Marșul pentru Alep și refugiați
(Civil March for Aleppo) a început în
decembrie anul trecut, pornind de la Berlin și luând-o spre Alep: uluitor, participanții
merg deja de 7 luni și mai bine, din solidaritate cu Alepul asediat (în prezent
ocupat de regimul sirian) / Siria și refugiații. Am vrut să mă alătur și eu, în
ciuda bolilor (inclusiv Huntington) și a răului
de drum (orice excursie e tortură până la moarte pentru mine și, de
fapt, ce moarte, mor mereu cu fiecare care suferă și nici nu am știut niciodată
ce legume, animale, zombie, fantome, gunoaie, teroriști, trădători, vampiri,
diavoli și dușmanii poporului suntem, nici ce viață avem când, adesea, nu pare
nici măcar supraviețuire).
Dar, când te
gândești la cei suferă și mor / au murit în războiul din Siria, foarte mulți
copii, în închisori / lagăre de exterminare (violați și torturați până la
moarte), în atacuri chimice sau blocade ale foamei ori la refugiații care își
caută un loc mai acasă în casa de copii Pământ, ți se face rușine să te plângi.
Refugiații merg mii de kilometri, nimerind la gardieni prietenoși și simpatici
care zâmbesc de bun venit și își fac selfie-uri cu ei, după ce îi arestează, îi
dezbracă, îi lovesc cu bastoane electrice și îi lasă în fundul gol în zăpadă
ori ajung în diverse locuri de recreere – lagăre de refugiați, sufocați în
tiruri ori pipăitori de funduri (cum zic unii ca cei de la Charlie Hebdo)... de
fundul Mediteranei.
Bizar, de
data asta, deși am petrecut mai tot timpul pe drum (spre/dinspre Beirut),
așteptând câte 7-8 ore prin mai multe aeroporturi pentru escale, am simțit, mai
exact, am redescoperit și plăcerea zborului cu avionul. Nu știu de ce, anul ăsta,
de fiecare dată când am avut momente de groază și neputință (la mine sunt mai
tot timpul, altfel îmi pierd identitatea de Madame Dezastru, pe culmile
disperării și... dansatoare cu dezastrele), m-am rugat și m-am uitat spre cer,
am văzut câte o dâră de avion sus, în văzduh.
Acum am mers aproape trei
zile și am petrecut la marș circa o oră (cu peripeții, era iar să nu ne mai
întâlnim cu restul participanților la marș, nu reușeam să ne reperăm și să ne
conectăm pe net / la telefon, iar netul
și telefoanele cu apeluri internaționale / roaming erau dificil de găsit și
funcționau slab), însă nu regret. În momentul în care am fluturat steagul, am
simțit din nou că zbor. Și m-am bucurat că toți participanții la marș,
surprinzător, prin câțiva... pași au prins aripi și au dat aripi și celorlați.
Așadar, felicitări celor care au zburat deja și vă așteptăm să zburați cu noi!
