Examen cu Big Brother (22). Sunt o proastă de dau din abis în abis: îl iubesc pe porcul de Siegfried

Plouă. Plouă torențial. O ploaie acidă și tăioasă. Stropii se prefac în miliarde de cioburi de sticlă care cad în continuu peste mine, străpungându-mi pielea și sfârtecându-mi carnea. Presse-papierele s-au spart, corpurile au fost zdrobite, sufletele au murit... Stau în ploaia de cioburi, ciuruită de ele, urmărind hipnotizată căderea lor, fără să mă mișc, fără să respir, fără să clipesc. Ce anume ar mai putea uni cioburile și reface presse-papierele, astfel încât, măcar în clipa morții, să ne înălțăm din țărână, să ne îndreptăm spatele, să ne ridicăm ochii din pământ și să privim spre cer iluminați? Deodată, cioburile devin fierbinți și încep să se topească. Mă ard. Ploaia de cioburi se transformă într-un ocean de flăcări. Vreau să fug, dar ceva mă reține. Muzica... Cineva cântă. Atât de frumos... ceva bizar care te sfâșie, te destramă, dar și te face să te simți întreg, te slăbește și te întărește, te rănește și te alină, te înlănțuie și te eliberează. Mai stau o secundă să ascult, apoi o să plec. În ploaia de flăcări, Brunnhilde cântă dragostea ei pentru Siegfried.

Povestea din ”Inelul nibelungilor”, tetralogia lui Wagner, interpretată la festivalul ”George Enescu” de anul acesta, e inspirată din mitologia germană: aurul Rinului, păzit de Fiicele Rinului, e sustras de nibelungul Alberich, chiar sub nasul stăpânului zeilor, Wotan. Nibelungul știe că din acest aur poți să-ți creezi un ”inel al puterii” (ca-n ”Stăpânul inelelor”) care te ajută să controlezi întreaga lume. În timp ce nibelungul își face inelul, Wotan, stăpânul cerului ca Știi tu cine... Zeus, își recompensează neglijența și se revanșează față de Alberich printr-un super-castel în Walhalla. Numai asta îi lipsea. Credeți că și-l construiește singur? La fel ca și Știi tu cine... Zeus, Wotan pare incapabil să facă singur ceva: astfel, apelează la giganți, stăpânii pământului, să-i clădească acest castel în Walhalla și promite să le-o dea în schimb pe Freia, zeița dragostei, a frumuseții și a tinereții veșnice (un fel de Afrodita).

Zeița Freia le va procura giganților mere de aur (secretul nemuririi și al tinereții). Mere de aur cum au și Hesperidele în grădina lor paradisiacă și de unde s-a servit și Her la nevoie, cu ajutorul lui Atlas, când stăpânul său, Euristeu, i-a cerut. Ori precum cel pe care l-a câștigat Afrodita (în competiție cu Madame Hera și Antenuța) de la Paris. Un premiu inspirat și util, care a provocat războiul troian și sfârșitul Troiei. Și în mitologia germană merele de aur sunt la fel de folositoare. După ce o predă pe Freia cu tot cu merele ei de aur giganților, Wotan descoperă ceva înfiorător: nu se poate, îmbătrânește! Ce revelație! Asta după ce se gârbovise complet și se împiedica în barba albă, până-n pământ. Și Știi tu cine... Zeus ar fi procesat mai repede. Disperat, Wotan o cere înapoi pe Freia cu merele de aur și promite în schimb ”aurul Rinului” giganților. Giganții o înapoiază pe Freia, iar Wotan îl înșeală pe nibelung și-i ia aurul și inelul, apoi le încredințează giganților. Dar nibelungul păgubit aruncă un blestem cumplit: cine va deține aurul și inelul va muri (inclusiv zeii!). Blestemul puterii, normal. Spre confirmarea blestemului, giganții, Fasolt și Fafner se omoară deja între ei, iar cel rămas, Fafner, prefăcut într-un dragon, păzește aurul și inelul, astfel încât nimeni să nu ajungă la ele.

Destul de relevant pentru greșelile zeilor pe care le plătesc alții, nu? Dacă scoți muzica lui Wagner, cu aura ei solemnă și tragică, și lași doar povestea, rămâne ceva stupid și penibil, o telenovelă. Un amestec de abjecție și sublim, de glorie și mizerie, înălțare în slavă și prăbușire în abis. De fapt, indiferent de aparențe, soarta amețitoare și bulversantă ne încătușează mereu, strângându-ne și sugrumându-ne mai mult sau mai puțin cu lanțul, adeseori pe punctul de a ne sufoca, ”semper in angaria”, fără niciun control, ca-n ”Carmina Burana”, ”O, fortuna!”: Carmina Burana, O, FORTUNA – Carl Orff . Asta-i politica, ăsta-i sistemul. O să te obișnuiești.

Peste povestea puterii, se suprapune și una de dragoste: cea dintre Siegfried și Brunnhilde, bineînțeles sufocată de politică, cu final tragic. Brunnhilde, walkirie și fata lui Wotan, îl înfruntă cu curaj pe tatăl ei pentru a-i lua apărarea tatălui lui Siegfried, Siegmund. Her și Știi tu cine, Darth Vader și Luke, se știe... Pentru asta, tăticuțul o recompensează pe Brunnhilde în felul următor: își va pierde nemurirea, dar va rămâne ”la înălțime” – va sta pe o stâncă înaltă, izolată de lume, înconjurată de un foc uriaș, veșnic arzător și va dormi până când un super-erou va reuși să treacă de flăcări și s-o trezească. Poate așa își va ține cioculețul mic și sabia deoparte.

După ce ucide dragonul (pe Fafner) și îi ia inelul puterii, Siegfried dă o fugă până la Brunnhilde ca s-o trezească cu un sărut. Străbate flăcările care înconjoară stânca zâmbitor, foarte sigur pe el, aproape fără să le simtă. Dar, când ajunge lângă Brunnhilde, marele erou Siegfried, cel care nu se temea de nimic și trecuse cu sabia (Nothung) prin dragon ca prin undele Rinului, fără să-l observe, e pe punctul să leșine. Se scurge la picioarele ei, topit de dragoste. Abia mai găsește putere să-i facă un legământ de dragoste eternă și să-i dea inelul puterii ca zălog. Surprinzător, și Brunnhilde (fiica stăpânului zeilor) îl place pe Siegfried (un muritor) și-i jură dragoste veșnică. Totul e perfect. ”Mai mult ca perfect” pentru Siegfried: are aurul Rinului, inelul puterii și dragostea Brunnhildei. Totul. Mai poate să vrea altceva? Cum?! Happy end? Să fie atât de liniștit și fericit? Nu, nu se poate. E prea bine. Și prea bine nu e bine. Mai ales pentru un erou rătăcitor, care străbate lumea făcând fapte mari și care aspiră în adâncul ființei lui spre un sfârșit tragic, apoteotic. Să se oprească un pic din drumul lui, să răsufle și să guste puțin din merele de aur ale paradisului? Nu, nu, nu! ”No fucking way!”, vorba lui Roger Waters din ”The Wall”, în traducere liberă a la Irina Margareta Nistor, ”La dracu, nu!”.

Așadar, Siegfried o lasă pe Brunnhilde acolo pe stâncă și pleacă în lumea largă, în căutare de aventuri și fapte glorioase. Merge ce merge și ajunge la curtea regelui Gunther. Acesta din urmă știe de forța extraordinară a lui Siegfried, de inel, de aurul Rinului și chiar de coiful lui (unul cu o funcție specială de teleportare: îl poate duce oriunde vrea imediat și-l poate ajuta să-și schimbe înfățișarea), așa că nu prea mai vrea să-l lase să plece de la curtea lui fără să profite un pic. Mai mult, Gunther o dorește pe Brunnhilde de nevastă, dar nu s-ar încumeta să sară în foc (la propriu) pentru ea ca s-o salveze. Ca să-l rețină la curte, Gunther și cu Hagen, sfetnicul lui, îl îmbată pe Siegfried... cu o poțiune a dragostei. De îndată ce gustă elixirul dragostei, Siegfried uită de Brunnhilde, se îndrăgostește nebunește de Gutrune, sora lui Gunther, și e în stare să facă orice pentru a o lua de nevastă. Orice? Ei, acum să nu exagerăm! Siegfried se lansează într-o serie de acțiuni mărețe, demne de un erou. Pentru început, acceptă să mai treacă o dată prin foc pentru a o aduce pe Brunnhilde la curtea lui Gunther. Mai mult, se dă drept Gunther și, deși Brunnhilde îl recunoaște, încearcă să o oblige să se mărite cu Gunther, așa-zisul salvator. Și pe lângă astea, îi smulge inelul puterii, pe care i-l dăruise prin legământul dragostei. La nuntă, Brunnhilde izbucnește: ”Păi, stați puțin, eu nu sunt nevasta lui Gunther, ci a lui Siegfried!”. Și povestește totul din fir-a-păr.

Brunnhilde, ca și Promy, spune întotdeauna ce are de spus, chiar și lui Wotan, cu riscul s-o trăsnească tăticuțul. Prost obicei! Doar n-o să se ferească acum de bărba-su, adevăratul ei soț, Siegfried! Ce să mai vorbim de falsul ei soț, Gunther... Păi, Siegfried a cam greșit față de ea: nu doar că a plecat cam devreme în căutare de aventuri, lăsându-o sus pe stânca înconjurată de flăcări, dar a trădat dragostea ei, s-a prefăcut că e Gunther, a vrut s-o forțeze să se mărite cu falsul salvator, umilind-o astfel și mai mult, ba chiar i-a furat simbolul dragostei, inelul. Are Siegfried vreo mustrare de conștiință? O să cadă la genunchii Brunnhildei și-o să-și ceară iertare? Nu, nici vorbă. Cu ochii la Gutrune și fără să-i arunce Brunnhildei o privire, Siegfried jură strâmb că nu are nicio vină și că muierea asta nebună, Brunnhilde, vorbește numai prostii. Efectul bulgărelui... de căcat? Se pare că și super-eroii se contaminează.

Acum, Brunnhilde își spune: ”Sunt o proastă. O proastă de dau în gropi... mă rog, în abisuri, că doar sunt walkirie, fiica lui Wotan, stăpânul zeilor. Din abis în abis în ciuda IQ-ului, a înțelepciunii, a curajului și a forței mele legendare. Pot să am și inelul puterii, și coiful, și sabia Nothung, tot degeaba. M-am îndrăgăgostit tocmai de porcul ăsta. Era să-mi smulgă inelul cu tot cu deget, după ce mi-a jurat dragoste eternă. M-a înjunghiat pe la spate. O fi băut vreo poțiune magică de s-a îndrăgostit de pițipoanca asta. Și ce dacă? Chiar dacă și-o trăgea cu ea, trebuia să se poarte cu mine în halul ăsta? Să mă mintă, să mă înșele, să mă fure, să mă vândă nenorocitului ăsta de Gunther care se cacă pe el numai când îmi încrunt sprâncenele?! Și-acum ce-mi mai pasă de porcul ăsta de Siegfried? De ce mă gândesc tot la el? Vreau să mor, nimic nu mai e ca mai înainte. Ce păcat că sunt o walkirie și nu pot să mă opresc când vreau! Ba nu, acum sunt muritoare, uitasem! Am dormit așa de mult că nu mai știu nimic, nu mai înțeleg nimic. Ah, viața mea a durat mai puțin ca licărul sabiei mele când l-am apărat pe tatăl lui Siegfried ori ca cel din ochii lui Siegfried când m-a văzut pe mine, zăcând pe patul înconjurat de flăcări. Mai mult am dormit. N-am mai mâncat mere de aur de mii de ani, nici nu le mai știu gustul. Nu mi-am mai cumpărat un gadget nou, măcar o sabie tare sau un coif, Atena din Olimp are unul de fițe, cumpărat tocmai din Startar. N-am avut niciodată orgasm. Nu mi-am tras-o decât o dată cu Siegfried și atunci m-a durut, normal, s-a rupt himenul. Nici nu mai vreau s-aud de porcul ăsta. Și, la urma urmei, ce-a făcut Siegfried ăsta? Ceva pentru oameni sau pentru zei? A ucis un dragon. Hm, ăsta era ultimul reprezentant din specia lui. Și nici măcar nu era un dragon la origine, ci un gigant, ultimul care era capabil să construiască ceva aici, în Walhalla, căci tăticuțul meu nu știe decât să facă praf. Asta-i politica, ăsta-i sistemul. Dar acum vine sfârșitul lumii noastre. Am darul prevederii. Din păcate, nu trebuie să fii clarvăzătoare ca să anticipezi. Ce bine! M-am săturat să lupt de una singură, să fiu nebuna cu coiful și sabia, pe care toți o iau în râs. Coiful și sabia nu mai sunt la modă, cred că trebuia să-mi iau altceva: poate un iPhone 7.”

În cele din urmă, Brunnhilde decide să se răzbune, căci altfel nu poate îndrepta trădarea lui Siegfried. Astfel, îi mărturisește lui Hagen (care e urmașul nibelungului și dorește să pună mâna pe inel) unde se află punctul slab al lui Siegfried, ”călcâiul lui Ahile”: spatele, niciodată expus, căci un viteaz nu întoarce spatele în luptă. În rest, Siegfried e invulnerabil, protejat de vrăjile ei. În pădure, la vânătoare, Hagen îl înjunghie pe Siegfried pe la spate (și la propriu, și la figurat), îi ia inelul și dă vina pe un mistreț sălbatic pentru moartea lui. Un sfârșit triumfal, eroic, nu? În ultimele clipe, Siegfried își aduce aminte de Brunnhilde. De fapt, pe ea o iubește. Târziu. Prea târziu.

Siegfried e vinovat, a fost pedepsit pe drept cuvânt și totuși Brunnhilde îl iubește. Merită? Nu, în niciun caz, dar ea îl iubește. Muritorii lui Promy merită? Iubirea asta abisală, stupidă, nejustificată... La fel ca și Promy, nu a greșit decât că iubește. E pedepsită pentru că iubește. Și își acceptă suferința. Dacă Siegfried a sărit în foc pentru ea, și ea o va face acum pentru el. Doar că inelul trebuie să dispară și el, aduce numai conflicte, corupție, distrugere și moarte. Haos, entropie. Trebuie să se încheie odată blestemul puterii: inelul va fi redat Fiicelor Rinului, să-l ascundă în apele adânci, unde să nu-l mai găsească nimeni niciodată. Brunnhilde recuperează inelul și se pregătește să se arunce în rugul funerar al lui Siegfried. Îndată ce va sări în foc, Rinul se va revărsa, iar Fiicele Rinului își vor lua înapoi inelul, Hagen se va îneca și Walhalla, cetatea zeilor, va fi cuprinsă de flăcări. Brunnhilde zâmbește trist, dar cu o anumită seninătate, iar ochii îi strălucesc ca două lumini dintr-o altă lume. O lume ce încă nu s-a născut. Zeii dispar, dar ”sfârșitul nu-i aici”. Focul distruge, dar și regenerează, purifică. Lumea cea veche și putredă trebuie să dispară. Va veni în curând o lume nouă, mai curată (cel puțin la început). O nouă ordine. Sacrificiul Brunnhildei o face posibilă.

Cântându-și dragostea pentru Siegfried, Brunnhilde plonjează în ploaia de scântei. Flăcările ard halucinant, dansând dezlănțuit în jurul ei. O orbesc. Ochii albaștri, mari și limpezi i se încețoșează și-i lăcrimează, fumul o înăbușă, mâinile îi transpiră, buzele îi tremură, chipul i se înroșește, obrajii i se încing. Părul lung, blond i se aprinde, Brunnhilde îl privește cum se mistuie, în transă, parcă nevenindu-i să creadă. Carnea îi sfârâie, fumul greu o îneacă. Continuă să cânte. Focul mușcă fără milă din pielea ei fină, albă ca zăpada, pe care nu demult o mângâiase Siegfried, iar cântecul e pe cale să se transforme în urlet. Dar, deodată, flăcările se fac unduitoare și mătăsoase ca apele Rinului, iar atingerea lor devine răcoritoare și proaspătă ca o ploaie de vară. Lacrimile Fiicelor Rinului. Lacrimile ei. Lacrimile lui Siegfried! Lacrimile lor atingându-se ușor și dezmierdându-se, topindu-se una într-alta, amestecându-se tandru într-o ploaie purificatoare, parcă nesfârșită. Lacrimile spală păcătale lumii. Lacrimile o învăluie lin, în lumina cu miros de cenușă a înserării. Lumina binecuvântată a sfârșitului, prevestitoare a Învierii.

Gotterdammerung (Amurgul zeilor), Finale – Richard Wagner - Daniel Barenboim & Bayreuth Festival Orchestra

***

Și în Olimp e festival de muzică, incredibil ce ne-am sincronizat: ”Lumina lui Apollo”, organizat chiar de zeul soarelui și protectorul artei. Indiferent cine participă, îl va câștiga Apollo. Nici el nu suportă competiția: l-a jupuit de viu pe regele Marsias (inventatorul flautului) pentru că fusese mai bun decât el, imediat după ce a câștigat fraudulos concursul cu Marsias (cu ajutorul lui Caliope, muza poeziei epice). Înainte Apollo avea unele înzestrări, dar, fiind obsedat de imnuri și ode dedicate sieși, si-a pervertit talentul și a ajuns cam convențional și formalist. Dio (Dionysos) de obicei e prea mangă ca să se înscrie măcar în concurs: zace prin șanțuri.

Promy vrea să diversifice participarea la festival, să invite artiști de pe Pământ și chiar de pe Gliese (deși nu le poate garanta securitatea), să formeze comisii de experți cât mai neutri care să voteze și altceva în afară de Apollo. Poate o să organizeze, împreună cu Dio, un festival concurent, pe bune, la anul. Să existe o alternativă. Nu mai vrea ”să executăm cultura”, cum spuneau comuniștii în filmul ”Nunta mută”. Bineînțeles, Apollo nu vrea s-audă, deși a primit și el un iPhone 7. De-aici, de sus, din Olimp, s-ar zice că se poate vedea mai bine, există o perspectivă, dar, nu, de fapt, e mult prea departe de oameni și de lume. Așa că fiecare se crede stăpânul lumii și vede numai ce vrea.

Într-o seară, Promy vine acasă, de la festival, ușor șifonat, cu coafura stricată și buza spartă. Nu zice nimic, se scanează absent, apoi se trântește pe scaun și se uită o vreme în gol, împietrit. La masa de seară, în sfârșit, ne povestește întâmplarea. Pe măsură ce avansează, aerul vibrează de tot mai multă energie, ochii îi ard, venele de pe frunte i se umflă, iar vocea îi tună:
– M-am întâlnit cu Apollo la festival. I-am propus iar măsuri de reformă și s-a enervat foarte tare. M-a jignit și m-a înjurat, așa că mi-am scos flautul și am interpretat ceva pe gustul lui: cântecul lui Marsias! Nu-l mai știam prea bine, dar mi-am adus aminte suficient cât să-l recunoască. De când vroiam să-i fac o dedicație lui Apollo! Nu am apucat să cânt mai mult de câteva măsuri, că mi-a zburat flautul din mână și apoi am primit un pumn năucitor în față, de eram gata să mă prăbușesc. Apollo a rânjit satisfăcut, arătându-și dinții albi, strălucitori, perfect regulați de vedetă hollywoodiană. Noroc că sunt obișnuit cu asemenea reacții demne de un intelectual. De fapt, nu ar trebui să mă obișnuiesc. M-am străduit să-mi păstrez echilibrul și apoi i-am dat și eu una lui Apollo, drept în față. Legitimă apărare! Îndată am fost înhățat de doi zdrahoni ai lui Apollo care m-au ținut strâns, iar Apollo m-a lovit peste față, în burtă, în coaste și la ficat, unde mă doare mai tare. Toată lumea de la festival din zonă a asistat la scenă impasibilă, fără să facă nimic. Din fericire, a trecut pe-acolo Dio. Săracu’ Dio a crezut mai întâi că n-a văzut bine, așa că s-a frecat la ochi ca să se trezească. Nu, n-avea halucinații, nu băuse mai mult de 17 cafele ”Finlandia” (fără de care nu s-ar fi putut trezi), Apollo chiar mă bătea. Într-un impuls, Dio s-a aruncat în fața mea și a încasat el loviturile, așa că Apollo s-a oprit. Nu a îndrăznit să mă înfrunte singur, ticălosul! M-ar jupui și pe mine de viu imediat, fără să clipească. Abia așteaptă de fapt. Noroc cu Dio, nici nu mă așteptam: nu neapărat la reacție, dar să fie cât de cât treaz! Nu știu de ce, ei fac cu mine (și cu frații și cu prietenii mei) orice... da, orice, absolut orice, dar tot ei mă acuză pe mine că am tupeu.

Aproape de miezul nopții, ne întrebăm dacă să activăm scuturile energetice, dar Promy, deși paranoic declarat și printre promotorii ”Ghidului paranoicului” de pe net și al browserului Tor Browser Bundle (browserul care ascunde identitatea digitală), ne spune:
– Nu sunt chiar așa de paranoic. Nici nu vreau să devin. Iar scuturile ar bate la ochi și ar putea avea exact efectul contrar. Uite, prefer să fie Dio scutul meu, cum s-a întâmplat de altfel. Voi sunteți scutul meu. Toți cei dragi. Nu am nevoie de altceva.

***

Noaptea, încep să mă frământ. Alt flaut spart? Alte presse-papiere sparte? Alte suflete moarte și trupuri zdrobite? Muzica s-a terminat? Stau în ploaia de cioburi care cade la nesfârșit. Miliarde de cioburi din toate timpurile și toate lumile cad peste mine, fără să mă rănească. Nu simt nimic. Paralizat într-un scaun cu rotile, Promy are flautul spart și nu mai poate cânta. A uitat și cântecul lui Marsias. Nu mă recunoaște nici măcar pe mine. Își mișcă buzele însângerate în gol, fără să poată rosti niciun cuvânt. Oftează. Slab, abia auzit. Respirația i se stinge. Cioburi din presse-papierul de pe Gliese, cioburi din tine, Promy. Vezi, nu știai totul. Asta nu ai anticipat. Nu sunt numai finalurile alea tragicomice de telenovelă (adică, mai exact, absența lor), nici cele solemne de ”Moartea Isoldei” ori de ”Amurgul zeilor”. Acum nu mai e nimic. Cioburi din tine trec prin mine fără să simt, amestecându-se absent cu toate celelalte într-o masă amorfă. Aș fi dat orice ca ele să mă rănească.

***

A doua zi, ne propunem să mergem la palat să facem reclamație, seara, când se trezește Dio (singurul care se scoală mai târziu ca mine, în cazul în care o face), ca să depună și el mărturie. Între timp, încă de dimineață, Apollo a sosit la palat, transportat într-un scaun cu rotile, pentru a-și prezenta propria reclamație: bandajat până-n vârful capului, lăsând să se vadă din el doar zâmbetul orbitor hollywoodian. Normal, a fost atacat de Prometeu (singurul agresor), doar se vede cu ochiul liber, Prometeu l-a rupt în bătaie și i-a spart capul. După ce Dio se trezește (adică pe la 7 seara), Promy se chinuie să-l convingă să depună mărturie. Dio are mari rețineri, nu știe să fi fost un proces corect vreodată în Olimp (asta în puținele cazuri în care a existat vreo judecată), nu vrea să-și piardă timpul cu prostii și nu dorește sub nicio formă să sporească mânia și ura lui Apollo. O să-l jupoaie și pe el de viu. Promy insistă, dacă Dio l-a ajutat o dată, poate o va face și a doua oară:
– Ah, știu, Dio, nu te pot ispiti pe tine cu gadget-uri și haine de fițe. Nici dacă-ți ofer niște contacte în Olimp, pe Pământ sau pe Gliese pentru viitoarele evenimente artistice... Nici măcar dacă promit să-ți fac cinste diseară. Da, o să spună că suntem amândoi niște porci, ticăloși, mincinoși, bătăuși, alcoolici și drogați, violatori și criminali evident. Știu că totul pare de căcat, și eu am mereu aceeași senzație, dar, uite, depinde și de noi, tu nu ai fost de căcat, ai intervenit pentru mine. Te rog să o mai faci o dată. Sunt sigur că tu nu ești doar mai bun, mai inspirat și mai creativ decât Apollo, ci și că ai curaj. Și ești un prieten adevărat. Te aștept la palat, la... stăpânul Chiron.

Aștept ca șeful să dea semnalul (”La ataaac!” ca Napoleon din ”Pisicile aristocrate”) ca să plecăm la palat, dar Promy întârzie.
– ”La ataaac!” preiau eu comanda, ignorându-mi statusul actual de Lafayette și erijându-mă în rolul lui Napoleon.
– ”Eu sunt șeful, eu spun când mergem. I’m the leader!”, se înfurie Promy că i-am subminat autoritatea.
Napoleon & Lafayette – Pisicile aristocrate
– Ce să-ți dau ca să vii? ”Do you want a medal?” sar eu ca Dasterdly, stăpânul lui Muttley.
– ”Yeah, yeah, yeah, yeah, yeah” se prostește Promy, imitându-l pe Muttley, câinele (ne)credincios cu un râs aparte.
Muttley medal
– Să-ți dau inelul puterii, să te mobilizezi? insist eu. E vergheta în cazul meu: mă străduiesc s-o distrug de jde mii de ani, am fost și în Mordor pentru asta, dar nici flăcările Mordorului nu au mistuit-o. La Wagner, în ”Inelul nibelungilor”, s-a rezolvat problema până la urmă și s-a refăcut echilibrul universal. Fiicele Rinului au recuperat inelul. Doar apa sau focul pot anihila un inel al puterii.
– Încearcă și în Dâmbovița. Cine știe, spune Promy.
– Uite, fac pariu că se întâmplă așa: arunc inelul puterii în Dâmbovița, îl înghite un pește, peștele e pescuit de un bătrânel (sper că nu unul d-ăia simpatici ca Vișinescu) și înghițit cu tot cu inel, bătrânelul e mușcat de un câine maidanez care nu e eutanasiat și mai mușcă 28 de persoane, dar în cele din urmă e călcat de o mașină... a mea. Iar eu iau câinele rănit de moarte în brațe și-l duc pe o băncuță din parc. Din bot îi curg bale, sânge și inelul. Îl iau și-l azvârl iar în Dâmbovița. Și tot așa. Telenovela continuă. Hm, ce-ar fi dacă într-o zi Bebe junior ar găsi inelul și ar fi stăpânul Olimpului?
– Ile, nu arunca blestemul inelului asupra fiului meu! intervine prompt Mi Ko. Ce, tu ai vrea ca fi-tu, Alex, să fie stăpânul Olimpului?

În sfârșit, șeful dă semnalul (”La ataaac!”) și ne teleportăm la palat. Acolo e zarvă mare: Her protestează și el foarte sonor că prietenul și reprezentantul lui a fost atacat, iar agresorul, culmea, îl condamnă pe el. Stilul tipic olimpian! Când o să se schimbe ceva? Promy încearcă să-și păstreze calmul: vorbește aparent liniștit, povestește pe scurt ce s-a întâmplat și apoi dă o declarație. Exact când ne pregătim să ne teleportăm înapoi acasă, își face apariția Dio. Ochii lui Promy devin strălucitori ca niște supernove și se umezesc când îl vede pe Dio. Acesta confirmă ce-a spus Promy și semnează și el propriile declarații. Promy își îndreaptă spatele (anchilozat de stat pe Elbrus, în Tartar sau... la calculator) și spune tare, dar cu emoție:
– Sper ca, de data asta, să existe puțină justiție și că reforma în Olimp a început... chiar acum. Îmi cer scuze că v-am răpit timpul, foarte prețios chiar și pentru nemuritori. Sper să nu mai fie nevoie să ne pierdem timpul niciunul dintre noi de acum încolo.

Examen cu Big Brother (XXI): ”Mi-e chador și doare”, dar ”sfârșitul nu-i aici”

În timp ce mâncăm plăcinta cu vișine de la mama cu Mene și Mi Ko, vorbim de copii, de educație și de viitor. Școală, copii, viitor... Parcă trebuia să încep și eu școala acum în octombrie, să pregătesc cursurile și seminariile, să mă întâlnesc cu copiii, iar ei să se foiască în bănci și să mă privească cu ochii lor mari și nevinovați de cățeluș. Care viitor? Totul s-a terminat. Dar nu plecasem pe drum spre Mecca? Asta e calea, prin deșert, prin arșiță și praf, prin nisipuri mișcătoare. N-am avansat așa mult. Unde mă aflu acum? Nici nu am primit numărul de dosar de la Parchet, după mai bine de jumătate de an. Mai bine îl iau pe Promy și mergem în Exopotamia, deșertul ăla care înghite totul: viața, visele și proiectele din ”Toamnă la Pekin” a lui Boris Vian, unde șinele de cale ferată trec prin hoteluri dărâmate, se opresc undeva în pustiu și ruginesc. Poate vom găsi Mecca aici. De fapt, trăim deja în Exopotamia (cam peste tot, pe pământ sau în Olimp), nu prea avem de ce să să ne ducem acolo, îmi spune Promy. El nici nu mi-a zis vreodată că există Mecca, dar eu insist. În Exopotamia originală sunt mai multe șanse să ajungem la Mecca. Iar eu m-am săturat de Exopotamia asta înghețată din Tartar sau de pe Elbrus, cel puțin în aia originală e cald. Să mergem așadar! Promy bombăne, dar pregătește în același timp bagajele (pe care le va căra tot el): o sticlă de apă plată la cinci litri, câteva sandvișuri, plăcintă cu vișine de la mama pentru mine și o Cola, o caserolă cu ambrozie, o sticlă cu nectar și 25 de pungi de Maretti cu pizza pentru el. Doar cu două tablete, fără dispozitiv de teleportare la nevoie, fără iPhone 7, pe jos, fără jeep, fără un dromader măcar.

După câteva ore, am consumat deja proviziile și murim de foame și de sete. Buzele ni s-au crăpat, gura ne-a luat foc, arșița ne izbește ca fulgerașele lui Zeus, praful ne întunecă și ne înroșește ochii, iar pământul ne fuge de sub picioare. Focul trebuie să ne ilumineze, nu să ne facă scrum, nu zicea așa Promy? Mai am un pic și mă prăbușesc. Promy mă asigură: ”Nu-i nimic. Dacă o să cazi, o să te duc în brațe. Până mă prăbușesc și eu”. Nu putem găsi o oază măcar în care să ne răcorim și să ne odihnim pentru câteva clipe? ”De-aș avea patru dromadere / Mi-aș cumpăra un palmier / Și stând sub el într-un hamac / L-aș tot citi pe Apollinaire / Si j’avais quatre dromadaires”… Ceva scânteiază în depărtare. Mecca? Fata Morgana? Poate e totuși o oază. Întind brațele spre ea și simt ca prin vis cum mă înghit nisipurile mișcătoare.

Când ne trezim, observăm că ne aflăm, într-adevăr, într-o oază răcoroasă, plină de palmieri. Din când în când, câte un dromader trece agale printre palmieri. În depărtare strălucește o apă maroniu-roșcată, clocotită, deasupra căreia plutesc aburi cu forme bizare, ca duhul din lampa lui Alladin. Încerc să mă duc către ea s-o văd mai bine, dar descopăr că nu mă pot mișca. Parcă am prins rădăcini. Am înțepenit de tot. Să mai încerc. Nimic. M-am înnămolit. Și ce caraghios, Promy nu doar că și-a stricat freza, dar din creștet îi cresc frunze de palmier! Mă bufnește râsul. Tocmai atunci, un bătrânel gârbovit, îmbrăcat în straie simple, lungi, cenușii, cu un turban pe cap, cu o figură înțeleaptă și zâmbitoare apare în fața noastră. Își plimbă îndelung asupra noastră privirea curioasă, ușor condescendentă, dar surâzătoare, dă din cap și spune cu o voce caldă:
– Bine ați venit în țara Al-Cola, Al Gore... mai exact El-Gol și Vampiruța lui Dracula sau, mai simplu, Vampi... să nu credeți că nu vă recunosc! Nu știu sigur dacă Obama doar latră și nu mușcă, dar, din înțelepciunea mea adunată cu atâta trudă, pot să bag mâna-n foc că Al Gore e rău. Al Gore... El-Gol, ești un câine rău și ticălos, ai mușcat mâna stăpânului care te-a hrănit, dar, uite, nouă ne-a fost milă de tine și te-am salvat, slăvit fie Al-Lac, trăiască Al-Lacul de Al-Cola! Tu le-ai otrăvit mințile copiilor noștri, i-ai făcut să-și smulgă rădăcinile, să fugă în deșert și să piară căutând Mecca! Numai tu ești de vină! De ce le-ai spus de Mecca? Mecca nu există!
Promy se uită la el buimac și-și scutură frunzele:
– Îmi pare rău de copiii voștri, dar nu am spus nimănui niciodată că Mecca există și nu am trimis pe nimeni acolo, vorbește el cu glas scăzut, dar ferm.
– Eu am spus că există Mecca. Și eu l-am târât pe Prometeu prin deșertul Exopotamiei, pe drum spre Mecca. Nu m-a obligat cu nimic, dimpotrivă, eu l-am bătut la cap să vină cu mine, adaug eu.
– Taci, Vampi! La noi femelele nu vorbesc neîntrebate. Ne-a înghițit copilașii deșertul și numai tu ești de vină, El-Gol! Dar noi iertăm totul și vă primim cu bucurie printre noi. De azi înainte, vei fi și tu... împreună cu Vampi un palmier la fel ca și ceilalți. Vei avea 827 rădăcini trainice, crede-mă, ai nevoie. Aici alcoolul e haram, dar te vom primi la pieptul nostru și te vom hrăni cu Al-Cola de cea mai bună calitate din lacul nostru. Un pic cam caldă. Hot Cola, dar așa e vremea în deșert. Toți palmierii cresc și se mențin cu Al-Cola. Apollinaire, la fel ca și netul, e interzis aici, dar poți avea propriul dromader ca și ceilalți palmieri. Nu facem discriminare. Sper că nu-ți displace să fii palmier.
– E obligatoriu? Aș fi preferat să fiu dromader. Cred că și... Vampi.
– Da, toată lumea e aici palmier, cu excepția mea și a dromaderilor. O să fii foarte bine integrat. Cred că și decorativ. Tu arăți destul de bine. Vampi e cam palidă și cam uscată, dar, cu ceva mai multă Al-Cola, dacă se va hidrata corespunzător, cred că va arăta și ea acceptabil. O să vă dau chiar acum o Al-Cola, să vedeți cum vă pune pe picioare... adică vă întărește rădăcinile.

Bătrânelul îi înfige lui Promy în față o sticlă de Cola clocotită, din care ies aburi și i-o duce la gură. Promy bea repede, înecându-se. Apoi e rândul meu: eu trebuie să beau două sticle de Cola fierbinte la jumătate de litru, am nevoie de supra-hidratare. Bătrânelul ne prezintă și dromaderii noștri care ne vor aduce Al-Cola din Al-Lac, hrana noastră zilnică. Dromaderii sunt prietenoși, știu de Dracula și sunt fani Inna. Cum? Inna nu e haram? Ba da, dar e cumva tolerată, ei ascultă Inna pe ascuns.

Se lasă noaptea și nu putem închide un ochi. Ne dor picioarele... rădăcinile, mai ales pe mine care nu sunt obișnuită să stau așa. Niște rădăcini de nota 10, cu sau fără examen. Ăsta-i sistemul, asta-i politica, o să te obișnuiești... Ce ne învață sociologia? Să ne adaptăm. Altfel ne înghite Exopotamia. Tot n-ai învățat nimic din sociologie, Madame Dezastru? În plus, sunt 50 de grade afară noaptea, la fel ca și ziua. Ce deșert e ăsta? Nu ar fi trebuit să fie o diferență mare de temperatură între zi și noapte?
– Ba da, ne explică bătrânelul, dar s-a schimbat clima și numai El-Gol e de vină! De-aia bem mereu Hot Al-Cola.

Cum ne săturăm repede de rădăcini și, oricât ne-am zbate, nu putem să le smulgem (nici măcar Promy), ne gândim la alte potențiale soluții. Poate chiar Al-Cola ne va ajuta. Eu mi-am adus aminte că fi-miu și colegii lui făceau experimente să vadă cât de corozivă e Cola: topeau pixuri și brelocuri în ea. Dacă are și un efect dizolvant asupra rădăcinilor? Să testăm! Promy se oferă: toarnă o sticlă de jumătate de litru peste câteva rădăcini și așteaptă. Ura! Are efect. După doar câteva minute, rădăcinile au dispărut în Al-Cola. Merge, dar ne trebuie multă Al-Cola. Și doare! Normal, e foarte dureros să-ți pierzi rădăcinile. E ca și cum ți-ai tăia propriile picioare, le-ai arde cu fulgerașele lui Zeus sau, mai exact, le-ai dizolva în acid sulfuric. Să-ți dizolvi în acid sulfuric 827 de rădăcini trainice? Sau să rămâi palmier hrănit cu Al-Cola care îi mulțumește lui Al-Lac pentru asta? De ce trebuie să facem asta permanent? În acest caz, din fericire, nu trebuie să deliberăm prea mult sau să negociem: și eu, și Promy suntem de acord că trebuie să scăpăm de rădăcini cu orice preț.

Decizia e clară, urmează să vedem cine ne va aduce Cola discret și în cantități suficiente. Bătrânelul nu trebuie să știe nimic. Palmierii nu ne pot ajuta, sunt și ei captivi. Poate dromaderii: sunt singurii care se pot deplasa și pot transporta cantități mari. Dacă le-am da șpagă... Sau gadgeturi irezistibile. De exemplu, tabletele noastre solare performante, decorate cu cristale Swarovski, cu jocul ”Plante vs. Zombie” preinstalat. Dromaderii sunt fascinați de propunere, dar se plâng că e prea riscant și continuă să negocieze pentru a nu părea fraieri și a mai obține ceva: câte un bilet la un concert Inna la care vor fi teleportați de Promy, iar în locul lor vor fi lăsați dromaderi-androizi. El-Gol nu minte? Bătrânelul i-a avertizat să nu aibă niciodată încredere în El-Gol. Promy se ia cu mâinile de cap... de frunzele de palmier. Să jure pe Mecca? Nu, Mecca nu există. Atunci pe ce? Cu mâna pe inimă, Promy se jură pe Al-Cola și Al-Lac. În sfârșit, dromaderii sunt mulțumiți și încep să ne aducă Al-Cola.

Când avem suficientă Al-Cola, Promy o aruncă peste propriile rădăcini imediat și le dizolvă pe toate, fără să scoată măcar un geamăt. Eu nu mă descurc la fel de bine. Cu chiu cu vai, reușesc să dizolv 3-4 rădăcini. Durerea e intensă și răscolitoare. Mai torn puțină Al-Cola peste rădăcini, strâng din dinți și închid ochii. Trebuie să mă gândesc la altceva. De exemplu, la oceanul Ataraxia de pe Gliese, să-l ascult pentru câteva clipe. Valurile blânde și mângâietoare, nisipul fin, argintiu, părul blond și mătăsos al fetițelor de pe Gliese în vânt, lanurile galbene fosforescente de rapiță de la noi din Bărăgan legănându-se ușor, puful păpădiilor...

După circa trei ore, nu am dizolvat decât maximum o treime din rădăcini. Și sunt epuizată de efort și de arșiță. Timpul trece, iar va începe Promy să numere minutele și secundele și ne va mânca nenea Cronos... cu sau fără turban! Promy nu mai vrea să așteptăm. Cu acordul meu, va încerca să smulgă restul de rădăcini și să mă tragă afară. O durere ascuțită, dar scurtă. Gata. Nu prea mai pot să merg, dar mă ia Promy în brațe și înaintează, clătinându-se ușor, prin nisipurile mișcătoare.

Cel puțin, am aflat ceva: Al-Cola distruge rădăcinile.

***

S-a lăsat noaptea, se simte, în sfârșit, puțină răcoare. Cerul plin de stele strălucește ca o broșă cu marcasite. Poposim la marginea unei dune înalte care seamănă cu cocoașa unui dromader. M-am săturat de dromaderi și de palmieri. Vreau să plecăm odată din Exopotamia. A mai rămas doar o sticlă de Hot Cola la litru pe care Promy mi-o lasă mie, să nu mă usuc ca măslinul calculat și fără credință care nu a vrut să rodească nici pentru Iisus în extra-sezon. Promy poate rezista fără lichide mii de ani. După ce-mi dă mie să beau restul de Al-Cola, Promy se așează în poziția lotus, privește o vreme spre stele, apoi începe să-mi vorbească încet, aproape șoptit:
– Să-ți povestesc ceva, Ile, despre ”Nunta mea mută” cu absurdul. Telenovela asta... Parcă nu se mai termină. Petrecerea continuă. Când eram pe Elbrus, ”comfortably numb” și eu, am simțit deodată o zdruncinătură tare care m-a trezit. Am deschis ochii roșii și încețoșați, am clipit de câteva ori și m-am uitat năucit în jur. Era o vacă nebună, cu ochi mari și rătăciți, murdară, înfometată și foarte jigărită, care alerga disperată în jurul meu de parcă era bolnavă de streche. Copita ei mă trezise? Dar poate că aveam halucinații, cel mai probabil așa era, orice medic ar fi mizat pe varianta asta de răspuns.
– Ce faci, măi, Prometeu? m-a întrebat. – Păi, ce fac? m-am întrebat și eu, atât de surprins când am văzut lanțurile, pironul și rănile de pe corpul meu și când am observat că abia puteam să vorbesc, încât nu m-a mai mirat deloc că vorbesc cu vacile. Aoleu, ce fac? Ce-i asta?
– Păi nu știi pentru ce ai fost pedepsit?
– Nu. Nu știu nimic. Nu înțeleg nimic. Dar tu cine ești?
– Io! Am o problemă cu... Zeus. M-a violat și m-a transformat într-o văcuță ca să mă ascundă de nevastă-sa, Hera. Iar Hera s-a răzbunat tot pe mine: mi-a băgat o streche în ureche. Am fugit, înțepată de streche, până aici. Hera mă urmărește peste tot. Nu știu cum să scap de ea și de Zeus.
– Mai spune-mi o dată! Mi-e rău. Nu înțeleg.

Vaca a reluat povestea, iar eu am făcut eforturi super-titanice să o ascult și să procesez. Am înțeles doar că vaca aia nebună avea o problemă cu Știi tu cine. La sfârșit, m-am străduit să vorbesc, deși aveam fălcile înțepenite și crăpate de ger, iar fiecare cuvânt îmi provoca arsuri mai puternice decât fulgerașele lui Știi tu cine și dureri mai mari ca mușcăturile bestiei:
– Știi tu cine... Zeus? Cine e Știi tu cine? Și zici că ai o problemă cu Știi tu cine?

Mă chinuiam să înțeleg. Vaca asta vorbește? Vaca asta e om?! E o fată? Vaca asta... fata asta are o problemă cu Știi tu cine? Cine e Știi tu cine? Dar eu ce caut aici? Nu înțeleg nimic. Vaca asta... fata asta a fost violată? Eu am violat-o oare? Nu sunt eu un mare violator? Stai, cine a zis asta? Știi tu cine. Eu sau el? Dar ce am, am ajuns să vorbesc cu vacile?! Dacă văd vaci vorbitoare, sigur am halucinații. Logic. Totuși, numele lui Știi tu cine îmi da fiori. Parcă și eu aveam o problemă cu Știi tu cine, dar nu era deloc clar. Cu toate astea, am revenit:
– Ai o problemă cu Știi tu cine? Cred că și eu am o problemă cu Știi tu cine. Cel puțin una. Dar cine nu are?
– Da, Prometeu. Fug de el și de Hera disperată. Tu iubești așa de mult oamenii ca mine! Te rog să mă ajuți!
– Cee?!
– Te rog, Prometeu, ajută-mă! Ai făcut atâtea pentru oamenii ca mine. Chiar dacă eu nu prea mai semăn a om, îți jur că sunt. Ajută-mă, te rog!
– Eu??!! Să te ajut pe tine?

Hei, vaco... fătucă, uită-te la mine în ce hal sunt! Ce, crezi că eu mai am aspect umanoid? Ce să fac eu pentru tine?! Sunt primul care are nevoie de ajutor. Totuși, m-am zbătut din nou să-i spun ceva... o vorbă bună, de genul: ”Futu-l în gură pe Știi tu cine!”. Atunci, din păcate, nu exista SPP1001, nici dispozitiv de teleportare.

Au trecut mii de ani de atunci. În continuare, suntem captivi în telenovela asta fără sfârșit, în care n-o găsim niciodată pe Elodia. Căutăm Mecca în Exopotamia și ajungem doar în Al-Cola. Ne izbim de Zid la nesfârșit. Știi, Ile, mă simt de parcă Zidul s-a prăbușit peste mine și m-a strivit. Nu există justiție, balanța lui mami n-o să fie niciodată în echilibru. Fac mereu o ”nuntă mută” cu absurdul și nu mai suport, îmi vine să sparg tăcerea Zidului, să urlu. În pustiu. În Exopotamia. Dar, dacă aș urla, la cât am ținut eu în mine, întreg universul ar exploda. Ei, și acum un palmier cu 827 de rădăcini trainice, stropit cu Al-Cola, mulțumindu-i lui Al-Lac pentru grija lui pentru mine?! Mereu în lanțuri, rădăcinile mă țin legat, iar eu vreau să zbor. M-am săturat. Nu există nicio speranță.
– Ba da, Promy, există. Și nu e Zâna Speranță Made in China de la McDonlad’s de la Happy Meal. Nu, chiar tu ești Speranța. Eu cred în tine.
– O Zână Speranță care nu mai poate să zboare, cu aripile frânte... pârjolite de foc... de focul sacru și de arșița Exopotamiei.
– Nu-i nimic, dacă nu poți să zbori, te teleportezi.
– O Zână Speranță făcută praf...
– Nu cred asta, dar, presupunând prin absurd că ar fi așa, e praf de stele. Dacă tu nu mai poți zbura, cel puțin ne dai nouă aripi. Ți-am furat și eu viața, recunosc, nu numai Big Brother-ii. Dar când am furat viața ta, Promy, parcă am furat focul sacru ca tine. Sau o flacără din el măcar. Ca s-o dăruiesc altora, cum am văzut că ai făcut tu. Sunt atât de fericită că exiști! ”Ce bine că ești, ce mirare că sunt!”
– Nu, cred că mai bine aș spune eu asta: ”Ce bine că ești, ce mirare că sunt!” Nu-mi vine să cred că mai exist. Mereu mă surprinde asta. Ciudat, de fiecare dată când tu mi-ai ”furat” viața, nu m-am simțit stors ca atunci când mi-au supt-o Big Brother-ii. Dimpotrivă, parcă am înviat. Așa că te rog să continui. ”Un minut, o secundă, un anotimp, un an, un timp”... Și strânge-mă acum în brațe. Să ne topim împreună în arșița Exopotamiei, fără regrete, fără speranță.

***

Când ne întoarcem obosiți în Olimp, nicio șansă să ne odihnim. Situația e, ca de obicei, tensionată. Continuă lupta pentru reformă, deși părerile sunt împărțite. Unii (precum Her) ar vrea să fie consolidat ce avem (dar ce avem mai exact?), să întărim nucleul dur al simpatizanților lui Chiron (care nu prea există, e sub 1%, ar trebui să fie măcar de 10-15%), să ne ocupăm preferențial de politicile în sfera sănătății și alimentației publice, sport și turism și să-i pedepsim dur pe cei din Tartar. Alții (precum Promy și mama lui, zeița justiției, Temis) doresc ca partea juridică să fie prioritară (Constituția, coduri de legi moderne, bine documentate și foarte specifice), să se dea pedepse corespunzătoare vinei, să fie descoperite și dezvoltate rețele cât mai largi de susținători ai lui Chiron (contactarea și atragerea altor simpatizanți: de exemplu, în mediul acvatic – Amfitrita, soția lui Poseidon (o persoană mai deschisă, cu inițiativă și influență), în lumea artiștilor – fauni, nimfe, muze, poate chiar Dionysos și Apollo).

La urma urmei, am putea să privim și mai departe, chiar și locuitorii de pe Gliese ar putea fi solidari cu Pământul și Olimpul: de ce nu le-ar păsa de ce se întâmplă aici, la noi? Așa ar ști să aprecieze mai bine și să-și apere ce au. Plus că lucrurile nu sunt atât de roz nici pentru Gliese (în perspectivă cel puțin) și locuitorii trebuie să fie pregătiți pentru orice. Ei au calități extrem de importante care i-ar putea ajuta să lupte și să supraviețuiască: inocența și responsabilitatea. Promy, ”Gandalf” al Olimpului, ar putea selecta și trainui câțiva ”hobbiti” – gliesieni. Cine vor fi Frodo, Sam și prietenii lor, fericiții câștigători? Her, numai dacă aude de gliesieni, explodează: n-au pus niciodată mâna pe o armă, n-au avut niciodată program și antrenamente spartane, n-au mâncat niciodată bio și nici nu știu măcar ce înseamnă cuvântul ”discriminare”.

Contactarea artiștilor poate fi o chestiune delicată: la urma urmei, asta s-ar putea rezolva, dacă recurgem la abordările potrivite, bine targetate. Her spune clar, din start, că nu are încredere în artiști, iar mulți sunt de acord cu el: artiștii sunt ca trestiile în vânt, oscilează după cum bate vântul... puterii. Eu una cred că exagerează, nu sunt toți cu ode și osanale, artiștii pot fi și destul de critici, rebeli și, totodată, capabili să inspire lumea... Promy se abține să comenteze: nu demult, l-a trădat un prieten artist la nunta căruia a jucat: Pan, zeul-țap, cântărețul din nai și proaspătul soț al Antenuței. Azi te îmbrățișează (mai ales dacă le dai un iPhone 7), mâine te scuipă. Lui Promy i s-a întâmplat personal.
– Promy, crezi că sunt și eu o trestie care se îndoaie după cum bate vântul? îl întreb îngrijorată, lăsând ochii în jos.
– Eu vreau să cred că tu ești o trestie care preferă să se rupă decât să se îndoaie. Am încredere în tine, Ile.
– Apropo, unde mi-e iPhone-ul? De când îl aștept!

Baza de susținători ai lui Chiron, pe lângă faptul că e extrem de greu de realizat în contextul unei atitudini ostile la nivelul olimpienilor, pune de la început problema numerelor și a procentelor: cât înseamnă 10-15%? La ce ne raportăm (toți olimpienii de afară și din Tartar, doar cei de afară, cei de afară și cei care vor ieși curând din Tartar)? Și câți vor ieși oare – toți, eliberați din lipsă de probe din nou, o parte și, dacă da, care anume? Și când? Legat de Startar, nimic mai simplu: Pandora, o femeie energică cu inițiativă și viziune, se angajează ca ”manager privat la companie de stat” – îl va transforma într-o atracție turistică și îl va aduce pe profit. Acum, mama lui Promy (care se ocupă de Constituție) și Pandora (cu Startarul) sunt mereu pe drumuri, până noaptea târziu, iar Promy și Mene își fac griji și le așteaptă cu sufletul la gură. S-au inversat rolurile. Mama lui Promy, zeița Temis aproape că s-a mutat la palat. So, ”Bring the girls back home!”

Promy îmi dă și mie un iPhone 7 în sfârșit, într-o noapte, la bucătărie, într-un context neprotocolar, ca să țin legătura cu cei din Olimp și mai ales să nu cumva să rămân în urma nimfelor, centaurilor, faunilor și muzelor invitate în sala tronului. Discuțiile de la palat sunt foarte aprinse, mai ales între Her și Promy. În timpul dezbaterilor de la palat (care sunt programate la ore mai puțin accesibile și durează mai mult decât ședințele mele obișnuite de vineri, de la două noaptea, astfel încât să strice somnul de frumusețe al lui Her), sărmanul Her se mai ascunde la budă, mă sună pe mine sau pe alții (pe iPhone 7!) și-l bârfește pe Promy. Într-o seară, Her reușește chiar perfomanța de a sta la budă trei ore. Când se întoarce, Promy îl ia iar la rost:
– Ce-ai pățit, frate, să-ți dau un laxativ?
– Frate, mai am un pic și chiar că-mi aplic legea interzicerii circulației, fac parkour. Sar direct de pe Olimp, pe bune, nu mai suport!
– Her, dacă o să faci așa ceva, cu puțin noroc, n-o să crăpi, dar o să ajungi șchiop ca Hefaistos, după ce l-au aruncat tăticuțu’ (al lui și-al tău), Știi tu cine și mămicuța, Madame Hera în prăpastie, când era doar un bebeluș! Asta pentru că era prea urât ca să-l mănânce....
– Păi tocmai asta e! Tu nu vrei să înțelegi cu cine avem de-a face! Cu d-ăștia care-și aruncă bebelușii în prăpastie (de mai multe ori, dacă e nevoie), în cazul în care sunt prea urâți ca să-i înghită personal!
– Frățioare, indiferent ce spui, eu știu că faci așa pentru că, de fapt, îți pasă de mine. Mai știi ce-i zicea Zorba lui Basil, șefului lui? Tu ești bărbatul pe care l-am iubit cel mai mult. Frumos ești, deștept ești, puternic ești, bun ești, reciclezi, faci mișcare, ba mănânci și bio. Ești aproape perfect. O scânteie de nebunie, atât mai trebuie... Și știu c-o ai, altfel n-ai fi ”prietena” mea.
– Da, sigur. Dar vezi că o simplă scânteie poate produce un incendiu.
Într-o zi, Promy e atât de obosit și de tensionat încât se dezbracă, se ascunde sub chadorul meu și intră în grevă. Promy gol? Asta nu-i mare lucru. Mai toată lumea l-a văzut. A stat mai mult dezbrăcat decât îmbrăcat. Dar Promy gol, sub chador, în grevă e ceva nou pentru Olimp. Cu siguranță, o să se bârfească.
– Lăsați-mă-n pace! Nu vă apropiați! Nu mă atingeți! Păstrați distanța igienică de 100.000 de ani lumină! Sunt în grevă! Vă rog să-mi respectați dreptul la grevă, dreptul la întuneric și la liniște! strigă Promy, ghemuit ca un fetus în placentă sub chador.
– Promy, ieși de-acolo! Ia uite, băi nene, drept la grevă! Acum ți-a intrat în cap că ai și drepturi! Ce tupeu! sare Jill.
– Taci, Jill! Lasă-mă-n pace! răspunde Promy printre dinți.
– Sparge placenta asta și ieși la lumină! îl provoacă Don Quijote.
– Taci, Don Quijote! M-am săturat să învii.
– Nu mai vrei să învii? continuă Don Quijote.
– Taci, Don Quijote! NU! M-am săturat să învii și să duc mereu cu mine povara asta nenorocită, mai grea ca bolovanul lui Sisif sau ca bolta lui Atlas! Nu mai vreau să învii, doar să renasc.
– S-o iei de la capăt, Promy? De la zero? întreabă Don Quijote.
– Da, să uit totul, să nu mai știu nimic.
– Dacă ar fi așa, n-ai mai fi tu însuți, zice Don Quijote.
– Taci, Don Quijote! Oricum nu se poate. Dar poate vrei să fii tu în locul meu. Eu m-am săturat.
– Vrei să vină și ”prietena” ta cu tine sub chador? Să nu te simți singurel! râde Her.
– Taci, Her!
– Ce ai, dottore El-Gol? Nu vrei nici terapia ”Bill și Monica”? Nici Maretti?
– Taci, Ile! Nuuu! Nu vreau nimic! Lăsați-mă-n pace! ”Mi-e... chador și doare!” Mi-e dor și doare – Taxi
– Păi, dacă ești în grevă, ce revendicări ai? intervine Mene.
– Să taci! Să tăceți toți! Și să vă cărați de-aici! se răstește Promy.
– Promy, nu te mai joci de-a Promy? mă lamentez eu.

Acum, Promy nu doarme nopți la rând de grija lui Mene, a lui Mi Ko și a lui Bebe junior. Mene abia a început o nouă viață, e încă în faza de entuziasm, nu e foarte conștient de context și de riscuri și ține să se implice cu orice preț în acțiunile din Olimp și în monitorizările de pe Pământ. Promy vrea să-l știe acasă, aproape. Poate e un pic egoist. Nu vrea să-l piardă. Dar mai mult ca orice, vrea ca Mene să trăiască:
– Mene, vreau să stai deoparte câteva luni. Te rog. Uite, sunt în stare să mă târăsc în genunchi în fața ta pentru asta. Nu am făcut-o în fața lor niciodată, dar în fața ta nu mi-e rușine să-mi îndoi genunchii...
– Nu te umili, frățioare și nici nu mai insista. Decizia mea e fermă. Vreau să-ți fiu alături. Să mă joc de-a Promy, cum spune Ile.
– Dar, dacă îmi ești așa alături, probabil te voi pierde. Nu știu dacă înțelegi cât de instabilă e situația, cum e politica, cum e sistemul. Obama nu doar latră, ci și mușcă. Și Al Gore e de vină. Tot mai vrei să te joci de-a Promy? Nu ți-a ajuns? Ai nevastă însărcinată. Vrei ca Bebe junior să-și înceapă ”viața” în Tartar? Să-și petreacă acolo copilăria? Ca... tine? Asta în cazul în care nu-i despică nimeni burta lui Mi Ko sau n-o jupoaie de vie până atunci. Un copil singur, în Tartar. Uitat acolo, în infern. O lună, un an, o sută de ani, o mie, un milion, numără tu, poate ai învățat să cuantifici mai bine ca mine...
– Taci, Promy! Nu eu îl arunc în Tartar. Nici tu. Știi bine cine. Iar tu de ce-mi vorbești așa? Și tu aveai copil și te-ai implicat.
– Deucalion era mare atunci. Și, crede-mă, a fost un coșmar pentru mine care mă bântuie mereu. Nu doar pedeapsa mea. Pe ea singură o mai puteam suporta, așa cum ai făcut și tu în Tartar. Dar Cutia Pandorei și potopul! Deucalion – gata să fie înghițit de ape sub ochii mei. Știi cum e să vezi oamenii pe care ai vrut să-i salvezi dispărând sub ape?! Pe copilul tău ucis în fața ta?! Degeaba mă zbăteam în lanțuri pe Elbrus. Focul meu nu mai avea nicio putere în fața puhoaielor.
– Ba da, Promy. Iar Deucalion a supraviețuit. La fel ca și tine. Și ca mine. Iar dintr-un om s-au făcut 7 miliarde.
– De a căror existență tu nici nu știai, iartă-mă, Mene.
– Nu contează, am aflat în cele din urmă și am început să explorez lumea. Atâta timp cât se poate. Îi mulțumesc cerului și... vouă pentru fiecare clipă de fericire. Indiferent dacă sunt doar 5 secunde. Crede-mă, știu să apreciez. Și, dacă mi se întâmplă ceva mie, lui Mi Ko sau lui Bebe junior, nu eu sunt de vină, nici tu. Știi foarte bine cine e de vină. Sistemul, la rândul lui, reprezentat prin... ființe raționale, posedate de telecomenzi, sceptre cu fulgerașe sau ”inelul puterii”. Mai exact, ăia care sunt recompensați cu Startarul pentru genocid. Poate te duci chiar tu să-i iei lui Știi tu cine un costum Armani, iar lui Madame Hera măcar o poșetă Vuitton de la magazinele din Startar, că nu au, săracii, mall în exil pe SPP1001! Și să le dai personal cadourile! Nu te mai culpabiliza inutil. Și nici pe mine să nu mă acuzi. Exact asta vrea Big Brother, na, acum am învățat și eu. Tu mai știi cât fac 2+2, Promy? Uite, eu vreau să duc mai departe flacăra din focul tău sacru. Flacăra olimpică, flacăra campionilor.

Mene îl îmbrățișează pe Promy. Îl strânge cu o forță extraordinară... obișnuită însă în familia lor. S-a întremat complet. Cu tenul bronzat, cu părul șaten-roșcat, ușor ondulat și cu o bărbuță scurtă și țepoasă, înalt și solid, într-o formă fizică mai bună ca Promy (căci face mișcare și mănâncă precum oamenii) și cu o ținută perfect dreaptă, Mene pare foarte puternic. Îl domină acum pe fratele mai mic care e tras la față și obosit, tremură, scapă totul din mână și pare gata să se prăbușească. Promy tace, închide ochii și savurează îmbrățișarea lui Mene care îl strivește, îi frânge oasele și le transformă în praf de stele.

Bebe unicornul parcă nu mai vrea să plece din Olimp, a prins rădăcini.... să sperăm că nu 827, din alea care trebuie hrănite cu Al-Cola. Nu comentează nimic, face numai monitorizare. Într-o seară, văzându-i pe titani și pe Her cum se contrează între ei și se plâng (uneori ajungând iar la numărarea minutelor și secundelor până la prăbușirea în Tartar sau înlănțuirea pe Elbrus sau la greva sub chador), Bebe intervine în discuție, privindu-i pe toți ironic, cu aerul lui superior:
– 1. Puterea e în mâinile voastre. Sunteți la putere, ce pula mea! 2. Mie nu mi-a fost jenă să-l înghit pe nenea Cronos, la nevoie. În cazuri extreme, nu hăpăi doar broaște râioase, ci și porcu’. Apropo, nu aruncați mărgăriSTARTARe porcilor. ”Margaritas ante porcas”. 3. Formularul (în baza căruia l-am păpat pe nenea) l-am așteptat pentru că mi-a fost solicitat. Promy, m-am uitat la tine cum agonizai și nu am intervenit imediat, pentru că tu mi-ai cerut să nu fac nimic fără formular. Prima ta reacție a fost una de furie și respingere la adresa acestei atitudini: cum, m-ai lăsat să mă chinui și să mor pentru că-ți lipsea o hârțoagă? Apoi, după ceva timp, ai raționalizat, ai reconstruit evenimentul și interpretarea a devenit: da, Bebe, ai făcut bine că ai așteptat, trebuia să acționezi într-un cadru legal. Sigur, legea e foarte importantă, dar trebuie să fie întotdeauna înaintea persoanelor? Iar legea poate fi și ea foarte aberantă. Chiar tu ai furat focul, Promy, când ți-ai dat seama că toate celelalte mijloace fuseseră epuizate și nu-l puteai obține altfel. Tu ai fost primul care l-a contrazis pe Big Brother și a calculat corect ”2+2=4”, nu degeaba ești și inventatorul matematicii. În concluzie, întotdeauna, trebuie să aplicăm lucrurile simple, de bun simț, de tip ”2+2=4”.

Într-o seară, în timp ce beau un pahar de vin de la Chiron cu Mene în cinstea lui Bebe senior și a lui Bebe junior, așteptându-l pe Promy să vină acasă, acesta apare într-un târziu, agitat și entuziasmat. În sfârșit, îl văd iar vesel, chit că tot neliniștit. Are o propunere de a lărgi echipa:
– O vom lua cu noi pe bomba-sexy, blonda irezistibilă, asta...
– Udrea? mă interesez eu uimită.
– Nu, mă, blonda sexy, amanta lui Collin Powell și presupusa agentă KGB... Corina Crețu.
– Doamne ferește! sar eu.
– De ce nu? Are experiență. E buuună. E clar că o excită și pe ea politica. ”Are temperatură mare între picioare”. Și n-ai zis tu să promovăm muritorii, în special femeile, că au fost defavorizate?
– Păi, Corina nu a fost deloc dezavantajată, e dintr-o familie de politruci, ta-su a studiat la Moscova, iar ea a fost în gașca lui Iliescu. Nu, în niciun caz! Îmi voi folosi dreptul de veto!
– Dar tu nu ai drept de veto! Eu sunt șeful. Numai eu am.
– Nu, TU n-ai niciun drept.
– Hai, mă, Ile, mai ești și la mine acasă...
– La maică-ta-n casă, nu acasă. Tu n-ai nicio casă. Eu mă simt mai acasă decât tine aici.
– Sigur că da... Uite, am ales-o pe Corina. E pefectă... mai mult ca perfectă. Corina, chiar acum ai o revelație! Fii atentă, revelațiile nu pot greși. Ascultă-mă! E sigur, ești aleasă! Tu ești aceea. ”You’re chosen. You’re the one!”
– Nu-l crede, Corina! Revelațiile astea sunt niște prostii. Să nu crezi nimic. E un trădător, mincinos, porc și ticălos. Îl urăsc, îl urăsc, îl urăsc!
– Ile, lasă odele! Nu e voie să urăști la noi în echipă! Doar să iubești!
– Bine, Promy, dar vreau să te întreb ceva. Pot să rămân la voi acasă... la maică-ta în casă, în Olimp?
– Da, Ile, ești binevenită. Nu de alta, dar ne e frică de vampiri. Dacă ne sugi tot sângele? Și mai ești și cea care l-a adus pe Bebe inorogul în echipă, deși nu știm mai nimic despre el nici măcar acum, în ceasul al doișpelea. Apropo, ai idee dacă Bebe poate trage bășini... cu arome de bășini? Am impresia că face numai de-alea cu iz de parfumuri scumpe, plus unele nu tocmai legale.
– Vai, Promy, sunt atât de fericită... Aș da orice să rămân la voi. Chiar și un iPhone 7. Vai, Promy, mă temeam că o să spui ca Alex cândva: ”Ile, ai resuscitat niște morți neîngropați, pe jumătate putreziți: pe mine, pe Mene (din adâncurile abisurilor), chiar și pe Alex (bolnav de cancer), pe Jill (victima regimului din Brazil) sau pe tine. Ne-ai făcut respirație gură la gură cu suflarea ta muribundă, parfumată, dar otrăvită, de fata doctorului Rapaccini. Ca să te uiți cum agonizăm, în continuare, în parametri mai mult sau mai puțin optimi. Fascinant, nu? De ce ne-ai înviat? De ce nu ne lași în pace? De ce nu vrei să ne respecți dreptul la întuneric și la liniște? Ca-n poezia lui Sorescu: ”Învierea lui Lazăr”: ”Ce mi-ai făcut, Doamne / Tocmai când mă deconectasem! / Parcă mi se luase o ceață de pe ochi / Și începusem să văd întunericul / (...) Acum parcă mi-a dat cineva cu un par în cap / Și revin la vechea năuceală”. De ce nu vrei să accepți sfârșitul?”
– Pentru că ”Sfârșitul nu-i aici” Sfârșitul nu-i aici – Florian Pittiș și Pasărea Colibri . Așa cânta Pittiș la festival, la Folk You, la mare. Dar ce crezi: Bebe poate trage bășini normale?
– Promy, nu mai schimba vorba! Habar n-am dacă Bebe poate trage bășini normale. Mai bine nu-l întrebăm. N-o să ne spună nimic. Mă frământă însă și pe mine ceva. Eu sunt Pygmalion, sculptorul îndrăgostit de creația lui și tu Galateea, statuia?
– Nu, mai curând invers: eu – Pygmalion și tu – Galateea. Mai curând tu ești creația mea. Nu ești perfectă, ești strănepoata lui Dracula, faci multe prostii, dar mi-ești dragă. Ești o statuie vie. Când Zidul se prăbușise peste tine și erai acoperită de o grămadă de moloz, am suflat... și praful s-a risipit. Ei bine, mi-am suflat șuvița. Am spus și cuvântul magic: ”Pneumonoultramicroscopicsilicovulcaniconioză”. Respiră, Galateea! Inspiră, expiră! Inspiră, expiră! Deși mă cam sufocam de emoție...
– Mi-ai dat o gură de aer, Pygmalion! Pregătit să-mi faci respirație gură la gură, dacă e nevoie?
– O, da, am supt o bomboană Tic Tac... cu aromă dementă, ăăă, de mentă. Respirație rece ca gheața. Numai două calorii. Dar mi-e un pic teamă să suflu, să nu te criogenez.
– Hai încearcă! Să știi că mi-am dat seama că tu ești singurul ”Big Brother” pe care-l iubesc... după Iisus și Mene, bineînțeles. Tu ești presse-papier-ul cu coral indestructibil care-mi protejează și îmi întărește sufletul mai mult ca Al-Cola și cele 827 de rădăcini! Dar nu sunt cam bătrână pentru tine, dottore El-Gol? Am cam pierdut șirul anilor.
– Mie îmi spui?!
– ”You’re so fucking special”, metrosexualule, chiar dacă stai toată ziua la oglindă sau la shopping.
– Uau, asta-i nouă! ”Toate-s vechi și nouă toate!”. Ce tare! În sfârșit, ceva care mi se potrivește. Nu mai sunt un geniu neînțeles. Nu-mi vine să cred. În cele din urmă, sunt înțeles. Nici nu știți cât apreciez asta, muritorilor!
– Nu, acum pe bune, ”you’re so fucking special”. Ce naiba ai găsit tu la mine?
– Vorba lui Bebe...”Nu comentez nimic. Nu mă cobor la nivelul ăsta”.
– Vezi? Iar eu nu o să mă ridic niciodată la nivelul tău.
– Nu, Ile, am glumit. Nu-i nimic dacă nu poți să te ridici la nivelul meu. O să cobor eu la tine. Sunt obișnuit să mă cufund în mlaștina cu broaște râioase și să mă amestec cu masele. O să cobor eu și o să te ridic și pe tine. Adică o să te iau în brațe!
– Nu o să mă domesticești niciodată.
– Nu-i nimic, m-am învățat cu femeile sălbatice, geme Olimpul de ele, începând cu Antenuța.
– Nu crezi că am mers prea departe?
– Prea departe nu există pentru mine. Niciodată nu e prea departe. N-am limite. În afară de cea a bunului simț, a lui ”2+2=4”. Asta nu trebuie să uităm.
– Hm, mă întreb dacă tu ești pregătită, Ile... intervine Mene.
– Pregătită pentru ce?
– Să ne ajuți mai departe, continuă Mene.
– În ce sens?
– Păi, uite, de pildă să-i schimbăm scutecele lui Bebe junior, râde Mene. O să fie o întreagă aventură. Și cred că o să aibă o guriță cel puțin la fel de mare ca a lui Promy... nenea Promy.
– Sper că da. Ăsta să fie cel mai mare căcat din viața mea și voi fi fericită.
– Perfect! Ă... mai mult ca perfect! ”Gaudeamus igitur / Iuvenes dum sumus”. ”Sunt tânăr, Doamnă, tânăr!”, cum zicea Florian Pittiș? ”Sunt tânăr, Doamnă, tânăr cu spatele frumos / şi vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă, / să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os / şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă.” Sunt tânăr, Doamnă! – Mircea Dinescu, în interpretarea lui Florian Pittiș , ”Tânăr și neliniștit”... râde Promy.
– Bunică-mea a trăit până la 87 de ani urmărind zi de zi serialul pe PRO TV. Asta o ținea în viață.
– Nu te speria, Ile, telenovela continuă, ce, crezi că am găsit Mecca sau măcar pe Elodia? S-a terminat ancheta? Apropo, te mai excită politica, te mai joci de-a Promy?
– Tu ce zici? Ia verifică-mi temperatura. Cred că o să ți se strice termometrul.
– Aoleu, ”are, are... temperatură mare între picioare”! Știi ce, Mene merită o statuie la Luvru. Trebuie să-i facem una. Și, pe lângă astea, poate câștigă și una de aur... un Oscar la Hollywood. O să meargă pe covorul roșu să-și ridice premiul. Poate producem un film. Mă apuc de scenariu și regie. Uau, parcă văd: lansare ”Titan Pictures”, cel mai tare film din istoria Hollywoodului în care jucăm noi...
– Super, frățioare, dar cred că ai început din nou să ai idei trăsnite gen Startar! Ce-ai băut? sare Mene.
– Numai Al-Cola, frățioare!
– Oscar sau nu, ce contează? spun eu. Continuăm împreună. Uite, mi-am dat seama chiar acum că această poveste... ”Examen cu Big Brother” (volumul I!), toată nebunia asta cu gust de bere Tutti Frutti, fără alcool, dar cu Al-Cola, zăpăceala asta de frutti-fresh-uri... frutti-flash-uri, este, de fapt, un roman de dragoste!

UNIȚI, SALVĂM ROȘIA MONTANA!

Povestea cu Roșia Montana e veche din anii ’90, dar destul de controversată. Eu una citisem de-a lungul timpului articole mai curând favorabile proiectului inițiat de RMCG în ”Capital” (ex. Tot ce trebuie să ştii despre proiectul minier de la Roşia Montană ) și chiar ascultasem acum câțiva ani opinia de expert a unei cunoștințe de la Ministerul Mediului, persoană serioasă, competentă și incoruptibilă care fusese la început contra exploatării miniere de la Roșia Montana, iar ulterior pro, după o vizită pe teren (care-i dezvăluise mizeria șocantă a oamenilor de acolo, lipsa lor de perspective în afara locurilor de muncă oferite de RMCG, precum și tehnologiile performante de neutralizare a cianurii, văzute direct, la fața locului).

M-am decis, totuși, să particip la protestele de stopare a proiectului ”Roșia Montana” după ce am citit (relativ recent) raportul Academiei Române, defavorabil inițierii exploatării miniere din motive de afectare a patrimoniului cultural-istoric (ex. zona arheologică Alburnus Maior, comunitatea Roșia Montana veche de 2000 de ani) și a dezvoltării durabile (problemele (reale!) ale populației locale care se zbate în sărăcie, fără perspective de viitor, pe termen mediu și lung, în loc să se rezolve, se vor agrava). Roșia Montana se va confrunta cu probleme de mediu, și ele la fel de reale ca cele curente ale populației din zonă: poluarea (pătrunderea cianurii în pânza freatică, indiferent de neutralizarea cianurilor, potențialul poluant al apei reziduale separate în iazul de decantare), riscuri de microseisme care sunt nocive pentru structura clădirilor din vecinătatea carierei etc. Mai mult, se constată și alte aspecte negative: lipsa de garanții pentru barajul construit din rocă sterilă din apropierea orașului Abrud (care, în cele mai pesimiste scenarii, ar putea ceda, în urma volumelor mari de steril acumulate în spatele său, iar orașe mari ca Alba Iulia, Deva, Arad ar putea fi în pericol), organizare/planificare defectuoasă a extracției și procesării, chiar în ce privește gestionarea deșeurilor (care ar putea contribui la o poluare suplimentară), încălcarea convențiilor europene de mediu și absența unei evaluări comparative efectuate de institutele de specialitate (ex. Institutul Geologic al României) etc. Raportul Academiei Române este elocvent, bine structurat și apreciază că pe ansamblu: ”Beneficiile economice directe ale Statului Român, rezultate din redevenţele de 4 % asupra exploatării şi diverse impozite, sunt nesemnificative în raport cu consecinţele negative ale proiectului.” (pct. 15) Analiza Academiei Romane - riscuri privind mediul si dezvoltarea durabila a zonei Rosia Montana .

Atitudinea politicienilor a fost și ea una oscilantă, iresponsabiă. De pildă, premierul Ponta, dottore Copy-Paste a trecut de la contra la pro, apoi iar la contra, uneori chiar pro-contra (nu sunt de acord cu proiectul, dar va fi un dezastru dacă nu se va face) și tot așa, însă nu mă mai miră nimic la veverița Scrat din ”Ice Age” care face totul praf cu zâmbetul pe buze și o privire inocentă de cățeluș, numai să prindă ghinda... osul, diploma sau șpăguța. Sigur, contează locurile de muncă, populația din zonă este realmente într-o situație disperată, fără perspective, aurul se exploatează numai cu cianuri (nu există alte metode de extracție), tehnologiile de neutralizare a cianurii sunt performante. Dar la noi, se știe, tehnologiilor de calitate le corespunde munca de calitate, sunt mulți profesioniști gen Dorel, cum a spus și Sorin Ioniță la un talk-show despre Roșia Montana Făcut de Dorel. Despre nepăsarea la români . Iar economia României nu stă în locurile de muncă oferite de RMCG (care se vor diminua în timp), a recunoscut-o și Băsescu ( Băsescu: Soros a renunţat la Roşia Montană. Nu este adevărat că el e în spatele ONG-urilor ). Indiferent de avantajele mai mult sau mai puțin aparente, trebuie să gândim pe termen mediu și lung, să dezbatem, să analizăm și să ne implicăm pentru a mai exista un viitor (inclusiv al celor din Roșia Montana). Tăcerea poate fi cumpărată cu aur, dar viitorul nu poate fi câștigat decât prin proteste. De aceea, mi-am și scris pe pancarte, la manifestație:

”TĂCEREA E DE AUR. PROTESTUL E DE VIITOR”.

La protestele din Piața Universitățiii, eu am participat cu pancarte și sloganuri inspirate din proverbele românești: ”Tăcerea e de aur. Protestul e de viitor”, ”Nu da Roșia Montană din mână / Pe cianura de pe gard”, ”Când guvernu’ nu-i acasă, / joacă RMCG pe masă” și ”MineRÂTul e brățară de aur” (cu o poză cu cătușe... din aur, normal). Lumea din Piață era pestriță (asta și datorită umbrelelor colorate ca steagul național). Unii fluturau steagul României ca și mine. Predominau tinerii, atmosfera era încinsă (deși ploua), iar Piața Universității vuia nu prin sloganurile scandate, ci datorită fluierelor și peturilor lovite ritmic, sistematic. Se scanda puțin, doar sloganul emblematic al protestelor de până acum: ”Uniți, salvăm Roșia Montana!”, un îndemn, din nou, la solidaritate și implicare. Mă uitam în jur ca să mă feresc de eventualele persoane care împart pizza și/sau ceai protestatarilor ca la manifestațiile din Piață din 2012, nu cumva să aflu ulterior că sunt plătită cu o felie de pizza, cel puțin dintr-o ”anumită parte a presei”, căci mediatizarea e la noi întotdeauna corectă și echilibrată. Din fericire, n-a fost cazul. Apropo de mediatizare, pentru o informare cât mai puțin distorsionată, consultați surse alternative. De exemplu, imagini de la proteste, pancarte haioase, originale, cu poveștile lor puteți găsi și la ”Povestea pancartei”, realizată de Petru Leonte Povestea pancartei, episodul 1, Povestea pancartei, episodul 7 . Am inserat doar primul și ultimul episod. Telenovela continuă. Următorii intervievați, vedetele episodului, puteți fi voi.



Așa că, vorba Pieței Universității, ”Ieșiți din casă / Dacă vă pasă!” Cred că, oricum, până se va drumul la căldură, în casă e acum mai frig ca afară, așa că nu e mare diferență. Dacă nu vreți să muriți (altminteri glorios) de hipotermie acasă, ieșiți să vă încălzească atmosfera din Piața Universității! Iar până atunci semnați petiția adresată parlamentarilor români pentru a vota împotriva proiectului de lege, dacă nu ați făcut-o deja: Uniți, salvăm Roșia Montana! .