SUCCESURI FARA APOCALIPSURI!

Nu vreau sa va cianurez de apocalipsuri, ci numai de succesuri, nu doar in Estul Salbatic, ci peste tot, sa dea Dumnezeu sa obtineti pasaport si viza de Gliese (planeta aflata la 20 de ani lumina de Terra, unde totul merge perfect... cel putin deocamdata), daca sunteti, asa cum ma astept, unul dintre cei 99% care nu-si gasesc locul pe pamant si viseaza sa emigreze. Sper ca va aduceti aminte, ”we are the 99%”. Si mai bine, fie ca Dumnezeu sa ne ajute pe noi (cei 99%) nu doar sa rezistam in (V)estul Salbatic, ci si sa recucerim pamantul si sa ne simtim cu adevarat acasa aici.

AN NOU CU SUCCESURI FARA APOCALIPSURI SI MULTA SANATATE!

http://www.123greetings.com/events/christmas/fun/a_ranch_style_christmas_crazy.html 

De Crăciun ne-am luat CONSPIrația de injustiție

Moș Spurcăciun de la USL ne-a adus cel mai frumos și mai inspirat cadou de sărbători: modificarea salutară a noului Cod Penal. Sau, parafrazând un vechi slogan al Revoluției (că și așa am sărbătorit 23 de ani de atunci), ”De Crăciun ne-am luat rația de libertate”, de Crăciun ne-am luat CONSPIRația de injustiție.

Într-o manieră conspirativă demnă de Brutus sau Lucrezia Borgia, parlamentul (mai exact, Camera Deputaților) s-a reunit noaptea târziu sub bagheta magică a lui Zgonea pentru a dezbate și propune amendamente la noul Cod Penal. Grație noilor propuneri, politicienii (parlamentari, Președinte, cu statutul schimbat, excluși din categoria funcționarilor publici) devin practic intangibili pentru DNA și anchetele anti-corupție, inaccesibili ca zeii olimpieni. Practic, DNA, ”fă-te că lucrezi”!

Președintele Camerei Deputaților, Valeriu Zgonea e un fel de consultant de imagine și life style al mai puțin conformistului coleg, Remus Cernea, pe care l-a apostrofat în repetate rânduri pentru că respectivul nu avea cămașă și cravată ( Zgonea te vrea tuns, rockere!) . Era cât pe-aci să suspende ședințele din acest motiv. Surprinzător, Zgonea e mare fan Pink Floyd, încă din adolescență. Urăște așa de mult Zidurile încât a dărâmat simbolic împreună cu Roger Waters Zidul din jurul Casei Poporului - Valeriu Zgonea şi Roger Waters au dărâmat zidul Parlamentului  (când a făcut-o (cu mult zel patriotic, de altfel), interesant, Zgonea nu purta cravată). Atunci de ce a organizat pe ascuns ședințe noaptea în Parlament pentru a ridica Zidul inexpugnabi al imunității absolute a politicienilor? Ce dovadă mai bună de deschidere, bunăvoință și transparență? Să-i cerem să-și dea demisia? Dacă nu pentru modificările aduse noului Cod Penal, măcar pentru că nu avea cravată când a dărâmat Zidul împreună cu Roger Waters.


De fiecare dată când descoperă o instituție cât de cât funcțională în România (și asta e ceva cu totul special care ar trebui încurajat și promovat... rara avis), clasa politică se înverșunează să o facă praf: nu e vorba doar de DNA, ci și de comasarea muzeelor Antipa, Muzeul Țăranului din România (MȚR) și Muzeul Satului. Reacțiile politicienilor sunt, ca întotdeauna, prompte și responsabile. Căcărău Antenescu s-a bâlbâit întâi că nu știa de noul Cod Penal și de întâlnirea conspirativă din Parlament, apoi că da, că e de acord, apoi că nu e (integral, cel puțin)(Declarații Antonescu ), iar Ponta Scrat Copy-Paste continuă seria dezastrelor, surâzător, calm și relaxat ca întotdeauna, atenționându-i pe cei care l-au tras de urechi pe bună dreptate (Ambasada SUA, Ambasada Olandei, Ambasada Marii Britanii, Comisia Europeană, Comisarul European pentru Justiție, Viviane Reding, ambasadorul american la OSCE, chiar și socialiștii europeni ai lui Ponta însuși, prin Hannes Swoboda etc.) să nu se mai bage și să-i blocheze drumul spre ghinda de aur (otrăvită, oricum, de cianURĂ). ”Să nu ne mai atragă atenţia niciodată! Nici Moscova nu o mai face”, spune halucinant Ponta: Declarații Ponta Chiar așa! Ce vă băgați? Cum vă permiteți? De ce vă luați în gură cu mine? Ce vă pasă vouă? Asta-i politica, ăsta-i șistemul, ce e corect, toată lumea face așa, o să vă obișnuiți.

Protestele din București au beneficiat de data asta și de ingrediente speciale, gen gaze lacrimogene, i-aș ruga pe politicieni să aducă și tancuri, bombe și gaze letale, ca să putem savura complet dragostea tandră și protectoare a conducătorilor noștri pentru popor. Mediatizarea a fost, ca de obicei, echilibrată și impecabilă: Antena 3 nu a observat nimic (deși carvana ei a fost scuipată), TVR e ocupată cu alegerea unui șef agreat de toți din USL (așa că nu a putut aloca mai mult de două minute la telejurnal pe 15 decembrie, fără comentarii), România TV, condusă de Sebastian Ghiță, apropiat al lui Ponta, nu a precizat motivele manifestațiilor (”rebeli fără cauză”, nu?). Jurnaliștii de la B1 TV au fost îmbrânciți de Jardarmerie. Realitatea a făcut iar gafe, un reporter i-a luat interviu unei jurnaliste protestatare cu care nu a căzut de acord asupra motivelor, iată ce spune ziarista respectivă: „Sunt jurnalist ca dumneavoastră, documentaţi-vă! Nu cerea nimeni demisia preşedintelui, se cere demisia Guvernului..."
Declarație jurnalistă protestatatară. 

Oricum, Realitatea a reușit performanța incredibilă de a nu mai omorî niciun protestatar. Deocamdată.


Încă o dată se demonstrează că realitatea mediatică e una construită, spectaculară, metonimică (parțială, selectivă, în acord cu interesele trustului și ale aliaților politici, inclusiv în cazul canalului public, din păcate), asta în cazul în care abordează subiectul și nu-l ignoră complet.
Cu alte cuvinte, în termenii lui Descartes, fan al Antenuțelor:
Vă condamn, deci gândesc.
Gândesc, deci exist.
Exist, chiar dacă nu apar la TV.


Dacă aveți timp, între două runde de shopping sau până vi se fac sarmalele, vă rog semnați petiția Avaaz:
Nimeni nu e mai presus de lege

Efectul experimentelor lui Alex asupra colindelor lui Hruşcă

După ce ne-am chinuit timp de mai bine de o oră să scriem numele lui Dimitrie Bolintineanu din tema de vacanţă (ba era Dimirtie, ba Dimritie, ba Dimiritie şi nu mă lăsa copilu’ să pun mâna să scriu eu ca să nu vadă Doamna) de era să mi se ardă sarmalele, Alex a hotărât că e timpul să meargă la baie să se relaxeze cu experimentele sale preferate.

Nu ştiaţi? În ultima vreme, baia este laboratorul secret al lui Alex: aici face să crească sau să se micşoreze jucăriile McDonald’s de la Happy Meal SAU inversează puterile extratereştrilor din colecţia Ben 10 Alien Force (de exemplu, puterea Viforului – aducătorul îngheţului se inversează cu cea a lui Swampfire – aruncător de foc sau Encefalul ­–Brainstorm, supercreier, cu furtuni electrice ­– face schimb de puteri cu Maimuţa Păianjen – superagilă etc., iar toţi extratereştrii super-eroi se arată foarte încurcaţi şi greu adaptabili la schimbare) SAU prepară chiar elixiruri cu aspect cam scârbos şi cu miros de budă la care nu s-a tras apa de o săptămână, dar cu efecte, se pare, cel puţin rivale elixirului vieţii, al tinereţii fără bătrâneţe ori al dragostei eterne.

Oricum, e bine că puştiulică nu vrea să se relaxeze la Vântu ca Geoană sau la bucătărie, pregătind reţeta sa specială de “gogoşele-şoseţele” sau, mai exact, “gogoşele fiţoşele/scârboşele/puturele”: adică şoseţele purtate – fără  papuci – timp de cel puţin o zi (de preferinţă afară, dacă nu, măcar prin casă) şi rulate ca nişte gogoşele-fiţoşele, foarte micuţe şi drăgălaşe, de altfel.

Cum apreciez tentativa de a face tema de vacanţă şi cum mai am de făcut curăţenie în sufragerie (pentru că, se pare, în acest caz, magia şi nici chiar chimia nu funcţionează, nici măcar de Crăciun), îl las pe Alex la baie să se delecteze cu experimentele sale. Pe laptop sunt deschise desene animate cu Droopy ­­– din colecţia proaspăt downloadată “Tex Avery”, iar la televizor, bineînţeles, colinde cu Hruşcă. 

Alex fredonează la baie binecunoscutul hit al Hannei Montana, în timp ce eu mă rog ca nu cumva să inunde vecinii în ajun de Crăciun. Şterg pianul de praf şi arunc din când în când o privire spre laptop: mă dau în vânt după Droopy, iar acum începe desenul cu puricii din orchestra de jazz Dixieland care dădeau concerte pe coada lui Droopy, în timp ce, la televizor, în continuare, Hruşcă ne colindă. Dar ce-ar putea cânta Hruşcă în afară de colinde şi ce-ar putea fi la televizor de Ajun/Crăciun în afară de Hruşcă? Doar ştie toată lumea (dacă îşi face puţin de lucru pe net) că Hruşcă a urlat prima oară la maternitate nu “Ue, ue, ue!”, ci “Leeer, leer, leer!”, iar prima propoziţie a fost “Leru-i ler” şi că, dacă Hruşcă e răcit, se amână Crăciunul, că Hruşcă nu se uită, la televizor, ci televizorul la el şi că practică forma de meditaţie “Tai-Ler” pentru echilibrarea lerului. Se pare că şi prin vară, la mare, în Vama Veche, Hruşcă a cântat invariabil tot colinde! Deci nimeni şi nimic nu-l poate opri (nici Criza, nici războiul, nici terorismul, nici cutremurul, nici uraganul, nici tsunami, nici avalanşa, nici măcar prietenul lui Alex, Mihnea care e mai devastator decât toate celelalte la un loc!).

Aşa că mai trag din când în când cu ochiul la desenele cu Droopy şi orchestra de purici Dixieland “Pee-Wee Runt” (care pare să nu-l deranjeze câtuşi de puţin pe Hruşcă), în timp ce şterg praful, iar Alex face ture între baie şi bucătărie cu diverse sticluţe şi eprubete în braţe. Uite, acum puricii se dau jos de pe coada lui Droopy, fumează şi apoi se întorc şi-şi reiau spectacolul!

La un moment dat, aud un zgomot puternic la baie şi sar să văd ce se întâmplă. Mai nimic, mă linişteşte Alex: urmează să se nască un extraterestru dintr-o bilă mare, sidefată (adusă ieri de tati), iar Alex s-a gândit că naşterea e mai uşoară în apă, respectiv în cadă, aşa că a pregătit-o cum se cuvine. Cada e plină să dea pe-afară cu o apă negricioasă, spumegândă, din care se ridică aburi violet (o fi citit ceva despre puterile culorii violet, că e la modă chiar printre politicieni!), cu miros de pucioasă, de parcă ar fi venit din fundul iadului şi bolborosind smasmodic. Dar cum să nu înţeleagă o mamă ce înseamnă o naştere (fie ea şi de extratestru) şi ce nu facem noi pentru siguranţa şi confortul micuţilor extratereştri?

Încerc să mă calmez şi să nu mă gândesc la vecini, în timp ce-l întreb pe Alex ce conţine combinaţia din cadă. Mai nimic, mă linişteşte el din nou: un pic de gel de duş Palmolive Aromatherapy Violet, un pic de şampon de bebe Johnson’s, un pic de cremă de ghete, un pic de cafea, un pic de ceai verde, un pic de îngheţată de afine, un pic de ciorbiţă, un pic de lapte şi miere şi numai un pic de Gelatina Groazei (versiunea neagră, surpriza din ultimul număr al revistei « Donald »). Încerc să nu fac inventarul şi mă rog ca puiul de extraterestru să se nască odată. De ce nu se mai naşte odată?!

Hm, parcă acum cada bolboroseşte mai tare, poate că se apropie momentul. Alex e foarte agitat (ce să-i faci, e greu să fii tată, sunt atâtea responsabilităţi); ia un pahar Berzelius verde din trusa Ben 10, îl cufundă în apa spumegândă, îl umple pe trei sferturi şi pune bila sidefată în pahar. Se pare că totul se va petrece acum, copilul e gata să iasă! Alex fuge cu paharul din baie în sufragerie să-i arate şi lui tati cum iese puiul de extraterestru din bilă. Îl însoţesc, tresărind la vederea stropilor negri-violet cu parfum de gogoşele-şoseţele de-ale lui Alex şi la sunetul răguşit şi înfundat, ca din fundul pământului ce se revarsă în valuri din pahar, ameninţând să-l acopere pe Hruşcă. Dar acesta din urmă continuă să cânte imperturbabil.

Puricii din orchestra Dixieland se află acum chiar pe scenă, la concert, iar Alex agită paharul foarte aproape de ecranul laptopului. Mi se pare că devin din ce în ce mai nervoşi, iar muzica lor sună tot mai agitat. Hruşcă ne colindă mai departe, fără să se impacienteze. Tati şterge parchetul cu mopul, însă îi cam tremură mâinile la vederea paharului cu aburi violet şi începe să schiţeze mişcări ciudate de dans african, iar eu mă uit cu un ochi la puricii care cântă şi sar de parcă ar sparge ecranul, iar cu altul la paharul cu bila din care se va naşte puiul de extraterestru. Lichidul din pahar clocoteşte acum de parcă ar fi cascada Niagara. Câţiva stropi violeţi sar din pahar înspre laptop. Puricii nu mai rezistă şi plonjează înspăimântaţi din laptop drept în pletochelia lui Hruşcă (bine că nu a chelit complet şi au unde să se instaleze).

 Hruşcă simte pişcăturile şi-şi scutură pletochelia pentru a scăpa de musafirii nedoriţi (fără a se opri, normal, din cântat). Puricii nu pot fi însă îndepărtaţi aşa uşor, iar Hruşcă începe să cânte tot mai rapid, pe ritmuri de Dixieland, cu inflexiuni de jazz à la Aura Urziceanu: “Leru-i ler, ler, leru-i ler, doop, doop,  doo-doop, doop, doop, dooby, dooby, doop, doop!”. 

Iată cum Hruşcă a început să cânte colinde în stil Dixieland, iar supradoza de energie ne-a impulsionat şi pe noi să ne achităm cât mai bine de sarcinile de sărbători!

P.S. Asta-i o poveste de la Craciunul din 2009 (din volumul "Bungee jumping in Cutia Pandorei"), dar e de sezon si n-o mai postasem pe blog. Ce vremuri!  Où sont les neiges d'antan? Experimentele lui Alex continua, acum e centrat pe design interior. 

Examen cu Big Brother (25): Jură-te pe fabrica ta de diplome!

După excursia de la Paris, recuperez: dorm 19 ore la întoarcere, apoi 14-15 ore zilnic, timp de câteva săptămâni la rând, la fel ca după vizita în Iran. Cred că am bătut recordurile lui Diol. Să nu carecumva să afle că ăștia din Olimp nu suportă competiția! Cum tot sunt în căutare de job (măcar pentru a avea șansa de a-mi da a treia demisie în semn de protest) și pic de somn din picioare (cu toate că dorm peste 12 ore pe zi), Promy îmi recomandă să mă reintru într-un partid: poate voi ajunge parlamentar, președinte, premier sau măcar secretar de stat și așa voi putea sforăi oficial zi și noapte, fără probleme.

Nu știu ce se întâmplă, toți suntem foarte obosiți, nu numai eu, iar reforma, evident, face progrese spectaculoase. O să primesc eu numărul de dosar de la Parchet până se va simți primul efect al reformei în Olimp. Don Quijote s-a săturat de ședințe, Bebe – de yahoo-i (cei din Olimp sunt o specie aparte, pe care nici Malraux n-ar putea-o suporta: bestii nemuritoare) și de rolul lui personal de Sfinx vigilent și impenetrabil, Her – să-și piardă zilele și nopțile la palat în loc să și le petreacă la fitness, la serele lui bio sau împreună cu prietena lui, nereida (căreia i-a venit, în sfârșit, ciclul), Jill, ”conștiința” mea blondă – de infrastructura de doi bani și de fițele zeilor, Alex și Promy – să-și facă datoria de a trage flegme intelectuale în Cutia Neagră/Cutia Pandorei, de a agoniza non-stop și de a fi resuscitați când credeau c-au scăpat. Până și Mene a început să-și piardă entuziasmul, stă mai mult acasă, are coșmaruri ca Promy, retrăiește tot ce i s-a întâmplat în Tartar și e tot mai neliniștit și îngrijorat, iar Mi Ko începe să înțeleagă ce înseamnă noua viață din Olimp pentru care a părăsit China natală. Numai înțeleptul Chiron centaurul reușește în mod miraculos, fără ajutorul unei tablete ca fi-miu, să-și păstreze calmul imperturbabil, englezesc în Olimp, orice s-ar întâmpla.

Într-o zi, în timpul unei ședințe tensionate și pasionante în care Her stă încuiat la budă și-l bârfește pe Promy, Bebe patinează pe gresia lucioasă și emite din când în când vânturi cu aromă de parfum ”Si” de la Armani (ultima senzație la Paris), Promy crănțăne Maretti cu pizza, face turnuri din felii și fustițe de balerine din pungi, Pegas citește știrile CNN, BBC și Al-Jazeera pe mobil, Chiron se uită la ”Suleyman Magnificul” în reluare (Cum? N-a văzut mai înainte?! Ăsta-i secretul calmului său englezesc, atât de străin de Olimp sau l-a prostit și pe el politica? Dacă o să fie revoluție, pariez că nu observă nici el nimic, ca Madame Hera!), mă întreb ce să fac. Cred că am de ales între telenovela ”Suleyman Magnificul” și Katy Perry de pe tableta lui fi-miu (n-are altceva downloadat). În cele din urmă, optez pentru Katy Perry: ce bine că există libertate de alegere!

Eu chiar am renunțat să mă uit la televizor de câțiva ani buni. Mi s-a stricat aparatul (pur accidental... în stilul specific al lui Madame Dezastru): mai exact, excitată și curioasă să vadă mai bine fundul premierului Boc la emisiunea lui Handicapatos, veioza (de lângă aparatul TV) s-a apropiat de ecranul LCD periculos de mult, l-a ars și din acel moment nu mai funcționează. De atunci, nu m-am mai uitat la televizor. Să încerc să-l repar? Să-mi iau altul? Să-mi fac mea culpa că n-am supraveghat veioza sau că am instalat-o într-un loc necorespunzător? Să-mi cer scuze televizorului și Antenuțelor motanului Felix? Nu, exact invers cum spune Promy: televizorul și Antenuțele să-și ceară scuze, nu eu! Cine mi-a mâncat mie viața, nervii și sufletul? Viață futută! Opriți-vă, bestii antropofage! Și să vă cereți iertare imediat: mie și oamenilor!

Don Quijote își bălăngăne piciorul stâng în continuu și bate tactul pe masa înaltă, din lemn aurit, pe care sunt pictate în stil rococo scene din viața Olimpului. Pe masă nu sunt disponibile decât cafele, apă plată cu lămâie, ambrozie, nectar și sucuri bio de la sera lui Her, nici urmă de vin (de la Dio sau Chiron). La un moment dat, Don Quijote exclamă exasperat:

– M-am săturat. Mă sufoc. Ies să iau o gură de aer. Haide, Pegas, cu mine.

– Cred că afară e un aer și mai toxic decât aici, dar bine, vin cu tine, răspunde Pegas, nechezând tare, însă fără să-l audă nimeni.

Înainte ca să observe cineva, pentru că toți sunt, bineînțeles, foarte preocupați de ceea ce fac, Don Quijote încalecă val-vârtej pe Pegas și o zbughește din palat. Eu îl văd ca prin vis cum se îndepărtează în viteză, călare pe Pegas. Cum m-am plictisit și eu de Katy Perry și nu am altceva de făcut, iar jocuri video nu mă apuc acum să joc prima oară în viață, deschid iPhone 7-ul meu și-i urmăresc pe Don Quijote și pe Pegas. Dacă fac vreun accident? Pegas are mania vitezei.

Pe una dintre insulele cu nisip fin, argintiu, păduri de pin și apă turcoaz, Don Quijote și Pegas se intersectează cu Apollo, repetând împreună cu muzele pentru un nou festival: ”Stinge lumina, arată-mi calea, / Pune mâna pe mine, simte chemarea / Inimii mele, inimii mele / Ştiu că îţi face plăcere”. Când vede muzele, Don Quijote se clatină și își duce mâna la ochi. Muzele sunt goale! Dacă o va trăda pe Dulcineea, fie și numai în gând! O să facă stop cardiac. Dar parcă o notă sau mai multe erau greșite, așa i s-a părut, trebuie să verifice. Acoperindu-și ochii, nu și urechile, Don Quijote ascultă câteva minute la rând. A avut dreptate, Apollo greșește, melodia nu e așa, Don Quijote știe foarte bine melodia, doar a interpretat-o și la karaoke online și a luat premiul II. Îl atenționează și pe Apollo, dar acesta zâmbește ironic, superior și-l asigură că a interpretat corect, el e cel mai mare artist din toate timpurile, îi poate arăta lui Don Quijote toate premiile, diplomele și medaliile ca să se convingă, dacă nu crede. Să-i mai cânte o dată, așa o să fie clar.

Dirijând corul muzelor, Apollo mai interpretează o dată. Nu, e greșit, Don Quijote îi poate fredona cum trebuie, cântă și el melodia asta și, întâmplător sau nu, a luat și el un premiu. Până și Pegas cântă mai bine melodia asta. Fața albă, luminoasă a lui Apollo devine congestionată, tâmplele îi zvâcnesc, ochii i se holbează, gata să-i iasă din orbite, mărul lui Adam i se mișcă nervos, agitat ca un hamster învârtindu-se pe o rotiță, mâinile îi tremură și greșește câteva note la orga electronică. Cine îi dă lui lecții? Muritorul ăsta caraghios, îmbărcat în armură? Ce tupeu! Cine i-a mai adus aici pe toți ciudații!? Tocmai din Evul Mediu... ăștia au o mentalitate... Nu i-o fi cald cumva? Ia să-l ajute fetele să scape de hainele astea incomode.

Muzele se îndreaptă spre Don Quijote și-l dezbracă lent, în timp ce acesta se înroșește și simte că se sufocă de rușine, apoi îl târăsc spre un pin și-l leagă de el. Don Quijote închide ochii și încearcă să-și regleze respirația. Caliope, muza poeziei epice, îl mângâie pe față, pe piept, își coboară mâna spre penis, îl masturbează o vreme, apoi îl strânge tare de testicule. Don Quijote se contorsionează de durere și geme slab.

– O să te jupoi de viu. Așa-ți trebuie. Mă înveți tu pe mine muzică! urlă Apollo ca ieșit din minți. Dar mai întâi să înveți cum e melodia, o să ți-o cânt până-ți intră în cap. Iar pe Pegas îl transform într-o partitură de-a lui Dionysos și-i dau foc!

– Ce bine! Aș muri de rușine să fiu o partitură de-a ta! nechează Pegas, cu coama zburlită și nările fremătând de furie.

– Știi care ar fi cel mai rău lucru care ți s-ar putea întâmpla, frate? Să fii o partitură a lui Apollo pe care să o interpreteze chiar Apollo, comentează Don Quijote. Pe bune, Apollo, cânți greșit, eu am studiat melodia asta, lasă-mă să-ți arăt, insistă el.

Obișnuită cu ”dulcele stil clasic” academic din România (cursul meu e și al tău, și al ei, și al lui, și al secretarei, suntem colegi, trebuie să ne ajutăm între noi), exclam fără să vreau: ”Ei, lasă, Don Quijote, bine că nu e copy-paste! Măcar Apollo și le face singur.” Dar Apollo fierbe de mânie. Îl transformă pe Pegas într-o partitură de-a lui Dio, iar apoi le cheamă din nou pe muze să repete melodia, doar-doar i-o intra lui Don Quijote în cap, străduindu-se în același timp să-și păstreze zâmbetul orbitor de vedetă hollywoodiană. La a 85-a interpretare, cum Don Quijote nu poate fi convins, Thalia, muza comediei, aruncă în Apollo cu partitura (nu știu dacă e cea de la ”Stinge lumina” sau e chiar Pegas) și se declară în grevă. Toate celelalte muze, cu excepția Caliopei, îi urmează exemplul. Apollo se înfurie și mai tare, din roșu se face vânăt, își pierde complet ”smiling face”-ul și, luând un cuțit, se îndreaptă spre copacul de care e legat Don Quijote.

Intru în panică și zbier la Bebe care continuă să patineze pe gresia lucioasă și să emane vânturi cu iz de parfumuri scumpe pariziene. Bebe se oprește nedumerit, aruncă o privire către iPhone 7 și apoi îl zgâlțâie pe Promy. Ah, ce mai vrea și Bebe? Tocmai făcuse fustițe de balerine pentru un stol întreg din ”Lacul lebedelor” din pungile de Maretti. Când vede imaginea de pe iPhone, Promy tresare, inima îl strânge și ficatul îl înțeapă. Se sfătuiește rapid cu Bebe și se hotărăște să se teleporteze imediat, fără să-l anunțe pe Chiron, căci s-ar putea să fie chiar mai greu să-l desprindă de la ”Suleyman Magnificul” decât să-i ia lui Atlas jocul ”Plante vs. Zombie”, chiar dacă îl bombardează cu fulgerașe din propriul sceptru. Bebe va încerca să obțină formularul de intervenție specială: acordul stăpânului inclusiv pentru celebrele lui gaze toxice, exprimat formal, printr-un document standardizat cu ștampila și semnătura lui Chiron. Să sperăm că episodul din telenovelă nu va mai dura prea mult, așa că înțeleptul Chiron va fi disponibil pentru a aproba toate documentele necesare. Dacă va fi foarte urgent, iar episodul nu s-a terminat, Bebe va interveni, în ultimă instanță, fără formular.

Ajuns pe insulă, Promy, aparent calm și sigur pe el, ronțăind Maretti cu pizza, se duce în față să negocieze eliberarea lui Don Quijote. Nu apucă să înainteze câțiva pași, că Apollo lasă corul muzelor și vine imediat lângă el, luându-l de braț și învăluindu-l în surâsul lui larg, strălucitor ca într-un nimb de star:

– Uau, ce sprinten ești, nu-mi vine să cred că ți-ai revenit. Parcă te omorâsem, râde Promy cu jumătate de gură.

– Și eu mă bucur că ai venit să iei lecții de la mine, zâmbește Apollo condescendent. O să repetăm împreună, poate îi intră în cap și afonului ăstuia. Dar, cred că ți-e cald, nu? Să te ajute fetele să scapi de tricoul ăsta alb, urât și de blugii ăștia soioși.

– Abia aștept, m-a înfierbântat rău politica asta. Uite, deși nu meriți, în amintirea vremurilor de altădată când aveai ceva talent, o rog pe Ile să-ți pună linie de dialog și să-ți individualizeze vocea când o scrie episodul ăsta. Măcar tu nu scoți numai onomatopee. Sau două-trei propoziții stereotipice, repetate în continuu ca unii dintre foștii ei șefi. Și, dacă vrei, îți dau un tricou alb cu discount. Și cu dedicație. Sper că știi să apreciezi o super-ofertă.

– Hai, lasă vrăjeala! Animalu’ tău unde e?

– Cine?

– Animalul ăla negru, urât, cu coarne al tău!

– Corn! Ăla negru, urât și cu coarne e sufletul tău. Vorba vine suflet. Și, ține minte, corn, nu coarne, nu ești deloc politically correct. ”Animalu’” meu nu suportă impreciziile și confuziile.

– Bleah! Și tu ești un animal. Mi-e silă. Și n-ai niciun talent. La fel ca Don Quijote. Pot să repet de sute de mii de ori cu voi și tot nu-nțelegeți.

– Aș vrea eu să fiu un animal așa ca Bebe. Și tu ți-ai dori, dacă ai avea aspirații... altele în afară de fabrica ta de diplome. Din păcate, sunt un yahoo... un umanoid și așa o să rămân. Sau crezi că, dacă-mi spargi flautul ori mă jupoi de viu, sunt șanse să mă schimb?

Fetele se aruncă pe Promy și-i smulg hainele, mai puțin Thalia care rămâne în grevă și inspectează de la distanță tot ce se întâmplă, cu o privire simultan amuzată, curioasă și excitată, rozându-și pixul branduit ”Apollo” din aur alb și încrustat cu cristale Swarovski. Apollo îl lovește pe Promy la testicule, iar el se crispează de durere, dar nu scoate niciun sunet. Fetele și Apollo îl târăsc și pe Promy spre un pin și-l leagă de el. Ce ai făcut, dottore El-Gol? Gol și în lanțuri, iar? O să-mi strice coafura? O să-mi spargă din nou flautul? Puneți mâna pe Vasilică! Nu mă simt bine dacă nu mă simt rău? De ce am ieșit alaltăieri de sub chador? Mai bine emigram. Am zis eu să plecăm. Răzbunarea mediocrității? O să-mi facă terapia ”Bill și Monica” acum? Luați-vă labele de pe mine! Și botul! Nu mă atingeți! Unde e Bebe? Iar așteaptă formularul? O hârțoagă e mai importantă decât coaiele mele? Trebuie să fac mereu pe eroul? Să mă dau tare? Bebe, unde ești!?   

Mă uit pe iPhone paralizată, halucinată, fără a-mi putea desprinde privirea. Muzele îl pipăie pe Promy, Caliope îl sărută, sugându-i buza superioară, îl mângâie pe față și pe corp, îi linge cicatricea de la piept (urma pironului) și pe cea de la ficat, îl masturbează cu pasiune, apoi îl mușcă de penis cu toată forța. Promy tresare puternic, ca scuturat de convulsii, gâfâie, dar nu scoate niciun geamăt. Apollo vine și el lângă Caliope, îl privește lasciv și sadic pe Promy, îl mângâie lent pe tot corpul cu palmele lui umede, transpirate și îi linge sângele. Apoi, rânjind lubric, îl lovește sălbatic, îi zdrobește testiculele și-l trage de păr. Promy se face alb ca varul, închide ochii și se zbate în tăcere. Mâini fierbinți încolăcindu-se, strângând și strivind, gheare sfârtecând, guri îmbăloșate mușcând, corpuri lipicioase frecându-se de trupul lui însângerat și sufocându-l. Promy se zvârcolește. Nu, nu mai suport să mă uit. Îmi vine să mă teleportez acolo. De ce nu am plecat cu ei? Nu îl mai las niciodată singur. Pe cine să chem în ajutor? Și Bebe? Unde e Bebe? Nu-l văd nicăieri.

– Mișcă-mișcă din buric, animalule! Parcă nu ți-era de-ajuns ce-ai făcut, vroiai să mă omori, porcule, ticălosule, violatorule, trădătorule și metrosexualule! Pentru asta ți-am făcut reclamație. Dar, pentru că nu ai niciun talent și mă împiedic mereu de tine, o să te jupoi de viu, hohotește Apollo.

Totuși, înainte să-i jupoaie pe Don Quijote și pe Promy, Apollo va mai interpreta melodia o dată, cu tot corul, poate vor învăța și ei ceva ori măcar Thalia va ieși din grevă. În timp ce cântă tare și entuziast, brusc, Apollo începe să se scarpine. Animalele astea au adus și purici în Olimp? Și numai Al Gore e de vină. Păi, și el e tot un animal. Un câine rău care a mușcat mâna stăpânului care l-a hrănit, mâna lui tăticuțu’. Dacă n-a aruncat la timp cu fulgerașe! Ei, el o să reacționeze mai prompt. Da, are un purice. Se străduiește să-l prindă și să-l strivească, dar se trezește la pământ. O lovitură de copită? A văzut bine? Vaca nebună? Dar parcă nu mai sunt vaci nebune în Olimp. Antenuța e în Tartar, iar vaca de Io a emigrat de mult. În Egipt, s-a ajuns. Ah, iar animalu’ ăla mare, negru și cu coarne... corn! O să dea și o bășină? Cu arome letale?

– Vezi că tocmai ai storcit sub copită Concertul pentru violoncel și orchestră op. 7256 nr. 85 în Do minor al lui Dio căruia vroiam să-i dau foc! Iar armele chimice și biologice sunt interzise în Olimp! strigă Apollo.

– Uau, o să-mi faci reclamație? Te ascult numai dacă te juri pe diplomele tale! nechează Bebe.

***

Aromele letale ale lui Bebe sunt, din nou, infailibile, Pegas e recuperat în stare relativ bună din partitura strivită, iar Promy și Don Quijote sunt eliberați și merg imediat înapoi la palat pentru expertiză medico-legală și declarații. Măcar acum să fie înaintea lui Apollo.  Promy arată foarte răvășit, de-abia poate rosti câteva cuvinte, răspunde la întrebări monosilabic, cu vocea gâtuită, apoi se duce la toaletă și vomită. Cafea Lavazza și Maretti cu pizza. Don Quijote nici atât nu e capabil de reacție: abia așteaptă să treacă de controlul medical, să meargă acasă, să-i dea Bebe cremă regeneratoare anti-leziuni și apoi să se bage la loc în armură. Și să nu mai iasă vreodată de acolo. Deocamdată, se închide în armura tăcerii. Asclepios, zeul medicinei, care realizează examinarea (că doar n-o să și-o facă Promy singur la clinica lui falimentară), le acordă și concediu medical (document oficial cu ștampilă și semnătură) pentru o lună.

La întoarcere, mă feresc să-l iau pe Promy de mână, deși simt nevoia să-l mângâi și să-l consolez. Nu cred că mai suportă nicio atingere. Vrea să îi știe pe toți la o distanță igienică de minim 100.000 de ani lumină. Acasă, când intră, Mene îl întâmpină, vrea să-l îmbrățișeze, dar Promy îl împinge tare, brutal, adunându-și ultimele forțe care i-au mai rămas. Mene se clatină, dar rămâne în picioare. Promy îl privește uluit. Nu, nu se poate! Mene are părul smuls, falca umflată, buza spartă, un ochi vânăt, mâinile zgâriate și însângerate, la fel ca și el. Poate și organele genitale mușcate și mutilate. Îl trec fiori.

Parcă m-aș privi într-o oglindă. Miliarde de Mene, miliarde de Promy, miliarde de cătușe, lanțuri, piroane și cruci. Miliarde de mâini care sfâșie, strâng, taie, zdrobesc. Miliarde de cicatrici, miliarde de stigmate. Miliarde de pietre de mormânt (asta doar pentru norocoși). O oglindă spartă în miliarde de cioburi care trec prin mine fără să le simt. Miliarde de presse-papiere sparte, miliarde de corpuri zdrobite și de suflete moarte. Nu simt nimic. Aș vrea să mă uit într-unul dintre cioburi și să mă văd pe mine. Fie și ciuruit. Cioburile să se topească și să se transforme într-un ocean de sticlă lichefiată. Să clocotească, ca la începuturile lumii.

Mi-e cald, mă sufoc. Sângele îmi încinge palmele mutilate și țâșnește în valuri. Numai eu sunt de vină. Stăpânul mi-a zis: Vrei civilizație? Super, te trimit la mama dracului, în Caucaz, la shopping, să-ți iei cele mai trendy gadgeturi: lanțuri, cătușe și piroane toate de firmă, direct de la Hefaistos! Ca să nu-ți fie urât, bestia de vultur îți va ține companie și-ți va mânca ficatul zi de zi. Vrei să fii la înlățime? Te duc pe cel mai înalt vârf de pe Elbrus, la peste 5000 de metri, în ger siberian, viscol și furtuni. Vrei foc? Vrei lumină? Arzi, fă-te scrum! M-a incendiat și m-a orbit cu lumina fulgerelor. Nu mai văd nimic. E o noapte adâncă sub chador. Sunt neajutorat și orb. Ca profetul Tiresias. Văd viitorul. Aici e. În stigmate.

Promy privește în gol (cu ochiul funcțional, cel drept), în tăcere. Buzele i se mișcă fără a putea rosti vreun cuvânt. Își atinge părul rărit cu mâna tumefiată și geme slab. A mai rămas puțin din coafura lui: câteva șuvițe aspre și murdare, lipite de sângele închegat. Încearcă să-și sufle una dintre ele. Degeaba. Nu mai are aer, nu mai poate nici să respire.

Mene a dispărut de când l-a împins Promy, probabil că și Mi Ko e în stare de șoc, niciunul nu mai iese din cameră. Her a venit cu noi acasă, în caz că Promy are nevoie de ceva. Eu patrulez înainte și înapoi, fără să îndrăznesc să-l ating pe Promy sau să deschid discuția. Pandora a aflat și ea și va veni în seara asta mai devreme din Startar, adică pe la miezul nopții. Numai Atlas continuă să joace imperturbabil jocul ”Plante vs. Zombie” – nivelul 5, fără ca nimic să-l tulbure.

Promy bea o gură de nectar, înecându-se, apoi face eforturi să vorbească, cu un glas venit parcă din altă lume: 

– Sunt orb. Lumina s-a stins pentru că am ars, m-am făcut scrum.

– Dar vei învia ca Pasărea Phoenix din propria cenușă, îi spun, încercând să-l încurajez, deși vocea mea sună slab și nu foarte convingător.

– Pe naiba! Voi fi doar resuscitat. M-am săturat să fiu resuscitat, vreau doar să renasc. Ți-am tot spus, Ile. Până și Her care mănâncă monștri pe pâine sau cruzi s-a săturat, chit că nu vrea să înțeleagă să plece de aici. Poate o să ne aruncăm amândoi în prăpastie.

– Nu, Promy, de fapt, cred că o să sar peste ea, intervine Her, cu glas puternic și hotărât. Cu tine în brațe sau în spinare. Mă pricep la parkour, frățioare. Și nu mai mănânc monștri pe pâine în ziua de azi, colcăie de E-uri.

Topită de milă, cu ochii șiroind de lacrimi (pe care nu le pot opri, orice aș face), mă apropii de Promy încet și-i mângâi ușor mâna rănită și umflată, dar el tresare, cutremurat de spasme,  de parcă ar fi electrocutat.

– Ah, iartă-mă, nu am vrut să-ți fac rău. Promy, nu poți să te lași jupuit de viu ori să te arunci în prăpastie măcar pentru că mi-ai promis că mă monitorizezi non-stop și vreau să continui să o faci, îl implor, cu glas întretăiat. Iar, dacă tu ai fi jupuit de viu ori ai sări în prăpastie, lui Mene i s-ar întâmpla fix același lucru. Dacă nu vrei nici Maretti și-ți vine să vomiți, mai bine te duci să faci un duș fierbinte, te dau cu cremă recuperatoare anti-leziuni, ne jucăm de-a ”Bill & Monica”, dacă vrei, apoi te culci, iar mâine dimineață îți pregătești cea mai tare coafură de până acum și mergi la ședință. Dacă vrei. Dacă nu, stai acasă, ai concediu medical. Uite, e și o parte bună: după dreptul de vot și dreptul la grevă, iată că acum ai primit dreptul la concediu medical.

 Mă opresc brusc din perorație. Poate că îl obosesc și mai tare, o să-mi pară rău, o să-mi reproșez, dar nici nu pot să-l las așa. Oricum, simt o senzație de sete arzătoare de parcă am fi iar în mijlocul deșertului Exopotamiei, pe drum spre Mecca. Beau pe nerăsuflate o sticlă de apă plată la jumătate de litru, fără să simt vreo ameliorare, apoi continui:

– Haide, Promy! Uite, pregătesc acum o baie cu spumă, să te relaxezi. Mai ții minte cum ne-am tăvălit noi în zăpada roz cu gust de căpșuni pe Gliese, în insula Pink?

– Poate baie cu spume... plus un strop de sânge... menstrual de la tine. Că al meu s-a consumat de mult. Și așa iese roz. ”La vie en rose”, că tot am fost la Paris. 

– Promy, ai uitat de dragoste, libertate, demnitate, liniște, fericire?

– ”Barzăcopilviezure”, ”barzăcopilviezure”, ”barzăcopilviezure”... Ile, vorbești limbi străine. Nu înțeleg nimic.

– Atunci ar fi cazul să pui mâna să înveți. Știu că titanii asimilează repede.

– În Tartar sau pe Elbrus uiți în câteva zile.

– Tu nu!

– Ba da, Ile. Și ce vrei să fac? Să ajung un guru de Facebook sau în PPT-uri motivaționale colorate, cu floricele și păsărele ca Steinhardt sau Petre Țuțea de la voi?

– Da, Promy, mai bine să fiți voi guru de Facebook sau PPT-uri motivaționale decât tovarășul Ceașcă, tovarășul Kim Jong Un, tovarășul Gaddhafi sau tovarășul ayatollah Khamenei. Și acum, du-te, te rog la baie și la culcare, fac pariu că ne prinde iar răsăritul. Olimpule, trezește-te! Promy, culcă-te!

– Auzi, Ile, Țuțea nu era ăla care spunea: ”cât de idiot să fiu eu să fac 13 ani de închisoare pentru un popor de tâmpiți”? Apropo, Țuțea era un geniu oral, vorbea mult, dar nu a scris mai nimic. Cum îți explici asta?

– Cât de idiot să fii să scrii pentru un popor de tâmpiți despre 13 ani de închisoare pe care i-ai făcut pentru același popor de tâmpiți? Eu, de fiecare dată când trebuie să scriu despre un lucru rău, cobor de milioane de ori în infern: al tău, al meu, al altora. Cred că înțeleg ceva din șirul ăsta nesfârșit de descompuneri, morți și resuscitări pe care nu-l mai suporți.

– Ai văzut? Tocmai de-aia te las pe tine să scrii.  

Sunt pe cale să-i spun că sunt pe punctul de a-mi da a treia ”demisie” în semn de protest (de la el din echipă), dar mă abțin: mi-e milă de el și trebuie să am răbdare, cum zice Promy, o să mai aștept măcar până-mi vine numărul de dosar de la Parchet. Promy mai bea o gură de nectar (pe care o înghite cu greu, strâmbându-se de durere, oboseală și dezgust), apoi zâmbește amar, atât cât îi permit buza spartă și falca umflată:

– Și, oricum, nu toți loserii sunt de succesuri. Unii cu succesurile, alții cu hapocalipsurile. Eu sunt programat la hapocalipsuri. Asta-i politica, așa e softul. Și vă trag și pe voi după mine. O să ne jupoaie pe toți de vii.

– Poate, dar așa, cine știe, o să fie mai multe motive și dovezi ca să fie condamnați.

– Cine ia în considerare mărturia mea? Ce credibilitate are? Uite ce-a pățit și Iisus.

– Credibilitate poate nu, dar relevanță da. Până la urmă, și tu, și Iisus ați câștigat.

– Doar simbolic. Nu, Ile, la fel ca în România, Apollo n-o să fie condamnat nici moral, nici penal. O să mai primească o diplomă, o medalie sau un premiu!