Examen cu Big Brother. Vol. 1. X. O șansă nesperată pentru Madame Dezastru de a asedia fuckultatea și a deveni teroristă

Cândva demult (nu mă puneți să socotesc, că o să greșesc, mai mult sau mai puțin intenționat), când eram la liceu, am reușit performanța de a nu dormi cinci zile și cinci nopți la rând. Mă aflam în vacanță la mare, în Neptun. Credeți că am petrecut în continuu? Nu, mie mi-a fost îngrozitor de rău după prima noapte nedormită, căci nu puteam închide un ochi: stăteam circa zece persoane într-o cameră de hotel cu trei paturi (spun ”circa” pentru că cele zece persoane... mă rog, nouă, cu excepția mea, se dublau miraculos, odată cu apariția câte unui partener agățat pe plajă sau la discotecă), iar eu beneficiam de un loc privilegiat pe covoraș, lângă pat. Alții mai puțin norocoși dormeau pe balcon, la budă, în dulap, în cuier ori în paharul cu periuțe de dinți, iar o prietenă, maestră în contorsionism, era capabilă să se ghemuiască pe un taburet minuscul pentru încălțat pantofii (numit ”țambal”).   

În a cincea noapte, când toți erau la discotecă, iar eu zăceam în pat (incapabilă să mai procesez ceva și, deci, să profit de momentul oportun pentru a dormi), am avut, brusc, o viziune. Rezolvarea crizei din Orientul Mijlociu sau măcar a unei sume de combinări ori a unei integrale, un meniu de la Pizza Hut/McDonald’s sau un bilet la Woodstock? Stați că ăsta a fost în anii ’60-’70, ce-am pățit? Cred că e un efect secundar al chadorului, oi mai fi posedată. Nu, nici pe departe, era doar un copac uriaș, verde-fosforescent, mișcător, care se ridica din pat amenințător și încerca să mă strângă cu crengile sale până la sufocare. Numai copacul era mișcător, eu rămăsesem ”comfortably numb” (vorba vine ”comfortably”), eram complet imobilizată, mă durea tot corpul, orice intra în contact cu mine mă curenta, nu mai puteam vorbi, nu mai puteam mișca buzele, nu reușeam nici să clipesc.

La un moment dat, din copac a țâșnit o creatură micuță cât un degețel, cu păr auriu-roșcat, o rochiță mini galbenă și aripioare strălucitoare, cu irizări de curcubeu, ca de libelulă. Zbura atât de repede că mă năucea, fâlfâind din aripi ca o pasăre Colibri. Mi s-a recomandat ca Zâna-Speranță Made in China, distribuită la McDonald’s la Happy Meal și locatară a copacului fosforescent. ”Locatară” mai mult cu numele: biata zână era mai mult pe drumuri. Muncea nonstop pe nimic, ”made in China”, normal. Mi-a zâmbit dulce și a încercat să mă trezească. Dacă aș fi putut vorbi, i-aș fi zis că singurul lucru de care aveam nevoie era să dorm. Ea însă a insistat, folosind multe dintre trucurile magice pe care le cunoștea. Din păcate, niciunul nu a funcționat.

Oricine altcineva, văzând că nu reușește, s-ar fi dat bătut. Nu și Zâna-Speranță Made in China. Dimpotrivă, s-a ambiționat. S-a hotărât să meargă în China ca să aducă de acolo un remediu pentru mine, căci credea cu tărie în leacurile tradiționale locale. A zburat până în China, a explorat puțin piața și a identificat o carte utilă, dar foarte grea... de vreo cinci kile: ”Tehnici de prevenire și gestionare a sinuciderilor angajaților” de la una dintre fabricile Apple din Foxconn City din Shenzhen, unde se confruntaseră anterior cu sute de tentative de sinucidere a muncitorilor. S-a gândit că acolo va descoperi destule metode eficiente de resuscitare – poate chiar pentru ea însăși – că era și ea surmenată, depresivă și cu intenții sinucigașe. Pe drumul înapoi, cartea s-a transformat în ”Discursurile lui Mao” (la fel de masivă, însă mobilizatoare, ce-i drept). Când s-a întors la mine avea la ea Coranul, în farsi (pe care n-o știa deloc) și un chador (văl negru integral). Se vede treaba că era atât de obosită și confuză încât ajunsese în Iran. Nici nu a mai putut să vorbească, s-a prăbușit pur și simplu la picioarele mele cu chadorul ei cu tot, nu mai dormise de 15.000 de ani. Chadorul a alunecat peste amândouă, s-a făcut întuneric beznă și ne-am cufundat într-un somn adânc.

Între timp, eu m-am trezit, dar ea doarme, în continuare, sub chador. Are de recuperat, într-adevăr! Ea a vrut să mă resusciteze, însă nu a reușit. Mă întreb dacă eu aș putea să o trezesc la viață. Nu de alta, dar am nevoie de Speranță, fie și Made in China. Iluziile sunt funcționale, fără ele nu putem exista. Vai de mine, să o ia de la capăt, săraca, fără întrerupere, până ajunge din nou surmenată, în pragul colapsului? Mi-e milă de ea. Poate că o să-i dau o sticlă de votcă (pe mărimea ei) ca să nu mai facă sacrificii degeaba. O zgâlțâi zdravăn pe Zăna-Speranță, o scol și îi dau un pahar de votcă, implorând-o să nu renunțe, dar, în același timp, să ia lucrurile mai ușor. Ura, se pare că funcționează. Dă iar din aripioare la fel de vesel și de rapid ca pasărea Colibri, iar veștile bune încep să vină.

O șansă nouă, nesperată de a revedea fuckultatea și pe toți cei dragi, începând cu ”stăpâna” secretară: o studentă mă anunță că a rămas fără nota trecută în catalog, cu toate că ea a fost prezentă la examen. Verific și mă conving că nota există. Poate că a fost o greșeală de transcriere a numelui (în mailul studentei apare un nume ușor diferit de cel înregistrat de mine în agendă/tabele în Excel). Așadar, trebuie să mă duc la școală să trec eu nota sau, cel puțin, să informez secretariatul/conducerea despre această situație. Dacă aș da telefon la secretariat mai înainte? O să-mi închidă telefonul în nas. Dar dacă aș scrie un mail? Probabil că aș primi răspunsul după ce se va finaliza ancheta penală (adică în circa 10 ani, în cel mai fericit caz, deocamdată n-am primit nici numărul de dosar). Deci, mă voi prezenta personal la secretariat, să sperăm că voi rezolva ceva.

Cum, să mă duc personal la școală, la secretariat?! Mai bine aș pleca în Siria și aș lupta împreună cu rebelii să-l răstorn pe al-Assad. E ultimul loc din lume unde aș merge. Îl înțeleg pe Promy de ce nu vrea cu niciun chip să se apropie de Elbrus. Numai dacă se gândește, îi îngheață sângele în vine. Să intru de bună voie în bârlogul fiarei? Ce, eu sunt Obelix să mănânc fiara și să ies lingându-mă pe degete ca-n ”Cele 12 munci ale lui Asterix”? Oricât aș fi de leșinată de foame (că m-a lăsat pe drumuri, frigiderul meu arată acum ca alimentarele pe vremea lui Ceașcă și o să ajung să ciugulesc din gunoaie pâinea mucegăită pe care am aruncat-o eu însămi cu o săptămână în urmă), nu cred că aș putea înghiți așa ceva. Deja îmi vine să vomit. Fie și numai cafea și covrigi. M-a cuprins din nou sila aia teribilă și mă simt atât de murdară că nici apa Iordanului nu m-ar putea curăța. Și o să-mi dea ea mie vreodată catalogul? O să urle la mine și-o să mă scoată afară imediat. Nu mă mai lasă să mă apropii vreodată de dulapul cu cataloage. Iar eu nu cred că mai suport s-o mai văd o dată. Dar copilul ce vină are? Cum să rămână cu restanță?

În cele din urmă, ies din casă, blestemându-mi zilele și târșindu-mi picioarele, de parcă aș purta ghiulele după mine. Fiecare pas durează milenii. Important e că înaintez. Mi s-a tăiat răsuflarea, nu mai pot să-mi suflu șuvița, nici să zic ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză” ori ”Supercalifragilisticexpialidocious”, dar merg mai departe. Pe drum, în metrou mă rog să aibă loc un accident, să cadă curentul, orice, numai să nu mai ajung. Când intru în curtea școlii, totul parcă e ireal. Nu se poate, ce caut eu aici? Aerul vibrează de electricitate. Încerc să urc pe scări, dar mă împiedic, treptele sunt alunecoase și se topesc sub pașii mei, pereții se dezintegrează, barele sunt încinse și mă curentează. Nu contează, avansez. Totul se învârtește cu mine. De emoție, confund etajul și mă opresc la unu. Apoi, fără să mă dezmeticesc, urc la doi, poate că e aici, nu-mi aduc nimic aminte. Memoria refuză să identifice acest loc. Incredibil, e chiar la doi, scrie pe ușă. Apăs clanța, chiar dacă mă electrocutează și intru.

Secretara mănâncă liniștită un sandviș. Deocamdată. Eu mă îndrept împleticindu-mă spre ea, o salut și-i spun cu glas sugrumat că am uitat să trec o notă unei studente și că trebuie să rezolvăm urgent problema, altfel rămâne copilul cu restanță. Secretara aproape că scapă mâncarea din gură când mă vede. După ce trece faza de șoc, se ridică și se postează în fața dulapului cu cataloage, protejându-l cu brațele ei. Apoi începe să țipe: ”Nu mai pui mâna pe nimic! Să nu te-atingi de nimic! Ai plecat de la noi, ce mai vrei!? Nu mai pui mâna pe niciun catalog. Ieși afară! Ieși afară! Afară imediat!”. O rog să vorbească politicos, încerc să-i explic că nu-i o problemă personală, ci a unui student și că trebuie să găsim soluții. Am un pix albastru care nu se șterge și poate asista ea când trec nota ca să se convingă că e totul OK, iar dacă nu mai am eu drept de trecere a notei, măcar să transmit rezultatul celui care a preluat disciplina. Vorbesc, dar am impresia că buzele se mișcă în gol, fără să se audă nimic. Oricum, urlă așa de tare în continuare că, și dacă aș fi avut volum, tot nu m-aș fi auzit. Până la urmă, zbierând și spumegând de furie, mă informează că va veni șefa de departament pentru a discuta despre notă. Până atunci să ies afară, pe hol. Mă cheamă ea.

Ies pe hol și încep să procesez: reacția e absolut previzibilă (în școala asta totul poate fi anticipat în detaliu), mă simt deja gata să explodez, dar nu voi pleca până nu găsim o soluție. Din fericire, apare șefa de departament care mă cheamă înăuntru. Secretara nici nu se uită la mine și păzește dulapul ca un Cerber. Îi explic șefei de departament problema, iar aceasta îmi transmite că nu mai am drept de trecere a notei, dar că pot să-i aduc lucrarea ”copilului” luni, la decanat, între unșpe și trei după-amiaza și, astfel, cel care a preluat acum disciplina se va convinge de rezultat. Secretara stă lipită de dulap, nu vrea să verificăm dacă nota apare în catalog, nu o lasă nici pe șefa de departament să se apropie ca nu cumva să mă arunc eu și să-i smulg catalogul. Se pare că-i e mai frică ei de mine decât mie de ea. Și are coșmaruri cu ștersul notelor.

Așadar, voi veni luni cu lucrarea copilului. O să fie atunci și decanul. Perfect! ”Totul e minunat”... ”perfect”. ”Mai mult ca perfect”, cum spune Promy. Mă târăsc până acasă unde mă prăbușesc în abis... în abisul mizeriei, ca după fiecare vizită la școală. Îmi curge în vine căcat în loc de sânge, mi-e o scârbă de tot și toate și-mi vine să vomit. În același timp, reîncep să simt dorul sfâșietor de copii. E deja o rutină a căderii, dar nu vreau să mă obișnuiesc, fac eforturi disperate să mă smulg din ea. Luni nu voi vorbi nimic cu ei, voi preda lucrarea și voi pleca. Dacă mă lasă... Dacă nu, sun la poliție și anunț că sunt sechestrată. Dacă mă întreabă de sesizări și anchetă, ce să le zic: că poate la anu’ pe vremea asta voi primi numărul de dosar? Ce contează? Important e că avansăm.

Luni dimineața încep să mă agit de parcă ar fi ultimul drum. Mă răsfăț cu cafea cu lapte și zahăr (în loc de cafea neagră, simplă cum beau de obicei)... cred că e ultima porție, dar acum e momentul s-o savurez. Beau cafeaua timp de vreo patru ore, ca să mă încurajez. Nu vroiam să mor azi. M-am săturat de numărat (ca Promy) minutele și secundele de viață, libertate și fericire, aș prefera să inventariez banii din pliculețul de salariu sau din cont... Vreau să trăiesc! Vreau să mai merg o dată în Vama-Zonă în vara asta (dacă mă sponsorizează ”stăpâna”), am și bilete la festival la Enescu și la Roger Waters (Pink Floyd, ”The Wall”), luate din iarnă. Să trăiesc măcar până la concertul ”The Wall”! De ce trebuie să mor azi? ”Die another day!”. Poate mâine? E și mâine o zi. ”Then tomorrow was another day / The morning found me miles away / With still a million things to say”  (Frank Sinatra – ”Brazil”). Îmbrac tricoul cu Metallica (”Death Magnetic”, negru, cu capete de mort): ăsta îmi poartă noroc și mă mobilizează. Ei, și îi mai sfidez puțin prin ținută.

La 14:20, ajung la școală cu lucrarea ”copilului” (notată și semnată) pentru a o preda la decanat. Urc la etajul trei, la decanat, dar nu e nimeni, iar ușa e închisă cu cheia. Ia te uită, iar mă țin la ușă. Încep să mă enervez, ceea ce e bine. Furia mă resuscitează. Ar trebui să clocotesc de revoltă (nu și de ură, eu nu am resentimente). Aștept un sfert de oră și, cum nu apare nimeni, mă duc la secretariat să las acolo lucrarea, aproape alergând de data asta. ”Speedy Gonzales”. Vreau să se termine repede. N-apuc să apăs bine pe clanță și să bag capul pe ușă, că secretara țâșnește și răcnește cât o ține gura: ”Afară! Afară! Ieși afară imediat! Afară!”. Încerc din nou să-i explic calm situația și să-i predau lucrarea, dar nu vrea să audă. Urlă de parcă ar fi posedată (nicio surpriză, doar trăiește în mijlocul fantomelor): ”Afară! Ieși afară! Nu iau nimic! Chem paza! Paza! Paza! Paza!”.

Cheamă și armata, SRI-ul, trupele speciale, ce vrei tu! Teroriștii! Săriți, ne atacă teroriștii! Vai, ce nenorocire, facultatea e asediată! De cine? De Ile. Madam Dezastru e periculoasă, nu stați în calea ei! Jill din ”Brazil” (filmul lui Terry Gilliam) a fost și ea condamnată ca teroristă pentru că a făcut o reclamație în cazul unei arestări greșite. Asta-i politica. Ăsta-i sistemul. Ce e corect? Eu recunosc: sunt o ”fată rea”. Sunt mai rea decât Al Gore, maidanezul care l-a mușcat pe fii-miu la școala de muzică. Spre deosebire de fra-su, Obama (care ”doar latră, nu mușcă”), Al Gore e rău, așa spun toți, inclusiv stăpâna sa. Se pare că nici muzica nu a reușit să-l schimbe. A rămas și vorba ”Al Gore e de vină” de fiecare dată când vrem să culpabilizăm și/sau să demonizăm pe cineva fără motiv(e). Sunt rea, am mușcat chiar mâna ”stăpânilor” care m-au ținut în lanț și m-au hrănit... cu căcat. ”Al Gore e rău”, nu ”stăpânii”. Ia să-ți citească părintele de la Tanacu moliftele Sf. Vasile, ”stăpâno”, poate exorcizăm demonii și fantomele!

Într-un sfârșit, văzând că n-o scot la capăt cu secretara sub nicio formă, iar paza se apropie și lucrarea copilului e în pericol, fug din nou la Decanat: poate e cineva acolo acum, ca să-i dau lucrarea. Viteză. ”Speedy Gonzales”. Simt răsuflarea fetidă a bestiilor în spate. Mă mai joc mult de-a James Bond? La Decanat, tot nu a apărut nimeni, iar ușa e în continuare închisă. În disperare de cauză, introduc lucrarea pe sub ușă. Gata, am reușit. Acum să fug la mașină, înainte să mă prindă bodyguarzii, că nu m-am spălat pe cap cu ”Wash & Go” ca să pot trece de ei ca-n reclama cu Andreea Raicu.

În mașină, răsuflu ușurată, apoi mă îngrijorez iar. Vai de mine, lucrarea asta era probă în ”dosărelu’ puturelu’”, trebuia să fac o copie măcar după ea! Dar acum e prea târziu. Acasă, după 5-10 dușuri care au doar un vag efect purificator (e cam mare consumul, să vedem cine plătește întreținerea, poate sponsorizează ”stăpâna”), îi scriu un mail decanului în care îi explic situația, deși nu-mi fac iluzii. Răspunsul decanului vine a doua zi, exact cum anticipasem: ai anunțat prea târziu (trebuia acum 5 luni!), ai procedat total incorect (însă ce mă mai miră la tine?), ai fost obraznică la secretariat cu ”stăpâna”, nu ai ce căuta acolo, bine ți-a făcut că a chemat paza, tu ești de vină pentru tot (nu doar că ai creat conflictul, dar îl menții și îl amplifici), să nu te mai prindem că mai calci pe la școală. Logic, nu?

Ce mă doare cel mai mult nu e modul în care se poartă cu mine, ci faptul că ura asta față de mine se răsfrânge și asupra copiilor. Nu vreau să sufere copiii. Sunt pedepsită și indirect, prin copii. Ce sadic! Stau iar pe jos și plâng de se zguduie tot blocul. Și totuși trebuie să observăm și partea plină a paharului: dacă ura e atât de puternică și sunt atât de periculoasă că trebuie să cheme forțele speciale, înseamnă că ceva s-a mișcat un pic, i-am zgândărit puțin, am făcut o fisură micuță în Zid. ”Je ne regrette rien”. Fiecare lovitură trebuie să ne facă mai puternici, să ne stimuleze să continuăm. ”Django Unchained”. Promy Unchained. Mă ridic, îmi îndrept coloana și mă uit în oglindă: îmi regăsesc fața umană, demnă, cu ochii vii, strălucitori și zâmbetul mândru, fericit. Fie și pentru 5 minute.

Nu trebuie să-l chem pe Promy, e chiar lângă mine, niciodată nu mă lasă la greu. ”Împreună și la bine, și la greu”. Nu prea crede el în Zâna-Speranță, cu atât mai mult Made in China, nu vrea să evadeze într-o lume de iluzii, preferă să înfrunte răul direct. A tot zgâlțâit Cutia Pandorei și n-a găsit Speranța. Dar nu a renunțat s-o caute. Chiar dacă nu a găsit-o, el încă se poartă normal, ca și cum ea ar exista. Ca și cum ceva mai poate fi făcut. Pentru că el nu doar visează, ci trăiește visurile, le pune în practică. În ciuda tuturor Zidurilor și Big Brotherilor. Din dragoste și disperare.

– E aceeași poveste, la o scară mai mică, într-adevăr, dar, asta-i politica, ăsta-i sistemul, Ile, îmi spune Promy consolator, luându-mă de mână. Am fost și eu șocat și intrigat atunci când oamenii au rămas expuși total, în pielea goală, fără gheare, fără colți, fără blană măcar, pentru că deșteptu’ de frate-miu, Epi (Epimeteu), împărțise aiurea  calitățile date de Știi Tu Cine... Zeus animalelor și nu mai era nimic disponibil pentru muritori. Nu-mi venea să cred. M-am supărat pe frate-miu, dar mai rău pe Știi Tu Cine. Cu ce-a vrut el să doteze oamenii? Cu gheare, colți și blană, să fie niște bestii... mă rog, relativ ”după chipul și asemănarea lui” sau nu prea departe de el?

Eu nu mi-am dorit niciodată ca oamenii să fie fiare sălbatice... așa ca Știi Tu Cine. Am simțit o furie cumplită. 2+2, cum zici tu (după Orwell), dădeau foarte departe de 4, undeva în jur de minus un milion. Mi-a fost milă de oameni când i-am văzut așa goi și vulnerabili, n-ar fi rezistat nici la prima ploaie, darămite la potopul lui Știi Tu Cine. M-am îngrozit când m-am gândit la ce se va întâmpla, așa că am încercat să salvez ce se mai putea. Din dragoste și disperare. Am convins-o pe Atena să-i înzestreze pe muritori cu liber arbitru și rațiune. La rândul meu, le-am dăruit artele și științele civilizatoare – matematica, medicina, scrisul, agricultura, am căutat soluții, i-am învățat tot ce știam, ba chiar am inventat acolo unde nu exista nimic înainte. Am vrut ca oamenii nu doar să supraviețuiască, ci și să evolueze.

Apoi m-am gândit că nu le-ar strica deloc focul pentru a progresa. M-am dus la Știi Tu Cine de nenumărate ori să-l rog să-mi dea focul sacru pentru oameni, fără să-l pup în cur, bineînțeles, dar am fost mereu scos afară în șuturi: ”Ce vrei tu? Ce te bagi tu? Ce-ți pasă ție de împuțiții de muritori? Cum îți permiți? Ciocu’ mic! Afară! Ieși afară!” Iar mie îmi era milă de oameni și mă scotea din minți atitudinea lui Știi Tu Cine. De-aia am luat focul singur și nu regret nici acum.

Știi Tu Cine m-a pedepsit cel mai mult prin darurile lui către fiii săi dragi, muritorii: Cutia Pandorei (prin care a infestat lumea, otrăvind-o cu răul de acolo) și apoi potopul. Asta m-a durut mai mult decât înlănțuirea și vizitele păsărelelor antropofage. Știi Tu Cine s-a răzbunat pe mine, lovindu-i pe cei mai slabi, pe care eu îi iubeam. Am asistat la asta paralizat și ceva s-a frânt în mine pentru totdeauna. Starea aia de șoc din nou: cum e posibil să facă așa ceva, el, un stăpân care ar trebui să-și ocrotească supușii?! Nu puteam să cred, nu era adevărat! Anticipasem răzbunarea lui Știi Tu Cine, dar nu m-aș fi gândit niciodată că o să meargă atât de departe.

Și senzația aia de neputință în fața răului, orice ai face. Am trăit-o și eu! Și știi cine era de vină pentru toate? Eu, normal. Eu și numai eu. Cum mi-am permis, de ce m-am băgat, de ce m-am luat în gură cu el, de ce am furat, de ce l-am înșelat, de ce l-am trădat, de ce am distrus totul? Eu trebuia să mă târăsc în genunchi în fața lui și să cerșesc îndurare. Da, mi-am zis inițial, sub avalanșa de acuzații, poate că are dreptate, poate că am făcut greșeli de neiertat și nicio pedeapsă nu e prea mare pentru mine. Apoi am început să mă dezmeticesc. Cum așa?! Ce-i cu mine? Eu am produs tot răul? Eu am vrut să creez, să construiesc, să inovez, să dau viață viselor, să fac ceva pentru oameni, iar el nu m-a lăsat. A încercat să distrugă tot ce am creat din dragoste și disperare, el nu știe ce-nseamnă asta, nu cunoaște decât ura și răzbunarea. Știi ce, Zeus... uite că-ți zic pe nume? Da, mi-am permis, dar nu-mi pare rău. Și nu eu trebuie să-mi cer iertare, ci tu. Tu trebuie să-ți ceri iertare. Mie și oamenilor.

Examen cu Big Brother. Vol. 1. IX. Ajutorul unui funcționar nebun pentru un Don Quijote sufocat de chador și cu visele furate

Revoltată de situația din Iran (unde cenzura face aerul irespirabil), în semn de empatie cu suferințele a milioane de femei de acolo, ca să nu uit, port încă (mai mult prin casă, ce-i drept) vălul negru integral – chador. Mi-e rușine să deschid internetul când alții (inclusiv prietena mea din copilărie, Ralu) nu au acces, mi-e rușine să dau jos chadorul, mi-e rușine să ating orice altă persoană (inclusiv pisica). Promy turbează și el de furie, nu înțelege de ce mă port așa. Fără contacte! Așa e în Iran. Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Am impresia că, în ciuda micilor mele rebeliuni din Iran (adică jacheta descheiată, o șuviță de păr la vedere din jihab, părul descoperit în mașină), Big Brother m-a făcut praf de data asta.

Cât fac 2+2? Să numărăm pe degete, să vedem. Nu, că asta îmi aduce aminte de O’Brien. Să calculăm după mucurile de țigări din scrumieră. Nu, că intru în panică: parc-ar fi turnul Burj Dubai sau, cel puțin, turnul Milad din Teheran. Să socotim poate cu bețișoare, ca la școală. Vai, cuvântul ”școală” îmi dă frisoane. E al naibii de greu. Dacă aș avea de rezolvat o limită sau o integrală (deși nu mai țin minte nimic la mate), nu mi s-ar părea tot atât de complicat. Cu cât e mai simplu calculul, cu atât e mai dificil de aplicat. O baie în Ataraxia? Și pe fundul oceanului, pe Gliese, se respiră mai bine ca pe Pământ. Dar nu, nu e suficient și, în plus, nu vreau să fug și să mă distrez când atâția oameni suferă pe Pământ. Nu e corect. Dar ce e corect? Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești. Să mai încerc să-mi suflu șuvița, să mă relaxez, să trag de timp? Nu pot, o acoperă chadorul. Aeeer! ”Let me breathe”, Big Brother! Ia-mi sacul de gunoi de pe cap. Poate-mi aduce Promy aer la doză de la chinezi, mai nou se vinde și așa ceva din cauza poluării, poate e vreo ofertă specială... Oare, dacă îmi cumpără 20 de doze (5 bonus), o să pot respira?

Nu, nu cred că-și mai face ceva efectul... Și, oricum, nu prea mai e nimic de făcut. Promy, ia-ți aerul înapoi! E doar o prostie chinezească... Aer contrafăcut de contrabandă. Nici presse-papierul cu coral albastru de pe Gliese nu e bun de nimic, m-ai mințit, m-ai înșelat, și-acum, uite, le-ai furat chinezilor aerul. Așa ești tu. Bine ți-a făcut Zeus. Nu mă iei în serios. Meriți să te întorci pe Elbrus. Stai să vezi ce-or să-ți facă chinezii că le-ai luat aerul de la gură, comparativ cu ei, Zeus e mic copil. Și uite-mă și pe mine complice la furt, am făcut împreună trafic de aer, iar eu am consumat aerul chinezilor. Nici măcar nu ai bon. L-ai furat. Chinezii ne vor găsi și pe Gliese, ce crezi tu? O să ajung și eu nemuritoare ca tine – cu organele vândute (mai ieftin decât o doză de aer) și expuse la Muzeul Antipa, la ”Human Body” încă cel puțin o mie de ani de acum încolo.

Iar tu, Big Brother, m-ai zăpăcit și mi-ai furat visele. „Master of Puppets / I’m pulling your strings / Twisting your mind and smashing your dreams / Blinded by me / You can’t see a thing / Just call my name ‘cause I’ll hear you scream / Master! / Master! ” Sunt un Don Quijote castrat și fără vise. Chadorul ucide visele. Un Don Quijote orb. Nu mai văd nimic pe sub chador. Sabia mea e doar un pix care șterge – rupt și strâmb, fără mină și cu guma consumată. Big Brother, cred că m-ai învins. Da, uite, recunosc asta. Ia-mi sufletul, dacă vrei, dacă a mai rămas ceva din el, ți-l încredințez. 2+2 fac cât vrei tu.

Big Brother zâmbește ușor, aproape prietenos. ”Smiling face”. Apoi, cu același zâmbet întipărit pe față, fără să-mi spună nimic, mă aruncă într-o trapă cu semnul de ”Recycle Bin” desenat pe ea. Mă prăbușesc în abis. Alice (cu chador) în Țara Fantomelor cu ”smiling faces”. Mă prăbușesc în gaura fără fund, dar nu văd nimic, chadorul îmi acoperă fața. Fața umană? Ce glumă proastă! De fapt, nici nu vreau să mai văd nimic. Aterizez într-o groapă de gunoi. Mirosul pestilențial mă amețește și mai tare. ”Rape me... waste me, my friend”. La gunoi, direct. Nu mai ai nevoie de mine, de sufletul meu, odată ce ți-am cedat. Și ce suflet mai e ăla? La gunoi cu mine. Așa merit. Sunt un gunoi. Unul nereciclabil. Gata, încă un caz rezolvat și clasat pentru tine, Big Brother. Nu mai prezint interes pentru tine.

Mă afund în grămada de gunoi, fără să scot un sunet, fără să schițez cel mai slab gest de protest. Nici nu-mi mai pasă. Poate că m-am obișnuit. Stai puțin, Big Brother, nu am zis că o să curăț măcar puțin din gunoiul ăsta al tău? Vai de mine, ce am făcut? Ți-am cedat? I-am trădat pe Promy și pe Dumnezeu? Am spus că 2+2 fac cât vrei tu? Nu, nu trebuia. Dar acum e prea târziu, am spus-o deja. Mă zbat printre mormane de resturi alimentare putrezite, cutii și pungi râncede și soioase, scursori fetide și excremente. Help, Jesus, help! Help, Promy, help! Nimic. Parcă sunt morți. Poate că eu i-am ucis când i-am trădat. Poate că zac și ei în grămada de gunoi, undeva departe, fără să mă audă, iar eu i-am aruncat acolo, nu Big Brother. Dar ei sunt nemuritori. Help, Promy, help! Help, Jesus, help! Nimic. Absolut nimic. Degeaba strig acum. Totul pare pustiu, fără sens. Toate proiectele au înghețat. Totul e mort.

Ce-am făcut? V-am trădat pe voi doi care m-ați ajutat și m-ați salvat de atâtea ori până acum? V-am ucis, și, cu ocazia asta, mi-am distrus ultimele resturi de umanitate? Cum am putut să fac asta?! Dacă eram iar în stare de șoc și de confuzie și nu știam ce să spun, nu trebuia să-i zic nimic lui Big Brother, hm, cel mult, ”Supercalifragilisticexpialidocious” sau ”Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”. Iertați-mă, nu eram eu când am i-am spus lui Big Brother că 2+2 fac cât vrea el. Păi, dacă nu eram eu, de ce îmi cer iertare? ”There’s someone in my head, but it’s not me” ca-n Pink Floyd. Altcineva i-a spus lui Big Brother, nu eu. Parcă eram posedată. Poate că mă bântuiau fantomele.

Cum așa? Iar dau vina pe fantome? Poate că nu eram cu totul altcineva și trebuie să-mi asum răspunderea. Nu, nu merit să mă iertați, dar îmi cer, totuși, iertare. E atât de greu să rămâi uman și atât de ușor să te schimbi! Într-o fracțiune de secundă, te transformi în monstru. Un singur cuvânt greșit, un singur gest greșit. Din ochii mânjiți de excremente și năpădiți de viermi izbucnește un șuvoi de lacrimi. Dintr-o dată, pe presse-papierul cu coral albastru din Ataraxia de pe Gliese se activează mesajul: ”From crazy, naughty Promy to God created Disaster, Ile. With love”, iar presse-papierul își recapătă puterile. Mă înalț în zbor din grămada de gunoi. Promy se ridică și el, îl văd în depărtare, învăluit într-o aură orbitoare. Mă străduiesc să-mi păstrez echilibrul, căci lumina îmi întunecă privirea și alunec mereu, de parcă m-aș împiedica în chador. Plutesc către Promy, îl iau de mână și dispărem amândoi în lumină.   

– Știi, Ile, rostește Promy încet, cu voce întretăiată, și eu am fost în stare de șoc. Nici nu înțelegeam ce se întâmplă, iar, când am înțeles, mi-a părut rău că am înțeles. Niciodată n-ai mai făcut așa ceva. Nu mă așteptam de la tine. Am suferit foarte tare, pur și simplu m-ai azvârlit în ”Camera 101”. Pentru un timp, mi-am pierdut toate puterile, puteai să strigi mult și bine. Eram ca mort. Da, puterea noastră e foarte mare, dar e și într-un anumit fel fragilă pentru că izvorăște din dragoste. Nu din ură ca la Big Brother. O singură trădare și totul se poate prăbuși. Cum a fost acum. Și ai grijă: vorbești cam mult cu Big Brotherii ăștia și te iei după ei. Pentru ei ești un gunoi nereciclabil, ai văzut. Nu te-ai săturat de Ziduri? De câte ori nu ți-am spus să nu mai comunici cu ăia care scuipă doar două-trei fraze stereotipice, reluate în continuu, asta în cazul în care sunt în stare să emită altceva în afară de onomatopee. Mai bine discuți cu mine și cu Dumnezeu. Și cine a zis că eu nu te iau în serios? Nu eu nu te iau în serios, ci tu nu te iei în serios.

Promy e alb ca varul la față și tremură din tot corpul. Gâfâie puternic, oricât s-ar strădui să-și controleze respirația. Se clatină, gata să se prăbușească, dar reușește în cele din urmă să rămână în picioare. Sângele îi picură încet de pe frunte, nas, buze și de pe arcada spartă a ochiului drept. Bretonul lui asimetric, filat, îndreptat cu placa, impecabil coafat azi dimineață arată acum în dezordine, năclăit de sânge și rărit, de parcă ar fi fost smulse șuvițe întregi din el. Totuși, Promy face un efort să-și îndrepte spatele și mă privește în ochi îndurerat și mândru, cu o demnitate tragică pe care nimeni și nimic nu-i o poate lua. Îl sărut, sorbindu-i sângele de pe buze, îmi împletesc degetele cu ale lui și-mi las capul pe umărul său.

”Iartă-mă, Promy! Iartă-mă!”. Iar în ce te privește, Big Brother, ”All Apollogies”! Pune-mă-n lanțuri! Izbește-mă cu capul de Zid! Dă-mi 8500 de bice la fund (sau câte trebuia în Iran, am pierdut șirul)! ”Rape me, my friend!” Pune-mi sacul de gunoi pe cap! Nu-mi pasă. Ba dimpotrivă, mă exciți, mă stimulezi, mă impulsionezi să nu renunț. Încă mai respir. Pentru fiecare vis furat, voi crea alte zece. ”Tot ce nu ne omoară, ne întărește”. Iar dacă ne omoară, nu-i nimic, vom învia. Și, dacă nu vom învia, ce dacă? Mare pagubă! Toate Zidurile se prăbușesc până la urmă. Dar, știi ce, Big Brother? Ajunge cu flecăreala. Promy are dreptate, te ascult prea mult, te las să mă hipnotizezi până ajung să cred toate prostiile pe care mi le spui. Sunt doar câteva cuvinte, două-trei fraze standardizate și repetate la nesfârșit. Vorbesc prea mult cu tine. Cu Zidurile. Astea sunt ultimele cuvinte pe care ți le mai adresez. Mă duc cu Promy la baie, să-i spăl rănile și să facem împreună un duș fierbinte. N-ai decât să ne spionezi.

***

Dușuri fierbinți lungi, unul după altul. Apă clocotită și abur dens, încins ca la saună: nu mai zăresc nimic prin el, nu pot verifica dacă mai respir sau nu și asta e bine. Oglinda e aburită și ea: nu mă văd. Transpirație intensă, care curge în valuri, în continuu sau e doar apa fierbinte de la duș? Mă ascund în aburul compact care mă acoperă complet, mai strâns și mai puternic decât chadorul. Un refugiu inspirat, strategic sau doar un Zid imaterial, dar la fel de impenetrabil ca toate celelalte? Nu mă interesează. Mă ghemuiesc în cadă și aștept să mă dizolv în ceață.

În timp ce mă topesc în aburul dens, în ceața fierbinte și binecuvântată, amețitoare ca lanul de maci otrăvitori din ”Vrăjitorul din Oz”, deodată, aud bubuituri în ușă. Nu se poate, cine mă deranjează? Tocmai acum, mai aveam puțin și reușeam să dispar.  Sau măcar să mă cufund într-un somn adânc, fără sfârșit. Poate mi s-a părut. Însă ciocăniturile în ușă, ritmice și zgomotoase, continuă. Vă reamintesc că urăsc soneriile, piuiala lor stridentă mă scoate din minți la fel de tare ca și sunetul telefonului fix sau ca tonurile de apel presetate, nepersonalizate ale telefoanelor mobile, așa că nu am instalat sonerie... mai exact, am demontat-o pe cea veche când am ajuns la exasperare. Dar ce s-a întâmplat? Persoana asta nu bate discret la ușă, ci bubuie de se cutremură tot blocul. Cine-o fi? Ei, poate că e un băiat care strânge fonduri pentru o fundație, un operator de interviu sau gunoierii. De ce să mă duc? Persoana stăruie, bătăile în ușă se întețesc de se zgâlțâie blocul, oglinda aburită vibrează, iar furtunul de duș îmi sare din mâini și stropește peste tot. Atâta mai lipsea să mai produc și inundație. Madame Dezastru... Hai să văd cine e.

Mă spăl repede pe mâini și, nepieptănată și în pijama, cu chadorul pe mine, dau fuga la ușă și arunc o privire pe vizor. Promy iar nu e lângă mine, definitivează noul iPhone 11 la laborator, în Olimp. Ia te uită! Un nene nici prea gras, nici prea slab, de o înălțime medie și o vârstă incertă, cu un început de chelie. Are un aspect de administrator... de treabă. Dar ce să caute la mine? Să întreb totuși, să verific.

– Cine e?

– Comisarul-șef Popescu de la Inspectoratul General al Poliției Capitalei.

Poftim?! Comisarul-șef Popescu de la Inspectoratul General al Poliției Capitalei? Rămân siderată.

– Nu sunteți doamna profesoară Todoran?

Încep să procesez, e în legătură cu plângerea.

– Ba da, eu sunt, mă rog, eram... doamna profesoară. Bine, poftiți înăuntru.

Din fericire, chadorul cade undeva pe jos pentru că, altminteri, aș fi uitat de el și l-aș fi primit pe domnul comisar cu el pe mine. Un aspect foarte credibil, demn de o profesoară, de altfel. Domnul comisar-șef intră în casă, după ce se șterge, politicos, pe picioare pe covorașul de la ușă. Are o înfățișare prietenoasă și nu poartă uniformă, ci e îmbrăcat cu o cămașă crem și pantaloni negri. Zâmbește larg, iar eu fac eforturi să reiau conversația și îngaim, în loc de ”bună ziua”:

– O cafeluță?

– Nu, mulțumesc, am băut deja la birou. Nu ați depus dvs. o plângere legată de acordarea unor note la Ministerul de Interne?

– Ba da, dar nu la Ministerul de Interne, ci la Ministerul Educației, la Consiliul de Etică (ANCS), la Universitatea Ecologică și la comisia prezidențială de profil.

– Atunci una dintre aceste instituții ne-a dat nouă mai departe plângerea.

Mă uit la comisar și mai uluită ca mai înainte. Cineva dintr-unul dintre ”comitetele și comițiile” unde am depus sesizarea a redirecționat-o către poliție? Sunt din nou în stare de șoc, de data asta pozitiv. Cred că e prima oară când primesc feedback pozitiv de la autoritățile din România. Incredibil, cineva s-a comportat responsabil și a dat plângerea mai departe către poliție. Cineva dintr-o instituție publică și-a făcut datoria. Un miracol! Ia uitați, am ajuns să ne minunăm când cineva își face datoria. Asta ar fi trebuit să fie ceva obișnuit. Nu și în lumea lui Big Brother. Pentru mine e un miracol și-i mulțumesc persoanei respective și lui Dumnezeu.

Comisarul, la rândul lui, e la fel de uimit ca și mine: e prima oară când vede o astfel de sesizare, n-a mai primit așa ceva până acum, lumea se teme și/sau n-are încredere. Ei, pentru toate există un început. Comisarul mă roagă să scriu repede o declarație în care să susțin poziția asumată în sesizare și, totodată, să cer declanșarea anchetei și sancționarea celor vinovați. Durează câteva minute, mă ajută el s-o completez. Dacă mai e nevoie de ceva, îi voi sta la dispoziție comisarului, inclusiv cu materialele și probele pe care le dețin.

Peste câteva zile primesc un plic de la Administrația Prezidențială. Misterul funcționarului public responsabil se clarifică: cineva de la comisia prezidențială pentru educație și cercetare a citit sesizarea și a redirecționat-o către poliție. Ce surpriză plăcută! Nu mă așteptam să intre în competențele lor, trimisesem mai mult orientativ sesizarea în atenția comisiei prezidențiale, să știe și ei, ideea a aparținut prietenei care mi-a amintit de emirul plecat spre Mecca. Ce idee genială! Am mai făcut, împreună, un pas spre Mecca. Ia te uită de unde sare iepurele... Iepurașul de Martie, ăla Nebunu’ (din ”Alice în Țara Minunilor”).  

Mă întorc la baie să mă pieptăn. Acum, aburul s-a risipit, dar aerul e încă fierbinte, înăbușitor. Deschid geamul să intre o gură de aer. Mă uit în jur surprinsă. Totul s-a schimbat: cada e o petală de floare de cactus de un albastru neverosimil, iar pieptenele de plastic de pe marginea ei pare făcut din coral. Mă pieptăn îndelung, întinzând și descâlcind părul, chiar dacă mă doare. În oglinda împodobită de sărbătoare cu rozete din argint filigranat, aur și peruzele, îmi zăresc părul lung, drept, învăluit într-o aură sidefată și ochii mei devin albaștri, fosforescenți ca ai extratereștrilor rebeli de pe planeta Dune.

Mulțumesc, Iepurașule de Martie! Mulțumesc, Nebunilor!

Mulțumesc tuturor celor care m-au ajutat și, în special, celor care nu m-au ajutat! Poate o să o facă data viitoare. Vor mai fi multe oportunități. Sper că nu va fi prea târziu. Le mulțumesc și celor care mi-au pus bețe în roate și (mi)-au făcut rău pentru că, astfel, m-au stimulat să continui și să fac bine. Cum spunea și părintele Arsenie Boca: ”Fă binele și așteaptă răul!”. Și mulțumește-i lui Dumnezeu pentru necazuri.

Top știri trăsnite

1. STUDIU Cât de obsedaţi au ajuns oamenii de smartphone-ul personal. O persoană din patru ar prefera să stea goală în public decât să îşi uite telefonul acasă

https://adevarul.ro/tech/internet/studiu-obsedati-ajuns-oamenii-smartphone-ul-personal-persoana-patru-prefera-stea-goala-public-decat-isi-uite-telefonul-acasa-1_5b83ef0bdf52022f75dc4c26/index.html


2. Cine au fost cei mai grobieni politicieni în 2017. Un rezumat al mitocăniei politice
https://adevarul.ro/news/politica/cine-fost-cei-mai-grobieni-politicieni-2017-rezumat-mitocaniei-politice-1_5a4baecdd7af743f8df8f6e8/index.html


3. Exclusiv. Cum a ajuns Voican Voiculescu, acuzat de crime împotriva umanităţii, să preia Institutul Revoluţiei. Stenograme: Să ne lase funcţia liberă. A mâncat 14 ani
https://adevarul.ro/news/politica/exclusiv-ajuns-voican-voiculescu-acuzat-crime-umanitatii-preia-institutul-revolutiei-stenograme-lase-functia-libera-mancat-14-ani-1_5ac11585df52022f754d1137/index.html


4. Florin Iordache, semne obscene către Opoziție, în Parlament. UPDATE Explicație zeflemitoare
https://www.realitatea.net/florin-iordache-semne-obscene-catre-opozitie-video_2170266.html

5. Ţuţuianu: Parchetul General să verifice sursele de finanţare ale mişcării #rezist şi dacă membrii ei fac trafic de droguri
https://adevarul.ro/news/politica/Tutuianu-parchetul-general-verifice-sursele-finantare-miscarii-rezist-membrii-fac-trafic-droguri-1_5ba8b51ddf52022f75c6ae0a/index.html

Examen cu Big Brother. Vol. 1. VIII. ”Let me breathe!”

Din cei minim o mie de verișori ai lui Ali, găsim unul în Teheran disponibil pentru a ne caza rapid, căci trebuie să vizitez și capitala, doar n-o să ratez ocazia. La ce dintâi plimbare prin Teheran (un oraș, din nou, surprinzător de verde, plin de flori, destul de curat și îngrijit, așa cum l-am surprins la prima vedere din mașină) mă îmbrac cu mantou lung și cu chador, vălul negru care acoperă complet corpul (împrumutat de la mama lui Ali). Pe sub chador, ca să ascund mai bine părul, să nu mai țâșneasă nicio șuviță rebelă, îmi pun o băsmăluță neagră, legată la spate – incredibil, asta e din Vamă! În Iran obligatoriu e doar hijabul, dar recomandabil e chadorul. Rămân cu chadorul să văd cum e și să o stresez un pic pe Ralu, îi e rușine cu mine sau nu? Ralu (care poartă exclusiv hijab) e scandalizată: insistă să-mi las chadorul acasă, nu are chef să iasă în oraș cu mine îmbrăcată așa ca o mamaie. Soțul ei, Ali, se uită la mine zâmbind ironic, dar se abține să comenteze ceva.

Pe drum, mă tot împiedic în chador, oricât aș încerca să-i reglez lungimea, așa că îl ridic un pic ca să nu-mi rup picioarele și să-i fac de râs și mai tare pe Ralu și Ali. Oricum l-aș ține, îl suflă vântul și trebuie să-l aranjez mereu. De grija chadorului, las la Ralu și rucsăcelul, și aparatul de fotografiat, ba chiar și țigările și bricheta (inclusiv ”pufăitoarea”). Toată atenția mea e concentrată pe chador, îl țin bine cu ambele mâini să nu-l scap. Ralu când chicotește, când se uită în jos, rușinată, cu obrajii aprinși, când îmi aruncă priviri speriate sau chiar foarte îngrijorate pentru că risc să pic lată în mijlocul intersecției și să-mi zboare chadorul. Iar atunci o să fie un Dezastru mai mare ca mine: o să rămân în pielea goală într-o piață aglomerată, adică expusă în fața tuturor, în mantou și cu băsmăluța din Vamă pe cap, în huiduielile publicului, sub privirile reprobatoare ale ayatollahului Khomeini care scrutează necruțător spațiul public.   

Dezastru? Las-o baltă, Madame Dezastru! Cum? Să ratez șansa unică de a face nudism de sub chador într-o piață publică? Ah, mi-e rușine, îmi vine să dispar cu totul sub el, iar chadorul pare un mijloc excelent ca să te ascunzi dacă nu ai chef de nimic, dacă nu vrei să ți se vadă moaca sau ți-ai pierdut ”smiling face”-ul. Îți conferă o senzație de protecție și de superioritate. Nu mai se holbează toți cocalarii la tine, darămite să pună mâna. Și se vede destul de elegant: negru, lung, seamănă cu o haină de călugăriță de la noi din România, doar că aici zărești la tot pasul. Cam multe călugărițe! Dar lasă, nu mi se zicea mie înainte Morticia sau Vampirița? Așa negru și lung, arată destul de gotic. Poate îmi voi recupera ceva din imaginea goth, grav avariată de consumul de zăpadă roz de căpșuni.

De îndată ce m-am mai obișnuit să-l țin cât de cât, mă opresc pentru o clipă și arunc o privire în jur. Îmbrăcată cu chadorul, văd totul altfel. Ce curve par fetele astea cu pantaloni, mantou și hijab! Ia te uite, li se observă câte o șuviță de păr, unora chiar și gâtul. Până și Ralu mi se pare curvă! Le-aș omorî pe toate cu pietre. Cred că aș fi prima care ar arunca piatra. Iar pe bărbații ăștia cărora le curg balele ca la fiarele sălbatice în călduri i-aș toca mărunt și le-aș băga organele la borcanul cu formol. Să fac o expoziție de tipul ”Human Body” de la Antipa – am auzit din presă că sunt expuse țesuturi și organe de la deținuți chinezi torturați și executați/ Bravo, o idee genială! Sau hai, în cel mai fericit caz, să le castrez pe putorile astea libidinoase.

Adâncindu-mă tot mai mult în noaptea neagră a purității de paradă, îmi continui drumul. La biserica armenească a Maicii Domnului, unde ne oprim să aprind eu lumânări, când mă văd cu chadorul și remarcă alura mea surexcitat-ascetică, credincioșii creștini de acolo se uită la mine de parcă au băut o dușcă zdravănă de bere tutti frutti și le vine să borască pe mine. La fel și la biserca zoroastriană, unde mergem să contemplăm focul sacru, veșnic viu, adus de la Yazd. Să mai zică cineva că nu haina face pe om! ”Nu contează cât de lung am vălul / Important e cât și cum gândesc!” Ha-ha-ha...

Continui să mă deplasez poticnindu-mă, împiedicându-mă în chador și alunecând, cu Ralu și Ali la o distanță igienică de câțiva metri de mine, aruncându-mi amândoi priviri amuzate, ambarasate sau îngrijorate. Avansez greu, dar nu mă dau bătută. Când ajung în cele din urmă la obiectivul vizat, palatul regal Niavaran al dinastiei Pahlavi, sunt mândră de mine, nu-mi vine să cred de ce performanțe sunt capabilă, chiar dacă e aproape ora închiderii. La Niavaran au locuit regii din dinastia Pahlavi înainte de Revoluția islamică.  Aceștia au inițiat o modernizare și o occidentalizare forțată a Iranului (de pildă, vălul era interzis pe vremea lor), dar n-au dărâmat biserici cum s-a făcut la noi în timpul comunismului. În palat(e) domină stilul occidental fastuos, din secolele XVII-XVIII, baroc: mobilier și tapiserii franțuzești, multe decorațiuni somptuoase, oglinzi (există și o ”Sală a oglinzilor” ca la Versailles și Peleș).

În bibliotecă descopăr rafturi întregi cu cărți englezești și franțuzești pentru copii: Jules Vernes – ediție completă (în engleză și franceză), cărți de povești, fabule, atlase geografice etc. În camera micului Reza, pe lângă fotografii, pot fi văzute și desenele lui din copilărie: rachete, farfurii zburătoare și avioane. Nu doar micul Reza era fascinat de spațiul cosmic, ci și părinții: dețineau în colecția de pietre prețioase/cristale și un fragment de meteorit descoperit pe Lună. Se săturaseră de avatarurile reformei și-și căutau refugiul în spațiul cosmic, pe altă planetă? Așteptau să vină să-i răpească extratereștrii, tot așa cum așteptau bunicii noștri americanii, la începutul comunismului? Interesant, și Ralu și Ali, după ani buni petrecuți în Iran, așteaptă extratereștrii și/sau americanii, dar nu în mod pasiv: participă simultan la ”Loteria vizelor”.

În ziua următoare, la Muzeul de Artă Modernă, trec de la ținuta ”chador” înapoi la blugi, jachetă și hijab. Mult mai comod și parcă mă simt eu însămi din nou. Uite că totuși contează ”cât de lung am vălul”... Hijabul îl așez astfel încât să se vadă o șuviță, la Teheran am remarcat și alte femei care umblă așa. La intrarea în muzeu, sunt apostrofată de portar. Din nou, ca la cetatea ”Cerul Cerurilor” din Khorramabad. Eu nu înțeleg ce spune. Se referă la șuviță? Nu, îmi traduce Ralu, la jachetă. E descheiată, trebuie închisă complet. Bine, dar nu pot face asta pentru simplul motiv că nu are nasturi în față. Am mai circulat și prin Khorramabad așa, dar, ce-i drept, mergeam mai mult cu mașina, la rude, doar câțiva metri pe jos cu jacheta desfăcută. Ali intervine și el: mă atenționează că jacheta trebuie strânsă, ținută măcar cu mâna, să nu se vadă nimic pe sub ea, altfel mă așteaptă 85 de lovituri de bici la fundul gol.

Uau, tare, asta chiar n-am mai încercat! Și cine mi le dă? Femei sau bărbați? Păi, bărbații nu au voie să se uite la un fund în blugi – acesta trebuie acoperit cu mantou/jachetă lungă, largă, încheiată până-n gât sau cu chadorul. Cum să se uite la un fund gol? Normal că femei. Ce muieri or fi alea? Și ce job super și-au ales! O fi fost concurență mare? Și la aeroport parcă am mai văzut câteva asemenea ”bitches”, Natural born at PMS / God created at PMS, care probabil desfășurau part-time un astfel de job... sau poate voluntar. Ia te uită cum am evoluat în numai câteva ore de la ”călugăriță” la ”curvă”, cu riscul de a încasa 85 de lovituri de bici la fundul gol!

Ei, dacă am plecat cu jacheta asta, eu o port așa cum e, nu mă apuc acum să trag de ea în speranța că n-o să se mai vadă nimic, e ridicol. Las jacheta fix cum e și intru în muzeu, în ciuda insistențelor portarului. În muzeu și la ieșire, stau tot așa, deși Ralu și Ali continuă să-mi spună să mi-o prind cumva. Mare noroc, angajații muzeului nu cheamă poliția. Deocamdată. De fapt, de multe ori, doar ești atenționat(ă), nu se merge mai departe. Indiferent de asta, ies pe stradă, până la mașină, tot cu jacheta desfăcută, deși lumea se holbează la mine, fascinată de ținuta sexy, uluită și, în același timp, înspăimântată de actul meu exotic, solitar. Mă întreb, tremură de grijă pentru curul meu sau pentru sufletul lor păcătos?    

Aici, la Teheran, chadorul e folosit preferențial de persoanele mai în vârstă și/sau mai tradiționaliste. Lupta între chador și hijab e o adevărată bătălie între tradiție și modernitate. Apropo, la fast-food-uri (din ce în ce mai prezente și cu meniuri ca la noi: aripioare de pui pane, cartofi prăjiți, pizza și Cola), lucrează tot mai multe vânzătoare-femei cu hijab, nu cu chador – pur și simplu, jobul nu le mai permite să poarte chador și nici nu ar atrage clienții. Mai delicată este situația celor care au joburi în serviciile publice (de la funcționari la profesoare). La școală, din păcate, se impune o ținută mai apropiată de chador pentru femei, spune Ali: un văl negru pe cap (care acoperă integral părul, maghnaeh) și o haină lungă, până în pământ, tot neagră. Iar eu care mă duceam la fuckultate, la copii, cu fustă scurtă sau în blugi?! Să nu mai vorbim mult de școală, că mi-e tare dooor de copii...

O verișoară de-a lui (tot profesoară), când se duce la școală, la copii, îmi dezvăluie Ali, schimbă în taxi/mașină hijabul colorat cu maghnaeh-ul negru, apoi, la întoarcere, își pune din nou hijabul (la facultate nu se poate prezenta decât așa sau cu chador). Deci, chiar și în spațiul public există ”dublă gândire/acțiune”: hijab (mai modern) și maghnaeh/chador (mai tradiționalist, în spiritul islamic). De fapt, dacă adăugăm și stilul de acasă (care poate fi expunerea, părul descoperit, cum e în cazul verișoarei), ajungem la ”triplă gândire/acțiune”. Viață triplă: chador/maghnaeh (la școală) – hijab (pe stradă) – părul descoperit (acasă). Cum se descurcă oamenii ăștia, femeile în special? Eu am avut nesperata șansă să prind ”dubla gândire” în copilărie, în comunism și nu mai vreau să aud niciodată de așa ceva, mi se pare pură schizofrenie. Mă doare că tot trebuie să ne spună cineva cum să ne îmbrăcăm și cum să ne purtăm, iar aici în Iran regulile sunt mai numeroase și mai stricte. Să ne îmbrăcăm în chador sau să umblăm în pielea goală, dacă vrem.

Oricum, Muzeul de Artă Modernă m-a frapat prin ideologizarea culturii (reproduceri ale semnelor din Coran, ”Phoenixul Revoluției” (islamice), picturi/caricaturi anti-imperialiste), cenzură (nicio imagine erotică, chiar și tablourile intitulate ”Dragoste” conțin îngerași cu hijab sau chador!) și naționalism (mai mult artiști locali, cu picturi tradiționale, în stil persan, ca-n cărțile de povești: imagini viu colorate, foarte încărcate și strălucitoare, desenate pe hârtie cu guașe și lucrate cu foiță de aur). Pe ansamblu, nu se înregistrează totuși omogenitatea de stil, simplificarea excesivă și vulgaritatea din realismul socialist, de exemplu, de la ”Cântarea României”, ci, dimpotrivă, există o diversitate de stiluri, complexitate și bun gust.

M-a izbit însă cosmetizarea imaginilor: paradis, armonie, flori, îngerași (cu hijab cel puțin), iubire divină. Aproape totul pozitiv. Mai nimic negativ, neconvențional, rebel, agresiv, răscolitor, deprimant sau morbid. Nici urmă de imagini erotice la un muzeu de artă! Eros și Thanatos excluse. Pe mine stilul triumfalist mă deprimă. Simt din nou că se rupe ceva în mine. Nu suport cenzura, mai ales în artă. Mă simt de parcă aș fi violată. ”Rape me, my friend...” Unul dintre foarte puținele exponate care contrastează cu stilul muzeului este un grup statuar de mici dimensiuni: câteva figurine umane din bronz, zbătându-se cu un plastic pe cap (ce aduce a sac de gunoi), intitulat sugestiv ”Let me breathe” – ”Lăsați-mă să respir”. Cred că e emblematic pentru întreaga societate de aici.

Obsesia asta a purității și a acoperirii corpului și sufletului! Ar fi trebuit să mă bucur după mizeria, exhibiționismul și vulgaritatea din România. Dar nu, puritatea impusă și acoperirea forțată sunt și mai apăsătoare. Și corpul, și sufletul trebuie să respire. În România, dacă te deranjează mirosul de căcat, încă mai poți să faci ceva: să cureți toaleta, să dai cu dezinfectant, să pulverizezi arome, să închizi televizorul sau, pur și simplu, să ieși de la budă. Poți să pleci și la cules de căpșuni în Spania. Dar în Iran nu ai ce face cu plasticul pe cap. Pur și simplu, te sufoci. Nici nu mai contează cât de curat e aerul în afara plasticului când tu ești cu sacul de gunoi înfășurat pe cap. Mi-e dor de căcatul meu din România. E mai suportabil. Ca să vă convingeți, încercați să faceți următorul experiment: mai întâi, inspirați adânc mirosul de căcat de la toaletă, din tăvița cu nisip a pisicii, de la ghena blocului, de la birou, de la magazin, din știri, talk-show-uri sau reality-show-uri. Poate vă vine să vomitați, dar încă trăiți. Luați apoi o pungă de plastic/sac de gunoi și așezați-o pe cap. Și acum strângeți!

***

Din puzderia lui de verișori, Ali găsește unul disponibil și dornic să ne primească în vizită și la Isfahan, un centru cultural-istoric foarte important pentru Iran, un must-see al oricărei excursii. Pe drum spre Isfahan îmi las hijabul să cadă pe umeri și rămân cu capul gol (adică descoperit) în mașină. Dacă ne oprește poliția, o să zic că am adormit și că mi-a căzut sau că tocmai mi-a sărit din cauza unei gropi. Din fericire, circulăm fără probleme până la Isfahan. Las capul descoperit și în oraș, în mașină. N-am mai văzut altă femeie cu capul descoperit în mașină, dar, nu-i nimic, o să fiu un trend-setter. Ba chiar îmi scot elasticul și îmi desfac complet părul. Scutur un pic pletele. Dacă erau ciufulite înainte, acum sunt și mai tare. Coafură trendy de Gorgonă. Ce senzație de libertate cu părul despletit! O gură de aer! Parcă aș fi la un concert rock, aș țopăi și aș da din cap. Da’ cum or fi concertele rock aici? Cum îți scuturi pletele cu hijabul pe cap? Hai să fim serioși, aici nu sunt concerte, nu sunt cluburi, de-aia și puștii sunt disperați să se distreze. Uluitor, lucruri banale în România/Europa devin mici semne de rebeliune în Iran: o șuviță de păr afară din hijab, doi nasturi descheiați la jachetă sau părul descoperit în mașină.

În Isfahan, pe drum spre locuința vărului lui Ali, ne gândim să facem un scurt popas pentru a vizita podul Khaju. Căutăm ore în șir, fără succes, loc de parcare. Până la urmă Ali oprește la un stop și lasă mașina pe avarie în mijlocul intersecției ca să coborâm două minute pentru a vedea podul. Deci, surpriză: performanțele Bucureștiului în materie de parcări ingenioase pot fi întrecute, cu o singură excepție: nu există în Isfahan firme de ridicat mașini precum celebra Supercom (care înghite autoturismele cu tot cu căței, pisici, mămici cu copilași la sân, bătrâni și bolnavi din orice loc, indiferent dacă incomodează sau nu circulația).

Podul Khaju e unul istoric (construit de regele Abbas al II-lea în secolul XVII), frumos luminat, înțesat de lume, puștime veselă, zgomotoasă și agitată. Bate un vânt puternic și-mi zboară hijabul, deși îl înfășurasem bine. Stresată de mașină, țipetele puștilor, dar și mai mult că am rămas fără hijab în public, Ralu aleargă să-l prindă și mi-l pune imediat pe cap, cu mâini tremurătoare. Mă bucur că măcar puștimea se distrează: cu bere tutti frutti și fără niciun contact fizic între fete și băieți (cel puțin teoretic). Interesant, am văzut azi, pe lângă pod și o femeie îmbrăcată în chador, pe motor, alături de un băiat (frate, soț, că altceva nu se poate). Cu chador pe motor! Șanse reduse să recidiveze.   

A doua zi mergem să vizităm centrul istoric din Isfahan, mai exact complexul Naqsh-E Jahan, ctitorie a regelui Abbas I: palate și moschei din secolul XVI-XVII, plus un bazar foarte pitoresc unde nu găsești chinezării ca-n alte părți, ci obiecte de artă manuală, minuțios lucrate – covoare, pături, fețe de masă și de pernă, genți și rochiție cu un look ”hippie” ca-n Vamă (mă întreb unde s-or purta!), bibelouri, vase de gătit (inclusiv tradiționale, cum a avut până de curând mama lui Ali), tablouri filigranate, bijuterii, samovare gigantice etc. Domină albastrul de peruzea care îmi liniștește sufletul frământat de cenzura din Iran. Albastrul de peruzea – albastrul coralului din presse-papier, albastrul florilor de cactus de pe Gliese, albastrul ochilor extratereștrilor rebeli de pe planeta Dune.

Rozetele multicolore, foarte prezente pe covoare, fețe de masă, mozaicuri și, în general, în decorațiunile tradiționale persane, îmi aduc aminte iar de copilărie, de desenele făcute pe asfalt împreună cu Ralu. Migăleam ore în șir, uneori de dimineața până seara. Vecinii de sus le admirau din balcon, aproape nimeni nu călca pe ele, nici ploaia nu se îndura să le spele. Ralu nu a uitat nici ea: când îi vorbesc de rozete, obrajii palizi i se îmbujorează brusc, buzele îi tremură, iar ochii i se umezesc și devin din ce în ce mai luminoși ca două flori albastre de cactus de pe Gliese.

Purtate de curcubeele izvorâte din rozetele multicolore, ne îndreptăm spre palatul Ali Quapu, din complexul Naqsh-E Jahan. În sfârșit, are un look decent: picturile și mozaicurile erotice (adică alea în care apăreau probabil fete cu capul descoperit sau cu o șuviță de păr la vedere) au fost distruse la Revoluția islamică de fundamentaliști indignați. Felicitări! Sau, cum se spunea la noi pe vremuri, ”stima noastră și mândria”! Tovarăși ayatollahi, vă rog, dacă aveți ceva de șters, nu mă uitați, sunt expertă la șters și obișnuită cu voluntariatul!

La restaurant, la Bastani, stilul tradițional (ospătari costumați ca la curtea șahilor, decorațiuni somptuoase, strălucitoare, aurite, ornamente din oglinzi și vitralii de toate formele și mărimile (în special în formă de rozetă), samovare uriașe, picturi murale persane în culori vii, mese joase și mari, acoperite de covorașe, pe care te urci, iar apoi te așezi ghemuit/în poziția lotus să mănânci) se combină cu stilul modern (fețe de masă de plastic subțiri de unică folosință, pahare de plastic, servire ultra-rapidă ca la fast-food etc.). Nu lipsesc turiștii străini, dar predomină localnicii, politica actuală nu permite, din păcare, dezvoltarea turismului. În copilăria lui Ali, își amintește el, Isfahanul era invadat de turiști străini (pe vremea Șahului, într-adevăr, înainte de Revoluția islamică).

La mesele alăturate observ atât puștoaice cu chador, cât și unele îmbrăcate cu hijaburi viu colorate, așezate sexy, cu șuvițe din păr la vedere. Unele hijaburi par de-a dreptul kitsch: de pildă, culori contrastante cu hainele (culori complementare – roșu vs. verde, albastru vs. portocaliu, galben vs. violet sau diverse combinații stridente). Alte hijaburi sunt foarte înflorate. Ralu îmi spune că așa e moda acum, iar multe puștoaice urmăresc trendurile cu mare interes. Ei, aici kitschul luptă cu sistemul. În cazul ăsta, îmi displace mai puțin. Ca atitudine, puștii ”moderni” de la restaurant seamănă cu cei de pe podul Khaju: foarte veseli, vocali, expansivi. Uimitor, un băiat de la masa alăturată o ține pe după umeri pe ”sora” lui timp de aproape un minut, iar la ieșire o și ia de mână pentru câteva secunde.  

După masă, mergem la palatul ”Celor 40 de Stâlpi”, Chehel Sotoun, un complex arhitectural din secolul XVII, construit tot de regele Abbas al II-lea, în stil tradițional persan. Din nou, același verde intens, surprinzător: o oază de verdeață într-un parc amenajat ca o grădină botanică. Palatul are 20 de coloane înalte din lemn masiv, cafeniu (cu lei sculptați la bază).  Reflectate în bazin, acestea par 40. Lemnul se armonizează fascinant cu oglinzile și decorațiunile aurite din exterior și din interior, fără să creeze senzația de kitsch (culorile, texturile, formele și proporțiile sunt aranjate în combinația optimă). De fapt, cred că e singurul palat care mi-a plăcut vreodată; cele mari, opulente, supraîncărcate, cu decorațiuni baroc/rococo din Occident nu m-au atras prea mult niciodată. Oops, l-am prins pe șah cu paharul... de vin! Bine că nu era mama să-l vadă! Apar mai multe imagini ale șahului cu cadâne, vase și pahare de vin. Revoluționarii islamici n-au observat? Să le fac o sesizare? Sau mă apuc direct de șters?

În trafic (după ce am căutat din nou loc de parcare ore la rând și se pare că vom renunța), privesc hipnotizată luminile farurilor mașinilor: seamănă cu lanul de maci otrăvitori din ”Vrăjitorul din Oz”. Sunt obosită și tristă. În Iran, sistemul e și mai deprimant ca în România: la noi măcar poți să te exprimi liber (chiar dacă nu te bagă nimeni în seamă), poți să umbli îmbrăcat cum vrei (chiar dacă se uită lumea urât la anumite ținute, la cercelul din nas sau la tatuaj), nu trebuie să fi acoperit complet, iar contactele fizice sunt permise (în Iran, Ralu nici pe soțul ei nu poate să-l țină de mână în public). Plus că în România poți cumpăra alcool de la magazin și accesa netul oricând ai chef, ceea ce în Iran e imposibil. Îmi pare atât de rău de oamenii de aici, mă simt atât de privilegiată și mi-e rușine... Simt brusc o dorință sfâșietoare de a plonja în lanul de maci sângerii, într-un somn lung, fără vise, din care să nu mă mai trezesc niciodată.  

În ziua următoare, ne ducem la moscheea ”Khomeini”, fostă ”Shah”, fostă... o moschee imensă din sec. XVII, ctitorie a regelui Abbas al I-lea. Sincer, nu-mi place numele de ”Khomeini” (liderul Revoluției care l-a înlăturat pe rege și a instaurat statul islamic în anii ’80). Religia nu trebuie politizată. Intru în moschee cu o anumită reținere, luptând cu senzația de respingere și de silă produsă de numele bisericii. În albastrul de peruzea scânteiază flori și rozete galben-aurii ca niște raze. Ferestrele de sus filtrează, cu milă față de sărmanele ființe umane, lumina divină, altfel aceasta ne-ar orbi. Mă simt copleșită de albastrul infinit, mai intens și mai luminos decât coralul din presse-papier sau florile de cactus de pe Gliese.

În centrul bisericii, băieți cu voci de îngeri cântă live, fără acompaniament, melodii religioase. Tresar, cutremurată de emoție. Mă aflu într-un spațiu sacru, extraordinar de viu. Oamenii intonează imnuri religioase sub ochii noștri, încă se țin slujbe în moschei străvechi. Mă bucur că în Iran monumentele istorice și culturale sunt vii și nu numai conservate ca niște mumii, lăsate să se acopere de praf și uitate de lume. În jurul cântăreților, se adună turiști din toate colțurile lumii (inclusiv asiatici curioși): obrajii le ard, ochii le strălucesc și îi privesc transpuși.

Atmosferă paradisiacă, de comuniune prin muzică a oamenilor de pretutindeni... Atrase de armoniile cerești, lebedele se întorc, fâlfâind din aripi și descriu cercuri largi, scânteietoare ca niște nimburi, deasupra cântăreților. Planează ușor, simt puful lor alb, imaculat, curgându-mi lent în palme. Puful unor aripi de îngeri mă învăluie lin și-mi alină aleanul.

Doamne/Alah, îți mulțumesc pentru libertatea mea și a celorlalți oameni (inclusiv în Iran, chiar și în condițiile de acum), căci toți am fost creați liberi și putem alege, indiferent ce s-ar întâmpla cu noi. Ajută-i pe oamenii din Iran să respire mai ușor, dă-le tu o gură de aer! Să nu mai fie interdicții stupide, dar oamenii să se poarte responsabil. Din dragoste, pentru că le pasă, nu pentru că li se impune. Te rog, ajută-mă și pe mine să merg mai departe pe calea cea grea fără teamă, fără regrete, fără cedări, cu pasiune și dăruire, iar frustrarea să nu se transforme în ură, ci să treacă prin filtrul dragostei și să devină nostalgie, dor și... lacrimi.

Dumnezeu e același. În locurile sacre nu există Ziduri. Simt că mă înalț și mă topesc în albastrul intens, fără margini.  ”Rhapsody in Blue”.  Simfonia albastrului infinit. Sunt fericită. Liberă. Zbor.

***

”Nu contează cât de lung am vălul? / Important e cât și cum gândesc?”

La plecare, Ralu m-a strâns în brațe surprinzător de tare pentru cele patruzeci și ceva de kile ale ei, aproape să mă sufoce, cu lacrimi în ochi, iar Ali mi-a făcut semn de la revedere de la distanță. În avion, la întoarcere, deși aproape toate femeile scot hijabul și mantoul și oftează în semn de ușurare, eu mi le înfășor mai strâns și continui să le păstrez. Doar n-am început să trăiesc iar o viață dublă sau triplă ca pe vremea comunismului! Ce-i asta, câte vieți avem? De la două încolo, e pură schizofrenie, chiar și pentru Hannah Montana, alias Miley Cyrus. ”You can have the best of both worlds”. La naiba, nu e nimic adevărat. Și eu cine mai sunt? Am plecat cu hijab și mantou lung, le țin pe mine până la București, poate că și acolo o să le mai port, să-mi aduc aminte de viața femeilor din Iran, în semn de solidaritate cu ele. Prietena mea din copilărie, Ralu, e îmbrăcată și ea cu mantou și hijab. Nici eu nu o să le dau jos.

Cum adică, abia am ieșit din Iran și-mi arunc hainele? Mă apuc să fac striptease? Fără hijab și mantou mă simt de parcă aș umbla în pielea goală. Milioane de femei poartă hijab și mantou, alte milioane – chador, iar eu să le arunc? Voi continua să mă îmbrac cu ele. Dacă nu afară, cel puțin acasă. Ia te uită, invers ca în Iran: eu o să port hijab și chador acasă! Când stewardeza ne oferă băuturi alcoolice în avion (atât pe drumul de la Teheran la Istanbul, cât și de la Istanbul la București), mi se întoarce stomacul pe dos. Oamenii din Iran au la dispoziție doar bere tutti frutti. Eu nu vreau să beau și nu o să mă ating de bere nici la București, să știu că mor de poftă. Nu vreau. Nu, nu, nu!

Când Promy mă întâmpină la aeroport, în București și încearcă să mă sărute și să mă ia de mână pe stradă, îl împing și-i dau peste mână. Nu mă atinge! La fel, când vin acasă mama și fii-miu, nu-i pup și nu-i îmbrățișez, deși nu i-am văzut de o lună. Nu mângâi nici măcar pisica și-i dau cu piciorul, când se freacă libidinos de mine. Fără contacte! Îi fac vânt de peste tot, țipând în continuu ”Jos Guru! Jos Guru! Jos Guru”, pe un ton furios și imperativ de ”Jos sistemul!”. Acasă, când Promy rămâne în șort, la bustul gol, mi se pare de-a dreptul scârbos și-i fac observație: ”îmbracă-te, porcule!”. La fel, când își toarnă un pahar de vin de la Chiron sau accesează netul, sar ca electrocutată: ”nu ți-e rușine, nesimțitule?”

 Nu, nu vreau să beau, nici să deschid netul, mă simt atât de prost, în Iran nimeni n-are acces la așa ceva. Îmi vine să intru în pământ de rușine. Oamenii din Iran stau ore în șir să prindă o conexiune la rețea care dispare apoi imediat. Ce să mai vorbim de Facebook, Twitter, youtube – sunt din start interzise. Chiar și blogul meu. Măcar în semn de respect față de ei... Oricum, totul mi se pare mic, murdar și obscen înapoi în România. Înapoi la vulgaritate, la Senzaționescu, Handicapatos, Vadim, Gigi, Vanghelie, Oana și Pepe, Bahmu și Prigo. O să-mi fie așa de greu să mă readaptez (dacă am fost eu adaptată vreodată)... Mă conving încă o dată cât de importantă e legătura dintre vestimentație, percepții și identitate. Uite că, totuși, contează ”cât de lung am vălul”, asta afectează ”cât și cum gândesc”. 

Bine, dacă m-a marcat așa mult chadorul, o să încerc să-l îmblânzesc. ”O scot eu la capăt” cu el... ”când se stinge lumina” măcar. ”Taming of the shrew”. Să-l domesticesc ca Micul Prinț pe vulpe, să ne împrietenim. Pun Valsul op. 39/15 în la bemol major de Brahms. Ăsta era preferatul Ruței, mâța mea pe care am iubit-o cel mai mult dintre animăluțele noastre trăsnite din familie. Când îl auzea pe CD sau fredonat de mine, lăsa și cafelele pe care le bea direct din ceașca mea, nu din castronel (era mare cafegioaică) și începea să danseze. Se legăna în ritmul muzicii, mieuna și torcea de plăcere. Îmi așez chadorul bine pe cap, astfel încât să nu se vadă nicio șuviță de păr, apoi încep să mă rotesc în ritmul valsului, în cei câțiva centimetri pătrați liberi dintre birou și pat. Mă simt din ce în ce mai ușoară. Chadorul plutește și el, alunecă de pe cap și începe să fâlfâie ca niște aripi de înger.

Pe lângă vals, aș putea încerca și următoarea variantă de domesticire: să-l rog pe Promy să lanseze o colecție de modă (că se pricepe la trenduri)  inspirată de văl, Cha D’Or by Promy: rochițe cu aplicații din dantelă albastră ca de peruzea (culoarea tradițională persană), împodobite cu cristale Swarovski. Scurt și transparent. Nu să interzicem chadorul cum era pe vremea Șahului, dar să atragem printr-o nouă modă femeile din Iran. Să eliberăm întâi corpul și apoi mintea. Invers decât în ”Puțul și pendulul” lui Poe, unde inițial mintea era eliberată din fascinația și groaza morții, iar apoi trupul prizonierului Inchiziției. Întâi corpul și apoi mintea. Dar nu o să fie forme fără fond? Sau mai bine zis, forme fără fund... ori cu fundul înroșit de (minim) 85 de bice?

Poți să îmblânzești chadorul și făcând și sex cu/sub el, dacă nu ți-a pierit complet cheful. Poți să-i faci o gaură în mijloc (ca la steagul Revoluției din Decembrie 1989) și să-l porți așa, direct pe corp. Însă nu știu cât de departe să merg cu ”domesticirea”. Poate că nu e bine să-l faci prea simpatic, prea prietenos, prea senzual ori prea distractiv. Nu e, în ultimă instanță, ceva exotic, amuzant, nici o jucărie erotică, nu e vulpea din ”Micul Prinț”, ci tot un mijloc de control al lui Big Brother.

***

Mă obsedează grupul statuar pe care l-am văzut la Muzeul de Artă Modernă din Teheran și care nu era deloc în spiritul pozitiv, triumfalist al locului: oamenii de bronz cu un sac de plastic de gunoi pe cap. O stare de sufocare generalizată. Fraților, am nevoie de o gură de aer, luați-mi plasticul de pe cap! Bine, dar stați puțin, sistemul e doar un sac de plastic, iar oamenii sunt de bronz. Mi se pare destul de vulnerabil sistemul, comparativ cu oamenii. Aceștia ar putea perfora sacul sau chiar trage complet de pe cap ca să respire. E atât de ușor să-l smulgi. Îl pot face praf într-o clipă. Toate Zidurile lui Big Brother sunt fragile, toate se vor prăbuși într-un sfârșit.

”Let us breathe!”