EXAMEN CU BIG BROTHER. Vol. 1. I. M-am săturat să înghit broaște râioase și porci cu diplomă!

Reluarea activității didactice universitare (după o pauză de șapte ani), mi-a adus multe satisfuckții: cheltuieli de două ori cât veniturile,”muncă patriotică”, normă dublă, mediu intelectual elevat, stimulativ... de ”copy-paste”. Singura motivație reală: copiii (fie ei și ăia de la FR la vreo 40-50 de ani, unii deja cu chelie). În câteva luni, reușim să comunicăm, construim o relație, evoluăm împreună personal și profesional. Ce nu fac eu pentru copiii mei și ei pentru mine? Oscilez între imaginea de soră mai mare, în blugi și cu rucsăcel și cea de mămică protectoare. Și mă simt iubită.

Și iată că vine marea confruntare: sesiunea de iarnă. Corectez lucrările și simt că plonjez în plin Orwell, ”1984”: a=da, b=nu, c=nu se știe, d=toate. Mulți bifează a, b, d sau cel puțin a, b. PRO TV e canal public sau, în cel mai fericit caz, de știri și comunicarea mediatică e directă. Preluat în serie. În obișnuitul stil ”copy-paste”. Principiul noncontradicției? Nu se aplică. Aici e valabilă doar logica lui Big Brother: 2+2 fac 5, nu 4 și toată lumea trebuie să creadă asta, altfel nu-l iubești pe Big Brother. M-am întors în ”Camera 101”, camera torturilor personalizate și cărora nu le poți rezista? Se pare că da. O’Brien, nu e nevoie să pui șobolani pe mine ca pe Winston în ”1984”, e suficient să-mi arăți câteva lucrări!

O lume de non-valori și impostură. Copiii nici măcar nu pot fi condamnați, ei sunt produsul sistemului. Până și ”2+2=5” al lui O’Brien din ”1984” al lui Orwell pare de bun simț. ”Idiocracy”? ”M-a învins sistemul” ca pe Milică, mai știți, era odată un președinte numit Milică și poreclit ”Țapu’”? O’Brien îmi tot spune: ”2+2 fac 5, 10, cât vrem noi. Trebuie să crezi asta, nu doar să fii de acord. Și trebuie să-l iubești pe Big Brother”. Îmi suflu șuvița (ăsta e un exercițiu de relaxare pe care-l știu de mult). Ce să spui când n-ai nimic de spus? ”Supercalifragilisticexpialidocious” ca-n ”Mary Poppins”? Sau poate ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”, asta din ”Robotzi”. Suflă șuvița! Dar nu mai funcționează. Mă sufoc. O gură de aer! Sau de fum! Prea puține cuvinte, limbaj prea standardizat, conexiuni prea absurde și stereotipice ca să poți gândi. ”Newspeek”. Hello! ”Is there anybody out there?” Voi fi în curând ”comfortably numb” ca-n Pink Floyd, ”The Wall”, anesteziată ori poate în comă, fără să-mi mai pese? Deja se strecoară confuzia, încep să calculez ”2+2=5” sau 10 sau să spun alfabetul ”k, d, a...”? Nu, nu sunt toate la fel și ”2+2=4”, o să-i demonstrez asta lui O’Brien. Și o să corectez în așa fel încât să promovez coerența și originalitatea, să fac departajare, să se vadă diferența. Și dacă sunt toate la fel și pretutindeni guvernează aceeași logică a absurdului? Ce dacă? Cel puțin eu nu sunt la fel. Încă mai gândesc. Încă mai simt. Iubire față de Big Brother? Nu, nu încă. Sunt singură în fața Zidului, așteptând să fiu strivită. ”Crazy” – ”showing feelings of an almost human nature”... Îmi aștept verdictul, știu că sunt vinovată. M-am născut vinovată. ”Natural born... crazy and guilty”. Știu că vrei să mă ajuți, O’Brien, un biet suflet tulburat trebuie să-și găsească și el calea, dar mai bine, lasă-mă! Nu vreau liniștea ta. Nu vreau să fiu condamnată la fericire.

Mă uit în jurul meu: o lume de ”smiling faces” alergând bezmetic, într-o mișcare browniană, figuri simpatice, prietenoase chiar, în cazul în care nu se calcă în picioare la metrou sau la reduceri la Black Friday. La 85%, dacă le dai jos masca, nu găsești nimic. Nu mai există nimic. Doar vidul. Și mai sunt vreo 5% față de care e mai bine să păstrezi o distanță igienică pentru că, dacă le smulgi masca, o să vezi ”Potretul lui Dorian Gray”. Monștri – dictatori, tirani, directori... Dar stai, încerci să mă zăpăcești, 85% + 5% nu fac 100%, ci doar 90%! Unde sunt ceilalți 10%? Ăia gen ”votanții” lui Nicușor Dan care vroiau o schimbare? Sunt în ”Camera 101” și ei? Nu, nu toți. Pe unii îi pot vedea încă pe stradă. Ce ciudat, lor nu trebuie să le arunci masca de ”smiling face”. Pentru simplul fapt că ei nu poartă mască. Ei arată uman. Ei simt. Ei gândesc. Sunt frumoși. Puternici. Liberi. ”Unchained”. Fără lanțuri, chiar dacă se află în ”Camera 101”. Vreau să fiu unul dintre ei.

Nu îl iubesc pe Big Brother, O’Brien. Nici măcar nu sunt anti-sistem, ci pro-sistem: pentru unul în care să existe un pic de ordine, o ierarhie cât de cât corectă, respect pentru diferență și unde să se aplice logica normalității. Unde ”2+2=4”. Pentru asta lupt în continuare, cu toate forțele mele. Nu eu sunt, de fapt, anti-sistem, ci tu, O’Brien și toți ca tine. M-am săturat de căcat. Vorba lu` Băse, pot înghiți broaște râioase, dar nu și porcu’! M-am săturat să înghit broaște râioase și porci cu diplomă!

Time out, O’Brien! Știi ce? Nu eu trebuie să mă schimb, ci tu! Sunt altfel și ăsta nu e un delict. Nu-mi pare rău. Dimpotrivă. Iar asta creează măcar o mică breșă în sistem, ”in the Wall”.  De o săptămână mă ții aici ca să te delectezi cu urletele mele. Vrei urlete? O să-ți dau! Strigăte de luptă! ”Here comes revolution / time for retribution”. Nu doar o să mă apăr, ci o să și atac. Nu doar că nu o să cedez, dar îmi voi rupe lanțurile și voi declanșa o revoluție. Mă uit la lucrările corectate: fii atent, cantitativ, ai câștigat  tu, O’Brien cu sistemul tău, dar calitativ eu. I-am găsit pe cei 10%. Cei care sunt altfel.

Acum sunt liberă. Sunt eu însămi. Mai puternică. Fericită. Renăscută.

***

Dar fericirea nu durează. După câteva zile, sunt chemată să trec notele în catalog. Nici n-apuc să deschid primul catalog, că aud o șoaptă insinuantă: ”Pi….” O fi vorba de ”Viața lui Pi”. Șoapta se repetă, conturându-se tot mai clar: ”pilele, pilele, pilele”. Arunc o privire absolut uluită, așa că secretara îmi se spune din nou: ”Pilele. Să trecem pilele”. Întreb cu vocea întretăiată ce-nseamnă asta. Mi se explică că pilele sunt protejații diverselor cadre didactice: din anul I (zi și FR) până la master, studenți-fantomă care nu vin la niciun curs și la niciun seminar. Ba mai mult: la niciun examen, la nicio materie. Suprinzător, fantomele trebuie să ia 10, 9, hai, mă rog, minim 8, deci, mai mult decât colegii lor care s-au prezentat la ore și la examen. Altfel ne bântuie. Este halucinant, îl depășește chiar și pe Caragiale: acolo, ”loazele” de ”familie bună” veneau măcar la examen și se mulțumeau cu o notă de trecere. Logica lui Big Brother, a lui O’Brien, de ”2+2=5” pare iar ceva mai rezonabilă, acum ”0=10”. Și mai spunea cineva că ex nihilo nihil?

Dar de ce întreb eu atâtea? Nimeni n-a întrebat nimic mai înainte, pur și simplu le dăm note. Așa face toată lumea, așa e la particulară. Sunt atât de șocată că rămân paralizată, incapabilă de vreo reacție. Nu mai întreb nimic, pur și simplu iau pixul și trec ”8”, la primul nume menționat. O fi doar unul. Aiurea, numai la master sunt vreo 5. După notarea pilelor-fantomă, trec la studenții obișnuiți, apoi predau cataloagele. Pot să plec? Nu, nu e bine. Trebuie să rescriu toate notele: sunt cam mici la master, de preferință trebuie să fie de 9 și 10, oricum de la 8 în sus. Rămân din nou cu gura căscată: să modific un catalog întreg?! Am înghițit niște broaște râioase, dar nu și porcu’, nu mai schimb nimic, voi vorbi cu domnul decan săptămâna viitoare.

Acasă, conștientizez. Ce frumos, fantomele astea o să termine anul I, apoi anul II, anul III, masterul și doctoratul. Toate mediile lor or să fie de 10. Și eu am semnat pentru notele lor. Ăștia vor fi viitori premieri ”copy-paste” creați într-adevăr de sistem, dar și de mine. Mă simt bizar. Mâinile și picioarele mi se usucă și se strâmbă, bărbia mi se ascute ca la vrăjitoare în timp ce un neg uriaș, purulent freamătă ciudat, pielea mi se îngroașă și se ridează suspect, spatele mi se cocoșează, buzele devin subțiri și vinete ca de cadavru, ochii mi se fac mici, tulburi și apoși, fără țintă, părul îmi cade șuviță după șuviță până chelesc complet, vorbesc, dar vocea mea e una mâloasă, venită din fundul mlaștinii.

Mă transform oare într-un Corleone, un mare mafiot? Nu, nici vorbă, acela avea ceva prestanță și un cod al onoarei. Dimpotrivă. Mă fac din ce în ce mai mică și gheboasă ca un gnom. Să mă uit în oglindă? De ce nu? Purtată de o atracție perversă, mă îndrept spre ea, curioasă, dar fără să mă tem prea tare: da, constat rece, semăn din ce în ce mai mult cu domnul decan. Zâmbesc la fel ca el: șters și chinuit. Am și un costum de firmă în care înot de larg ce, cu buzunare enorme ca să încapă șpăgile în ele. E normal, asta-i politica, ăsta-i sistemul. Așa sunt și eu. Nu ar trebui să mă mire nimic. Nu e nimic în neregulă. Nu trebuie să-mi pierd ”smiling face”-ul. Nici jobul.

Deodată, negul purulent se sparge și din el țâșnesc notele false. Put a balegă și mă împroașcă peste tot cu căcat. Mi-e rău, mi-e greață. Mă duc la baie și vomit. Fac un duș fierbinte, apoi încă trei, unul după altul. Nu, mizeria asta nu se curăță. M-am tranformat într-un monstru mic, hidos, corupt și imbecilizat, care repetă la nesfârșit singurele cuvinte pe care le mai cunoaște: ”Asta-i politica, ăsta-i sistemul”.

După trei zile și trei nopți de stat mai tot timpul cu capul în budă ca să vomit, am o revelație: toaleta asta împuțită e mult mai curată decât fuckultatea. Mi-e silă de ce am făcut. Nu, n-o să mi-o iert niciodată. Și am greșit în mod stupid, numai pentru că am fost prea șocată ca să reacționez. În niciun caz nu trebuie să accept alte modificări ori alte note din burtă. Dacă ”așa fac toți” sau ”asta e România”, nu înseamnă automat că așa e normal. ”Obișnuit” nu e totuna cu ”normal”.

***

Apropo de ”fantome”, interesant, aici, la școală, încă mai bântuie fantoma comunismului: uniformizare de tip comunist (note de la 8 în sus), proprietate la comun (”copy-paste”, ”cursul tău e și al meu”), note la comun (cele acordate, chipurile, de mine sunt și ale secretarei ori ale altui prof), ”minciuna organizată” (de la ”merge și așa” și ”ne facem că” la studenți-fantomă, cursuri-fantomă, examinare-fantomă, plus lăudarea ”mărețelor realizări”) și ”munca patriotică”. Nu, nu se poate! Am crezut că am încheiat de mult lupta cu comunismul și că de acum încolo ne confruntăm doar cu abuzurile capitalismului (mi-am dat deja o demisie în semn de protest de la o multinațională (unde șeful stătea cu nasul în calculatoarele noastre, monitoriza țigările, cafelele și mersul la toaletă, organiza ședințe vinerea și sâmbăta noaptea, iar sarcinile erau epuizante, cu deadline-uri de azi până ieri). Urmează a doua demisie în semn de protest?

Să vedem. Mai întâi voi înfrunta fantoma comunismului. Și cum lupți cu diavolul comunist? Steinhardt recomanda să-i vorbești pe limba lui și să folosești chiar armele lui (minciună, șantaj etc.) la nevoie, altfel nu înțelege. Și să lupți cu pasiune și dăruire, până la capăt. Dacă ești singur împotriva tuturor și ești atacat, ripostezi. Dacă pierzi o bătălie, îi sfidezi. Dacă ești încolțit, ataci cu furie. Și savurezi plăcerea luptei. Asta, de fapt, era a treia strategie de rezistență la totalitarism, propusă în ”Jurnalul fericirii”, cea a luptei (Churchill, Bukovski). Pe Churchill îl ”întinerea” al doilea război mondial, iar Bukovski ardea de nerăbdare să se confrunte cu anchetatorii KGB. Puține forțe, inegalitate de forțe... păi tocmai asta mă stimulează. Cred că sunt pe drumul cel bun. Mai întâi, să încerc să repar notele fantomelor și apoi să nu mai accept nicio concesie. Dacă aș lua pur și simplu cataloagele și aș șterge notele? Durează doar câteva minute. Și ce să spun? Dați-mi catalogul să șterg notele alea de căcat... Dar dacă le cer doar pentru verificare? Nu știu, eu nu prea am spus minciuni: o să mă bâlbâi, o să mă înroșesc, o să tremur, o să cad din picioare. Nu pot să am și eu un pic de sânge rece? Exclus, eu sunt foarte ”nevricoasă”. Nu-i nimic, atunci să mă prefac că am. Poate că merge. 

Miercuri – ziua cea mare a confruntării, fix cu o zi înainte de examenul de titularizare. Excelent moment! Pregătită? Eu una am o tendință fatală de a spune ”da”, orice s-ar întâmpla: nu pot să refuz. Ei, voi lupta să-mi înving această tendință, poate că reușesc să spun NU. Mă duc la secretariat. Mi s-au cam tăiat picioarele. Prima oară când bat la ușă, e închis. Răsuflu ușurată. Mă mai plimb un pic și fumez o țigară. Apoi încep să mă enervez: ia te uită, mă mai ține și la ușă! Nu aveam ceva de rezolvat? Foarte urgent. Sufletul meu arde în flăcările infernului, acum, nu în viața cealaltă. Dumnezeu poate mă iartă, dar eu nu.

Brusc, simt o nevoie acută de a rezolva totul imediat, orice s-ar întâmpla. Mă întorc la secretariat, ciocăn... E deschis. Intru cu o față probabil congestionată și pași cam nesiguri, zâmbesc stupid și-o rog pe secretară să-mi dea cataloagele ca să verific notele. Și ce dacă par emoționată? E firesc, poate crede că mi-e teamă că am greșit ceva, sunt doar la început. De fapt, chiar am greșit și abia aștept să corectez eroarea. Vreau să fac asta acum! Dacă nu mi le dă, îi sparg dulapul. Culmea, secretara nu pare prea surprinsă ori bănuitoare, îmi dă cataloagele, iar eu le înșfac, scot pixul cu gumă (cu care am scris notele) și, uitându-mă pe listă, mă apuc să șterg repede, cu furie, notele fantomelor. În maxim 5 minute, predau cataloagele, zâmbind la fel de stupid și-o șterg. Zâmbet de ”smiling face”. Dar în spatele măștii, începe să se contureze o față umană.

Mă duc apoi imediat să informez conducerea despre tot ce s-a întâmplat și despre intenția fermă de a nu mai face alte compromisuri. Fermă...? Pot să spun NU? Și dacă da, pentru cât timp? Să vedem. Intru în birou la decanat și anunț, destul de hotărâtă pentru început, că am fost șocată de modul de examinare și de notare a fantomelor. M-am simțit atât de vinovată că am dat note false încât le-am șters. Nu sunt dispusă să mai fac nicio modificare de note și, dacă mi se mai cere asta, îmi dau demisia pe loc. Demisia cu o zi înainte de examenul de titularizare!? Cu atât mai bine. Urmează un discurs lung și obositor (de circa trei ore), câteva propoziții și fraze standardizate, repetate la nesfârșit (”Newspeak”), pe care-l anticipasem deja, iar vocea mea se izbește de Zid și se întoarce ecoul: crezi in povești, așa e peste tot, asta e România, ce e corect pe lumea asta, așa e la început, trebuie să te adaptezi, asta ne învață și sociologia, o să te obișnuiești, fantomele plătesc taxe, chiar dacă tu poate crezi că au prezentat certificatul de deces la înscriere, au dispărut apoi și ne bântuie doar în cazul în care au rămas cu restanță, cadrele aduc și ele cunoștințe, suntem oameni, ne ajutăm, așa e colegial, nu spui niciodată NU. 

La un moment dat, intră în discuție (vorba vine ”discuție”, că urla și făcea spume la gură) secretara. Tremură de furie și-mi flutură în față cataloagele. Le-ai făcut varză, ți-ai bătut joc, cum ți-ai permis, nesimțito, de-abia ai venit la noi și ce tupeu ai, uite, se vede ștersătura, le treci imediat cum au fost pilelor, notele au fost înregistrate deja, iar pe celelalte le faci de la 8 în sus. Părul blond, șuvițat, impecabil coafat i se zburlește, iar șuvițele se transformă în șerpi aurii, sâsâind amenințător. Aceștia mă înlănțuie și mă strâng până la sufocare. Ochii căprui-verzui i se holbează și aruncă săgeți de foc. Mă simt iar paralizată, mă înec, nu pot să respir. M-a imobilizat și mă va orbi cu privirea ei de gorgonă. Ăsta-i sfârșitul. Stai puțin, nu ești o gorgonă, ”stăpâno”! Gorgonele sunt sacre, au o forță și o maiestate a lor. Aurul îți zornăie ca la maneliști. Ești doar o vampă boită strident și îmbrăcată de bâlci, în ciuda hainelor de firmă, o paparudă de carnaval, o vedetă de tarabă. Și nici măcar nu ești stăpâna mea. Nu am niciun stăpân.

”Let me hear you scream like you want it!” Pe măsură ce strigi mai tare, fața îți devine tot mai întunecată și mai schimonosită, iar eu încep să mă luminez, să mă calmez relativ, să-mi pun ordine în gânduri și să fiu tot mai sigură de deciziile mele. N-ai decât să țipi și să te agiți. Refuz să mai fac vreo modificare sau să trec vreo notă falsă. Iar pilele să vină la examen și o să vedem ce note iau. De unde să știu dinainte cât merită, sunt paranormală? Eu nu sunt, dar tu poate că da, din moment ce tu comunici cu fantomele. Vai, ce pretenții ai, nimeni nu cere așa ceva, pilele nu vin la examen! Cum așa, ei nu o să vină niciodată la un examen? Asta nu e problema ta! Nu e problema ta! Nu e problema mea dacă vin sau nu la examen? Cine le dă note, tu, secretara?

Conducerea intervine pentru a o calma pe secretară, se acceptă pe moment lăsarea notelor la master așa cum sunt, dacă nu se pot înțelege cu nebuna. Știam și asta, ”crazy...”. Oops, fantomele tot nu au note, aici e o problemă care arde, așa că mi se propune concesia supremă: să-mi trimită referate pe mail sau să mi le dea secretara, iar eu să le dau 8, că notele au fost afișate, oricum, pe net. Cum așa? Ceilalți au dat examen scris, cu mine de față, într-un interval de timp de... și fără suport de curs. E echitabil așa? Și știu eu cine a făcut referatele? Refuz și varianta asta: nu pot să le dau note decât dacă vin la examen la fel ca și colegii, iar, în acest caz, nu știu ce note vor lua, depinde de ei, notele sunt de la 1 la 10. Nu se poate? Bine, îmi scriu demisia. Gata.

Incredibil, am spus NU trei ore la rând, fără întrerupere. Cred că m-am mai maturizat: adică am crescut de la 2 ani și 7 luni la 2 ani și 8 luni. Am refuzat ”să mă obișnuiesc”. Deocamdată. Mi s-a spus că dau cu piciorul unei vieți ușoare, fără griji... ”Copy-paste”, șpăgi și aranjamente. M-am gândit că mie îmi plac lucrurile obținute cu efort. Și, dacă excluzi suferința și moartea, ce viață mai e aia? Ceva inuman și monstruos. Ca ”Portretul lui Dorian Gray”. Ce tare, mi-am sacrificat cariera academică într-un moment strategic: mi-am dat demisia în ziua dinaintea examenului de lector! ”Forget Domani / For tomorrow never comes”. Sigur, nu doream să abandonez copiii. Aș mai fi înghițit poate niște lighioane doar ca să-i mai văd, dar "porcul" nu. Dar cum puteam să mă duc la ei cu fața de Dorian Gray (aia din portret), fie și cu o mască de ”smiling face”, în cazul (improbabil) în care aș fi putut să mi-l păstrez? M-aș fi schimbat, nu aș mai fi fost eu însămi.

***

Culmea, am și o probă: o înregistrare audio a ”discuției”. După ce-am mințit ca să iau cataloagele și să șterg notele, asta a fost floare la ureche: am pornit modulul de ”înregistrare voce” de la telefonul mobil (așa cum mi-a arătat fii-miu), am pus telefonul în geantă și am intrat la decanat. În ideea de a avea o probă. Era singura posibilă, din păcate, pentru că lucrările în sine nu constituie o dovadă: secretara găsește oricând, cât ai clipi, referate pentru toate fantomele. Înregistrarea nu include demisia (s-a consumat memoria, se săturase și mobilul!), dar conține circa două ore și jumătate de ”discuție”, în flux continuu, fără întreruperi. Aș putea să-i șantajez: să obțin bani, avantaje sau măcar jobul meu înapoi. Dacă am mințit deja, de ce n-aș șantaja? Nu eu trebuia să-mi dau demisia, ci ei. E dreptul meu să-mi reiau jobul. Măcar atât. Apoi pot schimba ceva din interior. Acum, nu doar că sunt ”out”, sunt pur și simplu ”deleted”.

”Scopul scuză mijloacele”. Să-l atac pe Satana cu armele lui: minciuni, șantaj, amenințări. Cum... orice mijloace?! Am mințit deja, acum să șantajez și să ascund proba? Nu am ales calea cea grea, a sacrificiului și a non-compromisurilor? Oricum, trebuie să le arăt că nu am renunțat la luptă. Copiez înregistrarea pe un DVD, apoi fac și două tonuri de apel cu extrase din prestațiile secretarei și ale șefei de catedră. Credeți că vedeți o fantomă? M-ați șters complet, într-o singură zi din toate documentele de pe site! Da, sunt o fantomă, dar voi sunteți obișnuiți. Am venit să vă arăt noile mele tonuri de apel. Așa voci, așa talente, așa melodie, dar mai ales mesajul... Deocamdată, figurează la mine pe mobil la ”artiști necunoscuți”, dar o să le fac celebre. Începând cu poliția, apoi consiliile de etică, presa și tot așa.

În fața ușii decanatului, mi se taie din nou picioarele. Nu, nu pot s-o fac. Ba da. Ba nu. Sunt un Don Quijote castrat, fără vise, cu sabia frântă. Iar sabia nu e nici măcar sabie, ci un pix stricat care nu mai poate șterge nici zâmbetul de ”smiling face” al decanului. Am amuțit. Nu-i nimic, dacă nu pot vorbi, le pun pur și simplu tonurile de apel. Culmea, când intru la decanat, sunt toți acolo, cu excepția șefei de catedră care e plecată în străinătate. Mă uit pierdută în jur. Parcă nu mai recunosc nimic. Doar dulapul cu laptopul și videoproiectorul mi se pare cât de cât familiar: eram mereu apostrofată că-mi subminez autoritatea, cărând singură aparatele, în locul studenților și că mă umplu de praf. Ca și când praful mă murdărea pe mine acolo, la fuckultate!

Cu vocea sugrumată, înaintez, ținându-mă de birou ca să nu mă prăbușesc, și îi informez despre înregistrarea convorbirii, apoi mă pregătesc să le arăt o mostră. După doar câteva secunde, conducerea mă întrerupe și-mi cere să opresc înregistrarea. Lasă, ce demonstrează asta? Nu e nimic incriminator, doar faptele contează și nu vorbele, iar, dacă ne uităm la fapte, cine e adevăratul infractor? Păi, cine a pus notele alea, cine a furat cataloagele, a mințit, a șters și a ascuns asta? Tu ești de vină și tu o să faci închisoare pentru asta. Și ce, ți-a pus cineva pistolul la tâmplă ca să semnezi pentru notele alea? Poate chiar tu ai cerut șpagă pentru notele alea și, nemulțumită de ce-ai primit, ai șters notele și ai început să-i șantejezi pe studenți pentru a primi mai mult. Și ne-ai etichetat ca ”infractori”, așa se comportă un sociolog? Vezi că, oricum, te dăm în judecată pentru calomnie și amenințări. Și ce înregistrare e aia, nu e completă dacă nu are și momentul demisiei, nu are nicio relevanță ca probă. Nu a fost nimic compromițător, doar ție ți se pare așa, ești nebună, nu te-a obligat nimeni să faci nimic. Ești un dezastru, n-ai învățat nimic din sociologie. Știi ce, cu înregistrarea asta nu obții nimic, nu faci decât să te condamni singură, o să ajungi tu la pușcărie, dar o să distrugi facultatea. Da, pentru că se va bloca procesul de acreditare când va fi declanșată o anchetă, iar facultatea se va închide. Nu-ți pasă de facultate și de copii. Ce sociolog ești dacă nu înțelegi asta?! O să distrugi facultatea, numai tu ești de vină. Ești o catastrofă.

Încerc să mă fac că nu aud, dar aud. Și fiecare cuvânt mă sfâșie. Mă forțez să nu reacționez sau să răspund monosilabic. Am venit doar să vă arăt asta, acum plec. Mă ridic de câteva ori la rând. Îmbrac haina, îmi pun fularul și mănușile. Unde te grăbești? Stai jos. Rescrie notele din toate cataloagele cu un pix care nu se șterge (nici cu guma, nici în timp precum pixul ăsta) și certifică în scris, în dreptul fiecărei note șterse, că tu ai șters-o, cu semnătura alături.

Accept acest lucru, e, într-adevăr, mai sigur așa. Între timp, discursul continuă în același mod, iar eu mă străduiesc din răsputeri să-l ignor. Aș prefera să urle, să mă înjure de mamă, să mă lovească decât să mă umilească așa. Simt că tâmplele îmi zvâcnesc, ultimul neuron îmi explodează, iar sângele îmi țâșnește din urechi. De fapt, nu e sânge, e balegă. Pute oribil. Și mă mânjește. Iremediabil.

Mă forțez să mă ridic. Acum chiar voi pleca, indiferent ce mai zic. Sunt oprită chiar în ușă. Cum e posibil să te porți așa, asta ai învățat la sociologie? Nu știi să negociezi, să te adaptezi, să comunici. Nu ne-nțelegem deloc. N-am mai văzut așa ceva. Nu pot să cred. Am făcut atâtea pentru tine, te-am sprijinit în carieră și tu... Îmi făcusem iluzii. Sunt foarte dezamăgit.

Reușesc să mă smulg și cobor scările, împiedicându-mă. Cine m-a pus să vorbesc iar cu Zidul!? Mă simt îngrozitor: sufletul sfâșiat, posedat iar de fantome, sângele otrăvit, fiecare celulă contaminată, în curs de descompunere. O gheară îmi strânge inima ca-ntr-un clește. Vinovată pentru toate, mizerabilă, ticăloasă, o catastrofă care-și continuă implacabil drumul. Un bulgăre de căcat (nu de zăpadă) care devine tot mai mare și mai mare și amenință să distrugă totul în calea sa. Facultatea, profii ceilalți de treabă, copiii mei... Îmi vine să intru în pământ de rușine: am făcut totul varză, mi-am bătut joc de toți cei care m-au iubit, mi-au fost alături și m-au susținut în carieră. Aș vrea să mor, dar nu merit nici asta. Dacă mă sinucid, scap prea ușor. Trebuie să trăiesc ca să sufăr. Să ispășesc. Dar nu, niciodată nu o să pot să-mi ispășesc păcatele, sunt prea mari, mă strivesc. Și nici nu vreau iertare. Am greșit prea mult ca să fiu iertată.

Big Brother, m-ai făcut praf de data asta! Praf și pulbere. Poți să sufli o dată și m-ai spulberat. Vanitas vanitatum et omnia vanitas. ”De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet / Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări / Pot să mai reînviu luminos din el ca Pasărea Phoenix?” Mă simt mai murdară ca grajdurile lui Augias, nici Heracle nu poate curăța mizeria asta.

Acasă, ascult obsesiv ”Nocturna op. 9, nr. 1 în si bemol minor” de Chopin. Nu mă relaxează, dar mă ajută cumva să mă exprim, rezonează cu mine, sublimează durerea, mă purifică. Prea multă mizerie. Iluzii risipite – și ale mele... Nu, de data asta nu vroiam să-mi dau demisia. Mi-e dor de copii, am greșit față de ei, i-am abandonat, îi voi distruge. Și totuși, să nu uit de unde a plecat bulgărele ăsta... De la prima notă falsă. Am dat eu prima notă falsă pentru șpagă? Poate că da. Trezește-te, Ile! Cât fac 2+2? Îl iubești pe Big Brother? Nu mi-a cerut cineva să trec prima notă falsă, cu sau fără pistolul la tâmple? Așa e la particulară, ăsta e sistemul, toată lumea face așa. Și asta e în regulă? Ascultă, Big Brother, ai câștigat tu runda asta, dar eu nu te iubesc și nu voi părăsi lupta, chiar dacă de acum încolo o să punctezi numai tu. Voi continua telenovela asta de căcat, o mai caut pe Elodia, chiar dacă nu voi reînvia din propria cenușă ca pasărea Phoenix. Voi merge pe calea legală, calea cea grea, chiar dacă voi ajunge la închisoare pentru șase note false șterse. ”Hier stehe ich. Ich kann nicht anders. Gott helfe mir.” (Martin Luther). Rămân aici s-o încasez de la tine. Lovește-mă fără milă!

CUI PROTEST? / PROteste de respirație. XIII – Din ”Camera 101” în ”Camera” din Zonă cu mamaie, Gazprom și ”Motanul Felix”

Gigi nu se înşelase. La uşă îi aşteptau Luca cu pancarta „Jos ȘISTemul! Stop fracking!” şi mamaie cu cea cu „Jos asasinii!”. Luca ţopăia la fel de energic ca atunci când îl văzuse Gigi, de parcă era pe arcuri, iar mamaie, congestionată la faţă, zbiera atât de tare că i se zbârlise smocul de păr de pe negul din bărbie. Luca și mamaie tropăiseră așa de puternic că generaseră câteva cratere în pavaj. Astfel, prin bunăvoinţa lu’ mamaie și a lui Luca, zona „Crystal Tower” reuşise să intre în posesia propriilor cratere şi să fie la nivelul celorlalte străzi din Bucureşti. Luca se entuziasmă foarte tare când îşi văzu părinţii şi încercă să le sară în braţe, lui Radu chiar în spinare, dar acesta îl împinse uşor, văitându-se de durere. Laura, în schimb, adunându-şi forţele, îl ridică un pic pe Luca şi-l sărută pe frunte, pe obraji şi pe năsuc.

– Luca, îţi mulţumim că ne-ai salvat! Tu eşti super-eroul poveştii ăsteia! zise Radu cu ochii şiroind de lacrimi. Un singur lucru te rog: deocamdată nu mă atinge, că mă doare!

– Da, Luca, ai făcut un jutsu extraordinar şi ne-ai eliberat. Mulţumim, Na... Lucaruto! spuse şi Laura, plângând în hohote.

Cu obrajii îmbujoraţi, trăgând emoţionat de fusta bunicii, fără să lase pancarta din mâna cealaltă, Luca îi privea pe amândoi incredibil de fericit, cu ochi negri de foc. Ochii maică-sii...

– Mami, tati, trăiţi! Aţi văzut? V-am eliberat aşa cum am promis! Vă place protestul nostru? Știți ce am făcut, tâmpiților? Am găsit pozele de la mare, din Vama Veche de 1 Mai, unde erați voi și unde erau și protestele contra exploatării gazelor de șist. Am editat pozele ca să pară că ați participat și voi la protest și le-am trimis la ONG-urile de mediu ca dovadă. Puteai să juri că sunt reale, mă pricep. M-a ajutat și mamaie, să dăm telefoane și să mergem la ONG-uri. Și ia uitați ce protest super am organizat! Am dat şi un interviu la Antena 3. Am fost foarte tare, nu-i aşa, mamaie? turui Luca.

Dar mamaie nu confirmă, ci-i aruncă lui Radu o privire tăioasă:

– Ce faci, Radu? Ce-ai făcut cu Laura? De ce nu ai grijă de ea? Uite în ce hal ai adus-o! Nu-ţi pasă? Tot io să mă ocup? Vroiai să laşi bietul copil orfan?! Fără o mângâiere?! Să cerşească pe drumuri?! izbucni mamaie, tremurând de furie.

– Lasă-l, mamă, că nu e el de vină! o întrerupse Laura. Eu sunt. Îmi asum integral responsabilitatea pentru ce s-a întâmplat şi-mi pare rău. Dacă nu mă puteţi ierta, înţeleg. Dar văd că te-ai descurcat foarte bine, mamă, nu cred că i-a lipsit nimic lui Luca.

– Nu i-a lipsit nimic... adică mai nimic: voi doi, bombăni mamaie.

– Ai dreptate. Îmi pare rău, mamă, zise Laura, îmbrăţişând-o strâns.

Radu oftă adânc, dar se abţinu să comenteze acuzaţiile mamei-soacre. Reîncepea (auto)cenzura? Sau asta se numește diplomație? O trase apoi uşor pe Laura spre el şi îi spuse încet:

– Laura, poţi să-i zici mamei tale să-l ia pe Luca şi să se ducă acasă înaintea noastră?

– Da’, tati, ești un prost, nu vreau să merg acasă! Vreau să mai dau un interviu, răule! insistă Luca.

– Ajunge, Luca! Du-te acasă cu mamaie! Noi venim mai încet din urmă. Poate mergem şi la doctor...

Luca şi mamaie o luară, în sfârşit, înainte. Radu şi Laura rămaseră în urmă, să arunce o privire la protestul iniţiat de Luca şi animat de mamaie. Protestatarii păreau mai mult tineri, studenţi şi erau, de regulă, îmbrăcaţi sport, în blugi și cu tricouri. Dacă Radu îşi opri involuntar privirea asupra câtorva fete în maieuri şi fustiţe scurte (dintre care una avea pe piept un tatuaj floral mare, multicolor), Laura fu mai atrasă de un student brunet, pletos, la bustul gol, care avea o pancartă cu „Copulare / Nu poluare”. Era o zi incredibil de caldă, ca de vară: soare și 25 de grade afară, deși intraseră deja în octombrie. Manifestanţii fluturau steaguri şi ţineau pancarte de diverse dimensiuni, unele imprimate ad-hoc pe hârtii A4 și învelite în folii de plastic, altele realizate profesional, cu lozinci precum “Libertate!”, “Jos asasinii!”, “Jos guvernul!”, „Stop fracking!”, „Stop fracturării hidraulice!”, ”Spune NU gazelor de șist!”, ”Gaze de șist / Viitorul trist”, ”Refuz, rezist / Nu vreau gaze de șist”, ”Nu trageți gaze pe ȘEST!”, „Jos ŞISTEMUL!”, ”Copulare / Nu poluare” etc. Săreau şi scandau sloganuri în continuare, neobosiţi, deşi Radu şi Laura erau liberi acum. Cineva împărţea pizza Prosciutto e funghi demonstranţilor, iar pe margine era o gheretă cu un dozator cu apă filtrată, „La Fântâna”. Cine plătise pentru ele? Doi băieți îi serviră și pe ei cu pizza, dar ei refuzară. Nu mâncaseră nimic de aproape două zile şi se simţeau prea rău ca să guste pizza, dar Radu se uită insistent la ea, în virtutea inerţiei. Sper că de data asta e fără organe.

Când trecură pe lângă protestatari, aceştia îi aplaudară, iar Radu şi Laura le făcură semn cu mâna (inclusiv semnul victoriei) şi se înclinară în faţa lor. Radu îi şopti Laurei la ureche:

      – P-asta cu „şistemul” am mai văzut-o în Vamă. De ce nu am rămas să protestez atunci?

      – Ce? făcu Laura, fără să înţeleagă.

      Veniseră şi reporteri ai presei şi televiziunilor de opoziţie care îi asaltară pe drum, împresurându-i şi înfigându-le zeci de microfoane în faţă:

      – Aţi fost arestaţi din ordinul preşedintelui sau din ordinul guvernului?

      – Nu mă pronunţ asupra ordinului. Nu pot să comentez, răspunse Laura cu glas scăzut.

      – Ce părere aveţi despre campania de distrugere sau de înstrăinare a ultimelor resurse ale ţării noastre? De ce ne vindem țara?!

      – Sigur, sunt interese mai presus de noi, dar aș vrea măcar să existe mai multă transparență atât din partea guvernului, cât și din partea companiilor. De exemplu, contractele cu Chevron să fie complet desecretizate. Și să se respecte voința populară: dacă la referendumurile locale validate, cu cvorum suficient, s-a votat anti-exploatare, să se țină cont de asta. Să nu mai acționeze anti-constituțional și să ignore un vot democratic, spuse Laura cu hotărâre.

      – Ce spuneți despre efectele dezastruoase asupra mediului produse de exploatarea gazelor de șist prin metoda fracturării hidraulice?

      – Aș fi vrut să existe mai multă dezbatere publică pe această temă, la care să participe companiile implicate, politicienii, ONG-urile, experții, oamenii de afaceri, reprezentanții comunităților locale. Chevron să pună la dispoziție informații reale, nu de PR, în legătură cu tehnologia fracturării hidraulice: de pildă, rețeta completă a amestecului folosit pentru fracturare, informații despre riscul de cutremure, poluarea apei și a solului și despre dificultățile de depozitare a apei reziduale. Să fie mai multă deschidere și mai multă transparență, cum am zis și mai înainte, să fim și noi, cetățenii, luați în calcul. Dar dacă organizăm referendumuri și nu le respectăm, tot degeaba. Asta nu e o democrație reală, zise Laura, tot mai tare și din ce în ce mai implicată.

      – Credeţi că exploatarea gazelor de șist prin metoda fracturării hidraulice mai poate fi stopată?

      – Sper ca evenimentele de acum să fi contribuit la stoparea exploatării gazelor de șist prin metoda fracturării hidraulice. Îmi doresc foarte mult asta, vorbi Laura.

      – Dar voi ce-aţi păţit? Ce v-au făcut asasinii?

      – În legătură cu ce-am păţit, în ce mă priveşte, e simplu şi foarte grav: eu am fost bătută, electrocutată şi violată, rosti Laura înroşindu-se uşor, dar tare şi aparent fără nicio ezitare. Sub acuzaţia falsă de terorism. Şi mai trebuie să plătim şi „vouchere de tortură” de 5000 de Euro, dacă vă imaginaţi aşa ceva! Spune şi tu, iubitule…

      Radu nu comentă nimic în faţa reporterilor, ci îi zise încet Laurei:

      – Nu vreau să dau nicio declaraţie, nu vreau să ajungem vedete media, nici să fie speculat politic. Iar ăștia care protestează aici sunt probabil plătiți de Gazprom... Să mergem odată!

      Se uită la manifestanții care mâncau pizza. Păreau leșinați de foame. La fel ca și el. Acum aveau la dispoziție nu doar apă, ci și bere, ca să alunece mai bine. Cineva împărțise cutii de bere protestatarilor. Ascultă fascinat fâsâitul cutiilor de bere, proaspăt deschise. În curând, o să savurez și eu o bere rece, aspră și amăruie, agitată, nervoasă, plină de ”spume”. Ce bine e să trăiești! Sunt mulţumit că am prins un moment favorabil, de campanie electorală, altminteri nu am fi fost eliberaţi. Poate că nu-şi permit escaladarea unui astfel de scandal de imagine în plină campanie, iar adversarii politici pot câștiga un plus de imagine și de voturi. Ce tare, încă se mai organizează alegeri! Mai mult sau mai puțin libere. Iar eu și Laura am ajuns din teroriști ecologiști anti-șistem! E clar că sunt niște interese dacă ONG-urile au luat de bună o poză contrafăcută, editată de Luca, de la protestele din Vamă contra exploatării gazelor de șist. Și că au reacționat atât de repede la apelurile lu’ fii-miu și ale lu’ mamaie. Hei, fraților, ia auziți ce spun copilu’ ăsta și mamaie ca să vedeți ”până unde merge mișelia” Chevron: au fost arestați doi ecologiști anti-șistem, acuzați de terorism și sechestrați la Crystal Tower, să mergem să-i salvăm! Adevărul e că Luca și mamaie pot fi foarte convingători. Uite și cine mediatizează... A ajuns Răzvan în gura lui Mircea Badea. Iar noi să fim salvați de Gazprom și ”Motanul Felix” de la Antene! Și, la urma urmei, ce dacă Gazprom, împreună cu factorii politici interesați, a plătit protestatarii și mediatizează pe canalele lui variantele lui? E o coincidență fericită pentru noi doi – una care nu ar fi putut exista într-un șistem comunist sau fundamentalist islamic. Aici, în capizzalism, mai avem o șansă. Bine că există și Gazprom, nu numai Chevron! Bine că există partide și uniuni politice rivale! Bine că există canale TV concurente! Trăiască competiția!

      Abia după ce trecură de valul de manifestanţi şi de reporteri, Radu realiză ce spusese Laura. Îşi reprimă cu chiu cu vai un geamăt care ar fi sunat la fel de înfiorător ca cel de la Crystal Tower când îi spusese Gigi despre aventura Laurei cu şeful lui.

      – E a-a-a-de-vă-vă-rat? întrebă el bâlbâindu-se, cu glas înăbuşit.

      – Ce, Radu?

      – Ce le-ai spus lor… că ai fost…

      – Da, iubitule, î-î-mi pare rău, şopti Laura, înecându-se şi tuşind.

      Nu, nu vreau să-mi aduc aminte. Parc-aș fi încă blocată în „Camera 101”. Nu o să mai ies niciodată de acolo. Nu am unde să fug. Pereţii încăperii mă apasă. Zidul mă strivește. Nu te apropia! Nu mă atinge! Lasă-mă-n pace! Încerc să urlu, dar nu-mi aud vocea, nici măcar o şoaptă. E oare sacrificiul obişnuit al fecioarelor înainte de a deveni zeiţe sau doar o mare şi insuportabilă mizerie care mă înghite fără urmă? Acum nu-mi mai doresc să evoluez, să ajung zeiţă. Doar să trăiesc. Să respir. Am nevoie de o gură de aer! M-am rătăcit din nou în „Pădurea fără rost”? Sigur, fără rătăcire nu există regăsire, dar acum mă simt pierdută în hăţişurile „Pădurii fără rost”, în râsetele sarcastice și sub privirile sadic-lubrice ale „Omului-Indicator”. Râzi, n-ai decât! Bagă-mi săgețile tale electrizate în cur și în pizdă! Încă o dată, nu te opri! Fă-mă să mă cutremur de durere și de scârbă! Murdărește-mă, mânjește-mă de sperma ta de mutant, profanează trupul unei fecioare care ar fi putut deveni zeiță! Mizeria asta nu va dispărea niciodată. Fute-mă, Răzvane, nu te opri! Fără milă. Arată-mi direcția cea bună, Omule-Indicator... Călăuză! M-ai mințit. Spui că știi totul și nu știi nimic. Am fost un balon de hârtie care aștepta să-l aprinzi și să-l trimiți la stele. M-ai făcut scrum.

      Laura îşi muşcă tare buzele vineții, fără să simtă vreo durere. Era palidă ca un cadavru, ochii ei mari, negri păreau stinşi şi goi. Făcu eforturi să-şi descleşteze maxilarele şi reluă cu glas sugrumat:

      – Şefu’ era agent dublu. Mi-a făcut avansuri şi eu l-am refuzat. MRTLAS nu era doar o modalitate de a găsi clienți pentru Crystal Tower, d-ăia care plătesc vouchere de tortură grase, ci și un mijloc de a agăța gagici și gagii. Cred că și copilași. Și, știi, lui Răzvan nu-i prea plac pițipoancele. Cu atât mai mult scorpiile... ”intratabile” sau ”frigide” cum ziceți voi. Are și el o scorpie de piți acasă. Nimeni n-ar suporta-o mai mult de o oră. Aproape că mi-a fost milă de Răzvan. L-am respins, aşa că m-a forţat. Cred că de-aia s-a răzbunat pe amândoi. Nu accepta să piardă! Ah, a fost un coşmar din care nu m-am trezit încă şi care mă va bântui mereu.

      Radu simţi că se prăbuşeşte. Era, oricum, foarte slăbit și nu mai putea să meargă. Văzu negru în fața ochilor, i se tăiară picioarele şi căzu lat pe trotuar. Laura îl ajută să se ridice şi să ia loc pe o bancă. ”Lay beside me, tell me what they've done / Speak the words I want to hear, to make my demons run”. Radu privi o vreme în gol, fără să spună nimic, tremurând. Îl absorbea abisul interior, devorându-l până la ultima particulă. O avalanşă de imagini îl asalta, în ciuda eforturilor lui de a se opune. Insuportabile, crede-mă, Malraux! Răzvan luând-o pe Laura de păr, dând-o cu capul de pereţi şi posedând-o sălbatic, pe la spate, Răzvan electrocutându-i vaginul Laurei cu un baston electric şi apoi penetrând-o brutal, Răzvan tăindu-i sfârcurile Laurei şi înfigându-i un cuţit în locurile intime, Răzvan pătrunzând-o pe Laura anal, după ce o bătuse la fund cu bulanul. Aud ţipetele tale, Laura de parcă ar fi ale mele. Simt frica, scârba și disperarea ta de parcă ar fi ale mele.

      – Porcul, nenorocitul! izbucni el în cele din urmă, adunându-şi ultimele puteri, cu toată furia pe care o simţea în el. Paștele mamii lui de jigodie în călduri! Îmi vine să-l omor! Îmi pare rău că nu l-am omorât pe ticălosul ăsta când am avut ocazia, când te-am luat pe tine de la sediul MRTLAS. Trebuia să-l sugrum, să-l înăbuş cu perna de pe canapea, să-i sparg în cap scrumiera!

      – Lasă, Radu, ura nu foloseşte nimănui. Nu a avut decât trupul meu, nu şi sufletul. Sufletul meu îţi aparţine, zâmbi Laura. O să-i facem reclamaţie, dacă vrei. Să-l dea afară!

      – Mai curând o să ne dea pe noi afară! O să fim şomeri, iubito! Şi nu orice şomeri, ci STAS, „Şomeri Terorişti Anti-Sistem”, mă rog ”Anti-Șistem”! O să fim, ce mai, suntem deja, nişte marginali stigmatizaţi, nişte looseri, nişte paria! Nu poţi să-ţi imaginezi ce-am simţit când m-au arestat mascaţii şi m-am intersectat pe hol cu tanti Nuţi de la 84! A stat şi s-a uitat. Mi-a aruncat o privire cumplită, plină de ură şi dezgust. Iar pe mascaţi îi privea cu respect și veneraţie. Parcă era o gospodină din anii ’90 care venise să ofere flori minerilor. Iar pe mine m-ar fi scuipat în faţă. Am crezut că intru în pământ de ruşine.

      – Îmi pare rău, Radu, cred că ai suferit. Tu eşti mai sensibil la ce zice lumea. Mie nu-mi pasă de vecini. Eu întotdeauna mi-am dorit să fim nişte paria! Havel a spălat geamuri, Steinhardt a fost o vreme încărcător-descărcător de colete… Ce, noi nu ne putem descurca? Numai tu ţii la status şi la confort! Oricum,“Let’s forget about tomorrow ’cause tomorrow never comes!”. Să ne bucurăm acum, să nu ne gândim prea mult la ce va urma.

      – Enough! Cine vroia City Break-uri în fiecare weekend? Ah, asta nu e cel mai rău! Cel mai rău e ce a făcut ăsta cu tine… Nu-mi iese din cap. Mi-a otrăvit sângele. Mi-a întunecat mintea. O să mă bântuie şi pe mine mereu.

      – Lasă, Radu, mi-am învăţat şi eu lecţia de data asta. Nu mai dau doi bani pe bărbaţii idealişti, puri şi cu spirit de sacrificiu! Bărbaţii nobili care nu se gândesc la sex, dar care te violează... Cel puţin, tu nu eşti porc.

      – Da, mulţumesc, iubito! Eu mă gândesc numai la sex, dar, cel puţin, nu sunt un porc. Datorită ţie mi-am dat seama că sunt mai bun decât credeam.

      – Da, Radu, sunt mândră de tine! Îmi pare rău că te-am băgat în căcatul ăsta. Dacă nu era Luca, plăteam şi taxa de glonţ!

      – Da, a fost extraordinar. Şi, de ce să fiu rău, şi maică-ta a fost fantastică. Niciodată n-o să le putem mulţumi îndeajuns. Cu ajutorul lor şi cu voia lui Dumnezeu, TRĂIM! Cel puţin deocamdată...

      Radu îşi ridică ochii spre cer, recunoscător. Simțea nevoia s-o strângă în braţe pe Laura. Se temea însă de durerile contactului fizic şi se ruşina de halul în care se prezenta. Păi, am suportat eu atingerile murdare ale lui Răzvan şi acum am ezitări să mă apropii de Laura? Nu am ieşit chiar acum de sub duş, nu m-am spălat pe dinţi, nu m-am dat cu parfumul meu scump, Grey Vetiver de la Tom Ford, mi-a căzut un dinte din faţă şi am buzele arse, crăpate şi tumefiate, dar oare detaliile astea sunt aşa de importante pentru Laura?

      Cu ochii în lacrimi, îşi puse mâinile pe umerii ei şi o sărută. De data asta, instinctul nu-l înșelase. Atingerea buzelor ei era ca un curcubeu aruncat de un înger în abisul în care se scufunda. Se va prinde de curcubeu şi va ieşi la lumină.

      În timp ce o săruta, se auziră acorduri din Concertul 2 de Rachmaninov. În primele secunde, Radu avu impresia că era un semn că, iată, curcubeul funcţiona şi închise ochii de plăcere, ca să asculte mai bine. Abia când Laura începu să-l scotocească prin buzunare, îşi dădu seama că suna telefonul mobil. Tresări, se uită la apelant şi o rugă pe Laura să-i ţină telefonul la ureche când vorbea.

      – Bună, Gigi! Ce faci, bătrâne? zise Radu cât putea de vesel.

      – Bună, 1502..., începu Gigi.

      – Radu...

      – Bună, Radu! Mi-era tare dor dă tine! Ce faci? Te-ai întâlnit cu nevasta şi puştiu’?

      – Da, ne-am văzut la ieşire.

      – Ce fac?

      – Sunt bine amândoi. Puştiul s-a simţit foarte bine la protest, a fost în centrul atenţiei, a dat şi un interviu.

      – Mă bucur pentru voi. În cazul meu, lucrurile nu stau aşa bine. Tata se simte rău, dar nu pot să plec să mă duc la el. Nu pot să-mi iau liber. Nici nu ştii ce griji îmi fac, îmi vine să mor.

      – Lasă că totul o să fie bine. Dacă nu ţi se dă liber, nu-i vina ta, nu-ţi reproşa. Totuşi, mai încearcă, poate obţii o zi liberă. Şi nu te mai stresa! Sunt sigur că tatăl tău o să se simtă mai bine.

      Laura bătu din picior şi-l trase pe Radu de mânecă, mârâind:

      – Ce naiba, acum ţi-ai găsit să vorbeşti la telefon!?

      Cum Radu continua să vorbească, Laura îi retrase telefonul de la ureche. Radu i-l smulse şi-l puse pe difuzor. Acum puteau să asculte şi presa şi protestatarii.

      – Iartă-mă, Gigi, trebuie să închid! Mergem şi noi la doctor pentru constatare. Multă sănătate tatălui tău! Şi ai grijă de tine!

      Radu închise telefonul, strâmbându-se un pic din cauza atingerii dureroase. Laura îl luă la întrebări:

      – Cu cine ţi-ai găsit să vorbeşti acum?

      – A, era Gigi. Agentul Gigi!

      – Vorbeşti la telefon cu agenţii?! Ai înnebunit?

      – Ah, iubito, nu sunt informator! N-am recunoscut nimic, nu te-am trădat, n-am semnat nicio adeziune de colaborare. Gigi este un tip extraordinar, s-a purtat cu mine ca un frate: mi-a dat apă, ţigări, m-a lăsat să vorbesc la telefon cu Luca, a dat muzica house mai încet...

      – Ei, dacă a dat mai încet muzica house, sunt pe cale să-l iert, râse Laura.

      Radu îi mângâie uşor obrajii şi părul ciufulit. Parcă lipseau nişte bucăţi din el, nu mai arata tocmai simetric, dar își păstrase strălucirea. Apoi îi atinse la fel de delicat mâinile însângerate şi învineţite, dar încă destul de fine. Ce bine e lângă ea! Nu-mi vine să cred că am fost despărţiţi cu puţin timp în urmă.

      Privi ca prin vis bazinul de sticlă, cu formă futuristă, în care dansau peştişori exotici fosforescenţi. Crystal Tower, unde fuseseră deţinuţi cu câteva minute în urmă, se reflecta în apa limpede a bazinului. Nimic neliniștitor. Acum părea atât de frumos şi de prietenos...

      – Iubito, ce frumoşi sunt peştii şi turnul! Poţi să crezi că am fost noi acolo? Parcă totul mi se pare ireal. Dacă nu aş vedea... semnele de pe noi, nici n-aş crede...

      – Radu, o să arăţi chiar mai sexy cu cicatrice, îl încurajă Laura. Ştii că mie în liceu îmi plăceau tipii cu cicatrice? Mai ales ăia care avuseseră accidente grave cu motorul.

      – Mulţumesc, era exact ce-mi lipsea. Ce mi-au făcut „asasinii”!... Iubito, aş vrea să ne urnim de-aici, dar nu cred că pot să mai fac un singur pas. Chemăm un taxi să mergem acasă?

      – Ai înnebunit? sări Laura. Nu ai zis că ne ducem la doctor? Sunăm la 112 şi mergem mai întâi la Urgenţe. Apoi anunţăm poliţia şi, dacă e nevoie, ne ducem la INML pentru constatare. Sau poate te tentează mai înainte o rundă de cumpărături la mallul de aici, să nu pierzi ocazia?

      – Vai, ce chef am de shopping! Crezi că ne fac discounturi mai mari decât am primit deja pentru taxa de tortură? Ce-n mă-sa să sunăm la 112? Vrei să ne ia drept terorişti evadaţi de la Guantanamo... sau, mă rog, de la Crystal Tower? Nu avem nici măcar bombele puturoase ale lui Luca pentru ca să-i ameninţăm!

      – Trebuie să mergem, Radu! O să le spunem că suntem doi bieţi ecologişti persecutaţi de sistem.

      – Afurisit să fie șistemu’ ăsta! Mi-a lăsat urme pentru şapte vieţi de acum încolo. Uită-te doar la stigmatele de pe mâinile mele, că nici nu mai au loc: „RS” („Researcher Slave”), „STAS” („Şomer Terorist Anti-Șistem”) şi, cu voia dvs., ultimul pe listă...: „SA” („Sex Addicted”).

      – Bine, Radu, în cazul ăsta, ca să te consolezi cât de cât, ar trebui să-i facem şi lui Răzvan cel puţin unul cu „FR” (”Fucking Rapist”). Hai, dă-mi telefonul, sun eu la 112!

      Laura luă telefonul şi sună imediat la 112. Anunţă că ea şi soţul ei sunt răniţi şi chemă o ambulanţă lângă „Crystal Tower”. În timp ce aşteptau ambulanţa, Radu scoase din buzunar câteva ţigări primite de la Gigi. Erau storcite, dar nu se rupseseră. O servi pe Laura, apoi îşi aprinse şi el o ţigară, trase adânc din ea şi se lăsă învăluit de fumul aromat şi mătăsos ca ceaţa uşoară de la mare, din zori, înainte de răsăritul soarelui.

      – Un singur lucru mă atrage la noua calitate de şomer: nu voi mai contribui o vreme la decorarea cu cristale Swarosvki a podelei de la „Crystal Tower”. Tare, nu? Vezi că sunt şi avantaje? Te rog, nu mă spune lui Gigi, râse Radu.

      – Radu, vorbeşti serios? Cristale Swarovski? Ţi-a zis aşa agentul ăla al tău? se minună Laura.

      – Da, iubito! E pe bune. Unde... am stat eu, era decorat numai plafonul aşa, urma podeaua. Ca să vezi pe ce toacă banii noştri „asasinii”... pe timp de criză! Şi l-au chemat ca designer pe Tom Ford! Dar spune-mi, te rog, mai doreai să stai la închisoare ca să-ţi testezi limitele, să te purifici şi să te regăseşti? îndrăzni Radu să o întrebe. Dacă nu 17 ani precum Coposu, măcar 5 și ceva ca Steinhardt al tău!...

      – Radu, o singură zi e suficientă! Am trecut prin atâtea într-o singură zi! Dar, personal, nu regret experienţa. Nu mi-am schimbat ideile. Recunosc că mijlocul ales pentru... exprimarea ideilor nu a fost unul dintre cele mai inspirate. Şi îmi pare îngrozitor de rău pentru ce vi s-a întâmplat vouă din cauza mea.

      – Doamne, Laura, eşti mai masochistă decât credeam! Pentru mine şi o oră e prea mult! Dar nu-ţi mai reproşa atât! Tu m-ai arestat? Nu eşti tu de vină, ci „șistemul”! În mod normal, nu ar fi trebuit să ni se întâmple nimic, nici mie, nici ţie.

      – A, deci îmi dai măcar o fărâmă de dreptate? Sper că nu am luptat degeaba, însă nu pot să nu mă culpabilizez pentru ce vi s-a întâmplat vouă, ţie în primul rând. Oricum, dacă e să facem comparaţii, proiectul ăla al tău nu te-a chinuit o lună jumate? Cantitativ, e mult peste Crystal Tower. Poate e inferior calitativ vorbind...

      – Nu, categoric, de ce să neg, „câştigătorul” premiului pentru tortură e proiectul meu! Era şi tortură psihică „premium”, cu concursul şefului sau, mai exact, din indiferenţa sa. Cred că asta a fost până la urmă ”Camera 101” a mea: haos, abuzuri psihice, surmenaj și indiferență la cea mai înaltă intensitate. Aici a fost mai mult tortură fizică. Ţi-am zis eu că nu mai e vorba de „reeducare” sau de „oameni noi”! A, stai, era să uit... Mai era un candidat la trofeu! „Divorţul” tău!

      – Radu, dacă mai zici ceva de „divorţul” ăla, să ştii că divorţăm pe bune!

      – Iubito, trebuie să mă cenzurez în faţa ta mai mult decât în faţa „stăpânei”, a lui Vlad sau a lui Răzvan? A, şi să ştii că pe Răzvan l-am înfruntat! Nu am cedat în faţa lui. Cu femeile e mai greu, nu-mi permit întotdeauna... Bine, atunci, doamnelor şi domnilor, câştigătorul marelui premiu pentru tortură e... proiectul! Nu, acum pe bune, chiar el e.

      – Acum, că ai acordat deja premiul cel mare pentru tortură, pot să-ți împărtășesc ceva. Peste tot, fie acasă, la job sau în spațiul public sunt Big Brotheri, Ziduri, ”camere 101”, închisori... Aceeași poveste, repetată la nesfârșit. Asta-i politica. Totul e politică. Chiar și acasă, dacă privim prin prisma raporturilor de putere. Important e ca, în interiorul acestor închisori, să mai putem visa și să ne trăim efectiv visurile, ca să nu ajungem simple cărămizi în Zid.

      Radu suspină, aruncă ţigara și apoi îşi aprinse una nouă. O luă pe Laura de mână şi o strânse uşor, fără să se mai gândească la dureri. Ochii ei străluceau iar intens, ca nişte supernove. Lumina vie a stelelor ce se sting, lumina arsă, neagră, melancolică a soarelui din Vamă, lumina străină şi brutală a lămpilor fluorescente din birou sub care am dansat valsul Coppeliei, lumina minerală, îngheţată şi revelatoare a cristalelor Swarovski din plafon, îmblânzită de muzica, fetele și clinchetul de pahare de pe corabia de cristal... ”The Crystal Ship”... O lumină răvăşitoare, de o clipă. O lumină care mă sfâșie, dar care mă face totuşi să visez...

      – Oricum, şi de data asta, ne-am zdruncinat binişor obişnuinţele. Nu știu dacă am învins haosul, abuzurile și absurdul, însă, măcar ne-am luptat cu ele. Nu doar am evadat în imaginație, ci și am adus ceva din lumea viselor în infernurile de aici. Iar asta mi-a dat putere să lupt, să-l înfrunt pe Răzvan chiar, spuse Radu, zâmbind.

      – Poate că am făcut o mică breşă în sistem... în Zid. M-am convins ce putere are ”puterea celor fără de putere”. Sper că am ieşit din „Pădurea fără rost” cu credinţa întărită. Nu știu sigur dacă am înviat, dar, cel puțin mi-am dat seama că sunt un Zombie care nu a renunţat să-şi caute sufletul. Deși...

      Laura îi strânse și ea mâna.

      – Radu, o să-ți spun ceva, șopti ea, articulând greu cuvintele, dar cu un aer hotărât. Știi, eram în ”Camera 101”, goală și neajutorată, mă împresuraseră monstruleții ăia mici și scârboși, cu măști de porc ca-n ”Brazil”, le simțeam răsuflarea fetidă, balele lor mă împroșcau, ghearele și colții lor îmi sfâșiau carnea, sculele lor diforme mă străpungeau.

      Radu avu un spasm și-i strânse mai tare mâna, coborându-și ochii.

      – Mă prăbușeam, continuă Laura. Da, mă prăbușeam și-mi spuneam că totul s-a terminat când, deodată, a sunat telefonul. Nu telefoanele monștrilor, nici al meu, ci un telefon fix. Mai auzisem cândva sunetul ăsta. M-am uitat la telefonul din perete și am văzut că era unul vechi, crăpat, cu receptor și cu disc, fără taste, un telefon de modă veche. Semăna întrucâtva cu telefonul din ”Călăuza”, cel care se afla la intrarea în ”Cameră”. Dar nu-mi venea să cred. Însă ușa metalizată de lângă el a început să se topească și în locul ei a apărut o ușă de lemn scorojit, cu geamul de sus spart aproape complet și cu mânerul pe jumătate scos. Când a sunat din nou telefonul, m-am cutremurat. Am avut o revelație. Pe ușă, sus, fusese scrijelit ”Nu uitați să închideți ușa”. Era ușa din Vamă, de la Cherhana, aia în aer liber, înfiptă direct în nisip, pe unde ieșeam noi când coboram spre cort și golfuleț și, totodată, ușa ”Camerei”!

      Mi-era teamă să apăs clanța, dacă m-ar fi electrocutat și ea? Dar nu mai aveam timp să aștept. Fără să mă mai gândesc la consecințe, am apăsat clanța. Bizar, atingerea ei era mătăsoasă și catifelată ca a unei mânuțe de copil, așa că am intrat imediat în ”Cameră”. M-a izbit briza puternică a mării. Am inhalat-o adânc și am început să cobor încet și nesigur treptele umede și alunecoase, înțepându-mă în scoici și pietricele. Din când în când mă uitam în urmă îngrozită și pașii mi se împotmoleau. Credeam că or să vină după mine. Dar nu, nu mai era nici urmă de ei. Deși ușa era deschisă și nu era niciun Zid, ei nu puteau intra.

      Frica mi-a dispărut cu totul și m-am liniștit într-o clipă. Când am văzut cortul nostru roșu, decolorat, ușor strâmbat de vânt așa cum e el, am început să alerg și chiar să sar trepte. Eram fericită că am ajuns acasă. În sfârșit, acasă! Am văzut nudiștii pe plajă, întinși relaxați la soare, oamenii plimbându-se la malul mării, desculți în valuri, copiii jucându-se în nisip, câinii vagabonzi scotocind prin spatele corturilor, pescărușii planând peste rogojini (și umplându-le de găinaț). Am auzit ecouri din The Doors de la terasă de la ”Stuf”, nu știu exact ce era, tu ai fi știut mai bine. Apoi ”Oda Bucuriei”. Din ce în ce mai tare. M-am trezit și eu cântând, deși nu știam înainte versurile în germană:

”Freude, schoener Goetterfunken,

Tochter aus Elysium,

Wir betreten feuertrunken,

Himmlische, dein Heiligtum”…

Am ascultat apoi murmurul valurilor. Continuu, mângâietor și adormitor ca un cântec de leagăn. Liniște... Am inspirat adânc. Aer proaspăt! Pe malul mării, tu și cu Luca vă stropeați cu apă. Râdeați, chicoteați, vă hârjoneați. Era atâta liniște că, deși eram încă pe trepte, iar voi vorbeați în șoaptă la zeci de metri distanță, am putut auzi cum făceați mișto de mine: vorbeați de spoturi de pe youtube, interzise ”scorpiilor frigide”. Mi-ai făcut semn. Am alergat spre mare și m-am aruncat în valuri! 

      Ochii Laurei, împăienjeniți de lacrimi, străluceau iar ca niște supernove.

      – Știi, iubito, ce ciudat, și eu m-am gândit la Vamă și la tine! spuse Radu.

      – Foarte ciudat, ”Zona” mea era Vama ta, iar ”Camera” – golfulețul nostru unde pusesem cortul acum câțiva ani. Incredibil, ne-am sincronizat și noi o dată.

      – Poate mai reușim o dată-de două ori, dacă facem eforturi... stai, nu te speria, deadline-ul e peste cinci ani!

      – E, într-adevăr, foarte ciudat. ”Camera 101” față de ”Camera” din ”Zonă”... infernul era unul mai puțin personal (la urma urmei, cum ai zis și tu, sunt mai curând arhetipuri ale unor spaime universale), mai difuz (mai puțin precis localizat)          , închis – acolo ești singur, cu durerea ta incomunicabilă. În schimb, ”Camera” din ”Zonă” e mai precis localizată în spațiu și timp (știm unde sunt ”Camera”, ”Zona”, știm zilele, orele și minutele când am fost fericiți), mai individualizată (în funcție de dorințele și conștiința fiecăruia), iar paradisul nu e al unei singure persoane: implică minim doi (tu și Dumnezeu), deci dragoste. Paradisul pe care l-am găsit nu era doar al meu, ci și al tău și al lui Luca. Probabil al tuturor celor care cred în el. La fel de frumos ca la Revoluție. Mai știi că vorbeam noi: atmosfera aceea extraodinară, nu doar de solidaritate, ci și de comuniune. Fericirea aceea indescripitibilă. Ne îmbrățișam pe stradă, râdeam împreună, dansam, cântam, ne amestecam sângele și lacrimile, pluteam. Da, Radu, asta înseamnă că... Nu știu dacă pot să-ți spun... așa direct, zise Laura, lăsând ochii în jos.

      – Haide, iubito, vorbești despre toate experiențele alea traumatizante, inclusiv cu presa și acum nu poți să-mi spui mie...

      – Bine, mi-am dat seama că... că... că... te iubesc, şopti Laura înroşindu-se, dar uitându-se în ochii lui.

      – Uau, nici nu ştiu ce să spun! răspunse Radu, tresărind şi căscând ochii cât cepele, atât cât îi permiteau vânătăile şi umflăturile de pe faţă. A trecut aşa de mult timp de când mi-ai zis asta ultima dată... Aproape că am uitat... Mi se pare atât de straniu... Mă dezobişnuisem. Mai spune-mi o dată ca să încep iar să mă obişnuiesc! Uite, asta ar fi una dintre obişnuinţele la care nu aş renunţa niciodată.

      – Te iubesc, Radu! repetă Laura, privindu-l cu ochii ei negri de foc.

      – Sună aproape la fel de bine precum Concertul 2 de Rachmaninov! suspină Radu, cu ochii în lacrimi. Simplul fapt că ai spus asta compensează toată suferinţa de până acum. Şi eu te-am iertat şi te iubesc mai mult ca niciodată.

      – Sper că nu te-a distrus experienţa asta... Îmi reproşez aşa mult!

      – Nu, iubito. Dimpotrivă. A fost, într-adevăr, o experienţă traumatizantă, dar cred că m-am mai maturizat. Am crescut de la 3 la 4 ani. Știi, cred că am găsit amândoi un ciob din presse-papierul de cristal cu coral al lui Winston: uite, Vama. Ce să mai zic, dacă am face dragoste, mi s-ar părea chiar intact, nu doar un ciob.

      – Vezi că totul are un sens, ţi-am zis eu! râse Laura.

      – Da, iubito, incredibil ce-am progresat! Cu siguranţă, am promovat la grupa mijlocie.

      – Ah, sunt atât de mândră de tine! Ai ajuns un erou, „Radu Mamii”! Cred că l-ai eclipsat deja pe Vaclav Havel. Însă mi-e groază că trebuie să plătim distracţiile astea scumpe, vouchere de tortură de 4998 de Euro, cu tot cu discount! Am încurcat-o! Radu, va trebui să vindem maşina!

            – Iar faci calcule, Laura? Lasă, iubito... Dacă trebuia să plătim taxa de glonţ!?

CUI PROTEST? / PROteste de respirație. XII – În seara asta voi dansa gol în fața tancurilor

O asistentă sexy, îmbrăcată într-un halat scurt şi decoltat, intră în încăpere şi se apropie de Radu.

– Trebe să-ţi luăm sânge. Se pare că te-ai drogat. Ai consumat PCP, „praful îngerului”. Poate şi altele. Verificăm, zise agentul Marcu.

– Drogat? Cum să nu! Aştept şi doza următoare, că intru în sevraj! După ce m-aţi lăsat fără ţigări, acum îmi luaţi şi drogurile?! Şi de ce-mi mai luaţi sânge? Nu e destul? Cred că e o băltoacă aici suficientă ca să umple o sticlă de apă de jumătate de litru, poate chiar mai mult. Vă rog, serviţi-vă. Apropo, mi-e aşa de sete, că mi-aş bea şi propriul sânge!

Asistenta păru să ignore vorbele lui Radu şi băltoaca. Îi luă sânge din mâna tumefiată, fără să rostească vreun cuvânt şi fără să-i arunce vreo privire. Când se aplecă spre el, Radu îi văzu sânii rotunzi, tari, apetisanţi tresăltând. Asta aș vrea să dureze cât mai mult. Poate se rupe acul sau se sparge vena. Ce țâțe bengoase! Îi face competiție Danielei Crudu. În sfârşit, uite că există şi o compensaţie pentru chinurile mele.

După recoltarea probelor, agentul Marcu veni repede lângă Radu, agitând sur...excitat telefonul.

– Mă, 15024011398, ai văzut ultimul show ”Happy Hour” cu Tonciu la lecția dă bio?

– Nu, șopti Radu.

– Ce, mă? Nu te aud. Afurisită să fie muzica asta! O închid.

Bombănind, agentul Marcu închise muzica și reveni:

– Mă, 15024011398, ai văzut ultimul show ”Happy Hour” cu Tonciu la lecția dă bio?

– Nu, repetă Radu cât putu de tare.

– E, atunci o să-ți pun io o bucată din show dă pă youtube, că avem acces la net pă mobil, să vezi ce tare e. Te piși pă tine de râs. Până și io, care-s de la țară, știu că ciuperca nu e animal.

Agentul Marcu se conectă la youtube pe propriul telefon mobil și căută showul ”Happy Hour” cu Tonciu la lecția de bio. Apropie ecranul mobilului de Radu, ca să vadă și el. Radu încercă să se dea mai în spate, căci nasul lui Tonciu părea să iasă din ecranul cu touch al telefonului și să-i intre în gură, dar, din nefericire, nu se putea mișca. Nu avea niciun control asupra propriului corp, așa că se resemnă deocamdată. Lecția de bio reuși totuși să-i capteze atenția, căci cuprindea o avalanșă de replici spumoase și ingenue ale lui Tonciu precum: ”Omul e mamifer?”, ”Ciuperca e animal?”, ”Struțul e pasăre?”, ”Delfinul e pasăre!”, ”Imediat sub stern, avem niște perechi de coapse”. Mai ales, discuția despre brazi era fascinantă:

– Spune-mi o plantă.

Tonciu ezită, apoi răspunde:

– Ficusul.

– Spune-mi acum un arbore.

– Nu știu.

– Bradul... o încurajează profa de bio.

– Bradul e arbore?

– Păi, ce e?

– Bradul e copac, nu e arbore.

– Totuna. Iar copacii, arborii... sunt plante.

– Bradul e plantă?! se minunează Tonciu, convinsă că e o capcană.

– Dar ce e?

– Bradul nu e plantă, e copac.

– Cum? Bradul nu e plantă?! Nu se încadrează la plante?! insistă profa de bio.

– Nu, bradul e copac, nu e nici plantă, nici arbore.

Mi-e teamă că o să știu la fel de multă biologie ca Tonciu după ce voi mai testa și alte oferte speciale de tortură. De fapt, nici nu mai contează. Nicio parte din corp nu va mai fi la locul ei. Deja sunt destul de dislocate și nu-mi mai dau seama ce se întâmplă cu ele. Dacă vor fi coapsele imediat sub stern, încă nu e așa de rău, nu e deranjul complet. Dar mi-e teamă că nu voi mai ști din ce regn fac parte: vegetal sau animal. Foarte probabil nu voi mai fi mamifer, ci doar o biată legumă.

Roșu la față și transpirat, agentul Marcu opri spotul cu Tonciu de pe youtube și începu să caute febril ceva pe telefonul mobil:

– M-a încălzit Tonciu asta, e bună di tăt! Hai să băgăm maneaua mea preferată, să vezi ce tare e! Și ce gagici bengoase! O am pă mobil. Profit că e muzica asta afurisită închisă.

Radu se uită la el siderat. Agentul Marcu porni muzica de pe mobil, cu sonorul la maximum. Era maneaua: ”Mișcă, mișcă, din buric!”, o mai asculta și Luca la mișto ori în versiuni parodiate. Ritmul și versurile erau irezistibile, așa că agentul Marcu începu să danseze și el din buric, ridicând brațele în aer, unduindu-și șoldurile și zbierând cât îl ținea gura:

”Hai Juvele, ia-o acasă. Aș lua-o, dar nu mă lasă.

Mișcă, mișcă din buric

Mișcă, mișcă din buric

Mișcă, mișcă din buric

Stai să te ajut un pic.

Haide, haide câte un pic

Haide, haide în timp ce zic

Mișcă bine din buric

Stai puțin să te ridic.

ȘARPELEEEE, ȘARPELEEE!

Trili pap, trili pap...

Juveleeeee, ai înnebunit de tot.

Are, are, are basul mare

Are, are, are basul tare

Are, are, are difuzoare

Dar și băiatul are...ho ho ho!

Toată lumea spune... e, e bunăciune

E mare bunăciune și e altă apărăciune

Toată lumea spune... e, e bunăciune

Are mare tracțiune și s-o vezi în acțiune.

Mamăăăă, ce femeie! Cand o vezi te-nchini:

Caroserie noua, km puțini

Are mulți cai putere, e sălbatică

Așa e din fabrică.

Hai Juveleee, ia-o acasă!

N-o iau că-i periculoasă.”

– Haide, mă, 15024011398, dansează și tu, ține ritmul! Să mor io, nu știu cum poți sta deoparte!

Maneaua e mai suportabilă decât muzica house care pare să conțină aceleași două-trei sunete repetate în continuu. Asta are și ceva text, și ceva melodie. Aș țopăi și eu un pic. Dar nu pot să fac nicio mișcare. Și să clipesc din ochi mi-e greu. Ce n-aș pune și eu mâna... dacă aș putea-o mișca, pe bunăciuni de-astea de apărăciuni – periculoase, cu mare tracțiune, sălbatice, cu kilometri puțini – să le ling la difuzoare, să le pipăi basul tare și să le verific temperatura dintre picioare! Mi-ar curge balele după ele, dacă n-aș fi așa de deshidratat. Poate că n-o să mai ating niciodată o femeie. N-o să mă mai apropii de difuzoarele și basul Laurei. Ei, asta e din start exclus. Doar Răzvan, șeful agentului Marcu, administratorul și curierii au voie să le atingă! Măcar de le-aș mai vedea o dată...

Un domn mai în vârstă, cu părul argintiu, îmbrăcat elegant, la costum intră brusc în încăpere, suprinzându-l pe agentul Marcu țopăind și urlând: ”Și când dansează, dansează, uite cum basu-i vibrează / Îmi place când dă din fofează / De-mi face ochii sfârlează”. Domnul la costum se uită înmărmurit la întreaga scenă. Când îl observă, agentul Marcu, de emoție, scăpă telefonul din mână și rămase încremenit într-o poziție bizară, cu o mână ridicată în aer și alta în șold. Muzica se auzi în continuare, până se încheie melodia. Domnul la costum spuse pe un ton cât se poate de calm și de detașat:

– Dacă nu dansezi și pe masă, tot degeaba, agent Marcu! Am pretenții de la tine! Haide, ”mișcă, mișcă din buric”!

– Îmi pare rău, șefu’, să trăiți, îmi cer iertare, n-o să mai fac asta niciodată.

Radu tresări. Șefu’? Ăla care ar putea să o... Parcă am mai auzit undeva vocea asta, dar nu știu unde. Nu pot să-l văd – e la distanță de mine, iar eu nu mă pot mișca. Dar oare vreau să-l văd?

Șeful scoase o bancnotă de 10 lei din buzunar și, rânjind, scuipă pe ea și o lipi pe fruntea agentului Marcu:

– Agent Marcu, asta-i pentru cântare, felicitări! Sper să-ți ajungă pentru că luna asta nu mai pupi alți bani de la noi.

Apoi șeful se îndreptă spre Radu și se aplecă asupra lui, mângâindu-i uşor părul şi obrajii. Îngrozit, Radu închise ochii, strânse din dinţi şi trase aer adânc în piept. Când îi redeschise, crezu c-o să facă stop cardiac. Șeful era nimeni altul decât Răzvan! De aceea i se păruse vocea cunoscută. Nimic schimbat, în afară de privire. Ochişorii lui albaştri nu mai erau veseli și prietenoși, ci sclipeau acum sadic şi, în același timp, lasciv.

Cu mișcări ferme, Răzvan îşi deschise fermoarul de la pantaloni şi îşi scoase penisul. Radu îl privi încremenit. Răzvan îşi lăsă mâna sa îngheţată să alunece pe corpul lui gol şi însângerat, mângâindu-i umerii, pieptul şi abdomenul. Mâna lui Răzvan îi da fiori, la fel ca și ochii cu sclipiri de gheață și instrumentul lui scos din pantaloni. Kai, ”Crăiasa Zăpezii” te vrea pentru ea, arde de dorință să te dezmierde cu viforul ei, să te mângâie cu unghiile ei lungi, ascuțite din țurțuri uriași de cristale Swarovski și să te învăluie în săruturile ei de gheață dulci-otrăvitoare. Te dorește cu disperare. Tânjește la viața din tine. Se hrănește cu ea, îți suge sângele și limfa, îți absoarbe respirația, toate secrețiile, toate umorile, toate mirosurile până te învinețești, mori și te transformi într-o piesă minusculă din puzzle-ul ei de gheață de la castel. Nu ai unde să fugi.

– Să nu te mai recunosc, frumosule! Unde e „Radu cel Frumos”? Ai ajuns o halcă de carne sângerândă şi în curând o să putrezeşti, spuse Răzvan cu un rictus amar.

– Eu te recunosc, eşti neschimbat, din păcate, zise Radu, oftând. Şi nu eu am ales să ajung aşa, e opera voastră... O operă de artă comparabilă cu designul interior de mare clasă al lui Tom Ford.

– Te înşeli singur, Radu. Tu ai ales să ajungi aşa, nu noi. Ştiai că vei ajunge aici. Şi poate că ultimul sărut de pe „The Crystal Ship” va veni de la mine... Să te învăluie ca muzica de la „Stuf” sau ca valurile mării în Vamă... Pentru că numai eu am rămas lângă tine, Radu. Și numai eu te înțeleg, zâmbi Răzvan, de parcă i-ar fi citit iar gândurile şi continuând să-l mângâie.

Radu îl privi pierdut. Reuşise, din nou, să-l tulbure şi să-l zăpăcească. Atingerea lui îngheţată, de asemenea, îl înfiora. Captiv în castelul de cristale Swarovski, cu design de Tom Ford. ”Smiling faces” ireproșabile, look impecabil, de reclamă, imagine de brand și superoferte la voucherele de tortură. Totul e perfect. Perfect, dar nu uman. Claritate de cristal. Limpezimea morții. Fascinația îmbrățișării Crăiesei Zăpezii. E o capcană, Kai, smulge-te din ea!

Privindu-l în ochi, hipnotic, irezistibil, Răzvan îi spuse cu glas susurător:

– Radu, dacă recunoşti că eşti membru al MRTLAS, vei fi liber curând. Vei simţi iar nisipul fin, valurile mării şi vei sta lungit pe plajă, în Vamă, sub o umbreluţă de stuf, cu o bere rece în mână, ascultând ecouri din muzica de la terase...

”The days are bright and filled with pain.

Enclose me in your gentle rain, 

The time you ran was too insane

We'll meet again, we'll meet again”...

Radu se zbătu să se smulgă din vraja lui Răzvan. Crăiasa Zăpezii din palatul de gheață de la Crystal Tower, Fata Morgana în deşert, şarpele Kaa din jungla lui Mowgli, agentul Smith din Matrix, Omul-Indicator din „Pădurea fără rost”... Cu toate acestea, ce dreptate are! De ce să mă lupt atât, până la limita nebuniei şi a morţii, cu ei şi cu mine însumi? Aplic iar absurd ”tehnica sacrificiilor și a eforturilor supraumane”? De ce să mă chinui la nesfârşit? De ce să mor singur, părăsit de toţi, inclusiv de Răzvan, ca un erou necunoscut care plăteşte post-mortem şi taxa de glonţ, nu doar voucherele de tortură, fie și cu discount? La ce bun? Eu nici nu cred în eroi, toată agitaţia lor mi se pare, adeseori, sterilă. Steinhardt, Havel, Michnik, Ana Blandiana, Monica Lovinescu, Don Quijote, Sam şi Jill din „Brazil”, Winston şi Julia din „1984”... Să şi-i păstreze Laura pentru ea! Nu sunt modelele mele. De ce să nu mă întorc la ceea ce e cu adevărat important pentru mine? Mai am atât de puţin timp, nu-mi pot permite să-l irosesc. ”My time is running out”!

De ce să nu recunosc? O minciună în plus sau în minus nu mai contează. Am reţineri să cedez din ură şi dezgust faţă de Răzvan, din orgoliu, din gelozie, din spiritul competiţiei masculine? Vreau să-i dau o lecție lui Răzvan? Încerc s-o impresionez pe Laura? Dacă e aşa, toate astea înseamnă vanitate şi, deci, nu au sens. Eu, care am apostrofat-o pe Laura pentru ego-ul ei hipergonflat... nu, nu vreau să cread în asta. Cu atât mai mult că nu sunt un fan al eroismului.

Şi, la urma urmei, ce trebuie să admit? Mare lucru: că sunt terorist! Nu pot accepta asta de formă? E o pură formalitate. Terorist într-o mişcare stupidă, fictivă, creaţia lui Răzvan! Ce contează? Dar Brâncoveanu de ce nu a acceptat să-și schimbe credința de formă, deși cei trei băieți ai lui au fost torturați și decapitați în fața lui? Nu e vorba să accepți formal că omleta cu ciuperci e mai bună decât omleta cu cașcaval, când ție îți place mai mult cea cu cașcaval. E vorba de ceva important. Important pentru cine? Important pentru tine. Important pentru Brâncoveanu. Nu zic acum că credința e importantă pentru toți. Dar pentru Brâncoveanu da. A fi sau nu fi terorist e un lucru important pentru mine? Cred că da. Dacă recunosc formal că sunt terorist, asta înseamnă să gândesc că nu sunt terorist și să spun că sunt. Parcă ar fi prima oară când nu aș spune ce gândesc! Dar asta nu e ca omleta cu ciuperci sau cu cașcaval. Trebuie să fie o unitate între gândire și acțiune, măcar în ce privește lucrurile importante pentru fiecare dintre noi. Nu știu dacă pot să trăiesc o viață dublă ca Răzvan. Într-una din vieți, în cea exterioară, să fiu terorist, în alta, cea interioară, nu. Pe ”scenă” terorist, iar ”în culise” nu. Care dintre ele e adevărata mea viață? Mi-e teamă că, dacă recunosc formal, îmi voi pierde autenticitatea și nu voi mai fi eu însumi.

În plus, dacă voi semna o declarație că sunt terorist, se complică lucrurile. O declarație e un document oficial, cu valoare juridică. Poate că acum n-are nicio relevanță, dar ar putea să capete peste cinci ani (chiar dacă eu voi fi mort de mult) sau peste o mie de ani, când va fi descoperit de arheologi. Ar putea avea impact chiar și acum: să apară repercusiuni asupra Laurei... dacă a fost arestată şi ea, cum zicea Luca. Cu siguranță, ar fi incriminator și pentru ea.

Însă dacă... Laura m-a trădat, dacă m-a... înşelat? Gândul ăsta mă răscolește și mă face să mă descompun până la ultimul neuron. Şi ce dacă? Trebuie să fac ce face ea? La urma urmei, nu m-a învăţat ea să gândesc întotdeauna cu capul meu? Şi capul meu ce îmi spune? Pe de o parte, „Recunoaşte, prostule, şi hai în Vamă!”, pe de alta: „Nu te obişnui, fraiere, cu haosul, abuzurile și absurdul! Nu poţi accepta orice!”. O disonanță cognitivă autodevoratoare. Şi totuşi, dacă Laura nu m-a trădat? În adâncul sufletului, simt asta, nu știu de ce.

Și fii-miu cum ar percepe faptul că tatăl lui s-a declarat terorist? E ăsta un exemplu bun pentru el? Da, aș putea să-i spun că a fost ceva formal și că au existat presiuni puternice asupra mea. Că vroiam cu disperare să supraviețuiesc ca să am grijă de el mai departe. Iar, sub tortură, orice declarație e posibilă. În cele din urmă mi-o vor smulge și mie, chiar dacă mai rezist puțin. E doar o chestie de timp. Toți cedează. Iar factura de vouchere de tortură crește alarmant... pentru mamaie. Aș putea să-i explic astea lui Luca, deși mi-e rușine și, cu siguranță, o să vreau să uit, să nu mă mai gândesc niciodată. Poate că Luca va înțelege. Dar cum să-i explic, de vreme ce voi fi executat? Să-l bântui ca fantoma tatălui lui Hamlet ca să mă răzbune?

Indiferent ce cred ceilalţi şi ce aşteptări au de la mine, vreau ca decizia să îmi aparţină în primul rând mie, nu Laurei, lui Luca, lui Răzvan, agentului Marcu sau altcuiva, deşi nu pot să nu le recunosc influenţa. Decizia de acum. Peste câteva ore, poate fi cu totul altceva.

Până la urmă, lucrurile se simplifică, chiar dacă nu sunt limpezi precum... cristalul: mai pot înghiţi căcat? Am înghiţit destul căcat în viaţa mea, sunt... „obişnuit”.  Un asemenea căcat de proporţii? Poate că nu mai am loc pentru o porţie suplimentară, sunt deja full. Dacă mai înghit căcat, poate că explodez. Şi, dacă recunosc, poate că nisipul din Vamă mă va arde ca focul Gheenei, marea va deveni clocotită ca un cazan uriaş de ulei încins, umbreluţele de stuf, putrezite şi năpădite de viermi şi de omizi, se vor prăbuși peste mine, iar muzica de la terase se va transforma toată în house.

De obicei, mă ascund în spatele rolurilor, măştilor, platoşelor și armurilor. Uneori nu îndrăzănesc să ies din propria cameră să dau ochii cu Laura... Nici să vorbesc la telefon cu mamaie, darămite face-to-face. De multe ori, dincolo de camera mea, se întinde o lume nesigură, haotică, ostilă, poate chiar neantul. Să ies la luptă? Să-mi pun iar masca, platoşa şi armura şi să-l înfrunt pe Răzvan? Mi se par atât de fragile şi de iluzorii încât ar putea fi spulberate de prima adiere sau de următoarea atingere îngheţată a lui Răzvan. Dar dacă, în loc să mă apăr disperat şi stupid, mi-aș abandona pur şi simplu măştile, platoşa şi armura cum îmi arunc hainele pe plajă, în Vamă? Să mă expun, fără să se mai gândesc la riscuri... Să-mi asum vulnerabilitatea. Asemenea unui prunc. Şi să dansez gol în faţa tancurilor! Fie și pentru ultima oară.

”Oh tell me where your freedom lies /

The streets are fields that never die /

Deliver me from reasons why /

You'd rather cry, I'd rather fly.”

Uită-te la mine, Crăiasa Zăpezii! Uită-te-n ochii mei. Dansez. Ca Zorba Grecul când stâlpii minei s-au prăbușit și totul s-a făcut praf. E un dezastru absolut, așa că dansez. Plutesc. Suflarea ta de gheață nu mă atinge. Sunt încă viu.

– Nu, Răzvane, nu o să recunosc doar ca să vă faceţi voi norma de terorişti și să vă decorați podeaua cu cristale Swarovski, zise Radu îndrăzneţ, de parcă ar fi fost ultimele cuvinte pe care le rostea.

”À tout le monde, à tout mes amis / je vous aime, je dois partir / These are my last words I’ll ever speak / They’ll set me free”. M-am săturat de căcat. Nu sunt terorist! Astea sunt ultimele mele cuvinte. Nu prea mai pot să le articulez că ard de sete și mi se împleticește limba, dar mă străduiesc. Am ajuns la final. ”This is the end / My only friend, the end / It hearts to set you free / But you’ll never follow me”. Dar cel puțin acum totul e clar, limpede precum cristalul. Acum sunt liber să spun orice vreau. Plăcerea sfâșietoare a sfârșitului, singurul meu prieten.... Singurul care mă înțelege cu adevărat... Singurul care îmi aduce un strop de muzică... din spuma valurilor. Spuma scânteiază o clipă și se stinge apoi discret, în tăcere. Ca umbrele de pe pereți. Melancolia apusurilor din Vamă și a răsăriturilor reci, învăluite în ceață. Inspir briza tăioasă a mării și mă avânt în ceață.

– Nu-i nimic, Radu. Mai e timp. Aici nu ești sub presiunea deadline-urilor de azi până ieri. Aici eşti la Crystal Tower. Mintea ta confuză şi sufletul tău tulburat vor deveni de cristal, rosti Răzvan calm, cu zâmbetul său superior.

– Ce poţi să-mi faci? Mă mai dai o dată prin roller-coaster-ul cu „smiling face” ca să-mi limpezesc mintea, să-mi purific sufletul şi să-mi revină zâmbetul?

– Exact aşa. Iar pentru fiecare ”distracţie” va trebui să plăteşti separat, rânji Răzvan.

– Atunci s-ar putea să mor cu tot cu mintea mea confuză şi sufletul meu tulburat şi nu o să mai aibă cine să plătească voucherele, ripostă Radu.

– Ce dacă? O să plătească nevastă-ta. Sau Luca din alocaţia lui. Ori poate mă-ta soacră... cred că arde de nerăbdare să achite factura!

– Nu voi semna nicio declarație, cu excepția declarației de consum pentru administrator, zise Radu cât putu de tare și de ferm.

Mâna lui Răzvan coborî, îi prinse testiculele şi le strânse puternic. Pe măsură ce mâna lui îngheţată i se încleşta mai tare pe testicule, penisul lui Răzvan, scos din pantaloni, se întărea. Radu se zbătu şi gemu cutremurător. Încercă să-și regleze respirația, dar nu reuși. Începu să gâfâie puternic. Întreg corpul, îmbrobonit de o sudoare înghețată, i se contractă și se contorsionă sălbatic. Neajutorat. Singur. Nimeni nu va face nimic pentru mine. Strivit în ghearele Crăiesei Zăpezii, storcit de șarpele Kaa, sfârtecat de mâinile lui Eduard Omul-Foarfecă. Dacă urlu, nu fac decât să-ți dau satisfacție. Nu vreau să mă auzi urlând. Ce faci? Ce caută mâna ta acolo? Îmi vine să mor de scârbă și de rușine. Avea dreptate Laura, sila și umilinţa sunt mai puternice decât durerea fizică. Nu mai suport. Ia-ți laba, porcule, de pe coaiele mele!

– De ce nu recunoşti că eşti membru MRTLAS? zise Răzvan, cu zâmbetul lui obscen și dominator.

Vinişoare albastre se umflaseră şi îi tresăltau pe frunte şi pe tâmple.

– Nu sunt, zise Radu înecându-se, cu vocea subţiată, dar privindu-l pe Răzvan în ochi.

– Ba da, ai fost şi filmat intrând în sediul MRTLAS.

– Şi ce, asta înseamnă că sunt membru? E o inferenţă greşită, un sofism. Nu am semnat nicio adeziune la MRTLAS. Dacă am semnat-o, vă rog să mi-o arătaţi, spuse Radu încet, dar hotărât.

– Ce altceva să cauţi la sediul MRTLAS? Să donezi sânge pentru teroriştii răniţi sau poate să testezi bombe puturoase pentru farsele lui fii-tu? Dragul meu, e evident, limpede precum cristalul. Trebuie doar să recunoşti.

– Dacă e cineva care ştie mai multe despre MRTLAS, acela eşti tu, pentru că eşti şeful ei! Tu ești adevăratul terorist, zise Radu cu furie, adunându-şi ultimele puteri şi fără să se mai gândească la consecinţe.

Răzvan nu îi răspunse, ci îl lovi cu piciorul în burtă şi în coaste. Radu se zvârcoli de durere, dar se simţi mândru că avusese curaj să-i spună totul în faţă. Iar curajul îl elibera şi îi dădea putere. L-am surprins pe Răzvan, nu se aștepta. M-am surprins chiar și pe mine. Mama, săraca, ar fi mândră de mine. Cum îi străluceau ochii atunci când dădeam un gol, câștigam un concurs la pian sau luam premiu la școală! Era fericită, mă încuraja, mă stimula să continui. Nu pot să cred! Nici acasă, nici la ”scârbici”, nu mi-am permis vreodată o asemenea libertate de expresie. Înainte, de obicei, mă cenzuram, îmi alegeam cu grijă fiecare cuvânt. Nici la baie, la oglindă, faţă în faţă cu mine însumi, nu îndrăzneam adeseori să spun ce gândesc şi-mi venea să mă scuip singur.

Telefonul lui Răzvan sună, iar acesta părăsi imediat încăperea, vorbind la mobil. Radu, pe de o parte, oftă uşurat, dar, pe de altă parte, se îngrijoră. Dacă se duce acum la Laura?

– Ce-i place ăstuia să fie şef! Nu se mai satură de şefie! Mâine-poimâine fondează altă mişcare unde să fie el şef, comentă Radu.

– Nu-mi vine să cred, cum să fie el şeful MRTLAS? se minună agentul Marcu. Închid dispozitivele de ascultare şi înregistrare ca să vorbim cinci minute.

– Şi poţi să-mi aduci, te rog, o gură de apă? Mor de sete. Nu am glumit, mi-aş bea propriul sânge. Mi-a luat foc gâtul, îmi arde gura, am buzele uscate şi crăpate, nu mai pot să vorbesc.

După ce dezactivă dispozitivele de ascultare şi înregistrare, agentul Marcu îi dădu lui Radu o sticlă de apă plată la jumătate de litru. Acesta o bău pe toată, pe nerăsuflate.

– Poate tu eşti şeful MRTLAS, zise agentul Marcu, privindu-l pe sub sprâncene.

– Rahat! Nu sunt şef nicăieri! Nu, eu n-am nevoie de control, de dominare ca să mă simt împlinit. Dacă-mi fac bine treaba, dacă am o bere, cafea, ţigări, muzică bună şi... un pic de sex, eu sunt fericit. Nu mi-am dorit niciodată să fiu şef. Crede-mă, pe cuvântul meu, el este şeful MRTLAS. Din păcate, nu pot să-ţi demonstrez acum, dar ăsta e singurul lucru pe care-l pot mărturisi. Și, ce să-ți mai spun, m-a deranjat și modul umilitor în care s-a purtat cu tine. Parcă nu era de ajuns că ți-a tăiat salariul pe o lună. Ah, îmi pare atât de rău!

– Ai văzut? Îți vine să crezi? Pentru o melodie! Nici nu se pricepe la muzică, pune numai jafu’ ăsta dă house. Tu înțelegi, că le ai cu muzica. O să cam fac foamea luna asta, dar o să mă descurc până la urmă. Ce-i pasă lui? El are milioane în conturi. Nici eu nu pot să-l sufăr. Are ceva cu mine, ai văzut cum se poartă, cred că vrea să scape dă mine. Şi-a băgat omu’ lui să mă spioneze. Şi ai văzut ce pervers e? Era să te violeze în faţa mea! Eu am crescut la ţară, m-a dus mama la biserică... Nu suport să văd chestii de-astea. Ba se pare că-i plac și copilașii. Porcu’ dracu’!

– Bine că măcar nu sunteţi toţi ca el. Uite, tu, de pildă...

Să mă violeze? Avea dreptate agentul Marcu? Chiar ar fi făcut-o dacă nu-i suna telefonul? Mi-a venit să vomit numai când m-a atins Răzvan. Nu vreau să mă mai gândesc la restul. Scârba aia cumplită, epuizantă, la început frisonantă, îngheţată ca mâinile lui Răzvan, apoi transformată într-o forţă de inerţie şi, în final, în blocaj, pe care am simțit-o şi în timpul proiectului de acum câteva luni... Dar ce mai contează? Să mă fută şi gata! Să facă ce vrea cu mine. Parcă m-am obișnuit deja cu răul. În doar câteva ore? Ce se întâmplă cu mine? Atingerea lui Răzvan m-a criogenat? Nu mi-am propus să nu mă mai obişnuiesc niciodată cu răul, cu haosul, abuzurile și absurdul?

Dacă ar veni acum sfârşitul lumii, nu mi-ar părea rău. Apocalipsa nu e nimic faţă de infernul interior. Oricum, de data asta, am reacționat mai bine. Nici mie nu-mi vine să cred, m-am suprins singur. Cred că 2+2 mi-au dat 4. Deocamdată... Dar cu ce efort! Și cu ce factură! Nu mai rezist mult. Mi-e rău. Sunt atât de obosit... Și mi-e atât de silă... Privirea insuportabilă, plină de ură și scârbă a lui tanti Nuți de la 84, Luca izbit de perete... de Zid de mascați, milioanele de ace din roller-coaster – la fel de blânde și de tandre ca ploaia de vară, ochii cu săgeți de gheață ai lui Răzvan, suflarea lui otrăvită și rece de ”Crăiasa Zăpezii”, mâinile lui de reptilă încleștate pe testiculele mele... Un vârtej amețitor... Simt că mă prăbușesc. Dansez în continuare, gol, în fața tancurilor, dar sunt atât de aproape, mă vor călca în curând. Nu mai am timp. Nu mai simt nisipul, valurile și soarele din Vamă, mângâindu-mi corpul și alinându-mi sufletul. Nu mai aud muzica de la terasă de la ”Stuf”. Nu voi mai cânta niciodată ”Cântecul lui Solveig”. Muzica s-a terminat. April nu va mai veni. Nu mai am timp. 10, 9, 8, 7, 6, 5... Tancurile sunt chiar lângă mine. Nu mai am de ce să mă agăț înainte să mă zdrobească. Niciun ”smiling face” de care să mă prind. Poate doar de cel din roller-coaster.

Radu închise ochii. Inima îl strângea ca o gheară de oțel ori ca mâinile lui Răzvan încleștate pe testiculele sale. Totul se învârtea cu el dement, ca-n roller-coaster. Când redeschise ochii, se văzu întins pe podea exact în aceeaşi poziţie. Simţi un miros amestecat de sânge, vomă şi urină şi strânse din nas. Capul îi era gata să-i explodeze de durere. Dar lângă el se afla agentul Marcu care-l privea foarte vesel cu ochii săi căprui strălucitori, abia abţinându-se să nu ţopăie de bucurie:

– Hei, 15024011398, am o veste bună pentru tine şi una proastă! strigă agentul Marcu. Vestea bună e că eşti liber! Şi tu şi nevastă-ta! Îmbracă-te! Dacă vrei, te ajut eu să te cureţi un pic şi să te îmbraci.

Radu îl privi buimac pe agentul Marcu.

– Nu se poate! Nu te cred! E o nouă capcană?

– E pă bune! Ce, nu mai vrei să pleci dă la noi?

– Ba da, dar nu-mi vine să cred! Am ajuns penibil, paranoic, văd peste tot teoria conspiraţiei! De ce să ne fi eliberat?!

– Tu n-ai auzit ce-a zis fii-tu când aţi vorbit la telefon adineaori? E protest mare al ONG-urilor ecologiste şi al partidelor de opoziţie chiar în faţă la noi. Acum e şi campanie electorală, nu vrea nimeni scandal. Aşa că voi ca ecologişti vă eliberaţi. Ce ţi-am zis io să fii pozitiv? Ai văzut? Să mor io, am fost acum la ţigară afară şi am văzut cu ochii mei. Era şi ăla mic, Luca, cu o pancartă A4, băgată într-o folie de plastic, ceva cu gazele de șist și stop nu știu ce. Uite, dacă nu mă crezi, poţi să te uiţi şi pe geam, deşi aici e etajul 128 şi nu vezi prea bine.

– Nu se poate! E Luca aici? Cu ONG-urile?

– Păi nu ţi-a zis că sună la ONG-uri?

– Nu pot să cred că s-au mobilizat aşa repede! Cred că e abia duminică!

– Nu e chiar duminică, e luni după-amiaza. Ai leșinat mai întâi. Apoi ai delirat. Să-mi mulţumeşti că te-am vegheat io, altfel aveai parte şi dă alte „distracţii” şi vouchere.  

– E totuşi foarte devreme!

– E campanie. Lucrurile se mişcă altfel în campanie. Hm, vrei să-ţi spun şi vestea proastă sau o las pă mai târziu?

– Spune-mi acum.

– Vestea proastă nu e că tot trebuie să plătiţi voucherele de tortură, şi tu, şi nevastă-ta, deşi şi asta e adevărată. E dă la sine înţeles. Trebuie să ne facem şi noi cota dă terorişti, mai ales pă timp dă criză. Nici că ai făcut pă tine. Şi asta e limpede precum cristalul. Vestea proastă e că cetăţeana de la intrare care stă lângă Luca şi ţine pancarta cu „Jos asasinii!”... e soacră-ta!

– Eşti sigur?

– Am reflexul format, am recunoscut-o din poze.

– Ah, ce dracu’ caută aici?

– Dacă mai tragi de timp ca să nu dai nas în nas cu soacră-ta, te înţeleg! Hai să bem împreună o cafea şi să fumăm o ţigară în curtea din spate!

Radu încercă să se ridice, dar tot nu se simţea capabil să facă nicio mişcare. Se concentră, strânse din dinţi şi mai încercă o dată, dar fără rezultat. Întreg corpul îl durea cumplit. Agentul Marcu îl ajută să se cureţe, să se îmbrace şi să se ridice, cu multe menajamente, căci Radu ţipa la fiecare atingere, oricât de uşoară.

– Acum faci mai multă gălăgie decât în timpul „distracţiilor”, îi zise agentul Marcu.

– Iartă-mă. Poate că nu mai am răbdare, se scuză Radu.

– Dacă vrei, te duc la un doctor.

– Nu acum, vreau să ies cât mai repede de aici.

După ce Radu termină de îmbrăcat, coborâră amândoi în curtea din spate să bea o cafea şi să fumeze o ţigară. La intrarea în liftul exterior de sticlă, Radu fu cutremurat de un spasm şi avu o ezitare, dar îşi depăşi teama şi păşi înăuntru, susținut de agentul Marcu. Jos, agentul îi făcu o cafea tare, fără zahăr, deși Radu nu mâncase nimic și îl durea stomacul. Agentul Marcu îi aduse o Ranitidină şi-l servi cu o ţigară Marlboro Red long.

– Ştii, 15024011398..., începu agentul Marcu, răsucind în mână ţigara, uşor dezorientat.

– Spune-mi, te rog, „Radu”, aşa îmi place mai mult... E mai uman.

– Ştii... Radu, mie îmi pare bine că te eliberezi, dar, sincer, şi un pic rău... O să-mi fie dor dă tine... Io n-am cu cine să vorbesc...

– Prenumele tău, adică numele mic al tău care e?

– Gigi.

– Ai fost foarte de treabă, Gigi, cu riscul să te dea afară. Și așa ai avut probleme cât încape. Dar nici nu ştii cât am apreciat atitudinea ta, mai ales când restul se purtau aşa cum se purtau! Să nu te schimbi!

– Fac şi io ce pot. Eu îs băiat mai simplu, dă la ţară.

– Dar cu suflet. Uite, nu văd de ce nu am ţine legătura. Eu nu am nimic de ascuns... aşa ca şefu’ tău. Ai numărul meu de telefon. Mă poţi suna oricând.

– Suuuper! Nici nu ştii ce nevoie aveam să vorbesc cu un psiholog bun ca tine!

Radu nu-l mai corectă în legătură cu profesia, stinse ţigara şi bău ultima gură de cafea tare, fără zahăr. Îi strânse uşor mâna lui Gigi şi ţipă din nou din cauza contactului. Îi făcu semn de la revedere lui Gigi, amintindu-i să-l sune oricând avea chef, şi ieşi pe hol, către poartă. Fiecare pas i se părea că durează un an. Poate că ar fi trebuit să se ducă, totuşi, la doctor... Aşa nu mai mergea. La uşă o văzu pe Laura şi crezu că se prăbuşeşte. Laura îl susţinu, cu lacrimi în ochi, fără să zică nimic. Încercă să-l îmbrăţişeze, dar Radu se zbătu şi zbieră, fără să-i pese de oamenii din jur:

– Nici nu ştii cât mă bucur să te văd, iubito, dar, te rog, nu mă atinge! Sunt rană vie!

– Aşa e şi sufletul meu acum! rosti Laura cu glas sugrumat. Iartă-mă, Radu, pentru tot! Deşi, poate ar trebui să mă supăr şi eu: este pentru prima oară când îmi refuzi atingerile irezistibile.