Examen cu BB (VII). O terapie pentru sufletul mânjit de căcat și sfâșiat de îndoială: presse-papierul cu coral albastru din Ataraxia de la Promy

Cum mă uitam lung la geam (dar, din fericire, mi se părea prea departe ca să ajung la el și nici nu puteam să mă țin pe picioare), Promy (adică Prometeu, eroul meu din copilărie) lasă iPhone 7 la care lucrează obsesiv, aproape non-stop (workaholic cum e) și vine val-vârtej la mine. M-am gândit că mă vizitează de dragul funcției fatice (să nu pierdem contactul), dar Promy zice că vine de dragul funcției conative (un pic de mobilizare nu strică). Îi tot spun că n-am chef de nimic și că nu mă simt în stare nici să mișc degetul mic de la piciorul stâng, dar Promy insistă să mergem pe Gliese, o planetă foarte asemănătoare cu pământul, aflată la doar 20 de ani lumină distanță. Acolo copiii citesc (nu joacă (prea mult) jocuri video pe PSP, consolă, tabletă sau mobil), înoată în oceanul Ataraxia, se joacă cu delfinii înaripați (pe care învață să-i călărească) și cultivă cactuși cu flori de un albastru neverosimil. Îi iubesc și îi îngrijesc așa cum Micul Prinț își ocrotește trandafirul, iar cactușii sunt mult mai ușor de întreținut și nu fac mofturi precum trandafirul Micului Prinț. Nu, nici vorbă, nu pot nici să mă ridic în picioare, nu merg nicăieri. Însă Promy mă asigură că e foarte simplu: ne teleportăm instantaneu. ”Break on through to the other side!” Break on through – The Doors .

Plonjăm direct în Ataraxia, cel mai mare ocean de pe Gliese, la recifurile de corali albaștri. Apa e mai caldă (29 de grade Celsius în medie) decât a oceanelor de pe pământ, lină și mângâietoare ca niște aripi de înger. La fel de limpede ca cea din golfulețul din Vamă, pe drum spre 2 Mai. Mă scufund în apele adânci și liniștite, de culoarea topazului albastru și înot ore în șir, fără să mai simt urmă de oboseală. La un moment dat, întâlnim sirene (și sireni) cu aripi ca-n mitologia greacă, dar și cu coadă de pește, cu plete albastre cu șuvițe argintii, verzi și lila, cu piercing și cu tatuaje. Cântă la un fel de chitară acvatică, mai mult Phoenix, gen ”Fată verde”, ”Mugur de fluier”, ”Nunta” Nunta – Phoenix . Nu ne punem dopuri în urechi cum le-a dat Ulise marinarilor săi când a întâlnit sirenele, dimpotrivă, ne bucurăm că muzica românească e promovată bine măcar la 20 de ani lumină de Terra și dezlănțuim o horă nebuneasscă împreună cu sirenele și sirenii. Apoi sirenele dansează sirtaki pentru Promy. Foarte tare, chiar Promy i-a învățat pe gliesieni, inclusiv pe sirene, să-și facă șuvițe, piercinguri și tatuaje, el cunoaște toate trendurile. Și o surpriză plăcută pentru Promy: modelul dominant de tatuaj (la sireni cel puțin) este vulturul (albastru, verde, cenușiu sau negru). Promy tresare, dar zice pe un ton aparent detașat: ”Ce chestie, vulturul a devenit mai popular decât mine”. Apoi scoate prototipul iPhone 7 din rucsăcel și îi încântă pe gliesieni cu noul model încă în lucru, super-slim, transparent și cu multiple funcții (cred că poate fi folosit și ca aspirator USB sau... USL): sunt înnebuniți și ei după gadgeturi, evident.

Cum eu încă plângeam după un ciob din presse-papierul de cristal cu coral, spart, al lui Winston, Promy îmi promite că-mi dă el unul tare, cu coral roz... ce-i drept, ”made in China”, dar să juri că-i original. Păi, să vedem, trandafirul Micului Prinț e original? Teoretic, nu, e unul dintre niște miliarde de trandafiri, aparent la fel, dar, practic, e special, pentru că e trandafirul Micului Prinț și a fost domesticit de el (vorba vine, e cam figurant). Așa și presse-papierul chinezesc o să devină special când o să-l iau eu. Și orice cupă poate deveni Sfântul Graal, Dumnezeu știe. Ca în filmul ”Regele Pescar” al lui Terry Gilliam. Sacru și profanul. Sacrul irumpe în profan. Iar Promy nu-mi dă un ciob, îmi dă unul întreg. Promy îmi mai recomandă să iau și eu data viitoare un pic de coral albastru din Ataraxia de pe Gliese, îmi poate face el un presse-papier de cristal cu coral albastru: unic, original și indestructibil. Pe ăsta nimic nu-l va putea distruge. Așa că acum voi avea două. Pe al doilea îl păstrez eu, iar pe primul îl dăm înapoi lui Winston și celor care încearcă să rămână oameni. Thanks, Promy!

Fericită și liniștită după scufundările în Ataraxia de pe Gliese, la recifurile de corali albaștri... Dar apoi, după câteva minute de fericire, cad iar în depresie. Am rămas singură, ”sunt o lună amară ce se stinge încet” (Luna Amară – ”Gri dorian”, iar Dorian Gray?!). Nimeni nu mă înțelege, cuvintele și lacrimile îmi sunt înghițite de Zid chiar și acasă. Vreau să ascult ceva empatic, așa că pun uvertura la ”Tristan și Isolda” – Wagner , apoi Simfonia a V-a, partea a IV-a – Mahler . Eforturi supraumane de a face cel mai mic lucru: pentru a înghiți, pentru a respira, pentru a mă întoarce de o parte pe alta. Mișcare în gol. Mireasa din filmul ”Melancholia” lui Lars von Trier care se străduiește să înainteze un singur pas, în timp ce crengile unor copaci monstruoși, mișcători îi încolăcesc picioarele și-i sfâșie trena. Totul se rigidizează. Apa îngheață în pahar, cearceaful cald, lipicios și mototolit devine rece, imobil, perfect întins ca un giulgiu, rotocoalele de fum pe care le-am suflat acum câteva ore încremenesc deasupra deasupra mea, gigantice ca niște planete deviate din traiectoria lor, care amenință să mă strivească. Stau pe jos și mă uit cum se bălăngăne slab firul de la plasa de țânțari. Hipnotic. Pendulul... Să vină mai aproape. Să mă sfâșie. Nu-mi pasă. Chiar îmi doresc. Vreau să se sfârșească totul înainte de a mă transforma în monstru sau de a intra în comă. Vino, pendulule... Nu o să fug. Nici pe Gliese, nici în ”Camera” din Zonă (din Vamă), nici în altă parte.

Rămân aici. ”Hier stehe ich”. Dar ce fac? Nimic. Aștept. Timpul trece atât de greu... Mă ridic, clătinându-mă și ținîndu-mă de mobilă. Fiecare mișcare durează parcă o eternitate. Să mai dansez un dans cu Big Brother. Ultimul. Să treacă timpul. Dansuri simfonice op.45, partea a doua, Andante con moto – Rachmaninov . Hai, Big Brother, dansează cu mine! Pentru ultima sau penultima sau antepenultima oară. M-am ridicat special pentru tine. Mi-am dat părul din ochi ca să-mi vezi fața. Fața încă umană. Uită-te-n ochii mei! I’m watching you, too. Dansează cu mine! ”The show must go on/Inside my heart is breaking / My make-up may be flaking, but my smile... still stays on.” (Queen). De fapt, nu mai am ”smiling face”-ul. Mi-am smuls masca și voi dansa fără ea. Nu mai am nevoie de ea. Îmi ascundea fața umană. Uită-te-n ochii mei, Big Brother și ține ritmul!

Mă învârtesc, dar picioarele mi se împleticesc, pașii mi se încurcă și mă prăbușesc. Mi-e rău. Nu mai pot. Promy își întrerupe iar lucrul la iPhone 7 și vine la mine. Îmi va da acum presse-papierul de cristal cu coral albastru de pe Gliese, deși nu-l merit. Mergem pe Gliese, doar noi doi. Sunt 6 recifuri de corali albaștri, iar Promy se hotărăște pentru reciful LEA 4 (asta ca să nu uit cât fac 2+2), pe care nu l-am mai vizitat. Ne uităm pe harta de la iPhone 7, încă în stadiu de draft: e super, 7D, pare 150% reală, reconstituie și compoziția aerului (inclusiv mirosuri), vântul, umiditatea etc. Și e foarte precisă. Ne teleportăm pe Gliese și plonjăm în Ataraxia, la recifurile de coral albastru LEA 4. Interesant, albastrul coralilor e fosforescent și seamănă cu ochii extratereștrilor rebeli de pe Dune. Promy culege 4 bucăți mici de coral albastru și face presse-papierul imediat. Unic, original, indestructibil. Are și o dedicație: ”From crazy, naughty Promy to God Created Disaster, Ile. With love” care se vede dacă plâng (inclusiv de fericire). Are un microcip cu un soft încorporat care activează mesajul în anumite condiții. Tehnologie, nu magie. Promy nu lucrează prin magie. Îl sărut pe Promy, îl îmbrățișez și ne întoarcem pe pământ. Eu îi mulțumesc din nou lui Promy și-i fac și eu o dedicație: Rapsodie pe o temă de Paganini - Rachmaninov . Strâng în palme presse-papierul, nu-mi vine să cred că-i al meu, mi-e și teamă să-l apăs prea tare să nu se spargă. Dar a zis că e ”unbreakable”. Să vedem. Coralul albastru din Ataraxia scânteiază în întuneric, ochii lui Promy devin și ei albaștri fosforescenți, chiar și ”Pendulul” de la plasa de țânțari pare acum o șuviță bleu-sidefată din părul unei sirene de pe Gliese. Promy nu se poate abține și-i face ochi albaștri de extraterestru rebel de pe Dune pisicii care stă pe calorifer - ”Kiry-Kiry, I’m afraid you’ve been chosen.”

A doua zi totul se schimbă iar. Presse-papierul nu e bun de nimic. Vreau să dispară. Dacă nu se sparge, să dispară. Să dispară tot universul. Să nu mai rămână nicio particulă. Doamne, nu ți-a ieșit prea bine creația și, pe lângă asta, ne mai și zăpăcești cu ideile tale stupide, nebunești care ne duc la dezastru. Dezastru, nebunie, confuzie, prostie? Parcă vroiam să fiu dezastru. Nu, nu mai vreau. Ideile tale, Doamne și ale lui Promy sunt numai prostii: dragoste, vise, rațiune, libertate, responsabilitate. Nu e nevoie de iubire, ura e suficientă, yahooii ca noi cel mult pot să-și dorească sex, nu dragoste. Iubirea aduce numai suferință. O prostie romantică, cu debut, cuprins și deznodământ tragic. Un mit modern devastator pentru cuplu și familie. O obsesie, o dependență perversă care erodează sufletul și trupul mai mult decât ura. Iar rațiunea este unul dintre cele mai nocive lucruri. Yahooii pot fi doar raționalizatori, nu raționali. Ei nu au nici gândire logică, doar magică, așteaptă minuni de la tine, Doamne. Se calcă în picioare să sărute moaștele și să umple de bale icoanele tale, se roagă să le moară dușmanii și să le meargă șpăgile. Nu pot evolua, rămân iraționali, orice ai face. N-ai decât să mai încerci. Puri și simplu, nu merge. Științele, artele și școala care îi plac așa mult lui Promy nu fac decât să intoxice yahooii, să le dea aspirații și așteptări false care le vor aduce multă frustrare. Nu trebuie să învețe cât fac 2+2, nu trebuie să citească prostii romantice ca să ajungă apoi să viseze, să gândească și să acționeze independent, să se elibereze prin iubire, artă, imaginație, modele și/sau memorie. Yahooii nu trebuie să gândească decât ce vor stăpânii ca să aibă o viață confortabilă de sclav. Nu trebuie să știe nimic în afară de cine e stăpânul lor și câteva reguli simple de urmat. Școala ar trebui ori desființată, ori foarte sumară și ideologizată, ori să fie organizată ca școală-fantomă, mergând de la elevi-fantomă până la doctori-fantomă. Fabrică de diplome. Asta e o idee foarte bună, așa mințile yahooilor n-ar fi pervertite de idei și valori ca ale voastre. Iar responsabilitatea (care este condiționată de primele valori) este o prostie și mai mare, o simplă chestie de PR: Miss X spune că va salva delfinii Calderon din Insulele Feroe, compania Y zice că va investi nu știu câte mii de dolari într-un proiect ecologist, deși ea poluează de milioane de ori mai mult și produce pagube mult mai mari. Numai prostii. Derutați sărmanii yahooi. Stârniți tulburare. Pe marea majoritate, nici nu-i interesează, vă ignoră, dar pot fi câțiva perturbați care să ajungă să aibă aspirații, să se ia după voi și să devină ”mentally deranged”. Ăștia o să vă urască și mai mult. Eu vă urăsc! Voi nici măcar nu ați mâncat vreodată o broască râioasă, habar n-aveți de nimic. Vă urăsc! Urăsc și ”copiii”! Am devenit, în sfârșit, normală? Să mă întorc la viața confortabilă de sclav? Mai bine. Sau, mă rog, mai puțin rău, cum zicem noi în România mereu. Să aleg răul cel mai mic. Dar viața confortabilă de sclav, înseamnă mâncat gândaci, broaște râioase, porci, tone de căcat de înghițit, posedare de fantome, implanturi și mutații de cyborg, procrearea unor noi ”aliens” în urma unor violuri repetate, transformare în Zombie cu sau fără ”smiling face”. Mlaștina bântuită din care nu mai ieși nici trăgându-te de păr ca baronul Munchausen. Mă trec frisoane. Îmi vine să vomit. Cred că rămân nebună. Un yahoo ”mentally deranged”. Măcar din rațiuni estetice, dacă nu morale. Nebunia e frumoasă, restul îmi provoacă scârbă. Iartă-mă, Promy! Iartă-mă, Doamne!

”Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Sfânta Evanghelie după Marcu, 9, 24).

Examen cu Big Brother (VI). În căutarea unui ciob din presse-papierul de cristal cu coral al lui Winston din ”1984”: doruri, frustrări și rătăciri

Ce să fac ca să dispară Zidul? Să fac o revoluție? Astea se fură. A mai auzit cineva de o revoluție care să nu fie furată? Să fac un război? Păi, războiul e complicat, implică ”pagube colaterale”. Asta am auzit-o la NATO, întotdeauana când demara și conducea un război pentru stabilizarea unei zone tensionate. Da, sunt și ”pagube colaterale”, e inevitabil. Civili – copii, bătrâni, mămici... Nu, fără pagube colaterale... Să arunc în aer Zidul? Nu știu, poate că nici nu trebuie să-l arunc în aer. Nu e nici măcar un zid de cărămizi, nu, e unul de paie pe care aș putea să-l spulber dintr-o suflare. Precum casa de paie a primului purceluș din povestea cu lupul și purcelușii. Eu sunt ”lupul cel rău”, bineînțeles. Pot să suflu casa de paie în două secunde, fluierând. ”Eu când vreau să fluier, fluier.” ”Cui i-e frică de lupul cel rău?” Păi, cred că lui Gabi, secretara, îi e frică. A spus că are coșmaruri de când am șters notele. Nici ea nu mai doarme bine. Se trezește noaptea urlând că a venit nebuna și i-a șters toate cataloagele. Toate! Șterse complet. Blank. Albe ca zăpada. A, aș putea să termin cu Zidul altfel. Să-l șterg. Cu pixul ăla care șterge orice. Hm, nu prea mai vreau să-l mai văd, sunt traumatizată... E, dacă eu sunt traumatizată, oare cum o fi Gabi? Cred că face stop cardiac dacă mai vede un pix de-ăla în birou la ea. Ce-ar fi dacă aș șterge-o pe Gabi cu guma de la pix? Așa cum m-a șters ea de peste tot, din documentele de pe site, într-o singură zi. Completely erased.

O zi-două, aproape împăcată, chiar dacă mi-e dooor de ”copii” din ce în ce mai mult. Am făcut ce trebuia, nu ce era recomandabil. Și continui. Ce dacă am pierdut tot? Sunt liberă, mi-am recâștigat fața umană. Fie și pentru cinci minute. Mai târziu nu știu ce va fi. ”Forget domani/ ’cause tomorrow never comes” Forget domani – Frank Sinatra Ascult Frank Sinatra și dansez. Mă rotesc în cei câțiva centimetri pătrați liberi de lângă birou. Chiar dacă mă lovesc, inevitabil, de pat și de scaune, simt că plutesc. Zbor. Efectul Sinatra. Aș putea să evadez printr-un portal, să mă duc în golfulețul meu din Vamă ori pe calea lunii pline, peste mare, într-o altă lume. „Let’s sharethe moonlight”. Să mă cufund în uitare, iar valurile să mă mângâie și să-mi aline rănile. Să fug? Nu, rămân aici. Sunt fericită așa.

După cinci minute de fericire, cinci zile de depresie... Totul s-a sfârșit. ”E doar un job”, așa spunea prietena care m-a recomandat, ”nu pune la suflet”. Doar un job?! Pentru mine e lupta cu Big Brother, cu Zidul, cu sistemul, și nu în ultimul rând cu mine însămi. Mi-am dat demisia cumva din motive personale, e vreo problemă personală? Nu am scris asta nici în demisia oficială, deși domnul decan insista s-o fac. Nu, nu sunt motive personale câtuși de puțin. Și, totuși, mă afectează personal. Zidul mă apasă din ce în ce mai tare. Examenul de lector nu va mai fi reprogramat niciodată, o să-și aducă oamenii lor, într-un mod mai mult sau mai puțin transparent. Mișcarea de rezistență a fost o prostie. Toate planurile mele anulate... Da, îmi făcusem planuri, nu știu de ce, din când în când mi se mai întâmplă, și... ”I found out how little I accomplished / All my plans denied” (Megadeth – ”A tout le monde”). Totul îmi aduce aminte de job: fluturași de salariu uitați prin portofel, pe care mi-era rușine să-i semnez, așa sume fabuloase primeam (dar nu ziceam eu că-mi place voluntariatul?), pixul care șterge, cărțile de vizită, cărțile pentru școală, lucrările de la examen, fișele de prezență, mailurile, contactele și mesajele din telefonul mobil... Și ”copiii”! Dacă trec cu metroul pe la Grozăvești, mă apucă plânsul, cu atât mai tare cu cât sunt mai mulți ”copii” în vagon. Mă uit la ei hipnotizată, cu ochii în lacrimi, aș vrea să le vorbesc, să-i întreb măcar a câta stație e ”Izvor”, dar buzele îmi tremură și nu pot articula niciun cuvânt. Acum trebuia să fiu la oră, cu ei. Tocmai puneam stick-ul cu cursul în PowerPoint în laptop, iar ”copiii” mă ajutau să conectez videoproiectorul. Continuau să vorbească între ei și să mă zăpăcească, iar când le atrăgeam atenția că ora a început, îmi aruncau privirea lor de cățeluș.

Stau pe jos și plâng ore în șir. La un moment dat, lacrimile îmi seacă. Parcă nici nu mai simt nimic. Nici dacă ascult nocturne de Chopin. De fapt,nu am chef să ascult nimic, nu am chef să cânt, nu am chef să dansez, nu am chef de nimic, nu vreau nimic. Doar să dispar. Complet. Completely erased. Șterge mai bine, Gabi, vezi că a mai rămas ceva, vrei să te învăț eu cum se șterge? ”Comfortably numb”, pe punctul de a intra în comă pentru o zi, o lună, un an, un deceniu, un secol... Nu, nu vreau să intru în comă. Vreau să simt, fie și numai durerea. Nopți agitate, de spasme și zvârcoliri continue, fără a închide un ochi. Cearceafuri cleioase și fetide ca balele extratereștrilor din ”Alien”. Lumina intensă, străină, ostilă de OZN a plafonierei. Orice ating mă curentează. Ceștile, ibricele și farfuriile se umplu de țepi ca niște arici. De fapt, țepii sunt pixuri care șterg. Cu vârfurile ascuțite ca săgețile. Poate săgețile ”Omului-Indicator” din ”Pădurea fără rost” (”Oblio”) – maximum 20 cu totul, stereotipice și derutante. Asta-i România, ăsta-i sistemul, ce e corect, toată lumea face așa, o să te obișnuiești... Clanțele devin tăioase ca razele laser, îmi străpung pielea. Când vreau să mă așez, scaunele se retrag, iar mesele și biroul se îndepărtează în mod bizar. Mesele seamănă cu niște meduze otrăvitoare, gigantice, în ale căror umbrele se rotesc halucinant cataloage goale și numere fosforescente de la 8 la 10. Își îndreaptă spre mine tentaculele, fremătând de furie. Orice scriu la calculator, se șterge în mod suspect. Mă uit în oglindă și nu mă mai văd. Pereții devin incandescenți. Zidul se va prăbuși peste mine. Poate ne vom topi împreună într-o ultimă îmbrățișare stranie și totuși atât de familiară. Nu fac nimic. Nu pot. Aștept sfârșitul. Paralizată și fascinată de propria execuție ca prizonierul Inchiziției din povestirea lui E.A.Poe, ”Puțul și pendului”. Până la urmă, prizonierul se trezise din vrajă, reacționase ingenios și se eliberase. Eu nu. Aștept să coboare pendulul și să mă sfâșie. Tot mai aproape... Zidurile de metal lichefiat se scurg peste mine. Urlu, dar nu se aude niciun sunet. ”Strigătul” lui Munch.

Adorm, în sfârșit, pentru o două ore și, surprinzător, nu am coșmaruri, ci un vis frumos (asta mi se întâmplă o dată la zece ani). A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. A fost odată o profă-sclavă care, fără pistol la tâmplă, a pus niște note false la cererea stăpânilor și apoi le-a șters din proprie inițiativă. A stârnit, astfel, mânia stăpânilor care au alungat-o din cetate. La început, au vrut s-o vândă, dar până la urmă și-au dat seama că nu e bună de nimic, așa că, după câteva bice pe spinare, au gonit-o pur și simplu. Cine ar fi vrut să cumpere o catastrofă de sclavă? Natural born disaster. God created disaster (asta cu ”God created” e din filmul ”Me and Orson” - despre viața lui Orson Welles, pe care profa îl văzuse cu ”copiii” la un seminar: Orson le spunea actorilor săi, pentru a-i încuraja în momentele dificile,”God created actors”). Lăsată să descurce singură și confuzată de liberul arbitru (pe care nu-l experimentase prea bine înainte), profa s-a gândit să facă petiții și plângeri împotriva stăpânilor. Nimeni nu știa exact cum trebuie procedat și toți anticipau consecințe fatale, așa că i-au spus ”las-o baltă”, o căuta cu lumânarea. Ea s-a dus totuși. Între timp, colegii au aflat ce s-a întâmplat și au organizat un mare protest, reușind să înlăture stăpânii cei răi și să aleagă o stăpână mai bună (în vis devenise decan chiar fosta mea colegă de liceu, avocata). Stăpâna cea nouă a rechemat-o pe profa exilată și i-a înmânat diploma de lector, precum și contractul de muncă pe perioadă nedeterminată: ”A venit clipa schimbării în învățământul românesc. Mulțumim colegei noastre, Ileana, pentru eforturile sale. De-acum, școala românească va fi altfel”. Profa și-a luat diploma și contractul și a îmbrățișat-o pe noua decană, cu lacrimi în ochi și obrajii în flăcări. Nu a putut spune nici ”merci”, era prea emoționată. Apoi a îmbrățișat ”copiii” care stăteau pe margine, unul câte unul.

În timp ce strângeam ”copiii” în brațe, aud, deodată, acorduri triumfale. Se sărbătorea întoarcerea mea la școală? Oau, au pus marșul Radetzky. Să ascult mai bine... Cam multe note greșite (vai de mine, era să zic ”note false”, nici nu vreau să mă mai gândesc), ezitări și întreruperi. De unde au adus orchestra asta? În așa hal s-au deprofesionalizat și orchestrele? Atunci realizez că repetă fi-miu la pian (asta i se întâmplă doar cu jumătate de oră înainte de lecția de pian). Continui să strâng în brațe ”copiii”, aproape să le zdrobesc oasele... Nu le dau drumul, mi-era dor de ei. Strâng cearceaful năclăit, cu disperare, cu ultimele puteri... Nu, nu se poate. Nu e corect. Ce e corect? E ceva corect? Cine zicea asta? De ce m-ai trezit? Acum te-ai apucat să repeți, o săptămână n-ai deschis pianul. Vino la masă imediat! Iau castroanul de cereale cu lapte și mă îndrept către sufragerie. Îmi vine să i-l arunc în cap. Și chiar azvârl lingura. Aș arunca cu tot ce am la îndemână. Îl pocnesc pe fi-miu, urlu la bărbată-miu. Nu înțelegeți nimic, faceți doar mizerie și balamuc.

Îmi vine să-mi tai venele. Să încerc cu cuțitul cel mare de la bucătărie. Ăla nu prea taie, dar să-i fac o probă, poate totuși... Aș putea să le tai și lor gâtul și apoi să mă sinucid. M-au deranjat, fac mizerie, nu sunt femeia lor de serviciu sau sclava lor. Dacă n-am un pistol să le pun la tâmplă, merge și cuțitul. Un pistol la tâmplă? Cum adică, îmi vărs frustrările pe ei doi? De ce nu? M-am săturat de tot. Dar mai întâi să încerc să văd dacă taie. Trag trei dâre de probă pe mâna dreaptă (nu chiar lângă vene). Nu simt nimic. Și nici nu se vede sânge. Vreau să văd sânge! Cuțitul ăsta nu e bun de nimic, îl arunc. Iar eu nu sunt în stare nici să-mi tai venele. Loser. O mizerie. O catastrofă. Până la urmă, din a treia crestătură sângele începe să picure și se scurge pe jos. La baie, prin sufragerie, prin holocătărie... Stropi mărunți. Mă uit pe jos fascinată. Sunt perfect rotunzi. O formă perfectă. Rubinii. O culoare perfectă. ”Roșu aprins - colorează-mi tăcerea” (Luna Amară – ”Roșu aprins”). Nu șterg nimic pe jos, nici pe mână. Vreau să vadă toată lumea, să știe că sufăr. Tăietura nu mă doare deloc, nu e nici periculoasă, dar e cât de cât de efect. Un semn exterior pentru o durere interioară. Încerc să convertesc suferința psihică într-una fizică. Ar fi mult mai ușor așa, dar nu, nu se poate. Nici măcar să îmblânzesc puțin durerea interioară. Ce ridicol, cerșesc atenție, mă victimizez și proiectez frustrarea asupra celor din jur. Un joc primejdios. Poate că trebuie să accept durerea interioară, fără rezerve și artificii. Mă uit la semne și la sângele închegat de pe mână (pe care nu l-am spălat): seamănă cu niște litere chinezești mari, stacojii. Parcă ar conține un mesaj secret. Aș putea să-mi citesc în ele viitorul. Care viitor? Sângele închegat s-a crăpat și se scutură acum. Litere în curs de descompunere, mesajul se șterge singur. Panta rhei (totul curge). Mai exact, cel puțin pentru mine, totul se șterge.

Chiar și răul pe care l-am provocat celor din jur din frustrare? Ei nu mi-au greșit cu nimic. Poate că Dumnezeu mă înțelege și mă iartă, dar oare îi place atitudinea asta? E un exemplu bun? Ajută cuiva? Cui prodest? Și sunt atâtea probleme mai importante, mai serioase pe planeta asta, iar eu, egocentrică și masochistă, am rămas captivă în durerea mea, doar parțial comunicabilă. Îmi vine să intru în pământ de rușine. Îmi voi cere iertare. Chiar acum. Trebuie să învăț să exorcizez demonii frustrării.

Winston (din ”1984”, Orwell) cumpărase de la un bătrân anticar un presse-papier vechi de cristal cu coral. Îl privea vrăjit. Putea să zărească acolo, prin el o altă lume: una mai umană, mai liberă, mai ludică, mai inocentă, mai fericită, o lume plină de dragoste, lumea răvășitor de tandră a trecutului (fie el și idealizat), în care clopotele de la St. Clement’s cântă ”Portocale și lămâi”. O lume altfel. Total diferită de cea a lui Big Brother. Când Winston și Julia au fost arestați, agenții au spart presse-papierul de cristal cu coral. O lume întreagă sfărâmată: trecutul, nostalgia, memoria, umanitatea, dragostea, visele ... Mie mi s-a părut cel mai trist moment al poveștii. Și cel mai frustrant. Aș da orice să găsesc măcar un ciob din presse-papier prin care să putem întrezări, măcar pentru o clipă, o reflexie a acelei lumi interzise, pierdute pentru totdeauna. Pentru totdeauna? Nu știu sigur. Voi încerca să găsesc un ciob din presse-papier. Îl voi căuta și, dacă nu-l voi găsi, îl voi reinventa.

Examen cu Big Brother (V). Reclamații la foruri academice – Pisica de Cheshire, evanescentă ca fantomele, dar cu un zâmbet pe care nici eu nu-l pot șterge

Dooor de ”copii”, fie ei și cei cu părul alb de la FR... Zilele alea extraordinare de la seminarii... Zile de revelații, zile de descoperiri... O puștoiacă de la anul I cântă muzică pop, nu a spus nimănui până atunci, abia acum se destăinuie, colegii îi caută melodiile pe youtube și le pun în timpul orei, iar ea plânge și intonează refrenele live, în clasă, iar în pauză ne povestește despre câinii vagabonzi pe care i-a salvat și i-a adoptat. La alt seminar, descopăr că eu și încă vreo 6-7 ”copii” de la anul II ne-am făcut tatuaje la același tatuator ”de lux” din fundul unei curți mizere din Militari, cu aceeași ofertă Zumzi: circa 60% reducere pentru 30 de centimetri pătrați! Zilele când unele fete veneau după mine la toaletă sau pe scări să-mi spună probleme de la job ori de acasă; uneori, incredibil, chiar întrebau lucruri legate de materie (sau făceam conexiunea ad-hoc). Lucrarea excelentă de la master care m-a teleportat din ”camera 101” în ”Camera” din ”Zonă”, în golfulețul meu din Vamă. Seminarul la care am văzut filmul ”Me and Orson” (despre Orson Welles), singurul film pe care l-am vizionat integral în ultima jumătate de an (pe restul le-am urmărit fracționat, câte 10-15 minute, o dată la câteva zile). Aș vrea să-i văd chiar dacă moțăie prin clasă sau chicotesc și vorbesc despre orice altceva decât temele cursului, iar când îi apostrofez îmi aruncă privirea aia de cățeluș pe care o știu oricum de la fi-miu. Aș vrea să mai văd o dată privirea aia de cățeluș, multiplicată parcă la nesfârșit... Ochii ăia mari și inocenți din tablourile lui Tonitza...

M-am hotărât să merg mai departe pe calea instituțională, indiferent de rezultat. Mai întâi, la forurile academice. Consiliul de Etică și Management Universitar (CEMU) avea înainte atribuții pe probleme de încălcare a normelor deontologice, acum nu mai e funcțional. A durat vreo două zile până am identificat un birou competent și o persoană de contact. Noi nu știm, dar vă facem legătura la, nici noi nu știm, dar vă dăm pe, noi înainte ne ocupam, dar ne-am desființat, dar vorbiți cu, noi, nu, de-abia ne înființăm, nu ne cunoaștem atribuțiile, dar încercați la, noi suntem în proces de restructurare, mai bine nu vă încurcăm, dar putem să luați legătura cu, noi nu știm, dar vă facem legătura la... Și tot așa. Până la urmă găsesc o persoană de contact: doamna X de la Consiliul de Etică (ANCS). Evrika! Scriu declarația și copiez înregistrarea pe un DVD, apoi mă duc val-vârtej la Consiliu.

La poartă, aflu că ANCS e la 4; întâmplător sau nu, etajul nu figura în adresă. Iau liftul, cobor la 4 și încep să mă interesz de doamna X de la Consiliul de Etică. Străbat aproape tot etajul, nimeni nu știe nimic. La ultimul birou, cineva îmi spune prietenos, cu un zâmbet larg de ”smiling face”: ”Da’ de ce mai căutați? Mai bine renunțați!”. Cum o astfel de atitudine responsabilă nu face decât să mă impulsioneze, las etajul 4 și mă mai duc o dată la portar. Sigur, ANCS e la 4, doar la 4? Da, sigur. O să încep ca Asterix și Obelix (în ”Cele 12 munci ale lui Asterix”) să străbat clădirea în lung și lat, căutând formularul 838 până o iau razna? Să le cer și eu ceva care să-i încurce, gen formularul 839 conform noii circulare B65, cum au procedat Asterix și Obelix? Întâmplător, cineva din clădire mă vede întrebând la poartă și-mi spune că ANCS are birouri și la etajul 2, așa că o iau de la capăt. În sfârșit, cineva de la etajul 2 știe de doamna X și mă trimite spre biroul dumneaei. Doamna nu mai este disponibilă, dar, din fericire, mai e cineva în birou. Mă întâmpină cu același zâmbet larg de ”smiling face”, îmi înregistrează sesizarea, ia DVD-ul și-mi dă un număr de ordine, apoi își ia la revedere. Păi, și cum comunicăm, cum mă veți informa despre avansarea anchetei? Nu-mi dați un număr de telefon, un mail, dacă nu o carte de vizită? Nu ați lăsat mailul dvs.? Ba da. De ajuns, nu mai trebuie nimic, vă contactăm noi. Plec zâmbind și eu la fel de prietenos, doar n-o să-mi pierd acum ”smiling face”-ul. Am senzația că nu o se atingă nimeni de materiale nici peste o lună, poate că nu o să citească nici titlul, darămite să asculte înregistrarea și să demareze ceva. Dacă mă duc peste 4-5 săptămâni să verific stadiul de evoluție al anchetei, probabil că n-o să mai găsesc pe nimeni: doamna X disponibilizată, transferată sau promovată, iar biroul dispărut complet. Fantomele continuă să bântuie. Un birou-fantomă. Încă un număr de iluzionism sau de magie neagră. Cu siguranță, va rămâne numai surâsul prelung ca zâmbetul Pisicii de Cheshire din ”Alice în Țara Minunilor”, după ce totul s-a volatilizat.

Dacă sesizarea la ANCS e mai curân de uz intern, academic, fără valoare juridică, asta penală e foarte serioasă. Am consultat și un avocat în problema plângerii penale. O fostă colegă de liceu, avocată, s-a uitat pe toate materialele împreună cu un coleg specialist pe penal și apoi m-a sunat. Draga mea, oriunde într-o țară europeană civilizată (dar Românica unde-o fi oare, și încă de 6 ani?) ar fi absolut evident, iar proba este relevantă, deși nu se acceptă la noi întotdeauna înregistrările, dar, sincer, aici, noi nu recomandăm, colegul meu a zis ”las-o baltă”, da, riști să ajungi la închisoare și să nu se rezolve nimic. Aici nu contează probele, ci șpaga și influența.

A doua zi, mă duc să mă întâlnesc cu avocatul care a zis ”las-o baltă”. Zâmbește și el, cu o ușoară condescendență și cu un aer de expert. Știe el bine, e pățit, a văzut multe. Păi, cu plângerile astea de uz intern, academic nu rezolvi nimic, evident, dar tu du-te mai departe: mergi și la Minister, și la comisia prezidențială, și la președintele universității și pe unde mai vrei tu. Îți faci datoria, îți liniștești conștiința, să nu zici că nu ai încercat nimic. Șanse, nu. Oricum, mai aștepți o lună să vină răspunsul de la toate consiliile și comisiile, înainte să faci altceva. Dacă vine... Foarte probabil, nu. Mai departe, pe penal... Cu DIICOT ar mai fi ceva, dar probabilitatea să demareze ancheta e mai scăzută: nu-i chiar de competența lor, dar putem să încercăm; apoi, când se stârnește DIICOT, curăță tot, da, și pe tine, faptele sunt incriminatoare. Cu poliția e și mai rău: plângerea ta penală n-o să aibă niciun rezultat, dosarul lor o să se îngroape, în schimb, vor face și ei plângere penală contra ta și tu vei ajunge la închisoare pentru fals, uz de fals și abuz în serviciu. Șpăgi, telefoane date de persoane importante, pile, normal. Anchetă care poate să dureze și 10 ani. Te face din om neom. Polițiștii o să spună că tu ai cerut șpagă pentru note și că ai șters notele pentru că nu ți-a convenit aranjamentul cu studenții sau cu conducerea (adică secretara?!). Ori i-ai șantajat pe studenți pentru șpagă și ești doar tu implicată, ori ai intrat în conflict cu mafia din facultate (din care făceai și tu parte) și te-ai dus cu plângerea ca să te răzbuni. Ei nu gândesc în termeni de ”conștiință”, nu știu conceptul. Nicio șansă. Nu vei obține nimic, doar că vei ajunge tu la închisoare.

Stai puțin, am mai auzit o dată discursul ăsta. Doar că era completat cu distrugerea facultății în momentul demarării anchetei! Din nou Zidul? Zombie-avocați cu ”smiling faces” și Zombie-polițiști fără ”smiling faces” care gândesc doar în termeni de șpagă/bani, putere, conflicte, răzbunare? ”Polițist adjectiv”... era filmul lui Porumboiu despre un polițist tânăr care încerca să-și păstreze conștiința și relativa autonomie (acoperind un puști consumator de iarbă pentru a nu-i distruge viața). Până la urmă nivelat și înghițit de sistem. ”Another brick in the wall”. Am ajuns să prevăd în detaliu tot ce mi se va spune și mai ales recomanda? Sunt o Casandră nebună, inadaptată și isterică ce anunță, singură împotriva tuturor, sfârșitul Troiei sau doar al meu? Îmi vine să mă arunc pe geam de la biroul avocatului. ”A tout le monde, a tout mes amis/ Je vous aime, je dois partir/ These are the last words / I’ll ever speak / They’ll set me free” A tout le monde (Megadeth) . Vreau să ies. Nu știu exact pe unde: mă tentează atât geamul, cât și ușa. Parcă mai mult geamul. O gură de aer! Sau de fum. Optez, deocamdată, pentru ultima.

Știu, nu e deloc recomandabil, cu toții aveți dreptate. Și atunci, să ascund astfel de lucruri (de natură penală)? Să mă limitez, ”stimabile” Zombie și fantome, la sesizarea ”prezidenților” unor ”comitete și comiții”? Până acum, am promovat întotdeauna reclamațiile și sesizările, de la cele mai mici lucruri (poate simple greșeli, fără rea voință) la cele mai serioase, în ideea de a nu eluda problemele și de a nu aplica așa-zisa soluție ”merge și așa”. Dacă ”ne facem că” nu vedem o problemă, asta nu înseamnă că se rezolvă de la sine. Problema nu dispare, dacă o ignorăm. Dimpotrivă, se poate agrava. Dacă renunț la acțiunea penală, înseamnă, din nou, că mă reneg pe mine. Nu mai sunt eu însămi, încep să mă transform. Într-un Zombie cu ”smiling face” sau într-o cărămidă în Zid, iar 2+2 îmi dau atât cât vrea Big Brother. Să mai încerc o dată să fac ce trebuie, nu ce e recomandabil? De fapt, nu prea am făcut în viață ceva recomandabil. Altfel, eram eu secretara. ”Stăpâna” și nu ”sclava” obraznică și nerecunoscătoare.

Atitudinea asta defetistă, indiferent ce formă îmbracă (de la discretul și sublimul ciobănaș mioritic, la văicăreții permanent sabotați de structuri oculte gen Vadim ori la Miticii mai spirituali și versatili care se rezumă la ”hazul de necaz”). Totul e de căcat, suntem condamnați din start, n-avem nicio șansă, deci nu trebuie să facem nimic. Fatalism, victimizare și renunțare. Pesimism și negativism. Înghețare în proiect. Absența încrederii. O societate veșnic anomică, fără reguli și repere, haotică și alienată. Mă scoate din minți atitudinea asta. Chiar presupunând prin absurd că totul e de căcat și nu putem schimba nimic, de ce trebuie să aveam atitudinea asta? Nu putem lupta, fie și fără șanse, dar cu pasiune, cu plăcere, cu dăruire, cu entuziasm, cum spunea Churchill la începutul celui de-al doilea război mondial (l-am mai invocat și în episodul III): ”Va fi război. Praf și pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pândește pe toți. Iar eu simt că întineresc cu 20 de ani” (apud Nicolae Steinhardt, ”Jurnalul fericirii”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994:7) – a treia strategie de rezistență la totalitarism. Churchill și-a valorificat șansele (mai mult sau mai puțin slabe) și, în cele din urmă, a câștigat.

Sau măcar să dansăm dezlănțuit, dionisiac când vine dezastrul ca Zorba Grecul după prăbușirea minei (dans Zorba Grecul) ? Apropo, în acest caz, eu sunt dezastrul. Se pare că nu pot fi oprită. Un dezastru regenerator, urmat de recuperarea ordinii. Big Brother, lumea ta e haos organizat, raționalizat și ubicuu. Principiul II al termodinamicii accelerat. Entropie, moarte termică. Hai, încearcă să mă dizolvi și pe mine... Poate că o să mă descompun, o să mă topesc, o să dispar. Nu-i nimic, după moarte este înviere.

Indiferent ce se va întâmpla, voi dansa.

O să aștept aproximativ o lună, înainte de plângerea penală, feedback-ul improbabil de la forurile academice. Oricum, nu vreau să mă suprapun peste vizita comisiei ARACIS la facultate. Nu vreau să inoportunez procesul de evaluare sub niciun aspect. De fapt, e o problemă serioasă de resurse umane, de ”cadre”, cum se spune: încadrarea trebuie să fie de minimum 70%, cred că era în jur de 30% cu mine cu tot (ceea ce, bineînțeles, mi se poate imputa, fără rezerve). Dacă se face o anchetă, profii implicați sunt suspendați, așa că mai scade un pic procentajul. Da’ până acum cum s-a reușit acreditarea? E, trebuie să aflu când vine ARACIS-ul. Și cum să întreb: ”Domnule Zombie, dinozaur comunist, sociolog copy-paste și mafiot, vă rog frumos să-mi spuneți când vine ARACIS-ul”. Iar răspunsul o să fie de genul: ”Doamna Dezastru, sociolog catastrofic, nebună, hoață, mincinoasă, sclavă obraznică și nerecunoscătoare, vă rog să mă credeți că habar n-am”. Nu, fără etichetări. Un ton cât mai decent și neutru. Îmi fac curaj și scriu. Răspunsul e, într-adevăr: nu știm exact, de-abia se depune dosarul de evaluare peste o săptămână. Voi mai aștepta atunci minim o lună, confirm eu.

În sfârșit, chiar ieri seară, o altă atitudine! O reacție umană, empatică care mi-a dat iar încredere. Am sunat la un ONG (focusat pe drepturile omului) unde am colaborat ca voluntar să le povestesc și lor ce s-a întâmplat și ce intenții am, iar colega de acolo m-a încurajat: da, e greu, dar nu renunța, te ajutăm și noi cu un sfat și potențiale contacte. Nu-mi vine să cred. Dacă mi-ar fi spus doar că mă înțeleg și să nu renunț, era suficient. Nu așteptam mai mult. Nici măcar susținere, doar un strop de empatie.

Emirul în drum spre Mecca din poezia lui Macedonski, ”Noapte de decemvrie”. O prietenă mi-a adus aminte de poezia asta, i se potrivește și ei foarte bine. Emirul ardea de dor, tânjea după Mecca. Dorul răvășitor de absolut. Autodevorator. A renunțat la tot. A ales calea cea grea. Și merge pe ea către Mecca. Drumul spre paradis trece prin infern. Prin focul deșertului. Prin praf și arșiță, chinuit de sete, de foame, de oboseală, de năluci. Nu se oprește. Chiar dacă va fi înghițit de deșert, va ajunge la Mecca cerească. Cea de aici nici nu mai contează. De fapt, nu are importanță dacă ajunge sau nu la Mecca terestră. Important e că e pe drum spre Mecca. Pe calea cea grea. Parcă văd și eu o cetate strălucind în depărtare, dincolo de dune. E Mecca? Sau e numai Fata Morgana?

Examen cu Big Brother (IV). O nebună, singură în fața Zidului, continuă să-l sfideze... cu o înregistrare.

M-am prăbușit iar când m-am uitat în orare: nu mai figurez nicăieri. Vineri, m-au șters din toate orarele (și din alte documente de pe site) și au găsit deja înlocuitor. Imediat după weekend, luni, a avut loc deja cursul meu... fără mine. M-au șters. Completely erased. Pur și simplu, nu mai exist. Într-o singură zi. Ce performanță! Viteza asta uluitoare mă înspăimântă și mă șochează. Iar? Da, se pare că nu m-am obișnuit. Eficiență de tip ”copy-paste” și stil mafiot, fie el și comunistoid. Doar aici. Mai exist? Nu-mi aud nici măcar respirația. Mă duc la oglindă să suflu, să văd dacă se aburește. Nu se întâmplă nimic. Și îngheț de groază.

Ce să mai fac dacă nu mai exist? Să-i bântui un pic? E, sunt obișnuiți cu fantomele și ei nu prea se șochează. Și, totuși, aș putea chiar să-i șantajez. Am și o probă: o înregistrare audio a întregii ”discuții” de miercurea trecută. După ce-am mințit ca să iau cataloagele și să șterg notele false, asta a fost floare la ureche: pur și simplu, am pornit modulul de ”înregistrare voce” de la telefonul mobil, am pus telefonul în geantă și am intrat. În ideea de a avea o probă. Era singura posibilă, din păcate, pentru că lucrările în sine nu sunt nici pe departe o dovadă credibilă: ”stăpâna” Gabi, secretara găsește oricând, cât ai bate din palme, referate pentru toate fantomele ca să satisfacă pretențiile unora mai recalcitranți și săriți de pe fix ca mine, de altfel, așa mi-a și propus. Înregistrarea nu include ultima parte (cu demisia) pentru că s-a terminat memoria telefonului (poate că și el se săturase!), dar conține circa două ore și jumătate de ”discuție”, în flux continuu, fără întreruperi. Aș putea să-i șantajez: să obțin bani, avantaje sau măcar jobul meu înapoi. Dar asta nu e o nouă ispită? A puterii și controlului, prin orice mijloace? Dacă am mințit deja, de ce n-aș putea șantaja pentru un scop nobil? Nu eu trebuia să-mi dau demisia, ci ei. Nu eu trebuia să mă sacrific, ci ei. Să-și dea ei demisia. La urma urmei, e dreptul meu să-mi reiau jobul. Măcar atât. Apoi pot schimba ceva din interior. Acum, nu doar că sunt ”out”, sunt pur și simplu ”deleted”. ”Scopul scuză mijloacele”. Să-l atac pe Satana cu armele lui: combinații, minciuni, șantaj, amenințări. Stai puțin... Orice mijloace?! Am mințit deja, acum să șantajez și să ascund proba? Nu am ales eu calea cea grea, a sacrificiului și a non-compromisurilor? Să recurg și eu mai departe la combinații, aranjamente, minciuni, șantaj, mușamalizări, la calea cea ușoară care mi-a fost arătată deja?

Mai întâi voi face curățenie în propria casă. Să începem de la noi înșine. Șterg praful, dau cu mătura și cu mopul, apoi mă duc la bucătărie să gătesc. Ce-am pățit, sunt bolnavă? N-am mai gătit decât sandvișuri cu cașcaval de luni bune. E, atunci o să fac o supă cu găluști. Să vedem ingredientele: vai, ceapa, cartofii, morcovii și țelina au putrezit. Put îngrozitor. O duhoare de cadavru. Încerc să le scot din sertare și mă umplu de o zeamă maro-gălbuie ca diareea. Îmi vine să vomit și chiar o fac. Nu, nu voi lăsa lucrurile așa, voi face curățenie. Îmi înving scârba cumplită și le arunc, cu mâinile șiroind de zeama împuțită. Apoi realizez că nu mai am legume pentru supă. Nu-i nimic, am spanac la congelator, de ce să nu-l prepar? Poate prind puteri ca Popeye Marinarul. Pun spanacul la fiert cu vegeta Knorr și câteva linguri de pastă de tomate, apoi condimente: mărar, usturoi, cimbru, busuioc. Ce interesant, am aruncat mizeriile, deși am vomitat și mi-a fost silă. Nu era chiar totul stricat. Usturoiul, nu. Deci, să verificăm compoziția: pasta de tomate (fi-miu, Alex, ”complicele” care mi-a dat telefonul lui pentru înregistrare), usturoiul (profesorul care a fost impresionat de gestul meu și care mă susține), vegeta (”copiii”), cimbrul (eu), busuiocul (soțul), mărarul (prietenii). Ia te uită, ce alegorie! Dacă nu eu, cu siguranță, usturoiul va speria vampirii, Zombie și fantomele. Și atunci spanacul în sine cine e? Păi, poate că e Dumnezeu și ”poveștile” în care cred eu. Continui să cred. Să iau o porție de spanac. Poate îmi va da tărie.

Apropo, ”usturoiul” a început o mică ”mișcare de rezistență” internă: insistă ca eu să particip la examenul de lector la care renunțasem odată cu demisia (chiar dacă nu se știe dacă poate fi, practic, reprogramat și care ar fi componența noii comisii), a contactat profii pentru a-mi face mie campanie și a-i aduce de partea mea (mai ales în eventualitatea reprogramării examenului de lector), îmi trimite materiale legate de legislație și metodologii de concurs. Totul e foarte improbabil: reprogramarea, componența comisiei, susținerea din partea membrilor comisiei. Cu toate astea, eforturile lui mă impresionează. Dar mai e ceva. Eu întotdeauna mi-am spus: mi-am dat demisia, asta e, nu o să mă întorc niciodată acolo. Până acum am procedat așa. Mi-am pierdut fermitatea și consecvența? Să mă întorc în mlaștina plină de ”broaște râioase” care amenință să mă înghită? Și să ascund proba? Nu, nu prea cred, deși mă tentează ideea întoarcerii. Nu eu trebuia să-mi dau demisia, ci ei.

Oricum, trebuie să le arăt că nu am renunțat la luptă. Copiez înregistrarea pe un DVD, apoi fac și două tonuri de apel cu extrase din prestațiile secretarei, Gabi și ale șefei de catedră, Elena. Credeți că vedeți o fantomă? M-ați șters complet într-o singură zi, bravo! Da, sunt o fantomă, dar voi sunteți învățați cu fantomele și nu vă temeți. Am venit să vă bântui un pic, vreau să vă arăt noile mele tonuri de apel cu Elena și Gabi. Așa voci, așa talente, așa melodie, dar mai ales mesajul... Ar fi păcat să nu fie promovate. Asemenea talente să rămână necunoscute... Deocamdată, figurează la mine pe mobil la ”artiști necunoscuți”, dar o să le fac celebre. Începând cu poliția, apoi consiliile de etică, presa și așa mai departe. Dar cum să-i adun pe toți laolaltă să le arăt? Și mai vreau oare să-i mai văd vreodată și încă pe toți trei la un loc, așa cum au fost în ziua demisiei? Să continui telenovela asta de căcat? Am ajuns la episodul 308 și nu am găsit-o pe Elodia. Îmi vine să vomit numai când mă gândesc. Să încerc totuși, să vedem ce față fac, poate se sperie. O să le trimit un SMS provocator și grosolan, ceva de genul: ”veniți joi la ora 15:00 la decanat toți trei, vă paște pușcăria”. Vai de mine, parcă ar vorbi Vadim Tudor despre mafie... ce-i cu mine? Nu e deloc stilul meu. Lasă, așa le atrag atenția, și, oricum, cred că merită să fie scuturați puțin.

În fața ușii decanatului, mi se taie picioarele, iar inima mă înțeapă puternic. Nu, nu pot s-o fac. Ba da. Dar iar mă simt ca un Don Quijote castrat, cu sabia frântă, împleticindu-se și împiedicându-se la fiecare pas. Nu-i nimic, dacă nu pot vorbi, le pun pur și simplu tonurile de apel. Culmea, când intru la decanat, sunt toți acolo, cu excepția șefei de catedră care e plecată în străinătate. Cu vocea sugrumată, îi informez despre înregistrarea convorbirii și mă pregătesc să le arăt o mostră. După doar câteva secunde, mă întrerup și-mi cer să opresc înregistrarea. Lasă, ce demonstrează asta? Nu e nimic incriminator, doar faptele contează și nu vorbele, iar, dacă ne uităm la fapte, cine e adevăratul infractor? Păi, cine a pus notele alea, cine a furat cataloagele, a mințit, a șters și a ascuns asta? Tu ești de vină și tu o să faci închisoare pentru asta. Și ce, ți-a pus cineva pistolul la tâmplă ca să semnezi pentru notele alea? Poate chiar tu ai cerut șpagă pentru notele alea și, nemulțumită de ce-ai primit, ai șters notele și ai început să-i șantejezi pe studenți pentru a primi mai mult. Și ne-ai etichetat ca ”infractori”, așa procedează un sociolog? Vezi că, oricum, te dăm în judecată pentru calomnie și amenințări. Și ce înregistrare e aia, nu e completă dacă nu are și momentul demisiei, nu are nicio relevanță ca probă. Și, oricum, nu a fost nimic compromițător, doar ție ți se pare așa, ești nebună, nu te-a obligat nimeni să faci nimic. Ești un dezastru cum n-am mai văzut niciodată. Așa se comportă un sociolog? N-ai învățat nimic din sociologie, habar n-ai. Știi ce, cu înregistrarea asta nu obții nimic, nu faci decât să te condamni singură, o să ajungi tu la pușcărie, dar o să distrugi facultatea. Da, din prostia ta, pentru că se va bloca procesul de acreditare când va fi declanșată o anchetă, iar facultatea se va închide. Ești ticăloasă, nu-ți pasă de facultate și de copii. Ce sociolog ești dacă nu înțelegi asta?! O să distrugi facultatea, numai tu ești de vină. Ești o catastrofă.

Încerc să mă fac că nu aud, dar aud. Și fiecare cuvânt mă sfâșie. Mă forțez să nu reacționez sau să răspund monosilabic. Am venit doar să vă arăt asta, acum plec. Mă ridic de câteva ori la rând. Îmbrac haina, îmi pun fularul și mănușile. Unde te grăbești? Stai jos. Rescrie notele din toate cataloagele cu un pix care nu se șterge (nici cu guma, nici în timp precum pixul ăsta) și certifică în scris, în dreptul fiecărei note șterse, că tu ai șters-o, cu semnătura alături. Accept acest lucru, e, într-adevăr mai sigur așa. Între timp, discursul continuă în același mod, iar eu mă străduiesc din răsputeri să-l ignor. Aș prefera să urle, să mă înjure de mamă, să mă lovească decât să mă umilească așa. Simt că tâmplele îmi zvâcnesc, ultimul neuron îmi explodează, iar sângele îmi țâșnește din urechi. De fapt, nu e sânge, e balegă. Pute oribil. Și mă mânjește. Iremediabil.

Mă forțez să mă ridic. Acum chiar voi pleca, indiferent ce mai zic. Sunt oprită chiar în ușă. Cum e posibil să te porți așa, asta ai învățat la sociologie? Nu știi să negociezi, să te adaptezi, să comunici. Nu ne-nțelegem deloc. N-am mai văzut așa ceva. Am făcut atâtea pentru tine, te-am sprijinit în carieră și tu... Îmi făcusem iluzii. Sunt foarte dezamăgit. Nu pot să cred. Ba da, îmi spun în gând, am ajuns la ”nodul central” al reprezentărilor, sunt lucruri peste care nu pot trece. E o falie între noi. Mai mult decât o falie, e Zidul. Iar Zidul sunteți chiar voi.

Reușesc să mă smulg și cobor scările, împleticindu-mă din nou. Cine m-a pus să vorbesc iar cu Zidul!? Mă simt îngrozitor: sufletul sfâșiat, posedat iar de fantome, sângele otrăvit, fiecare celulă contaminată, în curs de descompunere. O gheară îmi strânge inima ca-ntr-un clește. Vinovată pentru toate, mizerabilă, ticăloasă, o catastrofă care-și continuă implacabil drumul. Un bulgăre de căcat (nu de zăpadă) care devine tot mai mare și mai mare și amenință să distrugă totul în calea sa. Facultatea, profii ceilalți de treabă, ”copiii” mei... Îmi vine să intru în pământ de rușine: am făcut totul varză, mi-am bătut joc de toți cei care m-au iubit și mi-au fost alături. Aș vrea să mor, dar nu merit nici asta. Dacă mă sinucid, scap prea ușor. Trebuie să trăiesc ca să sufăr. Să ispășesc. Dar nu, niciodată nu o să pot să-mi ispășesc păcatele, sunt prea mari, mă strivesc. Și nici nu vreau iertare. Am greșit prea mult ca să fiu iertată.

Big Brother, m-ai făcut praf de data asta! Praf și pulbere. Poți să sufli o dată și m-ai spulberat. Vanitas vanitatum et omnia vanitas. ”De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet/Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări/ Pot să mai reînviu luminos din el ca Pasărea Phoenix?” (Eminescu, ”Odă în metru antic”). M-am prăbușit, mă zvârcolesc și plâng câteva zile și nopți la rând. Apoi, deschid pianul și cânt câteva nocturne de Chopin pe care le știam din liceu, chiar dacă nu mai nimeresc bine clapele și am degetele încleștate. Ascult obsesiv nocturne, mai ales Nocturna op. 9, nr. 1 - si bemol minor . Nu mă relaxează, dar mă ajută cumva să mă exprim, rezonează cu mine și sublimează durerea. Mă purifică. Prea multă mizerie. Iluzii risipite – și ale mele... Nu, de data asta nu vroiam să-mi dau demisia. Mi-e dor de ”copii”, am greșit față de ei, i-am abandonat, îi voi distruge. Și totuși, să nu uit de unde a plecat bulgărele ăsta... De la prima notă falsă. Am dat eu prima notă falsă pentru șpagă? Poate că da. Trezește-te! Cât fac 2+2? Îl iubești pe Big Brother? Nu mi-a cerut cineva să trec prima notă falsă, cu sau fără pistolul la tâmple? Așa e la particular, ăsta e sistemul, toată lumea face așa, trebuie să faci și tu. Și asta e în regulă? Ascultă, Big Brother, ai câștigat tu runda asta, dar eu nu te iubesc și nu voi părăsi lupta, chiar dacă de acum încolo o să punctezi numai tu. O mai caut pe Elodia, chiar dacă nu voi reînvia din propria cenușă ca pasărea Phoenix. Voi merge pe calea legală, calea cea grea, chiar dacă voi ajunge la închisoare pentru șase note false șterse.

”Hier stehe ich. Ich kann nicht anders. Gott helfe mir.” - ”Stau aici, nu pot face altceva, Dumnezeu să mă ajute” (Martin Luther). Rămân aici s-o încasez de la tine. Lovește-mă fără milă!