebelilor. A realizat circa 1.000 de mamografii. Pentru chemoterapie pacienții sunt trimiși la regim sau în Turcia. ”Dacă este fond internațional sau nu, dacă regimul vrea să continue să bombardeze sau nu, voi continua și nu mă voi opri niciodată să ajut oamenii în nevoie. Aș vrea ca fiecare să simtă așa, să aibă compasiune pentru cei bolnavi de cancer și să-i susțină fără să renunțe la ei, să-i ajute să-și trăiască ultimele zile înconjurați de speranță și dragoste, nu cu durere.”
În Idlib un fotograf Tim Alsiofi din Ghouta documentează viața în Idlib și a realizat cartea ”Al tău cu adevărat”. Vara trecută Tim a văzut pentru prima oară în ultimii 10 ani un lac în zona rurală a Alepului: a petrecut ziua înotând, jucându-se în lac și învățând să pescuiască. După șapte ani de război, mulți petrecuți în asediul din Ghouta, mulți copii nu văzuseră niciodată un lac. Fotografia de la lac apare în carte, alături de alte fotografii din Ghouta și din Idlib. Alsiofi avea 18 ani când a început revoluția și studia ingineria de sunet și muzica. A trebuit să abandoneze muzica, în schimb s-a apucat de fotografie. ”În Ghouta în 2013 era imposibil de ajuns. Toate punctele de intrare erau închise și era imposibil ca o felie de pâine să intre în Ghouta. Oamenii erau schelete ambulante din cauza foametei”. A început       să facă fotografii și s-a specializat în asta în 2013. Fotografiile au fost gândite ca o contrapondere a propagandei regimului și a rebelilor care își aveau propriile reguli și recrutau militar lumea. Tim nu s-a axat pe violență și moarte, ci pe viață, viața civililor. ”Am ținut camera spre civili –oamenii oprimați care sunt vizați de gloanțe (...) M-am concentrat pe subiectele umanitare, pe viața de fiecare zi a oamenilor”. Tim a făcut note pentru fotografii. Într-una dintre fotografii, Shaker, 12 ani, pescuiește la lac. În alta, un copil are, în sfârșit, pâine de grâu. La expoziția asociată lansării cărții, Bente Scheller, director al Heinrich Boll Foundation Beirut spune că fotografiile exprimă realitățile vieții de război, arătând dificultățile. Oamenii refugiați din Ghouta în Idlib se tem de atacuri și să împărtășească soarta Ghoutei.
Mayson al-Misri a intrat la trupele ”Căștile albe” după ce regimul a ucis 10 membri ai familiei sale și a învățat să-i ajute pe ceilalți. Acum s-a refugiat în Canada. A lucrat patru ani din 2014 în 2018, scormonind prin dărâmături pentru a căuta supraviețuitori. Regimul spune că cei de la ”Căștile albe” trebuie să moară. Așa merită ticăloșii ăștia de teroriști. Nu-i e teamă de moarte, ci că va fi prinsă și torturată. A fost și reporter, încercând să combată propaganda regimului. Iată ce mărturisește ea:”înveți cum să o iei de la o stradă la altele în funcție de bombardamente: avioanele regimului bombardează o locație, apoi se schimbă, intervine un avion rusesc. Schimbarea durează în jur de 10 minute – atunci trebuie să acționezi”. Nu este niciun loc sigur pentru o femeie de la ”Căștile albe” așa că atunci când i s-a spus să împacheteze, a făcut-o împreună cu soțul ei reporter și el, însă nu și de la ”Căștile albe”. Au început o călătorie periculoasă trecând de regim și rebeli.  Au fugit timp de trei săptămâni, uneori fără mâncare și într-o zi fără apă, înfricoșați că drumul nu e sigur și pot fi arestați, pentru a ajunge la tabăra de refugiați Ayzak din Iordania, apoi în Canada. Nici nu și-a luat la revedere de la nepoți. Pe de o parte era regimul, pe de alta extremiștii de la Statul Islamic. A trebuit să renunțe la rucsacul cu computerul, camera foto și haine. A păstrat doar telefonul. Nu mai poate să plângă. Păstrează pe telefon imaginile fraților morți, dar nu mai poate să plângă.
Un film produs de Alepo Media Center despre persoanele dislocate din Idlib a fost nominalizat la Oscar. Persoanele dislocate din taberele de refugiați se confruntă cu ploi puternice și frig. Duc lipsa ajutoarelor și au nevoie de combustibil, încălzire și mâncare. ”Obișnuiam să trăim în case în Alep, dar bombele au căzut asupra noastră, așa că am ajuns fără casă și trăind în corturi. Suferim de frig”, spune un copil. ”Trăim aici de 6 ani, de 6 ani și am primit doar un coș pe lună. Acum este iarnă, nu este combustibil, nici încălzire, saltelele sunt ude, nu avem ce pune pe jos. Trăim o viață de suferință și umilințe”, spune o femeie. ”Iarna trecută a fost la fel, a trebuit să stăm aici. Nu avem nimic. Iarna trecută a fost la fel, ploi, inundații, toate s-au udat și le-am scos afară să se usuce în timp ce stăteam în cort în frig”, spune altă femeie.
Fadi Alhalabi și Hasan Kattan, fondatorii Alepo Media Center, nominalizat la Oscar, vorbesc despre dificultatea de a fi jurnalist în Siria și de a căuta adevărul în pericol fiind. Între 2011 și 2019, a fost rănit de trei ori, spune Fadi. ”După ultima rănire, m-am întrebat dacă să continui ca jurnalist ori să mă opresc”. Când a auzit de Marie Colvin și cum a lucrat în zone periculoase, rănile ei nu au oprit-o. ”Am fost inspirat de ea să continui ca jurnalist de război”. Să fii jurnalist în Siria e o slujbă foarte periculoasă. Mulți jurnaliști și-au pierdut viața. Siria este una dintre cele mai periculoase țări pentru jurnaliști. Jurnaliștii sunt căutători de adevăr, sunt vocea oprimaților. Dictatorii, inclusiv cei din țară, au targetat mereu jurnaliștii pentru a-i aresta, răpi, tortura și executa. Raed Fares, Khaled Issa, Shamel Ahmad și alții au plătit prețul vieții ca jurnaliști. 
Poliția Siriană Liberă din Alep este și ea  plină de voință și curaj ca echipele de salvare ”Căștile albe”. Regimul nu vrea ca ea să funcționeze, nici extremiștii. Anchetază cazuri chiar dacă e bruiată sistematic. Este și atacată de și de regim și extremiști, iar membri ei sunt răniți sau uciși. Totuși, continuă, nu vor să cedeze în ciuda dificultăților și a riscului de a-și pierde viața.
La a opta aniversare a  8 ani de la revoluție, Haneen El Sayed, jurnalist, fotograf și activist din Idlib spune: ”vreau să spun că noi oamenii din Idlib suntem încă aici, continuăm să ne apărăm libertatea orice ar fi, nimic nu ne poate învinge”. Bombele regimului și ale rușilor nu îi va opri în căutarea libertății. Al-Assad          a escaladat atacurile, oamenii sunt devastați și speriați, dar revoluția va învinge pe termen lung. ”Sentimentul cel mai plăcut pe care l-am avut a fost când am participat la proteste pașnice.” Momentul în care și-a exprimat opinia și dreptul la liberă expresie a fost de nedescris. E recunoscător revoluției pentru ce i-a dăruit, pentru că i-a schimbat viața, l-a învățat să accepte sacrificii și să-și respecte  principiile de rezistență pașnică. A făcut poze și pentru eliberarea deținuților, de pildă fotografia unei fete pe al cărei chip scrie: ”tata, îl vreau pe tata”.
Spitalul Hope a deschis porțile pe 5 aprilie 2017 în Alep. A fost construit pe ruinele celui bombardat și distrus. Oamenii au donat 240.000 de lire pentru a construi un nou spital pentru copii. Asociația Doctorilor Independenți își riscă viața pentru a avea grijă de copii. Dr. Rola Hallam, fondator spune: ”Aveam nevoie de ceva la care să contribuim, astfel s-a născut campania noastră” ”Banii pe care îi strângem sunt pentru spital. Nu credeam că această campanie va fi virală. 50.000 de oameni din zeci de țări de pretutindeni au strâns o sumă incredibilă,  240.000 de lire în două săptămâni”. Medicii din Asociația Doctorilor Independenți au decis să numească spitalul Hope. O doctoriță spune că oamenii vor continua suportul și că se simte îndatorată: ”Vrem să mulțumim tuturor celor care au contribuit la acest proiect”. Pe  5 aprilie, spitalul își celebrează ziua de nașterea a doua. În 2 ani au fost 98.707 consultații, a testat 26.309 persoane pentru malnutriție, a tratat 52.846 de copii. A oferit servicii medicale, suport neonatal, dând speranță, salvând vieți gratuit în mijlocul conflictului.  
Din solidaritate cu protestul din Sudan al unei femei, colega Mais de la Campania Siria a scris un mesaj din inimă: ”Sudanul aduce speranță în inima mea siriană zdrobită”. Vederea femeilor din Sudan care protestează împotriva dictaturii înseamnă mult pentru lupta împotriva dictaturii de pretutindeni dar și mai mult pentru femeile din Siria care s-au străduit să reziste tuturor atrocităților din ultimii opt ani și în ultima decadă. În solidaritate cu femeile și bărbații curajoși din Sudan am umplut multe inimi zdrobite cu speranță, în lupta pentru libertate, egalitate și un viitor mai bun. Copiii din Siria sunt solidari cu femeia protestatară din Sudan, Alaa Saleh. Și în Sudan există violuri și abuzuri ale protestatarilor. Mohammed Naji Al-Asam, figură publică și secretarul Asociației Profesionale Sudaneze care a fost arestat pe 4 ianuarie, este eliberat și purtat pe umeri de protestatari.    
Ali al-Sayyed a fost martor la 11 ani la uciderea întregii sale familii în masacrul de la Houla, unde au fost exterminate 108 persoane de către regim și milițiile shabiha în mai 2012. Acum Ali încearcă să-și reclădească viața în nordvestul Siriei, în Idlib. ”Mi-am văzut surorile ucise cu sânge rece. Shabiha le-a omorât. Le-am văzut sângele, era oribil. Nu știam dacă visez sau nu. Eram un copil. Aveam 11 ani.” Ali încă își amintește ziua în toate detaliile ei urâte, dar a decis să nu renunțe. A urmat dislocarea forțată către nordul Siriei și a decis să reia școala. ”Vreau să studiez pentru a îmi atinge ambițiile și a construi un viitor pentru mine. Trebuie să construim viitorul Siriei și să refacem civilizația cu educație și cunoaștere, nu cu cultura sângelui și a uciderii a lui al-Assad. Toți sirienii au dreptul la viață”.                                                       
Amal Hamo, voluntar la ”Căștile albe”, se luptă pentru salvarea vieților oamenilor: ”în orașul meu nu sunt organizații care să ofere asistență, mâncare sau adăpost. Doar ”Căștile albe” stau pentru a-i ajuta pe cei care au rămas și care n-au unde să se ducă.” Este voluntar la ”Căștile albe” de doi ani. A văzut lucruri oribile. Cele mai îngrozitoare au fost în ultimele săptămâni. Bombardează Rusia și regimul în regiunea sa Idlib. 190 au fost uciși până în aprilie 2019, după datele ONU, lăsând impresia că regimul vrea să recucerească zona. Doi membri ai ”Căștilor albe” au fost uciși. Ea a trebuit să fugă după ce casa i-a fost bombardată, dar își continuă lupta și misiunea. Munca de voluntar a fost predestinată. A lucrat întâi ca asistentă la spitalul din Khan Sheikoun. Când a început revoluția s-a oferit voluntar pentru a-i ajuta pe protestatarii răniți la proteste, chiar dacă nu era plătită și avea o situație financiară dificilă. Apoi a aflat de ”Căștile albe” și a început să le admire. A aflat că ei căutau volntare femei pentru centrul de femei. Prietenii au încurajat-o să aplice dat fiind experiența ei medicală, dar soțul s-a temut de riscuri. Până la urmă a obținut acordul soțului și s-a înscris la ”Căștile albe”. A trebuit să înfrunte prejudecățile oamenilor (inclusiv din familie) care considerau munca de cercetare și salvare a echipelor de la ”Căștile albe” ca pe ceva exclusiv masculin. Dar ea a continuat. Pentru că trăiește într-o societate conservatoare, bărbații voluntari sunt respinși uneori de la salvarea femeilor și acordarea primului ajutor, așa că sunt atunci invitate femeile. Este una din cele 8 femei voluntare. Merg la școli pentru a crește cunoașterea asupra normelor de protecție în timpul atacurilor.      Centrul unde lucrează a fost targetat de câteva ori de regim. A fost de multe ori în fața morții. Își amintește de atacul chimic din 4 aprilie 2017. S-a trezit la 6 când a auzit sunetul a trei lovituri aeriene. A văzut oamenii alergând, apoi a văzut oamenii sufocați. Nu poate descrie în cuvinte oroarea. Peste 80 de persoane au murit. A văzut copii făcându-se albaștri că nu mai puteau respira și femei însărcinate murind. Câteva luni mai târziu, a fost bombardat și distrus și singurul spital, așa că a fost nevoie de evacuare a răniților cu singura ambulanță disponibilă. I se pare de neimaginat ca un oraș de 100.000 de persoane fără spital. Își amintește de un copil în convulsii care avea nevoie de ajutor medical și care a fost dus prea târziu la Maarat al Nu’man. Regimul își continua atacurile, inclusiv cu muniție cluster. Multe victime sunt femei și copii. ”Căștile albe” iau răniții și îi duc la cel mai apropiat spital. Peste 100.000 au fugit. În oraș nu există decât ”Căștile albe” ca ajutor. ”Acum că s-a făcut a opta aniversare a revoluției, vorbesc pentru fiecare femeie și bărbat din Siria aici când când cer lumii să ne salveze să oprească crimele barbare ale regimului împotriva noastră.    Avem nevoie să stați alături de noi și să ne susțineți, astfel încât să mergem înapoi acasă, să avem grijă de familiile noastre și să ne ajutați să construim o Siria liberă și în pace.”
Campania Siria a făcut un plan de ajutorare și strângere de fonduri pentru „Căștilor albe” când au fost nominalizați la Premiul Nobel și nu l-au câștigat: au strâns însă un milion  de dolari pentru ”Căștile albe”. Sponsorizează și Familii pentru Libertate care și-au dedicat viața găsirii, eliberării și justiției pentru cei 100.000 de dispăruți.     A făcut și un raport prin care se arată cum distorsionează O,NU (O,NU, united nothings) fondurile pentru ajutoare, privilegiind regimul. A strâns fonduri pentru ca Radio Fresh, singurul radio independent și revoluționar din Kafranbel să continue să existe. A încercat să ajute și oamenii aflați sub blocadă, în Daraya sau Ghouta, muritori de foame, făcând o mică bucătărie locală care hrănește mii de persoane.
Nazeer Abbas,       activist media de la Radio Fresh, vorbește despre eroismul echipei de la Spitalul Chirurgical din Kafranbel. Spitalul a fost atacat de regim de cel puțin 100 de ori și a fost scos din activitate de 15 ori, dar doctorii s-au zbătut să-l redeschidă. Spitalul a fost fondat de voluntari în 2011, pe timpul revoluției, pentru a îngriji protestatarii răniți la proteste. Când Kafranbel a fost eliberat de regim, spitalul s-a extins și a fost mutat într-o clădire mai mare. În 2018, spitalul a fost distrus complet de atacurile regimului și s-a mutat iar. Este format din aproximativ 40 de medici și personal medical, cei mai mulți din Kafranbel. Au avut pacienți pe moarte și rude. Doctorii sunt foarte curajoși și umani. Ahed, care se ocupă cu cumpărarea lucrurilor pentru spital, are o inimă largă, ajută răniții și plânge când vede cazurile grave. Într-o zi, spitalul a primit o mamă cu copiii răniți. ”Te rog, mamă, nu ne lăsa”, plângea Ahed. Natheer e asistent medical-șef, un om muncitor și care inspiră echipa. Rami este tehnician pentru radiografii, îl vedeți cum răspunde neobosit și pentru 30 de investigații în același timp, întotdeauna zâmbind și iubit de fiecare din oraș. Munaf, asistent medical ajută răniții veniți cu ambulanța, tratează rănile: aleargă peste tot și servește cât mai mulți pacienți posibil. Mohamed Abed, tehnician de laborator și cel mai bun prieten al lui Nazeer, se teme de atacuri și bombe, dar, de fiecare dată când vede răniții, uită de frica sa. Aduce rezultatele de la laborator, transferă sângele și merge în camerele de operații cât de repede poate. De fiecare dată când supraviețuiește unui atac la spital, se simte renăscut. Noura, asistentă a înfruntat moartea de multe ori. Este mereu nervoasă și temătoare, dar nu vrea să încheie munca. Când a tratat oameni victime ale unui atac chimic din Khan Sheikhoun, s-a molipsit, a făcut o alergie, nu a mai putut să respire și a leșinat. Dar îndată ce și-a revenit, s-a întors la muncă. Doctorii sunt plătiți puțin și lucrează în condiții grele sub amenințarea morții. Spitalul are însă o echipă de fotbal care participă în turnee locale.               
             O pisică salvată de ”Căștile albe” a ajutat la salvarea unui cuplu din dărâmăturile din Idilb, Jisr al-Shughour, după explozie, chemându-i pe cei de la ”Căștile albe” și arătându-le că mai sunt acolo. Oamenii salvați au spus că este un perete deasupra lor. Că sunt pietre deasupra lor. Li s-a spus să stea liniștiți și să aibă răbdare. O pisică mieuna între timp și se auzeau sunete ciudate de sub dărâmături. Pisica fusese rănită. A condus însă echipele de salvare spre proprietarii aflați sub dărâmături. A atras atenția voluntarului Abdoul Raouf. În ciuda mutării pisicii, se întorcea. Știa ce voluntarii nu știau că familia era înmormântată acolo. Echipa de salvare a început să caute. Au tras pe un bărbat și o femeie, soția acestuia, supraviețuitorii exploziei.
            Rouba Mhaissen a primit  premiul Vital Voices Global Leadership pentru drepturile omului. Rouba este creatoare și directoare Sawa pentru Dezvoltare și Ajutor, o organizație care lucrează pentru a susține și a da putere refugiaților din Liban. Iată ce spune ea: ”într-o lume care se mișcă repede nu suntem cu toții cumva refugiați? Izolați în orașele noastre, tânjind să fim văzuți și să aparținem, să fim acceptați pentru ce suntem, nu pentru circumstanțele pe care le-am moștenit. Este interesant cât de mult ne dorim lucruri ca: să fim în siguranță, să avem o casă caldă, să iubim și să fim iubiți. Am cunoscut lideri de state care în primele interacțiuni mi-au arătat pozele copiilor. Și când merg în tabăra de refugiați, mamele îmi arată exact același lucru. Și dacă suntem toți la fel, înseamnă că nu trebuie să ne fie greu să ne susținem reciproc. Dacă toți ascultăm, înțelegem și ne acceptăm unul pe altul, susținerea devine o demnitate. Am făcut-o prin SAWA. Vocile Vitale au făcut-o cu noi. Știu ce credeți. Scala problemelor este copleșitoare. În Siria jumătate de milion au murit pentru libertate, justiție și demnitate. Dar, după cum am văzut în seara asta, aceste probleme sunt universale și această lume imensă nu e altceva decât cercuri mici și interconectate pe care le putem ușor afecta. Deci atunci când te întrebi ce să faci în fața unei asemenea probleme uriașe, vă spun, ascultați înainte de a vorbi, zâmbiți persoanei de lângă voi din tren sau sunați-o pe mama voastră! Totul este interconectat uimitor și putem schimba lumea din punctul în care ne aflăm. Deci dacă vreți să salvați lumea, faceți-vă viața după ceilalți și totul se va întoarce la voi”.
”Căștile albe” au primit premiul Muzeului Holocaustului Elie Wiesel din Statele Unite pentru activitatea lor salvatoare de vieți.
Raed al- Saleh, șeful ”Căștilor albe”, vorbește despre lupta pentru a salva vieți, situația din nord-vest și indiferența comunității internaționale: ”organizația mea încă lucrează pentru a salva vieți în Siria chiar dacă lumea se uită în altă parte”. În Idlib, situația este gravă, în ciuda acordului de deescaladare, au escaladat atacurile și au fost uciși peste 190 de persoane și dislocând 106.000, din februarie 2019 până în mai. Am fost martorii campaniilor de  distrugere din Alep, Daraa și Ghouta de Est, în care zeci de mii au fost uciși și sute de mii dislocați. După victorie, cetățenii au fost puși să aleagă între dislocare în Idlib și rămânere cu arestare și torturi. În nordvest sunt acum 4,5 milioane civili dintre care mulți dislocați, de aceea un atac la scară largă este catastofic. Cu granița Turciei închisă, civilii nu au unde să fugă. Multe guverne au tăiat ajutoarele pentru societatea civilă pe motiv de extremiști chiar dacă populația este ostilă jihadiștilor și are nevoie disperată de ajutoare. ”Căștile albe” sunt încă operaționale, având 2.850 de voluntari. Este o muncă periculoasă și devastatoare emoțional. Luna trecută doi voluntari au fost uciși de regimul care vede în ”Căștile albe” un pericol de targetat. ”Căștile albe” ajută la salvarea nu numai după bombardamente, ci și în situații de urgență cum ar fi inudațiile. Dacă va fi un atac la scară largă în nordvest, nu își vor mai îndeplini misiunea. Solicitările de pace sunt privite cu rezervă de Rusia și regim, în fața unei comunități internaționale absente. Au fost mai mult interesați de Statul Islamic deși regimul a ucis mult mai mult. ”Acum, că numărul morților a depășit 500.000 și au fost peste 300 de atacuri chimice, nevoia de a trage la răspundere și de a obține sfârșitul masacrelor este mai puternică ca oricând. (…) Cer oamenilor din întreaga lume să stea de partea sirienilor, pentru a susține cererile pentru o societate liberă, în pace și democratică. Am fost lăsați baltă de politicieni, dar sper că oamenii obișnuiți vor asculta cererea noastră de a opri războiul și de a proteja civilii din Siria”          
De ziua muncii, în Kafranbel, milioane de lucrători inclusiv femeile din Siria care lucrează în condiții de război, sărbătoresc ziua muncii. Zakia lucrează în rețeaua ”I am Her” care se focusează pe participarea femeilor pentru a ajunge la pace. Iată ce ne mărturisește Zakia ”Îmi place locul meu de muncă, îmi permite să creez impact prin împuternicirea femeilor în politică și domeniul drepturilor omului”. Saafa, o asistentă,           își vede locul de muncă ca pe o datorie umanitară. Iată ce spune: ”În ciuda numeroaselor provocări și a fi departe de copii și familie sunt fericită că pot să ajut”. Fatima celebrează ziua muncii în ferma ei. ”Doresc femeilor viteză bună, să muncească și să se miște mai departe, să lucreze fără întrerupere până nu mai au nevoie de nimeni”.          
Khaled Issa, un jurnalist independent a documentat crimele împotriva poporului sirian. A fost ucis de un dispozitiv exploziv în Alep în iunie 2016.
Shamel Ahmed era un fotograf și activist din Alep. În 2016, a fost ucis de o lovitură aeriană a regimului împreună cu soția sa. Le-au supraviețuit trei copii mici.
De Ziua Internațională a Libertății Presei, iată câteva exemple de jurnaliști care înfruntă cu curaj războiul. Zaina Erhaim este o jurnalistă și feministă acum refugiată în Marea Britanie. A luat premii internaționale și face reportaje pentru Institutul pentru Război și Pace.
Kholoud Helmi  este o jurnalistă câștigătoare de premii și fondatoare al Enab Baladi, un ziar stabilit în 2011 despre Siria. În 2016, revista Marie Claire a numit-o ”cea mai curajoasă femeie din lume”.
Waad Alkateab este o jurnalistă și producător de film din Alep. Reportajele ei despre blocada din Alep au apărut pe Channel 4 și a primit și un premiu Emmy.
Abdulmonam Eassa este un fotograf câștigător de premii din Damasc. Mai mult de 1.000 dintre fotografiile sale au fost publicate de France Presse.
Haneen El Sayed este o fotojurnalistă din Idlib care lucrează sub pseudonim. A întâmpinat probleme căci societatea e reticentă la femei-jurnalist, dar continuă să furnizeze fotografii, rapoarte de presă și clipuri video.
Hiba Barakat e o jurnalistă din Alep. A făcut reportaje pentru Al Jazeera și pentru ziare locale. Este hotăr
âtă să urmeze cariera în jurnalism în ciuda presiunilor făcute de grupurile armate. 
Merna Alhasan este singura femeie reporter din Idlib. Și-a început cariera în 2015 când a trebuit să renunțe la cursurile universitare din cauza bombardamentelor regimului. Lucrează pentru Orient TV acoperind atacurile regimului și povești umanitare.
Judy Arash este fotograf din Homs, dislocată în Alep. A lucrat pentru Enab Baladi și alte ziare locale. De asemenea, este trainer pentru tinere jurnaliste.
Khalil Alachawia este un fotojurnalist cu specializare la universitatea din Damasc. Lucrează cu Reuters și este acum în Turcia.
Yehya Alrejjo este un fotograf independent care a lucrat cu NBC, BBC și alții. A contribuit la filmul ”Faraway Land” și la impactul războiului asupra lumii.
Fadi Alhalabi și Hasan Kattan sunt jurnaliști independenți la Aleppo Media Center, fundat de cei doi.
Aisha Touma este fondator și manager al Yasmeenat Souriyat, un grup de 12 femei dislocate din 6 orașe diferite, stabilit în Maarat al-Numan, Idlib care oferă ajutor, training și suport psihologic dislocaților. ”Zeci de mii au fost forțați să fugă de pe aprilie 29 cei mai mulți din Hama rurală și de nord, ca rezultat al escaladării atacurilor regimului și Rusiei. Au mers la autostrada care merge spre granița cu Turcia și am văzut familii fugind în camioane. Nu pot descrie cât de sfâșietoare e această scenă. Nici vorbele, nici fotografiile nu pot descrie realitatea oribilă. O simplă privire la autocare m-a făcut să simt toată durerea din lume – copii, vârstnici, persoane cu dizabilități, lucrurile puține pe care oamenii și le iau cu ei. Situația umanitară este cea mai proastă. Sute de familii caută un loc să se instaleze. Vremea devine mai toridă, copiii sunt expuși prafului și insectelor. Chiar și un cort prăpădit a devenit un vis pentru unele familii. Am început să facem mese pentru dislocați la centrele noastre pentru că toate magazinele s-au închis în urma bombardamentelor. În ciuda bombardamentelor, am mers pentru a distribui mesele. NU ne-a mai fost frică pentru noi când am văzut valul masiv de persoane dislocate. Criza pe care o traversăm are nevoie de fonduri de la guverne și nu avem timp să așteptăm ca organizațiile internaționale să răspundă. Încurajăm pe fiecare să facă ce poate pentru a oferi asistență umanitară celor dislocați, să le arătăm că suntem aici pentru ei, că nu vom sta și ne vom uita cum suferă. Suntem cu toții în asta implicați.”                    
Mohamad Johar este un fotograf care a pozat ultima masă neterminată a unor persoane dislocate din Khan Sheikhun. Aceștia a trebuit să-și întrerupă masa și să fugă din cauza bombardamentelor. Era în ziua de Ramadan când se postește în timpul zilei, iar seara doar se mănâncă. Această masă include felurile preferate ale copiilor. Mama a rămsa văduvă în urma bombardamentelor.
Cei de la ”Căștile albe” din Atareb, Alep donează sânge. Acest sânge va fi direcționat spre spitale și va fi oferit răniților.
Aisha Touma, fondator și director al Yasmeenat Souriyat, care ajută oamenii dislocați, mărturisește după vizitarea oamenilor dislocați pentru a le oferi mese: ”În țara mea, nu sunt drepturile omului, nu sunt drepturile copilului, nicio lege, nicio umanitate. Am văzut o femeie de 70 de ani care a fost dislocată de cinci ori în anul acesta,  a pierdut doi băieți și are grijă de opt nepoți. Am întrebat-o: ”unde stați cu toții?” Mi-a arătat unde dorm și unde fac duș, puteți vedea în fotografie. Nu-mi venea să cred, nu este un loc în care să vrei să trăiască un om. Îmi aduc aminte de bunica, cum mergeam toți s-o vizităm și gătea pentru noi și ne răsfăța. Bunica pe care am vizitat-o a pierdut tot, dar nu și zâmbetul și inima bună.”
SAMS rămâne unul dintre puținele centre medicale care continua să ofere servicii medicale în condiții inimaginabile. ”Eu și fratele meu eram la fermă când s-au intensificat bombardamentele. Nu am găsit un loc sigur să ne ascundem. Am petrecut 12 ore sub dărâmături”, spune Jamal, 25 de ani din Hesh, Idlib. Jamal își amintește cumplita experiență de a aștepta după medici și echipele de salvare de la ”Căștile albe”. Fratele lui a fost însă ucis. La spital, i s-au făcut testele necesare și de raze X pentru a vedea dacă nu suferă de sângerare internă și/sau are oasele rupte. ”Din fericire, Jamal nu are oase rupte sau răni mari deschise, oricum, a suferit multiple contuzii”, spune Dr. Mahmoud al-Salama. ”Are nevoie de înlocuire de fluid intravenos   de volum mare și a fost admis pentru monitorizare și analize zilnice.” SAMS continua să-și facă datoria, iar Jamal se va însănătoși. Va fi bine… Însă pentru cât timp?
Oamenii din Idlib scriu pe un zid versurile din ”Hey, you”, ”The Wall” al lui Roger Waters: ”Hey you, don’t help them to bury the light”, după ce Roger Waters a negat crimele împotriva umanității comise de regim.
În a doua zi de Eid, oamenii încearcă să sărbătorească în ciuda bombardamentelor. Copiii sub opt ani nu au văzut altceva decât război și acum atacurile sunt și mai puternice. Organizații umanitare au încercat să aducă zâmbete copiilor dislocați. Organizația Violet a adus lanterne, povești, teatru de păpuși și distribuție de haine pentru copii. Cei de la Violet au organizat un spectacol ”Dr. Shehab, Nayzak și corabia magică”. Actorul Walid Abo Rashed a organizat un teatru de păpuși pentru copiii dislocați.  Un frizer a venit să tundă copiii dislocați prin organizația Violet.          
Aishah Touma, fondator și director Syrian Jasmines care ajută persoanele dislocate ne mărturisește: ”Am vorbit cu un grup de femei dislocate în ziua dinainte de Eid când am auzit o fată plângând și m-am întors către ea. Trăind împreună cu celelalte femei sub măslini, mi-a spus: ”Trebuie să fac duș cu hainele de pe mine.”. Numele fetei e Doha. Are 13 ani, dar durerea din ochii ei o face să pară mai în vârstă. Pentru o fată tânără ca Doha să nu aibă o baie privată să facă duș, să nu aibă un loc propriu unde să-și schimbe hainele    , să stea și să doarmă în aer liber cu străini pretutindeni în jur asta i-a frânt inima. Sunt sigură că Dohăi îi e dor de familie, sunt sigură că i-e dor de a avea intimitate pentru a-și face hobby-urile. Sunt sigură că Eid i-a adus aminte de memoriile sale și de aceea nu și-a putut reține lacrimile. Doha e una doar din miile de fete din Idlib care și-au pierdut drepturile de bază.”     
Abdulbaset al-Sarout, fotbalist de 27 de ani a luptat pentru o Sirie liberă și fost ucis în bătălie contra regimului în Hama. A condus zeci de mii de protestatari în Homs, cântând pentru libertate și justiție și improvizând cântece care s-au extins și în alte orașe, aducând acolo revoluția. A fost star în documentarul premiat la Sundance ”Întoarcerea la Homs” al regizorului Talal Derki. Mama lui a pierdut deja alți patru copii, e al cincilea. Eroismul său va trăi mereu în inima celor ce visează o Sirie liberă. ”Revoluția este revoluția popoarelor și popoarele nu sunt învinse niciodată.”, spunea el.        
Acum trei ani, când Alepul era bombardat, parlamentara britanică Jo Cox a luptat pentru protecția civililor. ”Nu este etic să-ți dorești ca bombele-butoi să se oprească când ai capacitatea de a le opri”. De la moartea ei din 2016, mii de civili au fost uciși și sute de mii dislocați. Prietenii și familia lui Jo Cox, inclusiv sora ei întreabă printr-o scrisoare, ce faci dacă ai fi prim ministru pentru a-i salva pe cei un milion de copii din Idlib? Trimite astfel un mesaj către premier și noi toți expediem mesaje către guvern și către parlament.
Waad         Alkateab cere politicienilor din Marea Britanie să salveze Idlibul: ”Am fost în Alep în bombardamente și știam că avem cel puțin un campion afară și acest campion era Jo Cox. Din nefericire, trei ani mai târziu, situația în Idlib e gravă și cred că fiecărui lider, politician din Marea Britanie îi pasă de suferința din Idlib. Solicit ca, la fel ca și când ar fi copiii lor, să protejeze acești un milion de copii care sunt sub bombardament”. Waad este acum în Londra și face campanie anti-bombardamente. Waad este un cineast și jurnalist câștigător de premii care a transmis despre bombardamentetele din Alep. Serialul ”În Alep” a documentat pentru Channel 4 bombardamentele din Alep. A câștigat un premiu Emmy pentru opera sa. Primul său film ”Pentru Sama” este o scrisoare de dragoste pentru fetița sa. Acesta spune povestea celor 5 ani de revoluție din Alep, îndrăgostire, căsătoria și nașterea în mijlocul bombardamentelor. ”Pentru Sama” a câștigat premiul Prix L’Œil d’Or la Cannes în 2019.
Radio Fresh din Kafranbel a primit Premiul Special al One World Media pentru faptul că e un radio independent dintr-o țară în curs de dezvoltare. Premiul vine după șapte luni de la asasinarea lui Raed Fares, incredibilul fondator al său. Înfruntând regimul și extremiștii, Raed a transformat radioul într-unul independent care a vorbit fără frică împotriva regimului și extremiștilor și           a unit oamenii din Kafranbel. Acum, că sunt bombardamente ale rușilor și regimului, radioul ajută avertizând cu privire la bombardamente și continuă să salveze vieți.
Jurnalista Hiba Barakat vorbește despre drama femeilor în război în Teen Vogue: ”Sunt multe subiecte dureroase despre tinerele fete și femei din Siria, aș avea nevoie de o carte. Poveștile femeilor siriene care se luptă cu mariaje forțate din cauza presiunii războiului, ale singurătății și dislocării, care au lăsat școala și și-au abandonat visele. Războiul e un blestem de care suferă femeile cel mai mult. Ne-a făcut mai puternici, dar de asemenea ne-a distrus pe mulți dintre noi. Îmi fac griji în special pentru fetele și femeile din nord-vest, aflate sub bombardamentele puternice ale Rusiei și ale regimului. Cum să continue educația în aceste condiții?”           
Iată ce ne mărturisește Tawfik, un voluntar de la ”Căștile albe”, tatăl a trei fete, de Ziua Tatălui: ”Înainte să mă duc la lucru, îmi pun casca și-mi sărut fetele de la revedere, știind că e posibil să nu mă mai întorc, atât de riscantă e slujba mea. Cel mai prețios moment a fost atunci când fetele m-au surprins la lucru, mi-au luat casca și au cerut să facă poze cu mine. Sunt foarte îngrijorat pentru ele și aș face orice pentru     a le proteja de bombardamentele zilnice”. Fetele îl așteaptă să vină să se joace cu el și sunt mândre de ce face el.
Brita Hagi Hassan a început greva foamei în fața sediului ONU din Geneva din solidaritate cu dezastrul umanitar din Idlib și a făcut-o aproape o lună. 50 de oameni din întreaga lume au preluat greva foamei și fac și ei.                                                                                                                                          
Familii pentru Libertate sunt în solidaritate cu victimele războiului din Bosnia, s-au întâlnit cu asociații ale supraviețuitorilor și au vizitat monumentul dedicat victimelor masacrului de la Srebrenica.          
Abu Shaimma este responsabilă pentru Fondul Eroilor adresat ”Căștilor albe” rănite. Strânge bani pentru voluntarii răniți. Trei voluntari au fost uciși de pe 26 aprilie pe 16 iulie și sute au fost răniți. Pe 29 aprilie a fost bombardat un centru al ”Căștilor albe” cu o pagubă de 500.000 de dolari. De pe 26 aprilie, de când a început escaladarea violențelor în Idlib, 1.564 au fost salvați de ”Căștile albe” și aceștia își continuă misiunea în ciuda obstacolelor.
Un cetățean din Idlib a scris pe rămășițele zidurilor după un atac în care au fost răniți cinci civili:”tu (Basshar al-Assad) distrugi. Noi construim.      Nu ne pasă și poți să te duci dracului.”          
Mahmoud al-Abbi face un centru de predare a limbii engleze pentru copiii refugiați din Kafranbel, Idlib. Iată ce ne mărturisește el: ”Știți cu toții situația copiilor în conflict. Fiecare știe pericolele zilnice pe care le înfruntă. Fiecare știe ce au pierdut – siguranța păcii și un sentiment de normalitate. Un sentiment al viitorului. New Day Center for Teaching English le dă un sentiment de normalitate, cu bănci albastre strălucitoare, cu un profesor, cu alți copii, învățând o limbă ce le conferă darul speranței unui viitor ce poate fi al lor”.          
Haleem Kawa este un Bansky sirian, artist stradal ce înfățișează dramele războiului în Kafranbel. ”Scopul nostru este să transferăm vocea poporului din Siria afară din țară.” ”Mesajele pe care le auzi în media sunt despre război și ucidere. Nimeni nu ascultă vocea poporului. Vrem să ridicăm vocile lor și să arătăm în ce cred acești oameni – libertate, demnitate – și a face lumină cum regimul nu conferă aceste drepturi.”
Clubul de tineret din Kesh Malek învață copiii marginalizați. ”Multă lume a fost lăsată fără o reprezentare reală în procesul de luare a deciziilor, în special grupuri marginalizate precum tinerii, femeile și oamenii dislocați”, spune Nashar, liderul grupului. Tinerii sunt expuși muncii forțate, recrutării și căsătoriei timpurii. Clubul de tineret, fondat în 2018, încearcă să ajute tinerii defavorizați să aibă o voce mai puternică în viața publică din Siria.  Samera Ali, o tânără de 16 ani, lider al grupului din Abzmo, a devenit membru în 2018 și a fost învățat despre advocacy, drepturile femeii, egalitate și aptitudini sociale. ”Am fost încântată să am oportunitatea să-mi deschid ochii pentru diferite orizonturi și să caut cunoașterea pe care nu aș fi putut s-o am în altă parte”, spune ea. ”Vizităm structurile locale, precum consiliile din sate și vorbim cu familiile pentru a discuta ce vrem să schimbăm pentru a îmbunătăți societatea în care trăim”, spune ea. ”Când vorbim, oamenii ne ascultă. Am observat că mulți adulți nu sunt încântați să tolereze lucruri precum munca copiilor sau oprirea tinerelor fete de a merge la școală și a primi o educație”. S-a observat astfel ca o prioritate înființarea unei școli pentru fete. Este susținută formarea aptitudinilor precum analiza conflictului, stragiile de a face pace și planificarea dialogului. ”Vrem să obținem o Sirie liberă, unde fiecare este egal, are drepturi și nu se află sub opresiune”, spune Samera. Se opun căsătoriei timpurii a fetelor și abandonului lor școlar. Samera e hotărâtă să continue să evolueze și să-și aducă contribuția la vindecarea rănilor războiului pentru a avea o societate educată și deschisă.
O fetiță de 5 ani, Riham a încercat să o salveze pe sora ei de 7 luni, Tuqa dintre dărâmăturile din Ariha. Tatăl încerca și el disperat să ajungă la ele. Fotograful care a făcut fotografia la început n-a văzut nimic din cauza prafului, dar după aceea a auzit glasurile fetelor și a reușit să realizeze imaginea celor două fete. Fotograful Bashar al-Sheikh a încercat și el să vină în ajutorul victimelor, dar clădirea s-a prăbușit. Fetița de 5 ani a murit, iar cea mică e în stare gravă la spital. Alți 20 de civili au murit.             
Fetele lui Dalal Besh, liderul comunității din Jabal al-Zawiya și manager al centrului pentru împuternicirea femeilor Zumuruda, Shadia și Aya și-au luat examenele. Shadia, mama a unui copil și însărcinată din nou, dislocată  de patru ori în ultimele patru luni, o fată de 20 de ani (vârsta e mai mare pentru că războiul a determinat pierderea claselor de școală), a studiat acasă și a absolvit liceul. Aya a trecut și ea clasa a noua, deși e singurul copil în casă care o ajută pe mama ei.                       
Amani al-Ali este o femeie caricaturist din Idlib care înfățișează viața din Idlib. Ea se opune regimului, Rusiei și extremiștilor, cu riscul vieții. ”Lucrul pe care îl aud cel mai des e că sunt fată și nu ar trebui să desenez așa ceva”. ”Sper să acopăr fie și o mică parte din suferința civililor”, spune ea. Într-un desen reprezintă lumea ca pe un struț care își bagă capul între schelete pline de sânge printre rachete. În altul, intitulat ”Eid în Idlib” înfățișează un avion care aruncă bomboane TNT în locul dulciurilor care se consumă cu ocazia sărbătorii. Desenele sunt alb-negru și cu roșu. ”Nu vedem altceva decât sânge, durere și distrugere”. Acordul de încetare a focului încheiat în septembrie 2018 este și el prezentat ca o hârtie însângerată cu numele ”acordul de la Idlib”.            Se aude acum despre un nou acord, dar nu știm ce va fi, regimul are tendința să le încalce. A expus în Olanda și Marea Britanie și va fi prezentă în Franța. Tatăl ei i-a interzis să deseneze. S-a opus tradiției, societății și familiei. A fost profesor de artă la școală privată până la război, dar după război a devenit caricaturist, înfățișând viața din război. Se opune culturii regimului care încă mai durează, dar și culturii extremiștilor. Într-un desen, arată un bărbos extremist care introduce o siringă gigantică în urechea altuia pentru a-i spune ce e ”ilicit”, religios interzis. Și-a câștigat atât fani, cât și dușmani. Lucrările îi sunt apreciate în Occident, chiar dacă i se spune să se oprească în Siria. Dar ea crede că femeile din Idlib ”nu sunt oameni fără voce, care nu au voie să părăsească locuința”.