Zonă fără bombardamente în Siria

Acum aproape jumătate de an, am început greva foamei de ziua mea (pe 17 mai), în speranța că voi primi cadou pace, libertate și democrație în Siria, precum și garanții solide pentru prevenirea crimelor împotriva umanității în întreaga lume (link petiție: https://secure.avaaz.org/en/petition/Syria_UN_EU_United_States_of_America_Romania_Russia_Iran_Stop_the_crimes_against_humanity/?oXkwsib). 

Je suis encore syrienne: https://www.facebook.com/planetsyria2015/videos/vb.1622779934607890/1651310645088152/?type=2&theater. 

Îmi aștept cadoul de ziua mea.

După 4 ani de război civil, sirienii sunt încă paralizați și sufocați de ”Zidul” ignoranței, indiferenței și al urii (ca în Pink Floyd, ”The Wall”). Dacă un om obișnuit își face planuri de viață (unde să meargă în vacanță, cum să-și decoreze casa, unde să-și trimită copiii la școală etc.)., un sirian își face planuri de moarte: ar prefera să fie ucis de bombe-butoi decât de atacuri cu arme chimice, răpiri, arestări sau foame.

Statisticile sunt halucinante: peste 250.000 de morți, peste 4 milioane de refugiați extern, peste 7 milioane dislocați intern, după ce au fost alungați de la casele lor (aproximativ jumătate din actuala populație), peste 600.000 aflați încă sub blocadă guvernamentală (fără acces la apă, mâncare, energie electrică, încălzire, articole de igienă sau medicamente, „ajutați” de regim doar prin atacuri cu bombe-butoi (uneori cu arme chimice), dispariții forțate și arestări), sute de mii arestați, zeci de mii uciși prin tortură în închisori/centre de detenție (inclusiv copii).

Propunerile Ligii Arabe, planul de pace în 6 pași al lui Kofi Annan, Geneva Communiqué, Geneva II și Rezoluția nr. 2139 (din 22 februarie 2014) au produs, din păcate, rezultate minimale. Trebuie să înceteze imediat bombardamentele aleatoare, inclusiv atacurile cu bombe-butoi și să înceapă urgent negocieri de pace serioase între toate părțile implicate (împreună cu activiștii democratici nonviolenți) și susținătorii lor internaționali. De asemenea, procedurile de vot și veto din Consiliul de Securitate ONU au nevoie de reformă pentru a putea fi stopate acum și pentru totdeauna crimele împotriva umanității: de aceea, susțin discutarea propunerii Franței în acest sens, lansarea unei dezbateri internaționale și adoptarea celei mai bune variante. Consiliul de Securitate ONU nu mai trebuie să fie blocat de vetourile niciunuia dintre membrii permanenți în cazul crimelor împotriva umanității. Să ne amintim că în anul 2005 ONU și-a asumat principiul ”Responsabilității de a proteja” (R2P principle, Responsibility to protect).


Trebuie să facem mai mult pentru a proteja civilii din Siria și să încheiem războiul. Dacă nu reacționăm urgent, vor fi mai mulți refugiați, mai multe recrutări în grupuri precum Statul Islamic și mai multe victime din rândul civililor nevinovați. Ameliorarea suferinței în Siria începe cu protecția civililor de atacurile aeriene ale regimului sirian. Oprirea bombardamentelor va arăta tuturor părților implicate în conflict că întreaga comunitate internațională este serioasă în ce privește aplicarea rezoluțiilor care interzic bombardamentele indiscriminate. Va demonstra tuturor părților că nu există soluție militară pentru acest conflict. 


Figuri influente din Marea Britanie solicită o strategie comprehensivă pentru a stopa violența în Siria, bazată pe protecția civililor. Aceasta presupune o componentă militară limitată – o ”zonă fără bombardamente” pentru a opri violența. Ca alegător al dvs., vă solicit, de urgență, să susțineți această inițiativă. Mai jos găsiți câteva argumente în sprijinul acesteia: 



- O zonă fără bombardamente va opri cea mai importantă sursă a victimelor dintre civili din Siria, forța aeriană guvernamentală. 60% dintre victimele civili sunt produse de elicopterele și avioanele guvernamentale. Atacurile sunt atât de indiscriminate încât 95% dintre victimele atacurilor sunt civili. Numai în 2015, regimul sirian a ucis de 7 ori mai mult decât Statul Islamic. 



- O zonă fără bombardamente necesită o intervenție militară foarte limitată. Nu va fi nevoie de lovituri aeriene împotriva Siriei sau de riscarea vieții soldaților noștri. Poate fi realizată cu ajutorul flotei din Marea Mediterană care va executa doar atacuri limitate dacă forțele aeriene ar viola interdicția de a bombarda. Aceasta va funcționa ca o restrângere a bombardamentelor regimului sirian.



- Această măsură militară limitată nu va implica o confruntare cu Rusia. Orice lovituri limitate vor viza forța aeriană siriană, de exemplu atacarea unor piste utilizate de regim pentru a lansa bombardamente asupra civililor. 



- Oprirea bombardamentelor va stopa unul dintre principalele instrumente de recrutare pentru Statul Islamic: faptul că lumea nu face nimic pentru a proteja civilii din Siria de atacurile guvernamentale. De asemenea, va întări comunitățile siriene pentru a se putea confrunta cu Statul Islamic prin forțe proprii. 



- Protejarea civililor sirieni în interiorul Siriei va reduce exodul refugiaților prin stoparea celui mai mare autor al victimelor dintre civili, regimul sirian, și va permite distribuirea mai multor ajutoare umanitare pentru a ajunge la sirieni, limitând, astfel, valul de refugiați. În același timp, va face posibilă funcționarea spitalelor, școlilor și centrelor comunitare. 



- O zonă fără bombardamente îi va arăta lui Bashar al-Assad că lumea este serioasă în ce privește interzicerea bombelor-butoi și că nu există soluție militară la acest conflict. Aceasta va contribui la urgentarea unor discuții de pace reale, susținute de o comunitate internațională puternică și credibilă.


Am văzut consecințele inacțiunii în Siria. Ne confruntăm cu cea mai mare criză a refugiaților de la al doilea război mondial și cu expansiunea unor grupuri extremiste ca Statul Islamic care-i amenință nu doar pe sirieni, ci și securitatea noastră națională.


Solicitarea unei zone fără bombardamente este susținută în interiorul Siriei de membrii imparțiali ai echipelor de salvare ”Căștile Albe” (White Helmets) care caută supraviețuitorii după asemenea bombardamente, de lucrătorii medicali care sunt ținte ale bombardamentelor și de peste 100 de asociații ale societății civile care nu pot funcționa din cauza acestor atacuri aeriene indiscriminate. 


           

Vă mulțumesc pentru susținere! Mulțumesc, Planeta Siria!

Stay human... and alive! Să rămâneți umani și în viață!

Arză-v-ar focul sacru de fantome blestemate, poate vă iluminați!

Năuci, smintiți, epuizați și abrutizați de durere... Plutim în vid lent, înlănțuiți de stânci sau țintuiți pe cruce, la nesfârșit, în tăcere, captivi în durerea noastră incomunicabilă, iremediabil singuri și pustiiți. Acum pare un vis. De când am progresat de la statusul de nemuritoare blestemată la cel de fantomă... la fel de blestemată, ah, și Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu) nu-mi aprinde lumânare la morți să-i păstreze memoria și lui Madame Dezastru, oricâte predici de Nana i-aș ține (cum mă blagoslovea mătușă-mea în copilărie și rezistam numai pentru că, la sfârșit, mă așteptau șnițele cu portocale și cartofi pai ”ca la Paris”). Dulce cădere, dulce rutină, dulce agonie, dulce descompunere, dulce paralizie, dulce comă, dulce epuizare... Ca la Paris, totul de vis. Sau ca la Berlin (mai nou). Aș vrea să aud nu doar urlete și tăcerea pumnului în gură, ci cântecul sublim al lui Nietzsche cu care a sfidat muțenia, nebunia și moartea, răsunând dezlănțuit într-un vagon de clasa a treia, printre babe zgribulite, cu gâște și găini în coșuri.

Ce bine ar fi fost dacă ne învârteam ca un căcat în oală, cum spunea săraca mătușă-mea, Nana, într-una dintre memorabilele ei predici. Asta ar fi avut mai mult sens. Dar Sisif acordă el însuși sens rotirii și împingerii bolovanului la nesfârșit. Suflându-mi (slab) bretonul, în stilul lui Promy, mă apuc să scot etichetele de pe sticlele de bere la Pet, la doi litri, apoi râcâi și dezlipesc foliile subțiri de aluminiu de pe medicamente. Din motive de transparență, desigur, adică probabil. Promy știe, el e un simbol al transparenței: veșnic expus, dezbrăcat, înlănțuit (în public), sfârtecat de piroane și devorat de bestii antropofage (curg mereu toate din el) și uneori e atât de străveziu că vezi prin el (ca și copiii și frații noștri din Siria sau din alte părți). Și ne mai consumăm și singuri, în continuu, în public, până și coaiele de Don Quijote-fantomă castrați și fără vise.

Chiar dacă acum sunt o fantomă blestemată, nu pot să scap de frică... Frică paralizantă, frică-neputință, frică-teroare (mai e un minut și numărăm secundele), frică-angoasă, frică-stres, frică-îngrijorare, frică-fobie (de tot și toate, în special de politica asta, de reprezentanții ei glorioși și de mărețele lor realizări), frică de pedeapsă (focul Gheenei din sufletul meu) și, mai mult decât orice, frică de ce aș putea deveni (nu, nu doar un Zombie, fantomă blestemată, animal, legumă, mizerie, bacterie, ci mai rău, un monstru și apoi să-mi văd în oglindă ”portretul lui Dorian Gray”). Bunică-mea, Mama Coca, era la fel de speriată de tot și toate ca mine (numai că eu mă tem cel mai mult de mine însămi). Unul din lucrurile care o înspăimântau teribil era tocmai cartierul Titan în care mă mutasem (ah, mie îmi place în Titan... titanul Prometeu). Îi povesteam cum în Titan se împușcă toată ziua și toată noaptea ca-n (V)estul Sălbatic/Revoluție/războaie, ies pe geam de la nouă direct pe mormanul de cadavre ca pe un tobogan, liftul se zgâlțâie de parcă sunt propulsate bombe-butoi și după aceea se crapă sub tine, iar gunoiul urcă până-n cer și pute așa de tare încât prietenul nostru, Her... Heracle (care a curățat mizeria din grajdurile lui Augias) se asfixiază. Mama Coca nu îndrăznea să calce în Titan, în schimb, când se sătura de toate (de minim cinci ori pe zi și șapte ori pe noapte), spunea că pleacă în Patagonia (probabil i se părea suficient de exotic și de îndepăratat ca să o mai găsească cineva).

Dar eu și cu Promy, de fapt, nu fugim (cel mult ne refugiem, pentru scurte perioade). Dacă, prin absurd, l-ar aresta fii-su, Deu, pe planeta VJ45 unde el însuși s-a refugiat (cum se roagă Promy de sute de ani, deși știe că Deu nu îi acceptă cererea decât în momentul în care primește șpagă Maretti cu pizza, ceea ce e exclus pentru Promy, doar are principii și, de regulă, nu împarte Maretti cu pizza cu nimeni), a doua zi ar evada și s-ar întoarce pe Pământul ăsta blestemat. ”Casa de copii Pământ nu e acasă”. La urma urmei, dacă tot suntem pedepsiți că am distrus planeta Krypton a lui Superman și că violăm Leviathani, măcar să le oferim motive temeinice tovarășilor-zei, talibani și Big Brotheri: să facem ceva ilegal, cum ar fi fapte bune și opere subversive. Să ne ascuțim colții de vampir și să mușcăm, să tragem un scuipat intelectual, să-i ardem cu focul sacru... poate se vor ilumina. ”Răzbunarea e dulce”. Nu, e amară... atât de amară că mi-am (tot) dat demisia în semn de protest, însă, uite, mai scoate câte ceva frustrarea din noi. Bună și frustrarea la ceva! Deocamdată, profit că Promy cască (fără să ducă mâna la gură, hm, ori s-a sălbăticit, ori mâna îi e prea înțepenită, ori ambele): o să-i astup imediat lui Promy ciocul ăla cârcotaș. Cu gura mea. Cred că are nevoie de un sărut gay, pasional, salvator de la un Don Quijote-fantomă, castrat și fără vise ca mine.

Am și eu nevoie de un sărut gay salvator ca să-mi continui lupta cu sistemul din România, căci mă confrunt mereu cu ”asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect?” și am fost sfătuită ”las-o  baltă, Madame Dezastru!”. După ce am refuzat (acum doi ani jumate) să trec note-fantomă unor studenți-fantomă care nu participaseră la examen (și nici nu intenționau), am adunat probe (lucrările studenților, fișe de prezență la examen, înregistrarea discuției de la Decanat din ziua demisiei mele, strategic, cu o zi înainte de examenul de titularizare), am trimis numeroase sesizări la tot feleul de ”comitete și comiții”, cineva, în mod miraculos pentru România, a făcut un gest de normalitate și a redirecționat plângerea către poliție, a început o anchetă, apoi am așteptat timp de doi ani numărul unic de înregistrare al dosarului de la Parchet. Și eu nu am atâta răbdare ca titanii! A rămas și vorba: ”când oi primi numărul de dosar de la Parchet”.

În cele din urmă, am recepționat ordonanța de clasare a cauzei (culmea, se efectuase o anchetă, iar fantomele fuseseră interogate!), așa că am adresat un memoriu Parchetului pentru infirmarea ordonanței de clasare și redeschiderea anchetei. După cum era de așteptat, Parchetul de pe lângă judecătoria respectivă a respins plangerea. Deși au analizat și probele noi trimise, pe lângă înregistrare (copii după lucrările studenților și fișe de prezență la examene cu semnături), au considerat că nu există dovezi suficiente pentru infirmarea ordonanței de clasare și redeschiderea urmăririi penale. Atunci am expediat coletul cu toate materialele și către DNA. În scurt timp, DNA m-a anunțat că l-a redirecționat înapoi către Parchet. Ulterior, am primit o înștiințare de la judecatoria de sector privind înmanarea actelor de procedură aferente unui dosar cu un alt număr de înregistrare și o citație la un termen. Practic, Parchetul propune trimiterea dosarului în instanță.

Așadar, trebuie să mă prezint marți dimineață la judecătoria de sector. Seara, pregătesc o baie cu spume.. ă, spumă, împreună cu Promy (deși nu am chef de nimic, mă tot gândesc la fetițiele yazidi sclave sexuale care se spală pe dinți de zeci de ori pe zi ca să îndepărteze (fără succes) mirosul, nu mai funcționează nicio (aromo)terapie de consolare și purificare, nici jocul ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval”, iar mizeria parcă nu se curăță niciodată, ci se acumulează în cantități pantagruelice). Apoi, înainte de a mă acuza (iar) că sunt ”dușmanul poporului”, o catasatrofă, un dezastru, o cățea turbată de trădătoare, un vierme de terorist, am distrus planeta Krypton a lui Superman și am violat Leviathani (și asta drept răsplată pentru responsabilitate profesională, fapte bune și opere subversive), îl sun pe Alex, fii-miu, și-l rog să mă facă hobbit și boxtroll. Să-mi repet și că sunt ”o ființă rațională” și să mă uit în oglindă să-mi văd fața umană? Mi-e frică. Să apelez la un Sedatif PC să mă calmez? O să stau toată noaptea să număr pastile de Sedatif PC până termin cutia... ori copii violați și torturați până la moarte din Siria ori studenți-fantomă, și nu mai închid un ochi. Deci, pun alarma la șase fără un sfert și mă duc la culcare devreme (iau un somnifer și reușesc să dorm circa 4 ore).  

Dimineața, beau repede o cafea neagră, fără zahăr, împreună cu Promy și mă pregătesc de plecare. Nu vreau să mai încep ca altădată, acum mai bine de doi ani, când m-am reîntors la fuckultate să mă interesez de nota unei studente. Fusese o nouă coborâre în Tartar, îmi tot spuneam (”Die another day”, ca James Bond, ca să mă încurajez, bine că sunt moartă deja, fantomă și eu... dar nu orice fantomă, ci altfel de fantomă, un Don Quijote-fantomă castrat și fără vise), mi se tăiau picioarele și respirația, mă împiedicam și cădeam la fiecare pas, orice atingeam mă electrocuta, ba am greșit și etajul (pentru că memoria refuza să-și amintească). Atunci am fost primită cu urlete la secretariat și escortată cu paza (căci eram teroristă și asediam fuckultatea). Mi-am dat seama însă cu această ocazie că ei se temeau de mine mai mult decât eu de ei, ceea ce a fost reconfortant. Așadar, merg încet către judecătorie, și reușesc să ajung la timp. În cinci minute, va demara ședința.

Ne vine rândul repede (al doilea caz). Avocatul reprezintă fuckultatea, eu mă reprezint pe mine... și focul sacru al bunului-simț și al normalității, al creației și al evoluției, al libertății și responsabilității. 2+2 fac 4. Cu toate că am gura foarte uscată, de-abia articulez două cuvinte, nu mă aud și beau apă în continuu, reușesc să susțin (pe scurt) ceea ce am prezentat deja în plângerile anterioare. Între timp, aparent foarte sigur pe el (spre deosebire de mine), vorbind de parcă ar rosti sentințe irefutabile, avocatul facultății se străduiește să mă discrediteze ca să-mi distrugă credibilitatea (care anume, nu știu nici eu, ne-am obișnuit să avem dreptate și niciun drept, iar ”obișnuit” nu înseamnă și ”normal”). A adus și proba supremă care atestă nu doar personalitatea mea contradictorie și labilă, ci și nebunia mea, iresponsabilitatea mea proverbială: articolele de blog din telenovela ”Examen cu Big Brother” (unde am povestit despre criza mea de conștiință, experiențele mele traumatice și dosarul notelor și studenților-fantomă) – o serie de selecții relevante, printate de avocat. Bănuiam eu că am cititori-fantomă ai blogului, mă bucur că pot intra în contact cu fantomele direct pe blog, de Halloween sau în alte dăți, deși, sincer, aș fi preferat să vină la examen.

Și ce credibilitate să aibă plângerea lui Madame Dezastru? Toate ”comitetele și comițiile” la care a fost adresată au respins-o, logic, nu? (În logica lui Big Brother, unde 2+2 nu fac nici măcar 5, ci 0=10, mai exact un student care nu s-a prezentat la examen ia nota maximă). Așa susține avocatul facultății. Ce bine! Știam că sunt nebună și-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta. M-am chinuit titanic să-mi apăr nebunia, e ultimul lucru care mi-a mai rămas, nu vreau să mi-l ia și pe acesta... împreună cu sufletul. Iisus e pe cruce pentru sufletul meu, titanii au suferit și suferă pentru sufletul meu, iar eu să-mi bat joc de el (sau să le permit altora să o facă)? Să-l apăr măcar din respect față de suferința lor. Orice altceva pot sacrifica. E o nebunie frumoasă pe care am ales-o din rațiuni ”est-etice”, vorba Monicăi Lovinescu. Restul îmi provoacă oroare. Dar a mai fost un nebun la comisia prezidențială care a redirecționat plângerea către poliție, niște nebuni la câteva reviste care mi-au publicat povestea (primele capitole), niște nebuni de la DNA care au expediat dosărelu’ înapoi către Parchet și niște nebuni care m-au ascultat și m-au susținut. Data viitoare, dacă voi mai fi chemată, aduc, la rândul meu, aceste probe (scrisoarea de la Președinte și DNA, articolele apărute în reviste). Cu toate că, atunci când voi arăta scrisoarea președintelui Băsescu, câțiva din sală... poate inclusiv avocatul vor urla cu spume la gură: ”Jos Băsescu! Jos dictatorul” (cum era la modă cu ceva timp în urmă).

Chiar ar fi indicat să citească judecătoarea articolele de pe blog (însă integral, nu fragmente scoase din context): este o mărturie concordată cu conținutul plângerii, scrisă cu sângele meu, o expresie a autenticității crizei mele de conștiință și a luptei mele (interioare și exterioare). Nu doar că mi s-a băgat pumnul în gură, dar mi l-am băgat și singură și mi l-am îndesat pe gât până l-am vomitat, apoi am încercat să mărturisesc adevărul și să demasc minciuna, oricât ar fi de dureros. Mai bine posedată de fantome, vulnerabilă și labilă... în luptă cu sistemul (și, mai presus de orice, în luptă cu mine însămi) decât stabilă... în minciună, impostură și corupție. Am apucat, totuși, să-i comunic judecătoarei că tocmai seriozitatea și responsabilitatea au fost problemele mele... din cauza cărora am fost respinsă (brutal) de sistem.     

Telenovela ”asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect?” rulează, din păcate, și în Siria, cu episoade care depășesc în orori orice film horror hollywoodian (cât aș fi vrut să fie un exercițiu de imaginație!). Țarul continuă să răsucească cuțitul în rănile Siriei. Promite că până la urmă nu intervine în Irak și ne asigură că talibanul-șef din Siria e gata să coopereze cu unele trupe rebele în lupta anti-Statul Islamic și să discute cu unii opozanți. Și că poporul sirian decide dacă talibanul-șef va rămâne sau nu în funcție. În același timp, acuză Coaliția împotriva Statului Islamic de joc dublu: spui că lupți cu teroriștii și, de fapt, îi folosești pe unii dintre ei ca piese într-un joc de șah! Îi înarmezi pe unii și-i bombardezi pe alții. Cine vorbea! Oricum, după el nu există teroriști moderați și teroriști ne-modarați, teroriștii sunt teroriști. Cine nu e cu noi e împotriva noastră și cine e împotriva noastră e terorist. Țarul se luptă cu toți teroriștii, mai puțin cu cei de la Statul Islamic și cei ai regimului sirian (teroriștii-șefi). Formal, Lavrov susține dialogul cu ”întregul spectru” al opoziției. Care? Cei pe care-i bombardează în prezent? Nu sunt ei toți teroriști? Opoziția e ”născută teroristă”. Natural born terrorist. De ce am avea nevoie de ea? Oricum, rebelii susținuți de Occident (FSA) resping ajutorul Rusiei în confruntarea cu Statul Islamic și îl percep pe teroristul-șef care-și extermină poporul nu ca parte a soluției, ci a problemei. La fel, Coaliția Națională Siriană, principala forță politică de opoziție, atrage atenția că nu se pot desfășura alegeri într-o țară cu peste 11 milioane de persoane dislocate și cu un terorist-șef în frunte care continuă să-și masacreze poporul. Opoziția vrea îndepărtarea din funcție a acestuia.

Nu numai Rusia, ci și unii miniștri de externe din Franța, Arabia Saudită și Turcia (și chiar voci din Statele Unite) au lăsat să se înțeleagă că talibanul-șef ar putea rămâne pentru o perioadă în funcție – 6 luni, deși controlează mai puțin de o treime din țară, este principala cauză a dezastrului și a ucis cea mai mare parte dintre civili, dislocând totodată peste 11 milioane de oameni și producând peste 4 milioane refugiați. Iranienii și rușii înțeleg, de fapt, că talibanul-șef nu-și poate păstra funcția pe termen mediu și lung, dar caută să obțină un plus de control asupra negocierilor viitoare. Egiptul și Arabia Saudită consideră că nu există loc în viitorul Siriei pentru talibanul-șef. Qatar, susținător al rebelilor, a amenințat că ar putea interveni militar, chiar dacă preferă o soluție politică. Pentru prima oară, Iranul a fost invitat la discuții oficiale privind situația din Siria. Totuși, pe ansamblu, pe plan global, persistă divizarea opiniilor: țările arabe, europene și Statele Unite cred că nu se poate încheia pace fără căderea talibanului-șef, principalul responsabil pentru dezastrul curent, inclusiv pentru radicalizarea populației, în timp ce Rusia și Iranul continuă să sprijine regimul. De asemenea, sunt multe diferențe în ce privește momentul în care să fie îndepărtat, cum și ce va fi după.

În timp ce politicienii participă la dineuri selecte și discută mai mult sau mai puțin steril, copiii și frații noștri din Siria continuă să sufere atroce și să dispară din cauza bombelor-butoi, atacurilor chimice, răpirilor/arestărilor și a blocadelor guvernamentale. Alături de regim, Țarul contribuie la mărețele realizări și glorioasele fapte militare... în lupta cu poporul: masacru la Homs – peste 59 civili uciși conform Human Rights Watch și 9 spitale bombardate – potrivit Syrian American Medical Society. Să spunem drept, oamenii se refugiază doar când nu mai au alte opțiuni (și mai întâi încearcă să fugă undeva în interiorul țării, apoi la vecini), afirmă Kim Ghattas, jurnalist BBC, copil al războiului civil din Liban, întrebându-se retoric câte noi orori trebuie să vedem în Siria, după traumele și distrugerile bine documentate (cu prețul vieții a sute de jurnaliști străini și locali), pentru a pune capăt războiului care a dus la atâtea pierderi de vieți, dislocarea a peste 11 milioane și la peste 12 milioane aflați în insecuritate alimentară.

Născută la doi ani după începerea conflictului din Liban (cu o durată de 15 ani!), Kim Ghattas și-a petrecut 13 ani de copilărie în război. Nu vorbește, de obicei, despre război și propriile experiențe, dar acum a rupt tăcerea. Familia ei s-a obișnuit să supraviețuiască în focul luptei (din fericire, fără bombardamente aeriene, atacuri chimice, jihadiști ca cei de la Statul Islamic și teroriști-șefi ca regimul sirian), cu soldați în pragul casei, fără apă curentă, mâncare suficientă ori curent electric, ca și când așa ar fi normal (din nou, ”obișnuit” nu înseamnă ”normal”), fără să cunoască vreo alternativă la acest stil de viață. Nu au plecat din țară pentru că nu s-au îndurat, altminteri și-ar fi pierdut identitatea și demnitatea. Au supraviețuit însă, dacă unul dintre ei ar fi murit, nu și-ar fi putut ierta asta. Indiferent cât timp a trecut, războiul nu o părăsește, a rămas în mintea ei pentru totdeauna. A decis să devină jurnalistă în timpul războiului, când avea 13 ani și, fără să se aștepte la miracole, a crezut în rolul jurnaliștilor de a informa și a sensibiliza planeta. Numai că, în prezent, după ce atâția jurnaliști au scris cu sângele celorlalți și al lor propriu ca să acopere evenimentele din Siria, oamenii, și în special, autoritățile încă nu au reacționat decisiv. Obama a spus că e ”războiul altcuiva”, deși ne afectează pe toți și că ”nu e un concurs de șah între superputeri”, dar oamenii obișnuiți care se confruntă cu ororile acestui război așa simt.

Și totuși, chiar în mijlocul acestor orori, oamenii nu uită să fie recunoscători pentru viață: un bătrân din Ghouta de Est aflată sub blocadă guvernamentală, bolnav și înfometat, o legumă putrezită de nici 40 de kile (își ridică tricoul demonstrativ pentru a-și arăta corpul scheletic și emaciat), căruia i-au murit deja un frate de foame, iar altul în bombardamentele regimului, plânge de fericire când primește ajutoare (pâine, apă, zahăr – ceva nemaivăzut demult, aproape că nu mai știa gustul). Mâine pâinea și zahărul se vor consuma, însă acum îi binecuvântează pe cei care i le-au adus și zâmbește printre lacrimi.

La fel, surâzând printre lacrimi unui viitor pe care vrea să-l construiască cu propriile mâini, dintre dărâmăturile din Aleppo, un băiețel de 13 ani, Mohamed Qutaish, propune un plan de reconstrucție a orașului. Din 4 milioane de locuitori la începutul războiului, în prezent majoritatea sunt refugiați din cauza bombardamentelor regimului care au ucis peste 20.000 persoane, iar orașul și oamenii rămași au ajuns ruine. Dar Mohamed a creat singur (după eforturi de 4 luni) o machetă a orașului de vis (cu aeroport, cale ferată, zone turistice, parcuri, lacuri, citadela din Aleppo renovată, căci sute de monumente au fost distruse/avariate de bombe-butoi). Dacă o treime din viața lui a fost consumată de război, el nu lasă războiul să-i consume și visele. Parcă toți fug, însă el nu vrea să o facă, crede că locul lui e în Siria, Aleppo. Indienii din Guatemala au plecat din țară când invadatorii au ucis păsările quetzal... păsările visului, povestea Malraux. Unii ucid (inclusiv vise), alții dau viață (viselor), unii distrug, alții creează. Din păcate, dezastrul nu e natural și, dacă niște case sau orașe mai pot fi reconstruite, alte pierderi sunt ireparabile. Și o casă nu e neapărat acasă.

Oamenii au răspuns degradării și morții prin forța creației și a transfigurării efemerului în etern. Egiptenii au inventat, dacă nu sufletul, cel puțin seninătatea în fața morții (Sfinxul, piramidele, mumiile, cultul morților), spunea Malraux. Arta egipteană a fost o încercare de transformare a aparenței/efemerului în veșnicie. Chit că uneori (în Siria, cu ajutorul regimului sirian și al Statului Islamic) veșnicia (monumentelor și a lăcașelor sacre) nu durează prea mult. Și poate că tocmai asta scoate lumea din minți, cel puțin pe aceia mai preocupați de soarta monumentelor decât de cea a oamenilor: distrugerea aparenței veșniciei artei. Totuși, între piatră și monumente se află oamenii (fie și ruine, la rândul lor) și viața fiecăruia e mai presus de orice (iar viața înseamnă mai mult decât supraviețuiere). Dacă nu devenim și noi bucăți de piatră sau simple cărămizi din Zid, (aparent) stabile, dar captive în Zid, de o uniformitate și o pasivitate  dezolantă și, de fapt, moarte. Însă focul sacru al creației nu s-a stins și nu îl pot stinge nici bombele-butoi, nici cenzura, nici potopul. După distrugere urmează creația și după agonie și moarte învierea.

Toarșu’ Iliescu, disident comunist, ”bați din palme ca să rămâi în viață”?

Surprize, surprize... A, erai tu, Promy (titanul Prometeu, prietenul și eroul meu)? M-am săturat de surprizele Țarului și Califului. Și ale regimului sirian. Noi metode de tortură și execuție pentru copilași, femei însărcinate, medici, echipe de salvare, intelectuali, jurnaliști sau activiști, noi arme chimice, noi cutremure cu ajutorul bombelor-butoi (căci se pare că 50 pe zi sunt insuficente), noi blocade ale foamei. Stare de șoc, groază, paralizie, neputință, oroare, incertitudine, neliniște, frământare, neînțelegere, furie, frustrare, vinovăție, rușine, dezgust, coșmaruri, agonie (mi-a dat Dumnezeu să mă doară titanic ficatul lui Promy), depresie, mizerie (care nu se curăță oricâte dușuri faci), deznădejde. Apoi încerc să-mi adun bucățile împrăștiate de bombele-butoi sau rămase după festinul bestiilor antropofage care s-au înfruptat din mine. Sunt, ca tine, Promy, o legumă putrezită. Mâncați-mă (dar, vă rog, complet, nu mai lăsați nimic), tovarăși-zei, talibani și Big Brotheri, dacă nu vă e prea scârbă de mine să mă atingeți. Ne-am obișnuit să ne devorați, nu ne mai e atât de frică, dar ne doare, am obosit și ne-am săturat de showul ăsta.

Și, dacă mi-e frică uneori, ce dacă? Mi-e mai frică de conștiința mea care mă arde în focul Gheenei în fiecare zi și în fiecare noapte. De fapt, de ce să-mi fie rușine de frică? Și Her (Heracle, prietenul și salvatorul lui Promy) leșină când vede teste pozitive de sarcină sau când se gândește că ne-ar putea zdrobi, într-un acces de furie și nebunie, pe Promy și pe mine așa cum și-a ucis proprii copii, posedat de Madame Hera, fosta stăpână a Olimpului, din gelozie (de-asta, de multe ori, se teme să-l țină în brațe și să-l mângâie chiar și pe Pesi, motanul nostru, că Guru nu stă decât la mine și la Promy). Desigur că ar fi vrut să-și șteargă memoria, la fel ca Promy. A îndeplinit cele 12 munci ca să ispășească păcatul (da, el se simțea și se simte vinovat, nu Madame Hera!), a ucis monștri fără număr, fără număr (nu și monstrul din el de care se teme), iar 30 de ani din viață i-a petrecut alergând după o căprioară de-a lui Artemis, găsind în fuga asta amețitoare, epuizantă și disperată, dacă nu pacea și izbăvirea, măcar o alinare și un sens, precum Forest Gump. Doar că nu poți fugi de tine.

Promy, deși era primul care vroia să-și șteargă memoria și are coșmaruri tot timpul (pe care le împărtășesc, odată cu întreg coșmarul istoriei din care nu ne mai putem trezi), nu doar că s-a zbătut să se construiască Memorialul Holocaustului Olimpian (în vechiul Tartar, după Revoluția noastră din Olimp), ci a compus și dirijat o simfonie în memoria victimelor/martirilor holocausturilor (fasciste, comuniste, jihadiste etc.), în special a intelectualilor. Ba chiar, când am demisionat eu de la scris (de peste doi ani, deși, în mod stupid, mai fac voluntariat câteodată), a preluat tot el sărmanul crucea (după o scurtă grevă nud sub chador a tăcerii). Vrea să moară, dar mai mult vrea să trăiască. Și-a dat seama că e viu pentru că eu, altminteri complet confuză în ce privește identificarea viilor/morților, îi aprind totuși lumânare la vii, cu toate că el nu-mi aprinde, la rândul său, la morți... ca să păstreze și memoria lui Madame Dezastru.

O dovadă că mai mult vrea să trăiască decât să moară (el neavând până de curând parte de viață și aproape nici de supraviețuire... că era mereu să nu mai rămână nici stânca de care era înlănțuit din el) e că, de fiecare dată când îl vizitează fiul său, Deu (Deucalion), îngrozit că iar (i) s-a mai întâmplat ceva și că a ajuns din nou în lanțuri, cu piroane, furii, fulgerașe și bestii antropofage pe Elbrus ori în Tartar drept răsplată că a mai ajutat pe cineva, este că Promy îl roagă să-l aresteze. Haide, Deu, dacă mă iubești, arestează-mă! Însă Deu a pus piciorul în prag: îl arestează numai dacă îi dă șpagă Maretti cu pizza, iar Promy, bineînțeles, refuză, doar are principii și nu se coboară la nivelul ăsta. Dacă ar fi să aleagă o altă viață, Promy ar vrea să fie Dietrich Berger, bunicul lui Malraux (o persoană care s-a sinucis inexplicabil, în plină glorie și a zis înainte de moarte: ”dacă aș alege altă viață, aș alege-o pe a mea”). Ce tupeu, logic, nu? Dar eu, deși fantomă și nu nemuritoare blestemată acum, nu aș vrea să fiu bunicul lui Malraux, ci un android (poate chiar propriul meu androind, aflat în prezent în pivniță, zăcând în brațele androidului lui Promy, cufundat într-un somn liniștit, fără griji). Ce viață au androizii ăștia! Suntem amândoi invidioși.

La urma urmei, de ce să mă zbat în deznădejde? De ce să nu apelez la Monica Tatatoiu și Cristian Tudor Popescu, guru universali care le știu pe toate și au idei geniale în orice problemă de la rețete de sărmăluțe, tratamente minune anti-cancer (inclusiv în politica românească) la salvarea leului Cecil (mai important, desigur, adică probabil, decât copiii și frații noștri din Siria, România sau din alte părți)? Sau la Mama Omida... că baba Promida ghicește numai de apocalipsuri, nu de succesuri (și mereu depășesc orice imaginație). Să-l (mai) chem pe Obama în ajutor? Ori vreun alt șef-fantomă de-al meu sau de-al planetei? Degeaba, Obama se uită și nu vede, oricât ne-ar spiona. La fel și ceilalți șefi-fantomă - în timp ce războaiele-fantomă, soldații-fantomă și torționarii de treabă-fantomă produc victime reale... ”pagube colaterale”. Nu, mai bine trântim un scuipat intelectual... Dacă suntem născuți din spuma balelor și nu a valurilor ca Afrodita, ce să facem, să răspundem cumva, chit că cerșim bezmetic la Ziduri, iar abandonul pe cruce, indiferența și comunicarea imposibilă ne îndurerează cel mai mult. Nimic nu e insuportabil în afară de faptul că nimic nu e insuportabil, Malraux? Ba da, asta e insportabil, și pentru mine, și pentru Promy, și pentru copiii și frații noștri din Siria, crede-mă, Malraux.

Nu avem chef de nimic, respingem (din vinovăție, rușine, oboseală sau exasperare) orice terapii (ca de exemplu jocul ”de-a Bill și Monica în Biroul Oval”), art-terapii (căci auzim doar urlete și tăcerea pumnului în gură) și aromo-terapii (când ne aducem aminte de fetițele Yazidi sclave sexuale ale Statului Islamic care nu pot îndepărta mirosul oricât s-ar spăla pe dinți) și nu ne mai arde nici de o baie cu spume.. ă, cu spumă (unde să zăcem ore în șir în cadă, să ne ținem în brațe și să ne sărutăm la nesfârșit, ca-n prima zi). Ah, Promy, poate că ar fi bine să umplem cada cu spumă (sau cu iaurt cu Stracciatella) și să ne sărutăm acum, până nu vin iar tovarășii-zei de pe pământ și din Olimp să ne mănânce, îl primim cu această ocazie în cadă și pe talibanul Jihadi John să dansăm un tango. Mai bine te devorez eu, nu mai vreau să dispari, ai fost absent, oricum, prea mult... nemotivat. O să te sărut ușor ca pe o petală de cactus de un albastru luminos și ireal sau ca pe un fulg de-al lebedelor mele (împușcate, odată cu visele mele, la Revoluția din Decembrie ’89), ești atât de bolnav și traumatizat, mi-e și frică să te ating, să nu te dezintegrezi instantaneu. Până atunci să lansăm măcar un scuipat intelectual. Bun și scuipatul intelectual la ceva! Să vedem ce mai scoate frustrarea din noi. Să nu uităm, sunt și surprize plăcute (care depășesc orice imaginație): descoperirea titanilor din Siria și din alte părți (pe care Promy îi recunoaște și care duc focul lui sacru mai departe, fie și în infern).

Titanii din Siria au nevoie multă putere, devotament și răbdare pentru a mai rezista provocărilor și a duce focul sacru mai departe, cu atât mai mult că se simt singuri pe cruce, abandonați și uitați de lume. Iar situația (și ei înșiși) continuă să se degradeze. Potrivit unui raport realizat de Syrian Observatory for Human Rights (subevaluat), au murit peste 250.000 persoane de la începutul războiului civil, printre care 74.426 civili, 12.517 copii și 8.062 femei. Circa 2 milioane au fost răniți și suferă de dizabilități permanente, în timp ce peste 11 milioane au fost dislocați de la casele lor.

Unul dintre factorii agravanți este chiar intervenția militară a Rusiei în Siria. Țarul își extinde colaborările din Orientul Mijlociu (în zona șiită/alawită - Iran, Irak, Siria), implicându-se potențial și într-o intervenție în Irak, nu doar în Siria. Deși se confruntă cu sancțiuni economice și descreșterea masivă a prețului barilului de petrol (care au condus la devalorizarea rublei și la o scădere economică de 5%), Rusia investește în aur (a cumpărat 55 tone pentru a avea rezerve și, totodată, pentru a submina dolarul, prin respingerea economiilor în dolari) și zone economice energetice strategice în Europa (de exemplu, preluarea de către Gazprom de la compania germană BASF a pachetului majoritar cu puţin peste 50% din acţiunile firmei Wingas, companie ce deţine o cincime din acţiuni pe piaţa de gaz a Germaniei şi, în plus, comercializează gazul în Austria, Belgia, Cehia, Olanda, Polonia şi Marea Britanie). Iar popularitatea Țarului a crescut cu 3.3%, atingând 90% după autointitulata ”cruciadă” din Siria. Merită, e un autentic spirit creștin care luptă pentru pace și democrație și face opere de binefacere prin intermediul ”omuleților verzi” și al bombelor, alături de un regim la fel de caritabil.

Însă rușii vor întâmpina probleme logistice din moment ce livările de echipamente se operează din Crimeea și transportul se desfășoară dificil, iar bugetul este limitat. De aceea, trebuie obținute rezultate rapid, prin eforturile susținute ale iranienilor, irakienilor, Hezbollah, sirienilor și rușilor, înainte de G20 din noiembrie (stabilizarea zonei din jurul Damascului și securizarea coridoarelor către Hama și coastă). Dovadă cele peste 50 atacuri pe zi, ajungând într-o zi la recordul de 86. S-au reunit toți șiiții în jurul talibanului-șef din Siria, inclusiv șiiții din Rusia și din Cuba! Cât de disperat să fie să apeleze la serviciile secrete și trupele cubaneze? Deocamdată, cu sprijin rusesc, regimul nu a reușit să recupereze semnificativ teritoriu (anul acesta a pierdut teritoriu în Hama și Latakia). Atât Statele Unite, cât și Rusia se tem de un potențial colaps al regimului. Dacă nu-i poate opri căderea talibanului-șef, Rusia vrea să-și demonstreze influența, înlocuindu-l cu cineva compatibil cu interesele Țarului. Totuși, unii experți americani precum Jeremy Shapiro continuă să parieze pe erorile strategice ale Rusiei (în ciuda aparentelor  victorii tactice) și citează din Napoleon: "Când dușmanul tău face o greșeală, nu-l întrerupe”.

Pe teren, rebelii se străduiesc să facă față asalturilor Rusiei și ale armatei siriene. Statele Unite nu furnizează rachete sol-aer pentru a doborî avioanele ruseşti (rachetele pot cădea în mâinile grupărilor teroriste şi pot fi folosite împotriva avioanelor de pasageri). În sfârșit, americanii (măcar unii dintre ei) au înțeles că eliminarea talibanului-șef din Siria (autorul principal al victimelor și al dezastrului curent) trebuie realizată înaintea distrugerii Statului Islamic, a cărui apariţie este în parte datorată nemulţumirii faţă de guvernarea alawită. Astfel, a fost inițiat un program CIA de a antrena şi finanţa 10.000 de rebeli sirieni care să lupte împotriva regimului, separat de noul program al Pentagonului pentru pregătire de comandanţi (în jur de 80) din rândul rebelilor în vederea derulării de operaţiuni militare împotriva Statului Islamic (după eșecul programului ”train and equip”... circa 60 de Superman răpiți a doua zi de al-Nusra).

În legătură cu situația din Siria și intervenția Rusiei, Iohannis a declarat: ”faptul că în ultima vreme Rusia s-a angajat militar în Siria nu ajută la soluţionarea crizei, după părerea noastră, ci complică situaţia. Singura cale de ieşire din această criză este calea negocierii. Toate părţile implicate trebuie să fie aduse la masa negocierilor şi atunci se vor găsi soluţii. Acesta este punctul de vedere oficial al României şi acest punct de vedere îl facem cunoscut peste tot. Nu este un punct de vedere simplu teoretic. România este printre puţinele ţări care mai are personal la ambasada din Damasc. Nu suntem unul din marii actori, însă, prin faptul că suntem acolo, putem fi facilitatori în discuţii care pot duce spre pace în zonă.” Interesant, în ce privește reacțiile la intervențiile militare în Siria, au existat în Occident mai multe (și mai consistente) proteste împotriva intervenției americane în Siria decât a celei rusești, ceea ce atestă dublul standard al unor pacifiști.

Între timp, situația refugiaților continuă să se deterioreze. Anul acesta, au ajuns în Europa peste 600.000 refugiați dintre care mai mult de 3.100 s-au înecat. Sub avalanșa refugiaților, UE (tot mai) caută să se eschiveze. Recent, s-a încheiat un acord între Turcia și UE: în schimbul liberalizării vizelor și al reenergizării discuțiilor de aderare a Turciei la UE, Turcia se angajează să reducă fluxul refugiaților. Turcia a solicitat și 3 miliarde Euro ajutor pentru refugiați. 1 miliard a fost oferit deja, dar 3 ar putea dezechilibra bugetul UE. Turcia a început să întoarcă forțat în Siria pe cei pe care-i prinde că încearcă să plece spre Europa. Gesturi caritabile, să nu uite cumva, să nu se dezobișnuiască... Banca Mondială, la rândul ei, se străduiește să finanțeze Iordania și Libanul (unde, în prezent, unul din cinci e refugiat sirian) prin împrumuturi ale căror dobânzi să fie achitate măcar parțial de alte țări donatoare. Și unii politicieni din Europa plătesc deja pentru susținerea refugiaților: pentru Merkel s-a construit o spânzurătoare la un protest, iar candidata la primăria oraşului Koln, Henriette Reke, a fost înjunghiată în plină stradă (o dovadă în plus că, până și în Europa (deși nu la fel ca-n Siria), cei care ajută sunt primii care au nevoie de ajutor). Din fericire, a supravițuit și s-a revanșat prin câștigarea alegerilor locale din primul tur.

După noul sistem de relocare la nivel european, care înlocuiește sistemul de cote, România ar trebui să primească 3,9% dintre refugiați. Povara refugiaților ar trebui, totuși, împărțită echitabil nu numai în Europa, ci și la nivel global. Amnesty International propune 8 idei de rezolvare a crizei refugiatilor:

1. Deschiderea unor căi sigure de acces pentru refugiați (vize umanitare și reunirea cu familia)

2. Relocarea (în mod special pentru categoriile vulnerabile ca supraviețuitorii torturii și persoanele cu probleme medicale grave – peste un milion de persoane din care țările bogate primesc anual sub 10%)

3. Operatiuni de salvare (peste 7.000 persoane s-au înecat în Mediterana)

4. Permiterea accesului cu sau fără documente de călătorie

5. Investigarea și condamnarea traficanților

6. Combaterea discriminării și xenofobiei

7. Strângerea de fonduri ONU pentru refugiați

8. Recunoașterea dreptului la azil și constituirea unor sisteme corecte și funcționale de primire a refugiaților.

Apropo, pesedistul speriat de invazie care analiza refugiații după ceasuri și telefoane și-i suspecta de cele mai negre intenții, noul lider PSD (candidatură unică, ales în unanimitate!), Liviu Dragnea, a condamnat solemn comunismul în fața ”disidentului” comunist și a ”martirului” comunist Iliescu, un personaj mânjit de sânge la Revoluție și mineriade, care, trezit din somn de colegi, s-a ridicat în picioare și a păstrat un moment de reculegere, probabil pentru victima comunismului ce a fost chiar el. „N-am avut o declaraţie de atac la adresa domnului Iliescu. Sincer. Domnul Ion Iliescu a fost un disident în regimul trecut“, a precizat Dragnea, să nu planeze cumva vreo umbră de îndoială. Totuși, Dragnea l-a exclus din forurile de conducere pe Iliescu, din Biroul Permanent Național, păstrându-i funcția de președinte de onoare... pentru meritele de disident probabil.

Alt lider PSD, Marian Oprișan, nu a vrut să-și ceară scuze și pentru mineriadă: „Eu cred că nu trebuie să ne cerem scuze. Imaginaţi-vă că astăzi, în Piaţa Universităţii, când avem o ţară democratică sar nişte oameni cu sticle Molotov şi cu corturi, se aşază în faţa Guvernului neautorizat. Ce credeţi că ar face forţele de ordine. Îmi pare rău, felul în care au intervenit a fost cât se poate de natural. Vreau să înţelegeţi un singur lucru: niciodată, în nicio democraţie consolidată... Uitaţi-vă în Statele Unite ale Americii, la violenţă se răspunde cu violenţă“ Adică la câteva corturi ridicate în Piața Universității și ”Jos Iliescu/comunismul!” se răspunde cu împușcături, sedii de partide istorice și facultăți devalizate, sute de capete sparte de mineri și ”moarte intelectualilor”. Și minerii identificau intelectualii după ochelari și barbă, logic, nu? Slavă Domnului, în sfârșit, Iliescu a fost acuzat pentru crime împotrive umanității în dosarul Mineriadei, împreună cu Virgil Măgureanu, iar procurorii cer aviz pentru Victor Stănculescu.

Să nu uităm de mărețele realizări ale comunismului: uniformizare, teroare, control totalitar, minciună grosolană, vulgaritate, cultul (obscen) al personalității, cenzură, poliție politică, închisori politice și lagăre de muncă de exterminare, egalitate în mizerie... materială, morală și culturală. Și o mărturie din Coreea de Nord, alt paradis al crimelor împotriva umanității: „Când Kim Jong-un face ceva greşit dă vina pe alţii. Aşa că oamenii sunt pedepsiţi sau executaţi, cu toate că nu ei au greşit“ spune un fost soldat nord-coreean care a reușit, după nenumărate încercări, să fugă din țară (unde murea de foame, bătăi și umilințe), deși nu e nici el un refugiat, ci un ”gunoi”, ”dușman al poporului”, ”vierme de trădător” și ”câine turbat de terorist”. Adaugă apoi ceva simplu și tulburător care reflectă esența comunismului: ”Bați din palme ca să rămâi în viață!” Din păcate, asta nu e viață. Și, de multe ori, nici măcar supraviețuire.

Hei, Europa veselă vasală, nu-i așa că e bună și propaganda din buletinele meteo la ceva?

Ca urmare a retragerii Occidentului, a lipsei de strategie și a vidului de putere din Orientul Mijlociu, Țarul a profitat pentru a umple golul, ieșind în apărarea directă, militară, prin intermediul loviturilor aeriene, a talibanului-șef din Siria și a regimului său. Încearcă să mențină măcar zona alawită sub control și să-i facă loc talibanului-șef la masa de negocieri. Merită, doar luptă cu terorismul. Poate îi acordăm și premiul Nobel pentru Pace. Politicienii ruși consideră absolut ineficiente și ridicole acțiunile, foarte limitate de altfel, ale Occidentului în Siria. Astfel, parlamentarii ruși ironizează loviturile aeriene ale lui Obama împotriva Statului Islamic și strategia ”train and equip” care a contribuit la crearea unei trupe de senzație de circa 60 de Supermen pentru a lupta cu regimul și Statul Islamic (răpiți, sărmanii, a doua zi de al-Nusra, afiliată al-Qaida). Și, băi, idiotule, ratatule lipsit de soluții, vorba califului Statului Islamic, dacă vreți să negociem cu opoziția moderată, dați-ne nume! Care opoziție moderată? Care... opoziție? Și FSA ăștia ai voștri, rebelii ”moderați” (pe care nu, nu i-am bombardat noi, jurăm pe votcă, pe Țarul nostru și pe Țarul sirian, ci Statul Islamic) sunt extremiști/fabrică de extremiști sau o structură-fantomă.

Oops, dar ”omuleții verzi” ce-or fi? Războaie-fantomă cu victime reale! În stilul regimului sirian, Țarul derulează și el atacuri aeriene nediscriminate (utilizând arme fără precizie, fără capacități de targetare) cu victime civili: bombardează moschei, spitale de campanie, tabere de refugiați, monumente și situri arheologice la competiție cu Statul Islamic (de exemplu, satul antic Sanjella din Idlib). Peste 90% dintre atacuri nu vizează Statul Islamic, ci ceilalți rebeli. Din exces de zel (în lupta cu Statul Islamic, logic, nu?), a intrat și în spațiul aerian iranian (aliat al regimului) și turc (adversar) și a construit propria zonă de excluziune aeriană pentru talibanul-șef din Siria și regimul său, monopolizând spațiul aerian sirian. Ba a adus și trupele speciale Spețnaz ca să elimine pe oricine amenință pe talibanul-șef (adică toți copilașii, activiștii media, intelectualii, jurnaliștii, medicii, echipele de salvare). Se laudă că a ucis 300 de rebeli ”de la Statul Islamic” în 24 ore. Și nu doar atât: a lansat rachete și din Marea Caspică, provocator, într-o demonstrație de forță și fără să anunțe pe nimeni. Iar serviciile secrete americane par la fel de surprinse, confuze și paralizate ca Obama. Și numai Statul Islamic e de vină.

În legătură cu atacurile Rusiei, dr. Martini din Idlib, fondator al Orient Humanitarian Relief,  manager a 10 spitale de campanie, supraviețuitor... deocamdată al bombelor-butoi, al atacurilor chimice și al torturii regimului (un profesionist adevărat care și-a continuat munca după ce au fost uciși colegii săi și el însuși a fost arestat pentru că și-a respectat Jurământul lui Hipocrate și a refuzat să trateze exclusiv susținătorii regimului), comentează: “Forțele ruse au venit să continue ceea ce a început regimul. Cred că regimul le dă țintele și locațiile. Nu e Statul Islamic aici, absolut.” Și se pare că mai nimeni nu mai poate opera în spațiul aerian sirian. Cu excepția Țarului. Iar condițiile meteo în octombrie sunt ”ideale” pentru a bombarda Siria, conform buletinului meteo de la canalul TV Rossiya 24 (cu toate că rușii au declarat că au intrat accidental în spațiul aerian turc din cauza vremii urâte). Propaganda în buletinele meteo nu apărea nici în vechea URSS. E o întreagă campanie care arată spectaculos desfășurarea de forțe, exhibarea puterii Rusiei. Aceasta a determinat publicul din Rusia, inițial împotriva intervenției (declarându-se neinformat și temându-se probabil de un nou Afganistan), să fie acum e de acord într-un procent de 72%. Bună și propaganda din buletinele meteo la ceva!

În Statele Unite, criza refugiaților și intervenția Țarului în Siria fac mai populară ideea unei zone de excluziune aeriană, deși se manifestă temeri în legătură cu riscul unei confruntări cu Rusia. Zona de excluziune aeriană câștigă tot mai mulți adepți din motive de protecție a civililor, pentru oprirea refugiaților, pentru mărirea presiunii asupra Statului Islamic, pentru a realiza un pas înainte spre negocieri de pace, dar și pentru a riposta odată la intervențiile Țarului și creșterea influenței sale în Orientul Mijlociu, în paralel cu reducerea celei americane. Dintre prezidențiabili, Hilary Clinton, Chris Christie, John Kasich, Carly Fiorina, Marco Rubio și Bobby Jindal sprijină această idee. Senatorul John McCain a susținut-o de la început, împreună cu înarmarea rebelilor moderați. Interesant, Hilary Clinton vrea să inițieze o astfel de zonă prin colaborare cu Țarul. Oops, Țarul și-a creat-o deja pe a sa, pentru a proteja regimul, nu poporul masacrat de acesta (se pare că, dacă în alte părți regimurile trec, popoarele rămân, în Siria e invers). Desigur, adică probabil, dragă Hilary, Țarul e un partener de încredere, un bărbat adevărat care știe să comunice cu planeta doar cu bombe, tancuri și ”omuleți verzi”, la fel ca prietenii săi.

Reticent, în continuare, față de orice intervenție, rămâne Big Brotherul-fantomă, Obama, deși până și John Kerry, membru al cabinetului său, a propus o dezbatere serioasă în ce privește zona de excluziune aeriană. Obama crede că Țarul și-a vârât singur coada în capcană în Siria, ca-n Afganistan (să-i plângem de milă, nu?) și, pe de altă parte, apreciază că oamenii din Orientul Mijlociu trebuie să învețe mai întâi să conviețuiască, altfel degeaba intervenim (să-l invităm pe Obama să conviețuiască pașnic cu regimul sirian și cu Statul Islamic?). Armata americană are rețineri pentru că sunt miliarde de actori în spațiul aerian sirian (inclusiv Rusia) și, totodată, e dificil să selectezi trupe terestre credibile pentru coordonarea zonei. Unii se așteaptă și la al treilea război mondial, război nuclear sau apocalipsă. Dar, vorba unui critic rus al Țarului, poate declanșa așa ceva un fanfaron care își face injecții cu botox și poze la bustul gol? Să avem totuși grijă, mai târziu e prea târziu. Rățoiul Donald Trump, la rândul lui, este ostil oricărei intervenții americane în Siria, consideră că Țarul i-a dat o lecție de conducere lui Obama și ne asigură că acesta se va împotmoli în Siria ca în Afganistan, iar în legătură cu refugiații își exprimă franc temerile... nu numai de terorism, ci și de o potențială lovitură de stat. Mai periculoși ca Țarul, logic, nu?

Opinia publică americană este și ea din ce în ce mai favorabilă unei zone de excluziune aeriană, deși înțelege riscurile. Potrivit unui sondaj Rasmussen, reprezentativ la nivel național, desfășurat în perioada 6-7 octombrie, 45% dintre americanii cu drept de vot sunt de acord cu înființarea unei zone de excluziune aeriană în Siria față de 26% împotrivă, respectiv 29% care nu știu/nu răspund. 31% cred că o asemenea intervenție va reduce violența în Siria în timp ce 16% consideră că, dimpotrivă, aceasta va crește, iar alți 31% apreciază că nu va avea niciun impact asupra violenței. În același timp, majoritatea sunt îngrijorați de posibilitatea unei confruntări militare cu Rusia dacă se va introduce o zonă de excluziune aeriană (67%). De asemenea, 68% opinează că Statul Islamic va profita de o asemenea zonă de excluziune aeriană. În ce privește relația cu Rusia, doar 11% o privesc ca pe un potențial aliat în lupta cu Statul Islamic.

Dar ce spun sirienii, dacă interesează pe cineva de pe planetă? Is there anybody out there, Planet Syria? Iată ce ne comunică un sondaj în rândul refugiaților sirieni, realizat cu ajutorul Social Science Center Berlin: 70% fug de violența comisă de regim (față de 32% - de cea a Statului Islamic). 77% au plecat de teama arestărilor/răpirilor făcute de regim (față de 42% - de a arestărilor/răpirilor operate de Statul Islamic). Doar 8% vor să se stabilească în Europa, însă, pentru a se întoarce în Siria, talibanul-șef trebuie să plece (52%). De asemenea, 73% consideră bombele-butoi o amenințare la securitatea personală. Dintre potențialele măsuri pentru a ameliora situația în Siria și a-i ajuta să rămână în țară, 58% cred că o zonă de excluziune aeriană ar facilita acest lucru, în timp ce 24% menționează ajutorul umanitar sporit. În ce privește cauzele războiului civil, 79% opinează că reprimarea militară a protestelor din 2011 a condus la conflictul de azi.

Vox populi... dar ce propun politicienii din Statele Unite? Date fiind minusurile curente ale administrației Obama, pentru a crea o imagine de forță a Statelor Unite (spre deosebire de cea de azi) în raport cu Rusia, senatorul Ted Cruz recomandă: punerea în vigoare a Magnitsky Act (tragerea la răspundere a ofițerilor ruși acuzați de crime împotriva umanității), creșterea înarmării (a apărării anti-rachetă, reduse cu 25%), reintroducerea unor site-uri de interceptare în Polonia și Cehia (anulate în prezent). În acest moment, administrația Obama a renunțat la strategia ”train and equip” în Siria (care a condus la trupa de 60 de Supermen, răpiți a doua zi de al-Nusra), decizându-se să se axeze pe înarmarea unor lideri rebeli, atent selectați, pentru a lupta cu Statul Islamic. Însă rebelii au ca prioritate regimul (principalul pericol pentru sirieni și autorul dezastrului curent), nu Statul Islamic, și, dacă nu vor fi susținuți puternic militar, nu vor putea progresa semnificativ.

În Europa, intervenția Rusiei a declanșat critici vehemente din partea unor politicieni: Tony Blair și Hollande condamnă atacurile Rusiei, susțin înarmarea rebelilor moderați și solicită căderea talibanului-șef din Siria. Însă Hollande a venit cu o propunere cel puțin la fel de ciudată ca a lui Obama referitoare la trainuirea celor 60 de Supermen care să lupte cu Statul Islamic (nu și cu regimul, principalul pericol și responsabilul pentru dezastrul actual): FSA (rebelii moderați, sprijiniți de Occident) să colaboreze cu armata siriană în lupta cu Statul Islamic. Propunerea i-a plăcut numai Țarului, doar că nu știe cine e FSA. Deși îi bombardează de două săptămâni, la fel ca pe toți ceilalți rebeli, cu excepția Statului Islamic. În Marea Britanie, Andrew Mitchell (conservator) și Jo Cox (democrat) doresc creșterea ajutoarelor pentru refugiații sirieni din Liban, Iordania, Turcia (așa cum a procedat Marea Britanie), dar și introducerea unei zone de excluziune aeriană (interzisă bombardamentelor regimului și Statului Islamic) pentru protecția civililor și ca un pas înainte către negocieri de pace (un semnal transmis regimului/Rusiei pentru a veni la masa negocierilor).

Potrivit unei declarații adoptate de miniștrii de Externe ai statelor membre UE, soluționarea pe termen lung a conflictului sirian este o urgență, subliniindu-se că “nu poate exista pace durabilă cu actualii conducatori.” ”Regimul Assad poartă cea mai mare responsabilitate pentru cei 250.000 de morți cu care s-a soldat conflictul și pentru milioanele de persoane strămutate”, mai arată documentul citat, cerând tuturor părților să înceteze “bombardamentele nediscriminate”. Tusk și Schulz s-au întâlnit cu Erdogan (vechi promotor al unei zone de excluziune aeriană) pentru a discuta despre situația din Siria. În cadrul acestei întâlniri, Tusk a precizat: ”am căzut de acord că soluția nu poate avea loc având Rusia aliat al președintelui al-Assad și bombardând forțele opoziției”. De asemenea, la Consiliul European, a fost condamnată intervenția Rusiei pentru că prelungește conflictul, subminează un proces politic, agravează situația umanitară și stimulează radicalizarea.

Dar, surpriză, persistă unele diviziuni în cadrul UE, produse chiar de cineva care a lansat anterior un apel la unitate și solidaritate în ce privește criza refugiaților, nimeni altul decât președintele Comisiei Europene, veșnic glumețul Jean-Claude Junker: ”Europa ar trebui să trateze Moscova cu mai mult respect şi să lucreze pentru ameliorarea relaţiilor cu Rusia, asta în loc să cedeze diktatelor venite de la Washington. (...)  Da, spun cu mare sinceritate acest lucru, trebuie să-i tratăm pe ruşi în mod corect. Din conversaţiile mele cu Putin ştiu că nu acceptă fraze precum cele în care Barak Obama a afirmat că Rusia este o putere regională. Ce vrea să spună asta? Rusia nu poate fi tratată astfel!” A fost o glumă? Era vorba de Europa veselă sau vasală? Și, mai exact, cui trebuie să-i fie Europa veselă vasală? Rușilor sau americanilor? Rușii ne-au (tot) demonstrat cât de interesați sunt de democrația, stabilitatea și securitatea europeană, logic, nu?

Până ne hotărâm cui vrem să închinăm Europa veselă, să spunem din start, loviturile aeriene (fie ale Țarului, fie ale Coaliției împotriva Statului Islamic) nu sunt suficiente, e nevoie de trupe terestre cu care să colaborezi, iar în acest caz Țarul dispune de un avantaj: trupele terestre ale regimului, prin care și-a inserat și soldați-fantomă, ”omuleți verzi” ca-n Ucraina. Plus ”omuleții verzi” din Iran și Hezbollah. O, luptă împtriva terorismului alături de teroriștii de la Hezbollah și de un regim terorist. Bravo! Ar mai putea trimite 150.000 de ”voluntari” ruși, trupe terestre, conform Daily Mail. Să sărbătorim? Iranul și-a suplimentat și el trupele. Cu ajutorul loviturilor aeriene rusești, armata siriană, împreună cu Hezbollah și soldații-fantomă iranieni, a reușit să recupereze teritoriu: a recâștigat satul Kafr Nabudeh din Hama, un punct strategic ce poate deschide accesul spre Idlib, ocupat în prezent de rebeli.

Ca răspuns la intervenția Țarului și la reacția Iranului, Statele Unite au trimis 50 de tone de muniție rebelilor și rachete anti-tanc coaliției împotriva Statului Islamic formate de rebelii arabi de la Raqqa Revolutionaries Front și kurzii de la YPG (sperând să lanseze cât de curând o ofensivă asupra ”capitalei” ”califatului”, Raqqa). Arabia Saudită va crește suportul militar pentru rebeli și va introduce poate sancțiuni economice. Dar o chemare la jihad  cu Rusia din Arabia Saudită & Co. va spori, probabil, terorismul și instabilitatea, putând conduce la un război total în Orientul Mijlociu și la atentate în Rusia. Asta pe lângă jihadul cu Statele Unite, al căror președinte-fantomă este numit direct ”un idiot, ratat, lipsit de soluții”. Și Statul Islamic jubilează, atrăgându-și noi recruți. De fapt, se bucură nu numai Statul Islamic, ci și Țarul și regimul sirian (deși nu luptă unul cu altul pe teren, ci cu ceilalți rebeli): fiecare nouă atrocitate a celuilalt îl legitimează ca salvator al alawitilor/suniților, îi aduce simpatizanți și, totodată, îi lichidează competiția (ceilalți rebeli). Etern recunoscători unul altuia. Chiar acum, Statul Islamic și-a extins teritoriul asupra a cinci sate din zona Aleppo (eliberate de rebeli în urma bombardamentelor rusești) și-i mulțumește lui Allah, rușilor și regimului sirian.

Mai mult, în contextul intervenției rusești, Coaliția Națională (opoziția siriană recunoscută de Occident) va boicota discuțiile de pace propuse de ONU, în semn de protest față de acțiunile militare ale Rusiei și încercările de a-l păstra în funcție, într-un viitor guvern de tranziție, pe talibanul-șef din Siria. Să negociem și să avem încredere în cineva care, împreună cu prietenii săi, ajută poporul sirian arestând și ucigând zeci de mii prin tortură în centre de detenție/spitale militare, livârându-i 50 de cutremure pe zi, atacuri chimice și blocadele foamei? Se spune ritualic (de ani de zile) că situația din Siria e prea complexă pentru a se găsi vreo soluție. Mai exact, cine ce face în Siria? A sintetizat un sirian din Canada, Rex Brynen: "Într-adevăr, Siria nu este așa de complicată. Statul Islamic luptă cu necredincioșii (ucigând în principiu musulmani), turcii bombardează Statul Islamic (dar în realitate bombardează kurzii), rușii atacă Statul Islamic (dar, de fapt, atacă opoziția anti-Statul Islamic),  Hezbollah se luptă cu Israel (ucigând sirieni), saudiții luptă cu extremismul (sponsorizând extremiștii), iar regimul sirian bombardează teroriști (masacrând civili cu bombe-butoi)”.

În absența unei soluții pentru sirieni (căci, din păcate, deocamdată, nu s-au putut reconcilia pozițiile, nici identifica strategii eficiente, nici găsi voința politică pentru a le aplica), în timp ce Germania e asaltată și cu greu mai poate distinge sirienii reali de falșii sirieni (circa o treime), o parte dintre sirienii din Iordania, afectați de reducerea dramatică a ajutoarelor, au început să se întoarcă cu miile în Siria. Peste 10 milioane de sirieni sunt dislocați din casele lor și se confruntă cu insecuritate alimentară. ONU nu a reușit să acopere nici 50% din apelul pentru refugiați. Anul acesta au ajuns în Europa 557.899 refugiați, dintre care 3000 s-au înecat pe drum. Recent, Merkel a criticat țările din Est care s-au opus în consiliul JAI (pe 22 septembrie) primirii refugiaților (Cehia, Ungaria, România, Slovacia) pentru că ar reprezenta ”un pericol pentru Europa”: "Refuzul de a primi refugiaţi, în principiu, este - scuzaţi-mă că o spun atât de franc - un pericol pentru Europa" Da, să ne fie rușinică!

Uitată de lume, Siria se zbate în tăcere, printre dărâmături, strivită de bombe-butoi, arsă de sete, îmbătată de propriul sânge, strângând spasmodic în palmele descărnate, mânjite de funingine, resturi de organe sfărâmate. Și totuși, la Aleppo, puținii rămași se străduiesc să-și creeze un minim de normalitate în mijlocul infernului: se îndrăgostesc, se căsătoresc, fac copii, iar aceștia din urmă încă mai se joacă, în ciuda celor 50 de cutremure pe zi, și merg la școală (în buncăre). Un alt exemplu de rezistență este jurnalista Kholoud Waleed: urmărită atât de regim, cât și de rebeli, aceasta conduce mai departe un jurnal underground Enab Baladi (Grapes of My Country). Deși colegii și prietenii ei au fost arestați/uciși de regim, ea își continuă activitatea în condiții nu extreme, ci inimaginabile. Pentru curajul și meritele ei profesionale, a câștigat premiul Reach All Women in WAR (RAW in WAR) Anna Politkovskaya. A rămas în Siria pentru că trebuie să mărturisească adevărul, să informeze publicul și să demaște crimele regimului și ale celorlalte părți participante la conflict. "Media din Siria întotdeauna zic același lucru, nu a fost conflict, nu au fost demonstrații, nu au fost bombardamente, nimic. (...) Mesajul regimului este: ”soarele strălucește, păsările cântă, nimic, absolut nimic nu se întâmplă în Siria”. Îndrăznește să apară cu numele real, în poză, aproape dezbrăcată (vreau să spun cu capul descoperit) și ne arată o față serioasă, concentrată și încrâncenată de Harry Potter (care mie nu-mi mai iese... doar cea de bacterie putrezită și mizerie frustrată și neînțeleasă). Mâine s-ar putea să nu mai aibă față deloc și să dispară fără să mai găsim un fir de păr năclăit de sânge sau o unghiuță smulsă să îngropăm. Cu aspirații cel mult la o groapă comună, dacă are noroc.

Nu e niciun secret, o să facă, desigur, adică probabil, stop cardiac sau poate o să manifeste probleme respiratorii. Nimeni n-o s-o mai recunoască, ca-n fotografiile lui ”Caesar” (ale zecilor de mii uciși prin tortură) unde nu se știe cine e copil sau bătrân, fată sau băiat (”Caesar” nu și-a putut identifica proprii prieteni care au fost uciși în câteva luni). O s-o pună să repete că ”nu există alt Dumnezeu decât Bashar”, iar ea o să refuze (cum a observat ”Caesar” că procedează armata cu oamenii de pe stradă și, dacă remarcă vreo reținere, îi execută pe loc). Apropo de Dumnezei și tovarăși-zei, și eu, când eram în clasa a V-a și trebuia să recit o poezie la televizor, la ”Cântarea României”, pregătită de acasă cu poezii de Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau Eminescu, m-am trezit în fața unei găleți imense, pline cu poezii omagiale (tipărite șters, pe bilețele gălbui) dedicate lui Tovarășu’ (al cărui cult personal îl detestam). Cuprinsă de o transpirație rece, albă ca varul, am scotocit vreo oră prin găleată, căutând disperată o poezie fără Tovarășu’, în timp ce tovarășa-cenzor mă asigura că ”toate sunt la fel” și îmi adresa întrebări indiscrete, inclusiv despre familie și cei plecați din țară. Brusc, am conștientizat că or fi toate la fel, însă eu nu sunt la fel (și nu vreau să devin o Tovarășă), tatăl meu e tata și tatăl nostru e Dumnezeu (și niciun tovarăș) și, dacă mă arestează cineva (împreună cu toată familia, eventual și cățelul, Charlie), nu sunt eu de vină, că nu mă arestez singură (ci Tovarășu’ și ai lui). În momentul în care m-am hotărât să nu spun o poezie cu Tovarășu’, orice s-ar întâmpla, s-a petrecut un miracol: am descoperit o poezie cu pionierii (fără Tovarășu’). Mi-am zis: cineva acolo sus mă iubește, și nu Tovarășu’.

De ce ar mai vrea să intre cineva în armata siriană? Foarte mulți, de altfel, au refuzat, cu prețul de a ajunge în fotografiile lui ”Caesar” (albumul de animale, legume, mizerii și bacterii al familiei, din care nimeni nu mai poate identifica ce specie e). Hm, nu mai poți recunoaște un loc sau o persoană în Siria. Dacă te apuci să compari poze (înainte și după), ți se sfâșie inima și imaginile te bântuie la nesfârșit, fără să te lase să dormi. În prezent, numai ruine, praf, cenușă. Au avut cel puțin curajul de a protesta și a rezista în asemenea condiții (nu doar de cinci ani, de când a început războiul civil, ci de când s-a instaurat regimul Baas, tot un fel de socialism cu mărețe realizări). Dar poate că într-o zi din ruine se va ridica încet, spre cer, praf de stele și din cenușă va renaște pasărea Phoenix.  

Cameron, îți iert tot și te pup în cur dacă aprobi o zonă de excluziune aeriană în Siria!

Mi-am zis că o să înfrunt bombele-butoi, tancurile, furiile și fulgerașele azvârlindu-mi hainele, măștile, armurile și dansând dezlănțuit, în mijlocul urgiei, împreună cu Promy (titanul Prometeu,  prietenul și eroul meu), fie și pentru un minut (fără să numărăm secundele) și, dacă ne vom face praf, va fi praf de stele. Sunt însă praf... și-atât. Patru ani și mai bine de coșmaruri (siriene și nu numai), furie (slabă și parcă inutilă, a unei fantome care nu mai poate articula niciun cuvânt, e uneori prea obosită să plângă, nu poate nici să se trezească, nici să doarmă, dar nu-și poate găsi liniștea, continuă să bântuie și cerșește năucă la Ziduri), rușine, vinovăție, anxietate, neputință, neînțelegere și frustrare, abandon și paralizie în starea de bacterie criogenată, captivă într-un sicriu de gheață. Și totuși, într-o zi specială (ziua lui Alex, fii-miu), mă răsfăț. În ciuda faptului că mi-am impus să nu fiu fericită când ceilalți, inclusiv Promy și toți de pe pământ suferă, făcându-mă să mă cufund într-un abis fierbinte și sălbatic al culpabilității incurabile. Porunca A282. Mi-am mai încălcat anul ăsta porunca A282 în perioada de pregătire a grevei foamei și în săptămâna de după. De ziua lui Alex, așadar, mă îndop cu crenvurști în covrig (am luat și Maretti cu ceapă pentru Alex, cu măsline pentru mine și cu pizza pentru Promy), pictez (art terapy... deocamdată flori, vreau să desenez și Zidul prăbușit al inchisorii lui Saddam din Irak pe care copiii sirieni refugiați au redat în culorile curcubeului pasărea zburând din colivie). Recunosc că am participat (fără chef) și la câteva spectacole de la festivalul Enescu, mai exact la concertele orchestrei din Londra și nu regret, căci Simfonia a V-a în do diez minor de Mahler a reușit cumva să exprime durerea mea incomunicabilă, să o transforme în lacrimi și să mă trezească, astfel, pentru o clipă la viață.

În ciuda evidențelor, am încercat să-mi continui operațiunile de salvare. Don Quijote castrat și fără vise, acum fanomă și el... Ultima l-a vizat pe ștrumful poet. La un moment dat, tot de ziua lui Alex, când am șters praful (cu grijă, că am alergie la acarieni și sunt deja intoxicată de praful de pe videoproiectorul de la fuckultatea-fantomă), am descoperit ceva. Oops, a mai rămas doar pana din el. Cum? A dispărut și el? Poate și Promy? Nu, slavă Domnului, Promy e lângă mine. Nu vreau să mai dispară poeții. Nimeni, de fapt. M-am săturat să fiu Antigona cea mai disperată care-i tot caută pe cei jde mii de miliarde de dispăruți,  înghițiți de coșmarul istoriei ca să nu mai găsească nici o unghiuță smulsă, arsă cu acid și pătată de urină ori vreun fir de păr plin de sânge închegat ca să îngroape creștinește, apoi să se volatilizeze și ea. Sper că ștrumful poet n-a ajuns în Siria. Bun, n-am altceva de făcut decât să inițiez o operațiune de salvare imediat, să-l caut pe ștrumful poet, să adun bucățile dezmembrate, să-l recompun și să-l resuscitez, chiar dacă, sărmanul, la fel ca noi (eu, Promy și copiii noștri din Siria), nu poate nici să moară complet, nici să trăiască, și-a dat demisia de la tot și toate în semn de protest (inclusiv de la scris) și nu vrea să pună pe Facebook nici o manea cathartică în versuri albe ca poezia mea arhicunoscută: ”Asta-i politica, ăsta-i sistemul, ce e corect? Toate sunt la fel. Las-o baltă, Madame Dezastru! O să te obișnuiești. Tu ești de vină. Moarte intelectualilor și dușmanilor poporului!”

Stați așa! Eu n-o las baltă niciodată. Mă voi uita pe jos, sub dulap ca să-l caut pe ștrumful poet. Vai de mine, dar n-am zis, împreună cu Promy, că suntem prea înțepeniți să ne îndoim genunchii (și la propriu, și la figurat)? Ba da, însă, de data asta, voi face o excepție. Așadar, îmi iau lanterna și încep să mă târăsc, strănutând, clipind din ochii roșii și lipicioși și uitându-mă cu greu sub stratul gros de praf. Ah, parc-am găsit ceva. Mi s-a lipit de mână. Din fericire, e chiar ștrumful poet încleiat într-un răhățel de-al mâțelor (Guru sau Pesi?). Norocosul! Și eu, și Promy suntem invidioși. Ce bine e să se lipească de tine doar răhățelul sacru al mâțelor, și nu căcatul de la fuckultatea-fantomă sau din alte părți și să te murdărească iremediabil. Apropo, dosărelu’ puturelu’ al notelor și studenților-fantomă a ajuns de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 (care mi-a respins memoriul de infirmare a ordonanței de clasare și de redeschidere a anchetei) la DNA, apoi iar la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6. Sunt foarte mulțumită de rezultate (nu numai în plan moral, în procesul de purificare a conștiinței, ci și pe calea legală), mult peste așteptări (sincer, nu aveam niciuna, într-un sistem unde anormalul e (încă) norma): apreciez gestul de normalitate al funcționarului-minune (minune pentru că a fost responsabil) de la comisia prezidențială, cel care a direcționat plângerea către poliție, apoi ancheta în sine și, the last but not the least, faptul că am primit după doi ani numărul de dosar de la Parchet (mă gândeam că o să se înregistreze la nesfârșit, am și vorba "când oi primi numărul de dosar de la Parchet"). Eu zic așa: mulțumesc celor care m-au ajutat, fără ei nu mă descurcam. Le mulțumesc celor care nu m-au ajutat (deocamdată): sper sa o facă data viitoare. Le mulțumesc celor care (mi)-au făcut rău, că așa m-au stimulat să fac bine.

Dar să nu-l neglijăm pe ștrumful poet. Îl iau în brațe, îl spăl, îl parfumez, îl mângâi și-l fac ”hobbit” și ”boxtroll”. Asta vor și copiii noștri din Siria. Asta vrem și noi. Asta vreți și voi. În plus, Promy îi dă un sărut gay pasional, salvator (cum a primit și el, la nevoie, de la Her (Heracle) sau alți membri ai echipei). Ei, acum, dacă se simte mai bine, sper că se apucă de treabă și postează o poezie pe Facebook, că eu una am demisionat (în semn de protest) de la scris de mult, pe noi ne-a lăsat inspirația și toate muzele din Olimp sunt împotriva noastră (cu excepția Thaliei, partenera noastră și organizatoarea festivalului ”A.E.R.” (”Aceasta E Revoluția”), în memoria victimelor/martirilor/eroilor holocausturilor și apocalipsurilor, în special a intelectualilor). Trăiască intelectualii!

Primele cuvinte pe care le rostește ștrumful poet sunt următoarele: ”words like f*tui, p*la will not be tolerated...” (http://adevarul.ro/news/facebook-magazin/mesajul-viral-corporatii-angajatii-romani-vorbesc-urat-words-like-ftui-will-not-be-tolerated-1_55fbdae9f5eaafab2cbc4457/index.html). E mesajul viral al unei corporaţii către angajaţii români care vorbesc urât: aceasta a sistematizat în romgleză situațiile în care trebuie să eviți să te exprimi vulgar (prezentând o listă centralizată, exhaustivă a acestor situații... de la a.1, a.2, ... , a.n, b.1., b.2., ... , b.n. etc.).

Îndată ce trece ziua lui Alex, coșmarurile se reiau, înainte să apuc să deschid netul să văd știrile/rapoartele. Pățită acum câțiva ani (când, stresată de un deadline, am lăsat farfuriile să se adune în chiuvetă halucinant, ca vrejul de fasole al lui Jack, și au ajuns până în rai, infestând paradisul de gândaci), mi-am reînceput campania anti-gândaci mai întâi cu insecticid (total inutil), apoi cu un aparat cu ultrasunete. Nu sunt atât de prietenoasă cu gândacii ca tata săracul (care îi boteza și se juca împreună cu ei) și nu mai vreau să produc dezastre. Madame Dezastru, logic, nu? După o săptămână de utilizare a aparatului, gândacii sunt deja afectați: agonizează mai mult sau mai puțin vizibil, unii îmi sar în față, alții mișună bezmetic, iar câțiva nu mai au energie nici să se târască și intră drept în gura lui Pesi (motanul Piersicuță). Împărtășesc starea de confuzie, incertitudinea, amețeala, anxietatea și zbuciumul lor anemic. Ah, mi-e milă de ei și mi-e rușine. Cred că am devenit și eu un torționar de treabă. Mă identific simultan cu călăul și victima și mă confrunt iar cu disonanțe cognitive sfâșietoare. Și totuși păstrez aparatul în priză.

O vizită pe pagina Facebook Planet Syria nu face decât să-mi accentueze durerea, rușinea,vinovăția, neputința și disperarea Din lunga și glorioasa serie... ce scoate frustrarea: un grup de activiști sirieni scrie către ONU și propune ironic returnarea armelor chimice (confiscate în 2013 – ex. gaz sarin) către regim în schimbul interzicerii bombelor-butoi, astfel încât poporul sirian suveran să-și poată alege forma de moarte dorită. Sunt preferate armele chimice întrucât: 1. nu distrug casele (trimițând oamenii în exil), 2. nu cauzează dureri insuportabile și nu produc imagini horror (corpuri împrăștiate în bucăți, cu organele curgând de-a valma afară) (mai bine pentru integritatea corporală a sirienilor/pentru protecția psihică a publicului internațional care a luat supradoză de horror sirian), 3. vor fi utile pentru recucerirea și stabilizarea țării (cu prețul a sute de mii de victime, dar sirienii oricum dispar și stabilitatea cere sacrificii), 4. operațiunile de salvare și echipamentele (ex.  măști de gaz, atropină, adrenalină) sunt categoric mai ieftine și mai eficiente.

Urmează mărturia unei supraviețuitoare-activiste Planet Syria, după un atac aerian al regimului: "Pentru o clipă, întreaga lume a devenit neagră și m-am simțit de parcă aș fi fost deja moartă și în mormânt. Și am auzit o voce întrebându-mă de rugăciune și, în același timp, mă întrebam de ce oamenii se tem atât de moarte și de desprinderea sufletului de corp, de vreme ce nu simțeam nimic dureros. Deodată, am auzit sunetul a ceva ce se spărgea deasupra mea. Am ridicat mâinile și m-am uitat la oamenii care stăteau deasupra mea și pietrele se spărgeau grămezi în jurul meu. Acesta a fost momentul când am realizat că a avut loc un atac aerian și că eram încă în viață. Am ieșit și am început să merg amețită și sunetul pietrelor și al șrapnelului ce cădeau mă asurzeau. Întreaga lume era complet neagră în jurul meu și m-am auzit țipând, încercând să-mi găsesc membrii familiei, unul câte unul. Și, îi mulțumesc lui Dumnezeu, m-au auzit și au răspuns, cu excepția lui Omar. Am întrebat oamenii unde era și am început să-l caut, dând la o parte înnebunită molozul care căzuse peste el și strigând, dar nimeni n-a răspuns. Și am continuat să-mi imaginez că îl voi găsi, însă sfâșiat în bucăți, dar, slavă Domnului, a apărut într-o singură bucată și e bine acum. Îi mulțumesc lui Dumnezeu.” Moartea și învierea lui Lazăr... Cumva, am experimentat și eu starea de ”captivă în mormânt” nu doar în coșmaruri, ci și când s-a răsturnat odată, la mare, la sfârșitul liceului, microbuzul (de trei ori) ori banana (mi-a căzut în cap și nu mai puteam ieși) ori când am rămas blocată în lift cu violatorul care m-a lovit și m-a amenințat cu cuțitul (tot la sfârșitul liceului). Dar cum o fi să ai parte de 50 de astfel de cutremure și prăbușiri în mormânt pe zi?

După noile statistici (ah, urăsc cuvântul, e vorba, de fapt, de copiii și frații noștri din Siria), conform Syrian Network for Human Rights, au fost uciși 179.291 (96%) de civili de regim față de 1.543 – de Statul Islamic. Medicii au fost exterminați într-un procentaj de 93% (511) de regim față de 14 – Statul Islamic. Activiști media lichidați 93% (449) de regim, 18 – de Statul Islamic. Tortură până la moarte: regim 11.501 (99,5%), 20 – Statul Islamic. 18.496 (93%) dintre victimele copii aparțin regimului față de 217 Statului Islamic. Poți să alegi numai între diverse tipuri de moarte. Aceasta din urmă a devenit o rutină. Și totuși, trebuie să refuzăm să ne obișnuim.

Până și școlile au fost transformate în centre de detenție. Vorba lui Hagi, ”bună și școala la ceva!” Copiii sunt arestați, lăsați fără mâncare și apă, ținuți înghesuiți și fără somn, agățați de încheieturi de tavan, bătuți și electrocutați, arși cu acid/țigări, cu unghiile smulse, uneori torturați până la moarte, chiar și copii de 5-6 ani care nu înțeleg nimic din ce se întâmplă cu ei și cei din jur. Mărturiește, câine turbat de terorist și vierme de trădător! Mărturisește că ai violat Leviathani și ai disrus planeta Krypton a lui Superman! Unii mor, pur și simplu, de foame și de sete. Chiar când își doresc să trăiască și supraviețuiesc, rămân etern marcați (și eu). I-au văzut pe ceilalți copii, inclusiv pe frații lor, murind în fața lor. Îi privesc pe ceilalți copii cum agonizează și dispar în tăcere. O tăcee sfâșietoare ca un urlet. Se uită cum frații lor se mai trezesc un pic din leșin (cel mai fericit, binecuvântat moment, vorba lui Promy), apoi respirația li se stinge lent, buzele arse și însângerate îngheață, bărbiile ascuțite și diforme înțepenesc într-o postură nefirească, iar fețele trase, emaciate împietresc.

Oricât ar plânge și ar striga, nu-i aud mamele lor. Cu fețele albe ca varul și supte din care au rămas doar ochii adânciți în orbite, întunecați și rugători, întind brațele subțiri, descărnate spre bucata de cer răsfrânt, strâmb și tulbure dintre gratii și o cheamă pe mama lor. Țineți ciocul, câine turbat de terorist și vierme de trădător! Așa-ți trebuie. Mărturisește, târăște-te în genunchi și cerșește îndurare! Și, la un moment dat, nu mai au energie nici să țipe după mama lor, se prăbușesc încet în abis pentru totdeauna, fără lacrimi, fără o lumânare, fără altă groapă decât cea comună, groapa de gunoi a pământului. Pământul e o imensă gorapă comună (și eu, la rândul meu, nu mai am nicio fantezie tanatică și nu-mi mai doresc nicio înmormântare într-un cimitir verde și liniștit, străjuit de castani în floare). Așa le trebuie, nu? Pagube colaterale în războaiele altora. Chiar dacă își revin fizic măcar parțial (deși mulți rămân nu numai cu cicatrice, ci și cu handicap... nu mai pot merge, vorbi, mesteca sau înghiți), și-au pierdut copilăria și nu se mai pot juca. Nu mai vor jocuri video, telefoane, bomboane sau gesturi de tandrețe. E prea târziu. Mai târziu e prea târziu. Au rămas paralizați și muți (închiși într-o tăcere apăsătoare), fragmente amorfe și imobile din Ziduri, din dărâmături fără număr, bombardate la nesfârșit de vânturi fierbinți, ploi acide și bombe-butoi.

Și totuși, potrivit Syrian Network for Human Rights, Statul Islamic e de 43 de ori mai mediatizat ca atrocități. În ciuda faptului că regimul e principalul responsabil pentru acest dezastru, inclusiv pentru stimularea extremismului și emergența Statului Islamic prin incitare sectară (șiiți anti suniți și viceversa), eliberarea prizonierilor al-Qaida (care au fondat Statul Islamic), protejarea jihadiștilor de la Statul Islamic de bombe-butoi, blocade, răpiri/arestări, precum și radicalizarea populației prin crimele împotriva umanității, căci fiecare bombă-butoi consacră un nou jihadist, membru al Statului Islamic. Iar regimul profită și se erijează în postura de salvator al poporului și luptător anti-terorism. La nașterea Statului Islamic a mai contribuit și Țarul, exportând la luptă în Siria mii de ceceni fundamentaliști (ca să nu-l mai deranjeze în Rusia), conform ziarului de opoziție, Novaia Gazeta. În prezent, din greșeală, în confruntarea cu Statul Islamic, desigur, adică probabil, Țarul a atacat rebelii moderați, unii dintre ei de la FSA, antrenați de CIA, iar Obama e din nou surprins (dacă e un Big Brother-fantomă, se uită și nu vede, oricât ne-ar spiona). Și numai Statul Islamic e de vină.

Halucinant, Băsescu tolerează asemenea atrocități (nu cumva trebuie să le înmânăm și premii, medalii și diplome Big Brotherilor, talibanilor și torționarilor de treabă, inclusiv Premiul Nobel pentru Pace, și să le ridicăm statui, dacă nu au deja suficiente?): dictaturile trebuie să fie lăsate în pace de țările democratice să-și masacreze popoarele cum au chef. Și cine vrea refugiați, să-i ia acasă. În acest sens, Costi Rogozanu a evaluat datele din teren și propune: Băse ar putea găzdui 40 de refugiați, Udrea – 20, Dragnea – 100, Blaga – 60, Robert Negoiță – 500, Oprea – 100, Iohannis – 50, iar Ponta – 30. Katie Hopkins, vedetă TV și editorialist The Sun a comunicat pe același ton: “Bărci de salvare? Aș utiliza arme să opresc imigranții.” Să mă împuște Bombo! Dar poate că iar n-am înțeles eu, era, de fapt, un gest umanitar și jurnalista în cauză a intenționat pur și simplu să-i scape pe copiii și frații noștri sirieni de chinuri. S-a lansat și o petiție (viral) pentru a o da la schimb... în Siria pe eminenta jurnalistă în locul a 50.000 de refugiați. Poate așa se convinge singură de situație (sau în Siria e totul perfect?) și, totodată, scapă Marea Britanie (și Europa, și pe mine personal) de rușinea comentariilor ei. Am crezut că mor de rușine când am văzut ce-a declarat această jurnalistă (bine că eram moartă deja, fantomă și nu nemuritoare blestemată de câteva luni încoace). Fiți lady/gentlemeni britanici și semnați petiția la acest link: https://www.change.org/p/uk-government-swap-katie-hopkins-for-50-000-refugees.

De fapt, sirienii nu vor să plece din Siria, vor doar ca această casă de copii să redevină acasă. Surprinzător, deși toți prietenii ei au fost arestați (adică sunt morți sau pe moarte), iar sirienii par a nu fi acceptați nicăieri ca niște ”maimuțoi” extratereștri, infestați cu viruși letali, ce sunt, o activistă, Mariah, și-a întrerupt doctoratul în microbiologie din Franța, a revenit în Siria și-și continuă lupta, în ciuda foametei, mizeriei, a celor 50 de cutremure pe zi și a răpirilor. Interesant, băieții ăștia ce-și riscă viața (mă rog, supraviețuirea, că de viață n-au avut parte până acum) pe mare utilizează smartphone-uri, poartă tricouri șmechere și sunt frumos coafați cu gel, spumă, ceară sau fixativ (ca Promy care, dacă nu mai poate să îndrepte altceva pe lumea asta, își îndreaptă bretonul lung, negru, franjurat cu placa, în fiecare dimineață, de luni până vineri). Parcă și-au cumpărat produse de coafat, tricouri și telefoane în loc de saci de dormit și cort. Vor să arate bine când se crapă barca sub ei, rămân afară în arșiță sau frig, ori îi snopește poliția din Ungaria.

La Consiliul Europei, Iohannis a cerut gestionarea problemei refugiaților de la sursă (încheierea conflictului). România alocă 300.000 EUR pentru Turcia, Liban, Iordania și a propus centre europene (supranaționale) de înregistrare. La summitul ONU, Iohannis a declarat: ”ne confruntăm cu o criză complexă. Este vorba de aspecte umanitare, de o criză a protejării graniţelor, de o criză a integrării şi de o criză financiară. Dacă nu găsim cele mai adecvate mijloace de a le soluţiona pe fiecare dintre ele, fiecare val de migraţie îl va depăşi pe cel anterior. Orice naţiune are obligaţia de a salva oameni, de a-i susţine şi de a-i proteja”. Să ne aducem aminte un detaliu din vremea celui de-al doilea război mondial: atunci când s-a discutat problema salvării everilor amenințați de fascism, statele democratice occidentale au rămas fixate în cote meschine în timp ce numai Republica Dominicană a acceptat să-și suplimenteze cotele de refugiați. Oricum, în ce ne privește, România a fost țara în care s-a intrat doar din greșeală.

Perspectivele asupra încheierii conflictului indică, în continuare, incongruențe și divergențe (nu numai pe plan global, ci și în lumea occidentală). Unul dintre liderii europeni, Cameron, a declarat recent că talibanul-șef din Siria poate să rămână pe termen scurt, pentru o perioadă, ca parte a unui guvern de tranziție, dar în viitor va trebui condamnat pentru crimele împotriva umanității, inclusiv pentru bombardamentele cu bombe-butoi, pentru că a fost la originea coflictului, a radicalizării și a crizei refugiaților. Ulterior, Cameron a revenit, cerând ca talibanul-șef să plece. Merkel condamnă bombardamentele rusești asupra rebelilor, însă crede că nu poate exista soluție fără Rusia și acceptă temporar poziția talibanului-șef la conducere. Până și Erdogan (un critic vehement anterior al talibanului-șef) susține prezența acestuia într-un guvern de tranziție, cu toate că primul ministru turc Davutoglu e împotrivă. Statele Unite și Franța au spus din nou, la summitul ONU, că doresc să colaboreze cu Rusia, dar cer căderea talibanului-șef (principalul vinovat pentru dezastru), în timp ce președintele Iranului, Rouhani, e pregătit pentru aducerea democrației în Siria, deși nu și-a retras/redus suportul economic, politic și militar pentru regim și agreează reformele în Siria... după ce/dacă e învins Statul Islamic.

Țarul își accentuează, suportul său pentru regim (”oferă asistență unui guvern legitim”... legitim, logic, nu?), acuzând totodată Statele Unite de amestec în treburile altei țări și de finanțarea ilegală a rebelilor care ajung extremiști (cu arme americane). Cine vorbea? Unul dintre talibanii-șefi ai lumii care au ajutat să se mențină la putere talibanul-șef din Siria, un torționar de treabă responsabil pentru crime împotriva umanității. Sprijinul sporit al Țarului pentru regim împiedică Coaliția internațională împotriva Statului Islamic să identifice luptători anti-Statul Islamic și o determină să colaboreze cu regimul, transformând membrii Coaliției în potențiale ținte ale rebelilor. Țarul se erijează în rolul unui lider global (inclusiv al Occidentului) în lupta anti-terorism și se pregătește de negocieri de pace cu tehnica pumnului în gură... tancurile și bombele. În spiritul Yaltei, al împărțirii lumii între marile puteri și al abadonării țărilor mici. Datorită intervenției Țarului, războiul va dura mai mult, crimele împotriva umanității vor continua, iar situația se va deteriora și mai puternic, împingând oamenii tot mai disperați fie să fugă, fie să devină extremiști.

Redau mai jos comentariul amar al unui activist Planet Syria, legat de intervenția militară a Rusiei: ”Rușii vor să bată americanii și controlează mai întâi spațiul aerian sirian. E atât de simplu și, după cum stau lucrurile în prezent, ei au câștigat. Între timp, pierdem vremea discutând acest lucru, dezbătând dogmatic, la nesfârșit probleme de geopolitică ca și criza refugiaților, uitând adeseori sirienii încă blocați în țara asta nenorocită. Dincolo de faptul că suntem distruși și emaciați, săraci și înfometați, deprimați și traumatizați, sirienii din interiorul Siriei sunt singuri. Se simt profund izolați, abandonați de o lume a unui așa-zis umanitarism care mai curând pretinde că îți acordă atenție decât o face de fapt.”

În ce privește zona de excluziune aeriană, din păcate, prezența aeriană a Rusiei ridică mari obstacole pentru că există riscul unei confruntări militare cu aceasta. Dar a mai apărut recent o variantă: o asemenea zonă protejată de pe Marea Mediterană pentru a nu periclita viețile militarilor și a evita potențialul conflict cu Rusia. În acest moment, Cameron are în față o astfel de propunere, sprijinită de a laburiști. Mă rog lui Dumnezeu să-i dea minte și suflet să o aprobe, căci mai târziu e prea târziu (și e prea târziu deja pentru mulți și multe). Dacă e de acord, îi iert toată politica naționalist-extremistă (inclusiv față de vampiri) și-l pup și-n cur la propriu și la figurat, deși mi-am jurat să nu fac asta niciodată și am reușit să evit până acum.