Poezii

      

       O mare descoperire

Timpul a fost mereu pentru mine

un devorator de vieți ca titanul Cronos,

ce mi-a mâncat și mie viața constant.

Viață futută, timp furat, proiecte înghețate, vise ucise.

Uneori îmi ziceam că e bună și viața de zombie la ceva decât nimic.

Și, bizar, simțeam că trăiesc

(trăiesc, nu supraviețuiesc, nici nu sunt zombie, un mort ambulant)

când iubeam

sau când făceam (lucram) ceva cu plăcere.

Însă, în ultimul caz, m-a respins sistemul

pentru că încercam să-mi văd de treabă și să fiu responsabilă

și am respins chiar eu sistemul

pentru că mă transformase într-un zombie sau o fantomă

și nu vroiam să fiu la fel

(deși mi-era greu și altfel).

Sincer, nu am vrut să-mi pun prea multe întrebări despre timp în sens filosofic.

Sunt întrebări metafizice, fără răspuns,

care mai mult complică decât explică totul.

Am descoperit totuși ceva,

echivalentul descoperirii telescopului, antibioticelor sau tiparului.

Este marea mea descoperire

pe care v-o dezvălui și vouă:

workaholică fiind,

am avut odată revelația

că mai trebuie să mai iei și o pauză (de cafea, de masă etc.),

iar duminica e zi sfântă,

vă vine să credeți?

Încerc să aplic ce am descoperit

și, ca dovadă, chiar acum, mi-am adus la pat cafeluța

din ceșcuța mea de când eram puștoaică,

ceșcuța mea micuță ca un degetar,

ciobită,

cu rozete roșii cu gri metalizat, roz și violet,

exact cum făcea bunică-mea în copilărie.

      Privirile tale

Privirea ta fără privire,

cu ochii arși și goi,

privirea cuiva care nu mai are nimic de privit

sau e prea epuizat ca să mai poată privi.

Privirea ta despicată cu bombele-butoi,

privirea cuiva exasperat,

care încă se străduiește să comunice,

deși știe că adesea comunicarea e imposibilă.

Privirea ta obosită

și nu complet resemnată

a cuiva obișnuit să fie resuscitat la nesfârșit,

deși și-ar dori învierea.

Privirea ta veselă și tristă în același timp,

zâmbind printre lacrimi,

clipind din ochiul stâng

- din solidaritate de stângaci.

Privirea ta melancolică,

sfâșietoare

și adâncă precum un abis,

strălucitoare ca stelele ce se sting.

Adesea îți vedeam genele negre, lungi, arcuite

zbătându-se în piatră, în Zid,

în stânca de care erai înlănțuit

și unde îți mânca vulturul ficatul.

Atunci, plângeam,

zile și nopți la rând,

până topeam piatra în lacrimi,

iar genele tale ude

tremurau

în obrazul meu.  

      Rădăcina de baobab

Înlănțuit pe Elbrus,

ajungi un pachet de oase,

cu cruste groase de rapăn, solzoase ca de balaur,

pe care nu le mai curăță nici potopul,

o legumă de 40 de kile cu plăgi purulente,

corpul complet pietrificat, devenit una cu stânca,

mâinile descărnate și inerte,

picioarele vinete, înțepenite,

unghiile crescute halucinant ca niște rădăcini de baobab,

părul slinos, încâlcit, atârnând sălbatic,

barba lungă și țepoasă, acoperită de gheață,

gura strâmbă, fără dinți, neagră ca o cavernă,

crăpată obscen și încremenită într-o grimasă,

fața cenușie, cu puf alb în obraji și oasele ieșind prin pomeți,

ochii goi și înfundați în orbite.

Ce frumos ești, iubirea mea!

Cel mai frumos dintre toate animalele, legumele, zombie, fantomele,

gunoaiele, vampirii, mutanții,

teroriștii, trădătorii și dușmanii poporului.

Te sărut tot

(cu grijă să nu te doară și mai mult atingerile mele).

Și, chiar dacă nu mai ești conștient

și nu înțelegi nimic,

îți mărturisesc că

te iubesc,

ești un hobbit autentic (ce-ți place ție să auzi)  

și că aș vrea să fiu și eu o unghie,

ă, o rădăcină de baobab de a ta.

Poezii

      

     Un zâmbet de pisică de Cheshire

Când eram mică

(hm, până pe la 30 de ani, am și acum, de fapt, 2 ani și 10 luni...

destul de matură pentru lumea asta),

bunica, Mama Coca, îmi tot spunea

povestea animăluțelor trăsnite din familie

(suntem și noi unele dintre ele).

Era cea mai bună relaxare pentru mine

(căci mă aflam mereu pe culmile disperării)

și cel mai tare medicament,

ușor de aplicat și fără efecte secundare,

când eram răcită (îmi trecea și febra).

Primul animăluț trăsnit a fost cățelușa Monica, la începutul secolului XX,

care a prins un hoț și l-a lăsat în turul gol

(bunică-mea, profă de latină, care altminteri ne corecta și la budă,

până și pe mătușă-mea, Nana când își ținea celebrele predici,

nu pronunța corect un singur cuvânt:

zicea tur, nu cur).

După Monica a urmat Dolly, fiul Monicăi, animăluțul unchiului Uca, un baby-sitter desăvârșit.

Dolofanu’, alt fiu al Monicăi, animăluțul mătușă-mii, Nana, conducea parada militară.

Bercu’, tot fiul Monicăi, animăluțul Mamei Coca o conducea pe ea la grădiniță

și nu se temea nici de cocul uriaș și misterios al doamnei educatoare

(în care se ascundeau tot soiul de monștri, după cum bănuia Mama Coca).

Apoi, în timpul războiului, Garona cânta arii de operă cu o voce de soprană

și prevedea cu acuratețe bombardamentele,

însă nu a putut prevesti că o să fie răpită și ea, de Armata Roșie salvatoare.

Motanul Miți umbla după gagici cocoțat pe streașină și bea apă de la robinet.

Pisica Țuchi își învelea puii, urcându-i în dulap și băgându-i în haine.

După război, motanul lui tata, Dapix era mare fan al poeziilor și în special al lui Topârceanu:

se dădea în vânt să citească ”Rapsodie de toamnă”, împreună cu tata,

întorcând paginile și torcând de plăcere la fiecare vers.

Cățelul meu, Charlie canișul, era balerin (ridica piciorul până la cer și făcea piruete grațioase)

și venera vacile de când văzuse una urinând apocaliptic într-o poieniță, la Sinaia.

Pisicuța mea, Ruțica, era mare dansatoare și ea (pe valsuri de Brahms)

și totodată amatoare de cafeluțe (consumate direct din ceșcuța mea).

Mițu, altă pisicuță, fugea și se ascundea în dulap, în chiloții mei

când auzea Lady Gaga, ”Poker Face” de care avea fobie.

Ea mi-a făcut masaj cardiac într-un moment în care aveam o stare

apropiată de comă (fizică și psihică).

Motanul Pesi (Piersicuță) ne lingea din cap până-n picioare, ca un cățel

și când îi dădeam medicamentele (și câte zece pastile odată) –

o limbuță să ne lingem cicatricele și rănile,

să le curățăm și să le alinăm.

Ultima mâță, Guru, e un spirit înalt (guru, evident)

care deschide singură orice ușă (caută cheile mai întâi)

și mănâncă Zidurile la propriu.

Ea are și un spirit umanitar impresionant:

și-a vărsat (donat) sângele pentru Pesi (Piersicuță) și a făcut greva foamei când era el bolnav,

a participat la toate campaniile mele (inclusiv la cea referitoare la victimele războiului din Siria),

convinsă de importanța sloganului ”Stay human... and alive”.

Blestemați să dansăm mereu în potop

și să ne transformăm în tot felul de animale, legume, zombie, fantome, monștri, diavoli, vampiri și mutanți

(de nu mai știm care anume suntem noi),

Promy (titanul Prometeu) și cu mine ne-am dorit întotdeauna

să fim pisici.

Everybody wants to be a cat.

Dar, dacă se evaporă din nou

prin Tartaruri și Elbrusuri

și nu mai rămâne din el decât zâmbetul

sfidător și în același timp complice

al pisicii de Cheshire?

Atunci, o să-mi strâng bine zâmbetul lui în jurul corpului meu,

ca pe un lanț,

până mi se vor tasa oasele

și vor fi preschimbate în praf de stele.

Strânge mai tare, Madame Dezastru!

  

      Autoportret

Sunt proastă de dau (cad) nu din groapă în groapă,

ci din abis în abis,

un Don Quijote castrat și fără vise

(nici măcar fantezii de moarte și înmormântare),

maestra transparenței,

dottore el-Gol,

mereu în curul gol,

străvezie de vezi prin mine

și curg toate din mine în public,

panta rhei, vorba lui Heraclit,

începând cu organele, apoi sufletul,

până nu mai are ce (uite, până și-acum!),

Madame Dezastru

care dansează cu dezastrele ca Zorba,

goală în potop și în abis,

cuprinsă de o dulce beție a iubirii.

  

      Poezie versus proză

Poezia înseamnă adesea

amintiri din rai (Emil Brumaru).

Proza înseamnă adesea

amintiri din iad.

Poezii

          Parisul vesel

Unde e Parisul vesel

unde ne-am plimbat de la Champs-Élysées la Notre Dame,

pe malul Senei,

prin ploaie,

ținându-ne de mână și sărutându-ne tot timpul,

ca niște puști,

punând pe un pod lăcățele de dragoste din tinichea... pentru eternitate,

ascultând plânsetul înăbușit al ferăstrăului de pe unul din poduri

(exact ca plânsul nostru),

apoi, la Orangerie,

plutind și rotindu-ne lent pe lac,

odată cu nuferii lui Monet,

iar după aceea la Sainte-Chapelle

redescoperind în vitralii

curcubeele împăcării lui Dumnezeu cu lumea

(și ale împăcării noastre, iubire, cu lumea și cu noi înșine) –

și prin ele o lume fără Ziduri, numai Ferestre?

           

         Fantezii tanatice

Înainte vroiam să mor împușcată la o revoluție

sau la o fabrică de brânzici,

strângând brânzicile moi și pufoase în brațe,

îngropată în ele

 pentru totdeauna.

Tu, iubire, vroiai să mori de cancer de la sex oral

și să ai o înmormântare frumoasă

la care să-ți plângă toate nevestele și amantele (nu prea multe),

să fie o mare de flori albastre de cactus și multe lumânări,

muzică și dans ca la Zorba (și ca la noi, dansul dezastrelor)

și manele cathartice în versuri albe.

Dar eu mi-am pierdut visele de moarte și înmormântare

când am văzut atâția (refugiați, din lagăre / închisori, oameni ai străzii etc.)

care n-au nici o groapă comună.

Iar noi înșine am fost devorați de ură și din ură.

Am ajuns să fim invidioși pe cartofii prăjiți,

consumați de plăcere,

(Alex, băiatul nostru, e campion la cartofi prăjiți

și a crescut cu cartofi prăjiți).

Ce moarte delicioasă!

Acum nu vreau decât să ne mâncăm unul pe altul, iubire,

și să te savurez

ca pe cartofii pai, crocanți, de la Paris,

aperitiv la șnițelul cu portocale,

pe care mi-i făcea mătușă-mea, Nana, în copilărie

(pentru asta suportam și predicile ei interminabile).

Poftă bună!

     Ciocul de olteancă

Frica mea e o pasăre mare

cu aripi monstruoase,

gheare de oțel

și cioc de escavator

care se înfige și se înfruptă din ficatul meu

în fiecare zi.

Nu pot scăpa.

E un blestem fără sfârșit.

Îi aud și acum freamătul aripilor întunecate,

râcâitul ghearelor metalice

și plescăitul ciocului uriaș și îmbăloșat,

picurându-și saliva otrăvită asupra mea.

O transpirație rece mă cuprinde și

sângele îmi îngheață iar în vine.

Însă, din fericire, realizez că aripile sunt brațele tale subțiri și mlădii, iubito,

ghearele – unghiuțele tale tăiate scurt, din carne și lăcuite,

iar ciocul – ciocul tău cârcotaș.

Îmi place cum ciocul tău cârcotaș

îmi închide propriul meu cioc cârcotaș.

Așa da, altfel de politică, altfel de păsărică.

Mai vreau un sărut, sper că nu e ultimul.

Sufocă-mă binidităt

și nu te zgârci măcar la săruturi, olteanco!

Poezii

     

      

      Lacrimile inorogului

Inorogii spălau

și vindecau

rănile

cu lacrimile lor.

Unde au dispărut inorogii

tocmai acum

când avem atâtea răni

și atâta nevoie de ei?

Où sont les neiges d'antan?

Où sont les licornes d'antan?

Dar eu îi aștept.

Sper să nu dureze atât,

cât o ședință ONU

unde numai salutul ține

cât o conferință a enților din ”Stăpânul inelelor”.

Ori să-mi dea veto China sau Rusia.

Deodată, tresar.

Am simțit ceva

care, bizar, nu mă sperie:

o atingere caldă și mătăsoasă,

delicată ca o ploaie de vară –

lacrimile unui inorog.

Le iau încet, cu emoție și sfială,

și le gust:

nu, nu sunt sărate ca ale noastre,

ci dulci ca ambrozia.

Acum plâng și eu,

recunoscătoare,

cu lacrimi de inorog,

dulci ca ambrozia.

      Baloane de săpun

Înainte percepeam întreaga lume

de zombie și fantome:

politicieni-fantomă,

ONU (O,NU) și consiliu de INsecuritate (”united nothings”)-fantomă,

moderatori și prezentatori TV-fantomă,

școli, profesori, studenți și diplome-fantomă,

firme-fantomă,

șefi-fantomă,

țări-fantomă

și războaie-fantomă... cu victime reale,

pagube colaterale, desigur.

Eram și eu un zombie și o fantomă

într-o mlaștină puturoasă,

colcăind de broaște râioase cu burka,

capre cu pantofi de firmă,  

porci cu diplome,

rinoceri cu i-Phone,

șobolani cu conturi în paradisuri fiscale,

papagali cu BMW decapotabil.

Acum, văd lumea vie:

simt aburul respirației copiilor

când suflă baloane de săpun.

Ori aburul respirației mele

când îmi șterg ochelarii.

Ori aburul respirației tale, iubire,

oricât de slabă, uneori gâfâitoare,

alteori cu întreruperi neliniștitoare.

Să ne înălțăm

și dansăm și noi

ca niște baloane de săpun

suflate de copii,

acum,

în aerul cald și luminos,

vibrând de curcubee.

      Spumă roz

În găleata mea cu mop

s-a înecat o sirenă.

Hm, cum ajunsese ea acolo

și de ce nu știa să înoate

tocmai ea, sirena?

Poate că apa nu avea salinitatea corespunzătoare apei mării

ca s-o mențină la suprafață.

Sau poate că apa era prea murdară

și i s-a făcut rău.

Am încercat să-i arunc bățul de la mop,

dar nu a reușit să se prindă de el

și s-a scufundat,

fără să se zbată prea mult.

Din ea a rămas numai

o spumă roz

pe care, ore la rând,

nu am îndrăznit

s-o arunc.

Marele Zid și Marile Ziduri

Marele Zid chinezesc se transformă uneori în Marile Ziduri (ca-n Pink Floyd – The Wall), în special în ce privește persecuția cultului Falun Gong în China. Din anii ‘2000, de când au început arestările masive la adresa cultului Falun Gong (din cauza popularității crescânde a cultului... regimul comunist chinez nu vrea să fie cineva mai popular ca el), un cult desprins din învățăturile vechi budiste, bazat pe principiile ”adevăr, compasiune, toleranță”, au dispărut în închisoare cu milioanele. Mii și mii au fost torturați până la moarte, respectiv mii și mii cu organele prelevate anual. Sunt deținuți chiar și copiii, la fel ca în Siria sau Coreea de Nord. Sute de mii ajung în lagăre de muncă unde devin o bancă vie de donatori de organe.

Revoltați de toate acestea, medici precum dr. David Kilgour, ex-secretar de stat canadian şi dr. David Matas, avocat specializat în materia drepturilor omului, fondatorii fundației DAFOH (Doctors Against Forced Organ Harvesting), au demonstrat prelevarea forțată de organe (în special de la membri ai cultului Falun Gong) în raportul lor și au lansat o campanie la nivel internațional împotriva recoltării forțate de organe. 

În China, la închisoare, prin grija regimului comunist chinez față de popor, un exemplu de adevăr, compasiune și toleranță și el, mare maestru și master-chef numai la minciunele, corupție și abuzuri (în serviciu) ca politicienii noștri, condițiile sunt atât de umane încât nu mai vrei să pleci niciodată de acolo. Mai exact, ești stimulat să recunoști că ești diavolul, ai distrus Pământul și planeta Krypton a lui Superman cu bastoane electrice (până nu se mai recunoaște nimic din fața ta ori organele sexuale), pus să faci tot felul exerciții de gimnastică de întindere sau contorsionism până oasele tale sunt rupte sau strivite complet, trimis la bazin... într-o cutie cu apă murdară luni la rând, ars, înghețat, înfometat (mă rog, hrănit doar cu bătăi și cu un tub așezat în nas... cu apă clocotită, urină, fecale, ulei cu piper, oțet etc.). Eu am simțit că mă înec și mor numai când am făcut o endoscopie, cu un tub instalat în nas până în stomac, acum 20 de ani, nu mai vreau să mă gândesc la restul (a fost cea mai neplăcută analiză), nu vreau tub nazal de hrănire nici pentru boala Huntington.

În închisorile chineze torturile încetează numai când ajungi să te renegi pe tine și principiile tale, să te dezici de Falun Gong, să te declari reeducat și să mulțumești din inimă partidului că te-a salvat din ghearele diavolului și ale superstiției. Din leguma putrezită de 20-30 de kile se mai lasă, în China, doar organele pentru recoltare și trafic. Indivizi practici și întreprinzători: un rinichi costă 62.000 de dolari, rinichi plus pancreas – 150.000 dolari, un ficat – 98-130.000 dolari, un plămân – 150-170.000 dolari, cornee – 30.000 dolari, o inimă – 130.000-160.000 dolari.   

Se realizează circa 10.000 transplanturi anual, spune partidul măreț și glorios, dar, de fapt, se estimează că numărul lor se înscrie între 60.000 și 100.000, poate și mai mult. Declarațiile partidului sunt o minciunea stricată, de neînghițit și de nedigerat. Mii de prizonieri de conștiință sunt executați anual pentru organe, iar afacerea merge mai departe. Merge, merge și așa, vorba românilor, sau nu? Să le urăm avânt revoluționar și elan muncitoresc în activitatea efectuată cu sprijinul sistemului de sănătate, al doctorilor și al spitalelor?

Pe lângă persecuția cultului Falun Gong și traficul de organe, regimul comunist chinez se remarcă și prin performanța de a deporta refugiații nord-coreeni (premiați cu o vacanță într-un lagăr de exterminare nord-coreean sau, direct, cu execuția). Refugiații nord-coreeni din China au o viață (vorba vine viață, de fapt, doar supraviețuire și, de multe ori, nici asta măcar) în clandestinitate, fără acces la servicii medicale și școală și sunt victime ale traficanților de carne vie și ale exploatării.

Mai mult, sistemul comunist actual este și as în ce privește cenzura (nu mai poate apărea pe net nici ursulețul Winnie the Pooh pentru că seamănă cu Ji Xinping, mai nou un lider introdus oficial în statutul partidului cu aceeași autoritate ca Mao și fondator al unei noi ere... epoci de aur). O, nu, ursulețul Winnie e mult mai simpatic! Apropo de cenzură și represiune, Liu Chengjun a fost arestat și torturat până la moarte pentru infiltrarea în sistemul de televiziune prin cablu și prezentarea unui reportaj despre persecuția cultului Falun Gong.

Regimul e și maestru la amnezie colectivă, începând cu uitarea miilor de victime ale protestelor de la Tiananmen. Dar poate că totul e numai pentru pacea și liniștea noastră, de fapt, nu liniștea, ci tăcere... a pumnului în gură (un președinte pentru liniștea noastră era și Iliescu cândva, iar noi vroiam și noi să știm adevărul despre revoluție și mineriadă).

În China, lumea a uitat, nu prea mai vrea să știe sau e forțată să uite, arată foarte bine documentat, impresionant și convingător Louisa Lim în îndrăzneața ei carte, ”Republica Populară a Amneziei”. Printre puținii care încă rezistă, plâng victimele fără lumânare (că nu e permis să faci o comemorare în spațiul public) și-și continuă lupta pentru adevăr, se numără bătrânelele (bunicuțe) Zhang Xianling și Ding Zilin, mame ale unor băieți uciși la proteste și fondatoarele asociației ”Mamelor celor din Piața Tiananmen”. Nu se tem de sistem, în ciuda hărțuirilor, arestărilor și supravegherii permanente. Mai curând sistemul se teme de ele, ia uitați, de niște bunicuțe.

Tare, ca de obicei, deloc surprinzător, în ce privește ororile din China, ONU este modern și sublim, dar lipsește aproape cu desăvârșire. Eventual, răspunde exclusiv prin faptul că unicul și inegalabilul, autenticul și originalul Consiliu de INseecuritate O,NU (”united nothings”) dă un veto după altul (prin Rusia și China!) oricăror rezoluții de tragere la răspundere a oricărui regim. Altă întrebare și niciun răspuns, în afară de minciunele necomestibile? Sau o tăcere cutremurătoare ca un urlet?  

Pentru a face un gest de solidaritate cu victimele traficului de organe, refugiații coreeni deportați (pentru a fi executați sau în lagăre de exterminare) și victimele protestelor din Tiananmen, am încercat să ajung la Beijing (deși cu greu nimeresc buda și acasă și nu mai știu să mă descurc cu ea, mi-am pierdut reflexele, nu mai e nimic automat și totul e foarte complicat pentru mine din cauza bolii Huntington).

Cu ajutorul lui Dumnezeu am reușit însă să fiu în piața Tiananmen și să-mi fac micul meu protest, cu toate că eram foarte obosită (după un drum de aproape 20 de ore), era aglomerat, mulți paznici, mă vedeam deja cu tubul nazal de hrănire... cu apă clocotită, urină, fecale, ulei cu piper, oțet etc. (și eu nu vroiam decât cu veninul Hidrei... ca la Heracle) și incapabilă să-mi rostesc ultimele cuvinte (”cao ni ma” – ”pizda mă-sii” pentru partidul comunist și mărețele sale realizări – singurele cuvinte pe care le știu în chineză de când lucram la cazino). Am pus pancartele pe jos, le-am făcut poze sub nasul paznicilor și al numeroșilor turiști și apoi am plecat la hotel.

Acolo, la fel ca în Iran, am putut observa că internetul e modern și sublim, dar lipsește aproape cu desăvârșire. Facebook, Twitter, youtube, gmail sunt interzise. Există doar rețele locale de socializare, atent supravegheate și foarte cenzurate. Când am reușit să mă loggez pe Hotmail și am trimis un mail (”am ajuns”) ca să nu facă maică-mea infarct, m-am închinat, apoi n-am mai putut să intru nici pe Hotmail. În mod bizar, am reușit să accesez site-ul sirian pentru drepturile omului OSDO (Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului). Ăsta nu era interzis!

Televiziuni există (tot supravegheate și cenzurate) ca BTV, public, deținut de guvern (generalist + artă, știință și educație, divertisment, finanțe, sport, lifestyle, tineri, știri, copii) și CCTV, public (50 de canale) - canale TV similare celor occidentale (apropo, Beijingul pare mai modern, mai civilizat și mai curat ca Bucureștiul, are un look occidental (cu excepția imaginilor cu Mao) și sunt prezente mărci ca Gucci, Prada, Chanel etc.). Supravegherea și birocrația se observă chiar de la formularele de viză (complexe, cu multe informații și unde trebuie să scrii programul pe zile).  

Eu m-am descurcat până la urmă cu micul protest și cu pancartele, nu și cu plățile în lei și euro din aeroport (mă uitam la euro și la lei fără să recunosc bancnotele, fără să înțeleg ce se întâmplă, noroc că m-au ajutat vânzătorii). La fel, mi-am continuat dulcile căderi pe trepte, la baie și la toaletă, ca să nu cumva să-mi pierd bunul obicei, dar Dumnezeu m-a ajutat și sunt bine. Surprinzător, am făcut mai ușor plata în yuani.

Dar, dacă nu aș fi încercat să merg, aș fi regretat. Acum sunt fericită că am fost și încerc să mă gândesc la lucrurile frumoase din ororile astea cum ar fi rezistența prizonierilor (în particular Falun Gong), a bătrânelelor  - Mamelor  din Tiananmen și a celor solidari cu ei. Nu uitați să mulțumiți din inimă partidului că trăiți bine. Nu, pentru partidul comunist chinez ”cao ni ma” (”pizda mă-sii”), iar de mulțumit eu vă mulțumesc vouă, celor care ați făcut un gest frumos cât de mic (deja a schimbat ceva, poate totul). Să dărâmăm Marele Zid al minciunii, urii și al indiferenței! Semnați, vă rog, petiția împotriva traficării de organe ale prizonierilor chinezi, la linkul de mai jos:

http://www.apel.falundafaromania.net/